Cele mai bune articole de Ștefan Alexandrescu pe Economia Online (2013-2017)

În perioada ianuarie 2013-martie 2017, am fost guest author publicat în revista Economia Online. Cu ocazia încetării apariției lunare a publicației, am alcătuit un bilanț și o ierarhizare a articolelor mele publicate de către Bogdan Căpraru, redactorul-șef, căruia îi mulțumesc pentru contribuția sa la dezvoltarea mea pe această cale. Aceste articole sunt ierarhizate nu după cât de mult am muncit eu la ele (cel mai mult am lucrat la un articol 30 de ore), nu după numărul de vizualizări, de like-uri sau de comentarii, ci după cât de mulțumit sunt eu de valoarea comunicată în respectivele articole.

41 de articole, constituite în 43 de post-uri, care ar popula 113 pagini în Microsoft Word doar cu textul.

Lună de lună, provocarea de a concepe ceva interesant, rafinat, la un nivel înalt, despre piețe, trenduri, strategie, fiscalitate, resurse umane, branding, sociologia organizațiilor îmi ridica mingea la fileu, uneori atât de mult încât în unele numere nici nu am mai ajuns să public.

Cred că există tendința pentru unii bloggeri, din momentul în care au propria platformă de publishing pe care o pun la dispoziția colaboratorilor, să lase la o parte perspectivele de colaborare cu reviste importante, pentru care să genereze conținut deosebit supus unor standarde editoriale diferite.

În cea mai mare parte din articole, am căutat să scriu despre subiecte care nu au mai fost abordate, să fac predicții pentru viitor pe baza trendurilor, să descriu mecanisme profunde care să-i aducă pe cititori cu picioarele pe pământ și să le ofere insighturi pentru propria dezvoltare personală și profesională. De aceea, ceea ce găsiți în unele din articolele de mai jos reprezintă ”the best of the best” din ceea ce pot eu concepe și le-am ales pentru unul sau mai multe din următoarele motive:

• nu mai găsiți nicăieri în altă parte în limba română exprimate aceste idei pentru că pur și simplu nu a mai publicat nimeni despre ele, deși afectează largi categorii

• reprezintă lecturi fundamentale pentru dezvoltarea personală sau profesională

• reprezintă analize chintesențiale care fac deosebiri conceptuale fundamentale care, chiar dacă se mai găsesc și în altă parte, au fost sistematizate strategic ca să fie cât mai clare și cât mai scurte

1. În împărăția orbilor, omul cu un singur ochi e rege 
2. Cu siguranță, dragă colectivitate, de la un liber-profesionist cu vervă
3. Prostituarea psihologiei în România sau Despre cum concurenţa neloiala poate distruge credibilitatea unei profesii 
4. Pledoarie pentru branding în civilizaţia Disneyland. Partea I. Companiile  și Partea II. Consumatorii
5. Perspectivele schimbării organizaţionale din paradigma nivelurilor valorilor în Romania 
6. De ce relaţiile publice nu sunt marketing
7. Specificarea posturilor, document fundamental pentru fişa postului şi anunţul de angajare
8. Cultura ascultării la români
9. Contractul psihologic în relaţiile de muncă 
10. Ce am învăţat din exerciţiul lui Brian Tracy 

 

Mulțumesc, Bogdan și Marius!

Lectură plăcută!

Ștefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare și resurse umane

Contributia, intre darnicie si complex de salvator

 

Se spune că înainte de a te apuca să contribui, este important să construiești pentru tine, de parcă satisfacerea nevoii de contribuție intră în concurență cu satisfacerea propriilor nevoi. Pentru cei care nu au avut o reprezentare a echilibrului între satisfacerea nevoilor altora și propriile nevoi și nici un echilibru pentru a respecta propriile nevoi în întregime, complet, este de înțeles că ”nu se cuvine” să acorzi importanță pentru contribuție decât după o anumită vârstă.

Problema care se pune, odată cu întemeierea unei familii, este extinderea prioritizării acestei nevoi de a face lumea mai bună și dincolo de familie, ceea ce este un pariu riscant. De exemplu, dacă un părinte sacrifică din timpul său pentru cauze nobile și eforturile sale nu sunt întemeiate sau justificate, el pierde de trei ori: pe de-o parte, timpul cu familia, pe de altă parte rezultatele scontate ale muncii sale și în al treilea rând prin exemplul pe care îl dă. Cine ar vrea să își asume un asemenea risc?

Un alt pericol legat de familie este stabilirea unui țel din ”asigurarea viitorului generațiilor care vin”. Astfel, părinții pot să dea bani copiilor, dar în lipsa exersării unei inteligențe financiare, copiii foarte probabil vor risipi banii respectivi. Părinții pot investi în obiective pentru viitorul copiilor, cum ar fi case, dar copiii nu vor acele obiective. În această situație, nevoile asigurate nu erau ale copiilor, ci tot ale părinților, iar în asemenea situații, părintele poate rămâne falit, dezamăgit, egoist și eventual și singur.

Totuși, adevărata problemă nu stă aici. Aceasta este o falsă dilemă. Adevărata întrebare care se pune în legătură cu posibilitatea de a contribui este:

”Cum stabilești cine, ce, când merită cât din eforturile tale?”

În lipsa construcției unor abilități de a discerne, actul de a oferi, de a voluntaria, de a contribui, de a dona, de a ceda, produce neîncredere și predispune la abuzuri. Prin urmare, cel mai mare dușman al contribuției sunt experiențele negative care nu sunt legate cu cauzele lor reale. Cauzele reale ale eforturilor irosite nu sunt în ceilalți, ci sunt în sine: lipsa de discernământ, lipsa de conștientizare a căror nevoi sunt îndeplinite, iar părintele nu ajunge să-și satisfacă nici nevoia de contribuție de care ar putea beneficia alții, din cauza faptului că muncește ca Sisif pentru niște obiective de neatins.

Prea des, mărunțișul pe care îl primește cerșetorul de la colț nu are legătură cu vreo dorință reală a celor care îl dau să contribuie în viața omului respectiv, ci cu intenția lor de a ”se pune bine cu Dumnezeu”, de a se simți importanți, de a-și compensa vreo vină sau pur și simplu, din milă. De fapt, cerșetorii de la colțul străzii solicită îndeplinirea unei nevoi într-o manieră care îi face dependenți de proces. Ai văzut vreodată un cerșetor cu o pancartă pe care scria ”dă-mi puțin din timpul tău ca să mă înveți ceva”?

Adesea, infrastructura de a decide cine merită niște bani din caritate poate să fie mai costisitoare decât valoarea carității propriu-zisă, dar asta se întâmplă și din cauza ineficienței proiectării unor asemenea aparate organizaționale.

Totuși, contribuția rămâne să satisfacă în fond nevoia fiecărui om de a lăsa ceva în urma sa pentru umanitate, ca recunoștință pentru ceea ce primit și pentru satisfacerea nevoilor sale de transcendență. Tu în viața cui ai contribuit săptămâna trecută?

Copyright text © Ștefan Alexandrescu, 2017

 

Despre încrederea în sine și valoarea propriei munci în 10 puncte

 

 

Introducere

Lucrez în consultanță din 2005. ce fac eu în consultanță, poate fi citit aici și aici.

În sine, ”explicații” este ceea ce se cheamă că se cuvine să dai atunci când prin deciziile pe care le iei contrariezi pe cineva sau nu te ridici la înălțimea așteptărilor sale. Totuși, pentru că omul este adesea o ființă raționalizatoare decât rațională, este important ca oamenii cu și pentru care lucrez să înțeleagă argumentele din spatele unor decizii care îi afectează direct. Orice aș face sau aș spune, există riscul să nemulțumesc pe cineva, sau cineva să mă judece pentru ce spun sau ce fac.

În toată cariera mea, am ținut cont de oamenii care m-au ajutat pe gratis sau pe bani foarte puțini: mi-au oferit coaching, mentoring, design, fotografie, promovare, training cu dragă inimă fără să îmi ceară ceva (sau mare lucru) în schimb. Sunt prea multe zeci de oameni ca să mă apuc acum să le muțumesc la fiecare, ar trebui să scriu un articol numai despre asta. De aceea, am păstrat multă vreme o componentă pro bono a activităților mele profesionale, pentru anumite persoane, în funcție de anumite criterii profesionale. Mă bucur că am putut să fac asta.

De asemenea, de 2 ani am dezvoltat o serie de colaborări în format barter (serviciu contra serviciu) care au fost utile și productive.

Acestea vor continua, doar că la un nivel mai redus și conform unor noi condiții.

O perioadă de mulți ani, am avut tariful standard de 30 euro pe ora de consultanță pentru serviciile mele. În 2016, am crescut la 40 de euro pe oră. De la 1 aprilie 2017, voi crește am crescut tariful la 50 de euro pe ora de consultanță, iar de la 1 iulie la 70 de euro pe ora de consultanță, urmând ca în decembrie 2017 să ajungă la 100 de euro pe oră.

 

De ce această creștere? Iată 10 argumente.

1. Această creștere treptată este pe de-o parte o reflectare a calității muncii pe care o desfășor, în comparație cu ceea ce se găsește atât pe piața internațională, cât și pe piața din România. Cunosc coachi care nu știu să facă ceea ce știu eu și cer de cel puțin 2 ori mai mult ca mine.

2. În al doilea rând, este o reflectare a succesului înregistrat în ultimii 2 ani oferind consultanță prin Skype pentru zeci de clienți din 7 țări. În 2017 intenționez să obțin clienți și de pe alte continente, până acum observ că mă descurc la fel de bine pe consultanța în engleză ca și pe cea în română, prin urmare prețul meu trebuie să fie unul serios. 50 de euro pe ora de consultanță nu este un preț serios pe piața internațională.

3. Există unii profesioniști care preferă să seteze tariful în funcție de client, luând în considerare și țara de proveniență și puterea de cumpărare și altele. Eu prefer să păstrez același tarif pentru toți clienții, chiar dacă în funcție de anumite înțelegeri particulare ofer anumite reduceri (de exemplu dacă mă angajez într-un proiect de 10 ore sau 30 de ore de consultanță, mi se pare normal să existe o reducere calculată la volum). Îmi place să fiu cât mai corect și transparent acceptabil pentru fiecare.

4. În ultimul an am petrecut mult timp experimentând tehnici și abordări noi, creând modele, studiind pe cont propriu materiale avansate în dezvoltarea personală, psihologie și marketing. Acestea sunt foarte funcționale. Am deplină încredere că merită să fie folosite pentru un public mai larg. De fapt, sunt atât de funcționale încât mi-aș putea permite să cer și 300 euro/oră pe ele și tot cred că aș găsi clienți (dar ar fi mai greu, la început, așa că să fim realiști). Iau așadar în considerare sugestiile primite de la clienți și colaboratori care îmi spun că îmi vând serviciile prea ieftin, că am nevoie de mai multă promovare să audă lumea de mine, că e nevoie să am mai multă încredere în mine și în abilitățile mele. Mi se reproșează faptul că nu manifest cu mai mult curaj înclinația de a deveni un lider. Este așadar un curs firesc să cer mai mult pentru ceea ce ofer. Așadar, competențe la standarde înalte trebuie să fie reflectate prin prețuri înalte, care să aducă o diferențiere față de concurență. Câștigând mai mult, voi putea avea mai mult timp și mai mulți bani să mă dedic promovării serviciilor mele și să deleg sarcinile care îmi ocupă programul ineficient.

5. Cerând mai mult, pot oferi clienților mei șansa de a contribui iar munca mea să se desfășoare la un nivel mai înalt: pot participa la formări, pot realiza cercetări, pot achiziționa tehnologie care să îmi facă mie și lor viața și activitiatea mult mai ușoară, pot externaliza servicii pentru a mă focusa doar pe ce fac eu mai bine. Altfel spus, pot deveni mai bun profesionist pentru a veni în întâmpinarea mai multora. Pot crea produse care să fie accesibile pentru mii sau zeci de mii de oameni, prin care să-mi împărtășesc cunoștințele mai amplu, astfel încât și mai multe persoane să beneficieze de ceea ce am de oferit.

6. Pentru a nu fi acuzat că trec peste cuvântul meu și peste înțelegerile făcute, fiecare persoană are dreptul să se răzgândească. Fiecare înțelegere și contract pot fi renegociate. Există BATNA (best alternative to a negotiated agreement).

7. Am spus încă de la sfârșitul lui 2016 că am să fac asta, poate unii își mai amintesc. Am stabilit niște obiective pentru 2017 și a venit timpul să le implementez.

8. Când am atât de mult de lucru pentru clienții pe care îi am deja și nu îmi mai permit să iau alții noi, este clar că ceva trebuie să fie schimbat. Ei bine, mare parte din aceste peste 60 de sarcini vor fi în continuare gratuite și subsumate muncii de consultanță, atâta doar că o oră de consultanță va costa mai mult.

9. Mai devreme sau mai târziu, de regulă în câteva luni, clienții mei reușesc să câștige mai mulți bani, parțial ca urmare a consultanței oferite de mine. Prin urmare, o creștere a tarifului poate fi permisă. Există și problema pe care o ridic unii: bine, dar ”sunt unii care poate încă nu s-au convins de valoarea serviciilor tale, Ștefan! Lor li se pare prea mult și nu înțeleg de ce ceri atâta”. Acest punct de vedere este just din punctul de vedere al acelor persoane. În același timp, eu ofer o ședință de consultanță gratuită, demonstrativă, pe un serviciu la alegerea clientului. De asemenea, atâta vreme cât ajung să nu mai am timp să iau clienți noi care sunt dispuși să mă plătească atâta pentru că am prea mult de lucru pentru cei deja existență, se cuvine să acord prioritate celor care sunt motivați să folosească serviciile mele la valoarea pe care o cer. Dacă cineva alege să nu mai lucreze cu mine pentru că i se pare prea mult, pentru mine nu e o problemă. Am la coadă alți oameni care așteaptă să lucreze cu mine.

10. Per ansamblu, economia o duce bine, există o piață în dezvoltare pentru serviciile oferite în sfera dezvoltării personale și profesionale, în care unii șarlatani o duc mai bine decât mine, în timp ce eu sunt îngropat sub un munte de treabă neplătită. 10 euro în plus pe oră nu va aduce pe nimeni la sapă de lemn, dar mi-ar face mie viața mai ușoară.

 

There is no more free (or discounted) lunch

De la 1 aprilie la 30 iunie 2017:

• Singurele servicii pe care le mai ofer gratuit sunt o ședință de consultanță sau de evaluare inițială, demonstrativă, pentru fiecare client care nu a mai beneficiat în trecut de serviciile mele.

• 50 de euro pe ora de consultanță (deocamdată). Același tarif este și pentru ora de coaching. Aceeași valoare și în cadrul barterelor, indiferent de câte ore vorbim.

• Ofer o reducere de 5% pentru achiziționarea de 10 ședințe la pachet în avans.

• Ce depășește 5 minute ora de consultanță se taxează pentru fiecare minut ce depășește o oră (1 minut=0.8(3) euro)

• Materialele promoționale, sintezele de strategie, analiza de metalimbaj, editarea de srisori, excel-urile de evaluare, precum și tiparele lingvistice de recadrare a convingerilor limitatoare se taxează (deocamdată) cu 15 euro/ora de realizare.

• Analiza grafologică se plătește cu 15 euro/individ pentru o analiză simplă și 25 de euro/individ pentru o analiză complexă

• Comentariul audio/video înregistrat pe materialul clientului se taxează cu 0.5 euro/minut.

• 25 de euro pe ora de depanare computer al clientului din orice motive, socotită la minut

• Anulezi întâlnirea cu mai puțin de 24 de ore înainte fără cauză justificată și excepțională (ex: a dat o mașină peste tine, ai avut o inundație, ți-a murit mama), îmi datorezi jumătate din valoarea ședinței de consultanță.

• Oferta cu: ”am început consultanța la un anumit preț, mergem în continuare la același preț dacă nu întrerupi” mai este valabilă doar până la 30 iunie 2017, doar pentru clienții cu care am început să lucrez consultanță de orice fel pentru prima dată în anul 2017.

• Cu fiecare client ședințele se stabilesc în avans pe următoarele 2 săptămâni și pt. următoarele 2 ședințe.

În concluzie, nu am crescut prețul pentru că sunt eu zgârciobu’ dracului, vreun profitor materialist sau mi s-a năzărit peste noapte, nici că am avut vreun burnout sau apucături pasiv-agresive anul acesta, ci pur și simplu pentru că este natural, justificat și omenesc, din toate aceste puncte de vedere și mai multe.

Dacă e cineva care crede că e prea mult, atunci îi recomand să cumpere cărțile mele, acolo se găsește echivalentul a multe, multe ore de consultanță foarte ieftin. Că veni vorba, și alea sunt cam ieftine. Ar trebui să le mai cresc prețul. Dar deocamdată le las așa.

Mulțumesc pentru înțelegere.  

Dacă nu ai avut deja parte de această experiență, solicită și tu o ședință gratuită de o oră de consultanță!

0729 034 883

Ștefan Alexandrescu

consultant 1 la 1 din 2005

Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea II. ”Eu n-am facut cerere ca sa ma nasc inteligent”

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne,partea a doua dintr-o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani  experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

1. Ce este o conferinţă, după părerea ta? Cine câştigă de pe urma conferinţelor?

O conferinţă, după părerea mea este atunci când mai mulţi se adună să-i asculte pe câţiva cum vorbesc. Conferinţa este un fel de şezătoare modernă, atâta doar că la şezătoare, munceai şi mai şi beneficiai direct de pe urma muncii în timpul taifasului. La conferinţă, doar stai şi asculţi, iar dacă vrei să fii interesant, mai pui şi nişte întrebări pentru care te urăşte toată lumea. De obicei, plăteşti.

Există trei categorii profesionale care beneficiază în mod direct de pe urma conferinţelor:

a) cei care susţin şi organizează conferinţele – cei din spatele şi cei din faţa microfonului, la care ajung banii participanţilor dacă îi convingă să cumpere ceva;

b) vânzătorii din public care se duc armaţi cu discursuri persuasive şi cărţi de vizită să găsească clienţi. Cu cât conferinţa e mai scumpă, cu atât sunt şanse să găseşti clienţi cu bani. Dacă dai 100 de euro şi obţii 2 clienţi care îţi plătesc 200 de euro pentru serviciile tale, se cheamă că ai făcut profit;

c) universitarii care participă la sindrofiile profesionale – ceva mai ieftine – care o fac pentru prestigiu şi ca să mai adauge o bifă la CV.

În toată povestea asta, teoretic se încurajează dialogul, dar de obicei întrebările vin de la oameni nepregătiţi, iar respondenţii evită întrebările bune. Iar la întrebări cretine se dau răspunsuri cretine, o știu și eu, o știi și tu, o ştie toată lumea. Oamenii pregătiţi nu vin la conferinţele altora ca să discute, ci le ţin pe bani în faţa altora dispuşi să plătească.

 

2. Care este deosebirea între un specialist şi un expert?

Accepţiunea generală este aceea că pentru a te considera specialist, ai nevoie de cel puţin 1000 de ore de practică, iar pentru titlul de expert, minim 10.000 de ore de practică într-o arie foarte bine delimitată, de obicei o nişă. Cu cât nişa este mai îngustă, cu atât specialistul este mai valoros şi este mai greu să obţină experienţa necesară, mai ales dacă lucrează ca angajat. Angajaţii fac de regulă în timpul programului o mulţime de alte lucruri care nu au legătură cu specializarea lor: fac cafeaua şefului, cumpără flori pentru soţia şefului, ies la o ţigară, joacă solitaire şi socializează pe Facebook ca să treacă vremea. Un specialist nu are şanse să se formeze astfel. Cel mai probabil, el este un profesionist care a lucrat pe cont propriu într-o nişă în care ştie foarte bine ce face şi pentru ariile învecinate, are cunoştinţe şi colaboratori.

 

3. Ce părere ai despre pregătirea tinerilor care ies de pe băncile facultăţii?

Mare tâmpenie s-a făcut cu sistemul Bologna. Eu am făcut 4 ani la rând universitate. După doi ani, tot nu ştiam încă ce voiam să mă fac când aveam să devin mare. Acuma, li se cere studenţilor după nici un an jumate să aleagă subiectul licenţei şi profesorul coordonator. Apoi, s-au păstrat doar materiile profilor care aveau mai multe pile, nu cele care ar fi fost valoroase.

Mulţi tineri îşi arogă titlurile de specialist sau expert şi chiar le cred doar pentru că aşa scrie în cartea de vizită fără măcar să aibă habar ce e aia. Nu zic, sunt unele arii în care generaţia tânără crescută pe calculator poate să exceleze pe la 21-22 de ani (programare, design, fotografie, blogging) şi chiar să fie un specialist… cu condiţia să se apuce de ele de pe la 14-15 ani cel târziu şi să lase deoparte petrecerile şi băutele şi frecatul mentei şi să studieze cu pasiune chestiile în care se antrenează. Dar eu cunosc puţine asemenea exemple. În schimb, când văd pe unul care se declară specialist în resurse umane dar nu ştie să facă o fişă a postului, sau o specialistă în piar care nu e în stare să scrie un proiect, îmi vine să-i arunc pe geam. Şi când te gîndeşti că ăştia mai vor şi bani! Să zică bodaprosti că nu scriu pe bloguri despre ei!

 

4. Ce părere ai de studenţii care protestează împotriva faptului că munca lor pentru note este monetizată de către profesorii lor coordonatori, mai les în cercetare?

Cred că asta este o problemă prost înţeleasă. Cadrele didactice universitare, mai puţin profesorii universitari, nu pot trăi din rămăşiţa de salariu pe care o primesc de la stat. Ăștia mai deștepți își trag și ei niște fonduri europene, ceva. Studentul este acolo ca să înveţe. Iar cel mai potrivit este să înveţe de la cineva care chiar câştigă bani din ce predă. Aşa că studenţii care pun problema că sunt exploataţi de profesori în contextul aplicării de chestionare sau realizării de proiecte bat câmpii. Profesorii au dreptul să obţină bani pe munca studenţilor (mai ales a celor buni), fără să le ceară permisiunea, cu condiţia să nu încalce drepturile de autor. Există exemple mai grave de profesori de la facultate.

 

5. Care este deosebirea între consultantul în carieră şi consilierul în carieră?

Termenii înseamnă acelaşi lucru, car au conotaţii diferite, după părerea mea. Consultant este un termen capitalist, iar consilier un termen socialist, dacă nu te-ai uitat la ”Nașul”. Asta pentru că de obicei consultantul în carieră este un liber-profesionist care își caută singur clienţii, iar consilierul este de obicei o plantă plătită cu salariu fix de o organizaţie, cel mai adesea de stat, care aşteaptă clienţii să vină la el.

Da’ nu știu ‘ce mă întrebi pe mine, ‘ce nu-i întrebi pe labagiii ăștia de la NBCC, că marea majoritate nu-s în stare nici măcar să facă o factură, darămite să găsească un client plătitor pe cont propriu.

 

6. Sorin, eşti misogin?

Io pe cuvânt nu mă consider, dar femeile zic că sunt, aşa că trebuie să le dau dreptate. Mai ales când m-am învârtit atâta timp printre astea.

Acuma, că m-ai întrebat, trebuie totuşi să-ți zic că e o chestie care pe mine mă scoate din minţi şi după care aş tria cam orice femeie pentru a afla dacă merită să fie respectată. Prima întrebare este: „citeşti reviste pentru femei?”. A doua: „Îţi plac?”. Dacă răspunsul la doar una din întrebări este da, atunci situaţia este salvabilă. Dacă răspunsul la ambele întrebări este: da, nu are rost să mă chinui. Revistele pentru femei le învaţă cum să profite de bărbaţi, să-i exploateze, să-i înşele, cum să-şi cumpere toate briz-briz-urile inutile şi o mulţime de alte tâmpenii „feministe” pentru care merită să fie tratate ca nişte pupeze fără creier în loc de adulţi.

 

7. Ai scris aici şi aici nişte articole foarte critice despre filmul românesc, în general. Nu ţi-a fost teamă că vei fi considerat ne-patriot?

Un regizor nu se cheamă regizor dacă a făcut două jumătăţi de film şi-un scurt metraj, pe care le-a târât 5 ani. Un actor nu se numeşte actor dacă a apărut într-un singur film în viaţa lui. Toată halucinaţia asta colectivă care se numeşte „cinematografia românească” cu care te tot agiți tu ca prostu’ este o pleaşcă periculoasă, din păcate încurajată de festivalurile de la Cannes şi Berlin. Dacă un idiot de român s-a trezit să se creadă artist şi a încropit o mediocritate, toţi cronicarii se grăbesc să îi ridice o statuie iar eu trebuie să mă simt mândru că îi sunt compatriot. Haida de!

Să o luăm puţin altfel, şi să înlocuim profesia: dacă să zicem eu sunt arhitect şi sunt doar câţiva arhitecţi care fac clădiri după normele minime de siguranţă în oraşul meu, atunci eu ar trebui să mă mândresc că sunt coleg de breaslă cu aceia, sau să mă îngozesc că majoritatea caselor făcute de restul de ageamii riscă să se dărâme? Măcar o casă are cel puţin 4 stâlpi. Cinematografia românească pe cine are? Porumboiu, Solomon, Puiu, şi jumătate de Mungiu (aia care n-a furat). Păi se dărâmă casa! Problema se pune altfel în cinematografie, că nimeni nu-şi sparge capul dacă se uită la un film prost şi toată lumea se poate uita la un perete şi unul să zică: „eu cred că peretele e roz” şi altul „eu cred că peretele e maro”. În comunicarea comercială, asta se numeşte publicitate mincinoasă. În artă, se numeşte subiectivitate. D-aia îmi place mie să lucrez cu publicitarii, nu cu artiștii. Publicitarii măcar își dau seama când se mint pe ei.

 

8. Sorin, unii susţin că doreşti să epatezi şi te ascunzi în faţa unei imagini dincolo de care ai un ego prea mare. Cum comentezi asta?

În primul rând, aş fi putut să nu răspund la întrebarea asta, pentru că mi se pare destul de provocatoare. Mi-ai scris că nu trebuie să răspund la toate întrebările. Totuşi, vreau să lămuresc ceva care are foarte mare legătură cu cauza mea, arta şutului în fund.

Eu nu am făcut cerere să mă nasc inteligent, aşa m-a făcut mama. Şi m-a învăţat că nu e o ruşine să o arăt. Ce e o ruşine în schimb, este că anumite persoane se uită la ceea ce am făcut, ce am scris şi ce am spus eu şi aleg să se simtă inferiori – pe criterii ştiute de ei. Ei bine, tocmai ăștia sunt loseri, pentru că ei aleg să nu se dezvolte, ci să critice. În loc să-şi valorifice propria inteligenţă, se apucă să o critice pe-a mea. Faza amuzantă este că ei nu sunt plătiţi pentru asta, în schimb eu primesc consultanţă în branding personal gratuit. Este cineva care scrie că nu i-a plăcut discursul meu din cutare situaţie? Nu-i nimic! Înseamnă că l-a ţinut minte! A mai scris printre două înjurături şi ceva argumente care să mă ajute să-mi îmbunătăţesc prestaţia data viitoare? Bring it on! Pe mine nu mă deranjează şuturile în cur care mă ajută să mă dezvolt. Pe mine nu mă deranjează să cad, pentru că din asta învăţ. Arta de a învinge nu este despre a face totul cu succes, ci despre cum înveţi din greşeli. Eu caut să nu fac aceeaşi geşeală a doua oară.

Ce este jenent în societatea românească este faptul că nu-mi permit să scriu despre aceste lucruri cu tranşanţa pe care mi-o permit sub pseudonim, pentru că pupilul din ziua de astăzi susţine că vrea să iasă din zona de confort, dar te dă în judecată dacă îi dai un şut. În ziua de astăzi, ca să te faci observat, trebuie să deranjezi. Din cauza asta avem atât de mulţi care au succes doar deschizând gura mare şi ţipând, ca o reminescenţă de când erau mici, băteau din picioare şi primeau tot ce doresc de la nişte părinţi care n-au ştiut să-i crească.

Eu am un ego mare şi ştiu să mi-l acopăr cu argumente, numai că uneori mă satur să caut nșpe argumente şi formulări frumoase prin care să fiu corect politic. Toată ziua trebuie să fiu corect politic şi să nu supăr pe nimeni. Este dreptul meu constituţional să public şi sub zece pseudonime dacă am chef şi nu este cazul să mă justific pentru asta. Cui îi place mă citeşte. De ceilalţi nu-mi pasă. Înseamnă că cei care nu mă plac nu sunt în publicul meu ţintă. Din când în când, mai primesc şi hate mail de la oameni care nu înţeleg asta şi aleg să-şi plângă de milă. Asta e o confirmare că scriu doar pentru unii: deci dacă alţii se obosesc să îmi scrie e-mail-uri kilometrice despre ce NU le place din ce scriu eu, e clar că m-am diferenţiat şi am un public-ţintă. Mai ales că sunt suficienţi care adoră ce scriu.

 

9. Cum pot cei care citesc acest articol să intre în contact cu tine?

Având în vedere că blogul ăsta şi interviul acesta îl acord sub pseudonim, e mai greu. Dar cititorii care doresc să mă contacteze pot să lase un comentariu pe blog. Dacă mi se pare suficient de deştept comentariul, îi caut eu.

 

10. Cum ţi s-au părut întrebările? Ce atitudine ţi-au trezit?

Ca de obicei – şi asta e o mare calitate atât pentru un consultant cât şi pentru un coach – tu măcar ştii ce întrebări să pui. Cred că m-au ajutat să pun punctul pe i în anumite aspecte, dar te-a ajutat foarte mult şi faptul că ne ştim şi am mai vorbit despre lucrurile astea şi ai ştiut să abordezi aspectele care să îţi aducă ţie vizualizări. Interviul ăsta e așa, mai mult ca să reușești și tu să publici ce nu îndrăznești să spui, că doar ce ți-am scris le știi și tu. Un lucru de care trebuie să ţii cont este că dacă provoci, vei fi provocat, deci e bine să ştii să-ţi asumi asta.

 

Note finale ale redactorului:

1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail.

Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea I. ”Dezvoltarea începe ca un fel de halucinație”

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne, o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

 

Sorin, mulţumim pentru acordarea acestui interviu. Scopul lui este, pe de-o parte, să ne ofere o imagine mai bună asupra domeniilor pe care te pricepi şi, pe de altă parte, să ofere cititorilor o felie din viaţa, atitudinile şi principiile tale.

 

1. Sorin, de ce ai publicat sub pseudonim?

Mă Ştefan, mie-mi place să stau la taclale fără perdea, dar nu-mi permit să fac asta în public, că-mi dau cu firma-n cap. Aşa că m-am gândit că dacă tot îmi iei interviu, să-ţi dau nişte răspunsuri fără perdea, fără corectitudinea politică şi fără băţul în fund pe care trebuie să-l ai când zâmbeşti pentru coperta la revistă.

 

2. Povesteşte-ne puţin despre arta şutului în fund, cum o descrii tu.

„Pentru a le face oamenilor viitorul luminos, trebuie mai întâi să le faci prezentul mizerabil” afirma Adrian Stanciu. Ei bine, eu cred că dezvoltarea (de orice neam o fi ea) porneşte cu siguranţă din zona de inconfort, de la o traumă sau de la un şut prietenesc în fund. Există prea multă polologhie despre succes şi oamenii uită că succesul nu se întâmplă fără eşec. A da un şut prietenesc în fund este un act de ajutorare a semenului tău şi este o artă pentru că trebuie să găseşti calea de mijloc între bădărănie, agresivitate şi blândeţe. Ei bine, eu sunt foarte îngrijorat că nu mai sunt oameni care să ştie cum să dea şuturi în fund, dat fiind că există o inflaţie a celor care se plâng de ele. Eu am dat şuturi în fund pe blog. Cititorii se pot distra şi se pot dezvolta în același timp.

 

3. De ce ai publicat atât de rar şi aleatoriu? Care sunt avantajele? De ce n-ai mai publicat?

Public cum am chef eu, pentru mine. Dacă mă citesc alţii, foarte bine. Dar eu scriu că îmi place mie să mă exprim, nu mă chiorăsc toată ziua ca tine pe la statistici. Acum nu mai public acolo, aşa-i. Deocamdată. Am un alt blog care a făcut furori și mă distrez prea tare cu ăla. Da’ mai știi?

 

4. Care este deosebirea între dezvoltarea personală şi dezvoltarea profesională?

Dezvoltarea personală începe ca un fel de halucinaţie negativă, adică nu vezi resursele pe care deja le ai (de exemplu: încredere, curaj, rezolvarea de probleme), pe când dezvoltarea profesională începe ca un fel de halucinaţie negativă, adică vezi lucrurile pe care nu le ai (de exemplu: leadership, management, inteligenţă emoţională, competenţe de pachet Office), dar îţi închipui că sunt acolo, pentru că trebuie să le treci în „sivi”.

O triere mai economică este aceasta: dezvoltarea personală îţi aduce zâmbetul în oglindă că te-ai înfruntat pe tine, pe când dezvoltarea profesională îţi aduce bani în buzunar pentru că ai zâmbit celorlalţi şi ai înfruntat toate provocările pe care ţi le-au aruncat în cale. De fapt, amândouă încep prin a-ţi scoate bani din buzunar ca să-ţi spună că e bine să-ţi dai singur şuturi în cur, decât să le aştepţi de la alţii. Un şut în fund e un pas înainte. Problema principală în orice fel al dezvoltării este tendinţa oamenilor de a seta regulile în aşa fel încât ei să nu piardă niciodată, mai ales în faţa lor înşişi.

 

5. Care e deosebirea între învăţare şi dezvoltare personală?

Dezvoltarea personală este rezultatul pe care îl obţii atunci când aplici ce ai învăţat pentru a te schimba: devii un om mai bun în raport cu cine erai atunci când ai învăţat. La învăţătură, primeşti un premiu sau o diplomă pe care o arăţi lumii. La dezvoltarea personală, înveţi cum să creşti mare şi fără diplomă.

Mai există şi confuzia pe care o fac babalâcii şi cei care adoptă mentalitatea lor,  că învăţarea sau dezvoltarea s-ar produce la şcoală, acea fabrică magică unde bagi una bucată copchil la 6-7 ani şi scoţi una bucată ATM la 22-25 de ani. Pentru ei, învăţarea şi dezvoltarea sunt sinonime pentru că îţi pun un acoperiş deasupra capului,  cu condiţia ca tu să-ţi mişti curul sub alt acoperiş, al altcuiva (desigur), iar asta s-ar numi după ei „muncă”.

 

6. Care este deosebirea între cunoaşterea de sine şi dezvoltarea personală?

Celor cărora le este frică să se dezvolte consideră că auto-cunoaşterea e suficientă şi câteva tehnici sau ponturi de care îţi aduci aminte din când în când dacă ai chef. La sfârşit, se bat cu pumnul în piept şi mai ales în CV că ei sunt interesaţi de dezvoltarea personală, dar atunci când în întrebi despre sine, încep să îţi povestească despre comparaţia cu ceilalţi.

Cei care, în schimb, practică în adevăratul sens al cuvântului dezvoltarea personală consideră auto-cunoaşterea ca pe o temelie indiscutabilă a evoluţiei lor, pentru care nu primesc puncte, mai ales în faţa celorlalţi. E ca şi cum s-ar duce cu pixul de acasă la examen. Nu primesc puncte că şi-au adus pixul de acasă. La examenul dezvoltării personale, contează ce au făcut cu ce ştiu, nu ce au învăţat.

 

7. Care este deosebirea între coaching şi consultanţă în dezvoltarea personală?

Să ne imaginăm că vine un client care trebuie să-şi găsească urgent o slujbă, în ședință la un coach, respectiv la un consultant în dezvoltarea personală. Coach-ul îl ia cu „aham, înţeleg”, „care e părerea ta despre…”, „cum te simţi în legătură cu această provocare?”, îl ascultă cu ochi mari şi îl ghidează, încetul cu încetul, pe client, către a găsi în sine răspunsurile şi resursele proprii pentru obiectivele pe care îl sprijină să le formuleze, fără ca respectivul client să primească de la coach tehnici explicate.

În schimb, consultantul îl întrerupe pe client când el începe să bată câmpii şi-i spune: „uite, frate, care-i treaba. Ţie ţi-ar fi util să faci asta, asta şi asta. Astea ţin de tine, eu vin cu tehnicile care funcţionează aşa. Tu ştii care-i baiul, eu ştiu care-s tehnicile. Tu mă plăteşti pentru tehnicile pe care te învăţ să le foloseşti în problemele tale. Asta-i lista de propuneri. Ei, ce zici?”. Deci consultantul în dezvoltarea personală, spre deosebire de coach, vede problema, i-o arată clientului şi îi propune tehnica de rezolvare a ei. Nu e coaching, pentru că în coaching se mizează pe resursele clientului şi pe ideea că clientul are mereu dreptate și știe ce-i mai bine pentru el. În consultanţa pentru dezvoltare personală, resursele sunt tehnicile consultantului, iar clientul nu are chiar mereu dreptate. Coach-ul nu trebuie să fie neapărat familiar cu problema clientului sau cu rezolvarea ei, pe când consultantul în dezvoltare personală da. Deci pe coach îl plătești ca să-ți pună întrebări, iar pe consultant îl plătești ca să-ți dea resursele să-ți rezolvi tu problema, sau îi dai lui problema: ”uite, frate, ăsta-i capul meu, e plin cu pitici pe creier, bagă mare că am nevoie să trec peste hopu’ ăsta”.

De fapt, majoritatea celor care halucinează că fac coaching în România fac de fapt consultanță pentru că ard de nerăbdare să dea sfaturi şi să se exprime. Cei de la ARC [Asociaţia Română de Coaching] știu asta, dar zic ”danke, bitte” și dacă ar primi cotizația anuală până și de la Becali, care nu e în stare să gândească, darămite să vorbească.

 

8. Sorin, când ai de gând să te apuci de coaching?

Whoa, moşule! Stai liniştit, că nu mă bag io la aşa ceva! Asta-i treabă pentru oameni cu scaun la cap, nu pentru începători ca mine. În plus, trebuie să nu te apuce râsul când clientul se apucă de debiteze prostii. De fapt, fac un deal cu tine: dacă am voie să râd în coaching, plătesc eu coachingul clientului, că m-a distrat cu neroziile lui! Nu, acuma pe bune: sunt oameni care chiar sunt profesionişti, jos pălăria. Dar ăştia sunt puţini, mai ales în România şi costă bani, nu glumă. Eu sunt un om onest, le iau oamenilor bani pe ce fac din ceea ce ştiu din practica de ani, nu din ceea ce învăţ în timpul liber din pasiune.

 

9. Care e deosebirea între un training şi un workshop?

Când spui training lumea se aşteaptă că să stea cu curu‘ pe scaun şi-o să caşte gura eventual luând notiţe, în timp ce unul le toarnă cu pâlnia pe-o ureche cunoştinţele care or să le curgă pe cealaltă ureche în două zile.

În schimb, la workshop, facilitatorul îi pune pe oameni să-şi ridice curu‘ de pe scaun ca să muncească la deprinderea unor abilităţi, Diferenţa fundamentală apare în al doilea caz, când chiar se produce o învăţare. Şi, a propos de ce m-ai întrebat mai devreme, la workshopuri nu se produce dezvoltare, ci în cel mai bun caz autocunoaştere şi învăţare. Dezvoltarea poate fi ce face clientul în viaţa lui cu ce învaţă la workshop.

 

10. Care e deosebirea dintre un training şi o formare?

Un training este de obicei o activitate comercială sau bine împachetată care se organizează zilnic pe o perioadă ce durează de la două jumătăţi de zi până la două săptămâni. Cu cât este mai bine structurat, susținut de mai mulţi traineri şi extins pe o perioadă mai îndelungată, cu atât are potenţialul de a crea o schimbare, mai ales dacă este gândit în format workshop (deci multe exerciţii) şi nu prelegere. La sfârşit, toată lumea primeşte într-o ceremonie cu poze aceeaşi diplomă colorată în Photoshop doar pentru participare.

O formare este o activitate care se întinde pe parcursul a cel puţin trei săptămâni (versiunea intensivă full day, every day) şi care se poate îndinde până la trei ani (versiunea pe module de weekend). Conţine câte un modul la o anumită perioadă de timp şi asta permite participanţilor să folosească tehnicile pentru dezvoltare personală şi să rezolve teme de la un modul la altul. Întotdeauna, o formare se face cu mai mulţi formatori şi are o componentă puternică de practică, exerciţiu. Formarea de obicei cuprinde sau este legată cu o perioadă de supervizare. Formarea se absolvă doar condiţionat de trecerea unui examen scris şi practic.

Din nou, aici există traininguri care trec de formări, dar pentru cine n-a fost la mai multe din astea, nu-i problemă dacă le confundă, poa’ să moară prost.

 VA URMA

Note finale ale redactorului:

1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail. Publicat după mult timp, după îndelungi corecturi.