Arhive etichetă: Romania

Etica în resurse umane

În fiecare a treia miercuri din luna octombrie, se sărbătorește ziua mondială a eticii (Global Ethics Day), anunță Carnegie Council. Astăzi 18 octombrie 2017, celebrăm etica în toate domeniile, așa că vă ofer un articol despre etica în resurse umane.

Dincolo de faptul că mulți dintre oamenii de resurse umane din România nu știu de fapt ce facă sau nu au de fapt o strategie reală, cred că etica în HR este considerată ca „modul în care ar trebui să acționam, sau dacă nu…”, care este mai degrabă determinat de un cadru intern de referință, dezvoltat în perioada de formare. Nu îmi pot imagina cu adevărat specialiști HR de la companii românești care ajung la…, să zicem, formare etică. De obicei, participarea la o anumită pregătire de resurse umane a unui specialist este privită de către angajați mai mult ca lipsă a eticii decât ca un efort pentru îmbunătățire.

De aceea, inițiativa SNSPA, de a include astfel de curs la un master în resurse umane (cel mai bun din România) este importantă. Și este, de asemenea, foarte târziu. Când a început organizarea de studii SNSPA a masterului de comunicare managerială și resurse umane în cadrul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), existau deja muuulţi „specialiști” fără nicio formare sau certificare, care au văzut mai degrabă aceasta ca pe mijloc pentru a justifica sau a-şi asigura poziția prin a achiziţiona o altă diplomă.

Haideţi să aruncăm o privire la cum tratează acest curs o universitate din SUA.

Nu știu dacă acest tip de etică poate fi promovat ca „reducere a stresului”, „sănătate organizațională” sau „etică”. E pur și simplu prea târziu să fie etichetat ca atare în piață. Dacă va costa, nu vor fi bani. Dacă va fi gratis, nu va fi timp. Dacă aş fi fost profesor la un astfel de curs, eu aș iniţia un proiect ca organizarea formării eticii în HR pentru specialiştii în HR sau pentru studenţi (după cum îmi amintesc, o asociaţie a studenţilor din Bucureşti a făcut asta).

Ai putea crede că e idealist să gândeşti așa. Ei bine, te va costa mai mult dacă nu faci asta. Și nu vorbesc despre amenzile de la ITM (Inspectoratul Teritorial al Muncii).

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le iau în considerare în etică sunt integritatea și respectul. Este mult mai ușor să ai încredere în etica interioară a unui specialist în resurse umane decât în ceea ce el/ea însuși/însăşi susţine pentru a reacţiona astfel: „oh, acest lucru se face aşa pentru că se spune că e corect”.

Una dintre cele mai importante decizii pe care cei de la HR le iau în companii este achiziționarea de produse și servicii. Cum poți avea încredere în cineva care nu știe cum să-l convingă pe șeful său, ori  care se lasă păcălit/ă prea repede de către oricine care aruncă informaţii despre, să zicem, testare psihologică? Cât de multă integritate arată asta? Nu prea multă. Integritatea nu este definită de intențiile bune ale unei persoane, ci de abilitatea de a da declaraţii obiective şi convergente cu interesele societății. Cum poate cineva să aibă interese convergente cu orice altă entitate, atunci când lipsesc persuasiunea şi criteriile?

Un lucru important este respectul [ro, blog]. Oricine ar fi de acord că este important, mai ales în România. Ei bine, mă refer la un nivel mai profund. Specialistul HR are o imensă responsabilitate într-o companie, mai ales fiind între conducere și angajaţi. La fel, consultantul se găsește între conducerea agenției și interesele clientului. Unde e respectul pentru persoană și pentru organizație? Pur și simplu a lua în considerare: „care sunt nevoile acestei entități și cum le pot sprijini?”, nu va ajunge.

Discursul pentru fiecare persoană, organizație, trebuie să fie ajustat în termeni pentru fiecare ca o dovadă de respect față de viziunea acelei persoane despre lume. Ca un semn de excelență, un practician în domeniul domeniul resurselor umane trebuie să aibă capacitatea de a-şi da seama cum gândesc alţi oameni și a răspunde cu termenii lor, cu propriile lor cuvinte și stiluri de gândire. Asta înseamnă că dacă un manager se gândește la date, atunci oferă și tu  figuri, numere. Dacă un consultant vorbeşte în resurse, atunci vorbeşte și tu în bani, timp, oameni, echipament, locație, informații. Dacă subiectul unui test vorbeşte despre emoţie, atunci vorbeşte și tu despre emoţie!

În resurse umane nimeni nu te angajează să fii tu însuți/însăţi. Acţionează ca ceilalţi, gândeşte ca ceilalţi și foloseşte-ţi integritatea și intuiția în luarea deciziilor! Ştii că asta ar putea duce la un mai profund respect. Pentru sine, pentru client, pentru consultant, pentru manager, pentru oameni, şi pentru organizație.

Ca o distincție importantă la ceea ce este declarat la sfârșitul video-ului încorporat, „tratează pe alții aşa cum te aştepţi să fi tratat”, nu este respect, este lipsă de respect, pentru că se susţine că ceilalţi au aceleași așteptări sau valori la fel ca tine într-o organizație. Munca unei persoane de la HR este foarte specială în comparaţie cu toate celelalte domenii. Oamenii de la resurse umane ar trebui să știe (sau ştiu) mai bine.

„Etica înseamnă luarea unor decizii ce reprezintă ceea ce susţii.” (Alysa Lambert, Indiana University Sud-Est, Curs de etică).

Ceea ce subliniez aici sunt valorile. Înainte de a instrui oamenii despre etică, este cel mai bine să ştii care sunt valorile lor. Și nu în general, ci mai ales în resurse umane. Abia aici, modificările reale au un impact. Desigur, nu pot aștepta ca asta să se întâmple participând la un program academic, ci vorbesc despre formare. Acum, poți găsi informații oriunde. Poți vinde cel mult informații filtrate. Dar nicio persoană inteligentă nu mai cumpără informații, în formare. Se pot găsi în cărți. Dezvoltarea de valori, pe de altă parte, este ceva mult mai de impact.

PS: Ca să arunci o privire la etică în Statele Unite ale Americii, țara resurselor umane, ar trebui să verifici  acest studiu [en, html].

Traducere a articolului „The Ethics in HR” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Analytic Vision la 7 decembrie 2009. Copyright © Ştefan Alexandrescu 2009 pentru versiunea în limba engleză. Traducere de Alexandra Ioana Mateiciuc. Copyright © Alexandra Ioana Mateiciuc, 2017, pentru versiunea în limba română

Anunțuri

Nu vreţi să concepeţi? Avem o taxă pentru voi.

 

Am primit un comentariu de la Diana la un articol pe care am decis să îl restricţionez ca şi privat.

Cum de ţi-a venit ideea taxării familiilor fără copii?… este o lipsă de respect pentru cei care aleg să nu aibă copii, oricare ar fi motivele lor. Familiile care nu au copii nu ar trebui să plătească pentru copii celorlati”.

Consider că acest comentariu merită un răspuns mai extins.

Da, aşa cum unele state taxează în mod eficient oamenii care merg singuri în maşină, pentru a economisi spaţiu pe stradă (care de altfel, ar fi folositor în România), să se taxeze şi familiile alcătuite din doar doi membri, soț și soție, care aleg să fie incomplete pentru propriul confort, chiar dacă ar putea să conceapă. Au dreptul să-şi exprime alegerile şi să nu procreeze, ceea ce ne costă pe toţi românii o catastrofă demografică în România (ca să înţelegi fenomenul, aruncă o privire aici [ro, blog] şi urmăreşte pe “The Demographic Winter”). Pentru ca o societate să se dezvolte, este nevoie de următoarele trei lucruri: populaţie durabilă, infrastructură tehnologică şi logistică şi motor pentru dezvoltare (înainte de Revoluţia din 1989 a fost industria, acum sunt serviciile).

Prin urmare, considerând că de la Revoluţie, au fost ucişi peste 10 milioane de copii prin avort şi situaţia gravă care plasează România pe locul întâi în Europa [ro, php], gândeşte-te că unii dintre aceşti copii, poate milioane, ar fi avut dreptul la vot. Unii dintre acei copii ar fi avut acum o slujbă sau ar fi putut avea o slujbă în câţiva ani. Gândeşte-te la ce diferenţă ar fi făcut, în 10 ani, încă 10 milioane de oameni în populaţia României şi vei înţelege de ce susţin că cei căsătoriţi care nu au copii ar trebui taxaţi.

Este frumos să ne gândim la propriul confort, dar când fiecare gândeşte şi acţionează numai pe criteriul propriului confort, rezultatul este că toată lumea plăteşte pentru cei care gândesc astfel.

Mentalitatea pe care a expus-o Diana este bazată pe axa psihologică: “de ce ar trebui cuplurile fără copii să fie obligate să plătească ca excepţie, în contrast cu cei care au copii?” Sunt sigur că Diana nu s-a gândit până la capăt în proces. Întrebarea mea în oglindă ar fi: “De ce ar trebui ca o întreagă societate, inclusiv cei care muncesc din greu şi cresc copii (crează o contribuţie la societate), să plătească pentru comoditatea celor leneşi şi conduşi de confort?”

Şi te rog, nu-mi veni cu prostia legată de dificultatea financiară. Guvernul oferă suport financiar, există Direcția pentru Protecţia Socială, sunt multe organizaţii non-profit care pot ajuta în legătură cu copiii. Şi chiar dacă nu vrei să creşti un copil, poţi să-l dai spre adopţie. Este mai bine că acel copil să trăiască şi să primească o şansă. Viaţa nu este doar confort. Cauzele crizei sunt criza morală, şi criza lipsei de responsabilitate, [ro, html] care va termina rapid cu aşa zisul “stat” [ro, blog].

Şi sugerez că taxa să fie mărită pentru cine alege să nu aibă un copil în 3 ani de la căsătorie şi să fie donată mamelor singure care au decis să aleagă responsabilitatea şi dezvoltarea dincolo de confortul de moment.

Gândeşte-te cum să aplici mai bine teoria jocului în viaţa ta pentru o schimbare. În fiecare zi.

Scenă din clasicul “A Beautiful Mind” (2001), regizat de Ron Howard. A primit premiul Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu & cel mai bun regizor.

Traducere a articolului ”Don’t Wanna Conceive? We Have a TAX for You.” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Debug Your Mind  la 14 februarie 2010. Copyright © Ştefan Alexandrescu 2010 pentru versiunea în limba engleză. Traducere de Alexandra Ioana Mateiciuc. Copyright © Alexandra Ioana Mateiciuc, 2017 pentru versiunea în limba română

Despre lideri în politica românească

Introducere

Am ales să risc să-mi dau și eu cu părerea în mod public despre subiecte electorale. De obicei, nu spun nici măcar prietenilor cu cine votez, iar subiectul nu mă preocupă în mod deosebit. Totuși, în cel puțin 3 poziții, procesul electoral mi se pare personal foarte interesant. Una din poziții e cea de marketer, care a lucrat pentru un politician în 2006, cunoaște politicieni și a urmărit cu atenție comunicarea politică din punctul de vedere al comunicării de specialitate. Altă poziție este aceea de militant pentru urmărirea modificării unor legi și a respectării unor drepturi, situația în care am făcut apel personal la sute de politicieni, am trimis memorii, am pus în public în dificultate politicieni români. Chiar dacă aceste apeluri au rămas în mare parte (cel puțin după cunoștințele mele) irelevante, experiențele mi-au conturat argumentele de a avea scepticism cu privire la politicieni în general. O a treia poziție este cea de cetățean care analizează din oferta electorală toate posibilele opțiuni, dând candidaților și partidelor șanse (aproape) egale înainte de a decide pe baza performanțelor anterioare și a programului.

Așadar, nu sunt de părere că de fiecare dată nu avem cu cine vota, nu cred că toți politicienii sunt o apă și-un pământ, și în același timp, nu am încredere prea mare într-un anumit politician și nici nu îmi permit sau propun să suțin unul public. Așadar, dacă nu vorbesc pe cineva de rău, nu înseamnă că-l gândesc de bine și nici că l-am votat. Dacă vorbesc pe cineva de bine, nu înseamnă că-mi place și nici că l-am votat. Părerile multor români despre politică sunt destul de vehemente și de aceea îi sfătuiesc pe majoritatea bloggerilor să-și țină degetele departe de tastatură când vine vorba de a scrie despre politică dacă nu vor să-și piardă cititorii.

Așadar, am să scriu despre un concept pe care l-am studiat destul de științific, zic eu, și care este relevant atât pentru dezvoltarea personală, cât și pentru viața politică: leadershipul.

A fi lider în politica românească este sinonim pentru mulți cu a fi un fel de lichea cu 7 fețe, ce reușește să iasă de cele mai multe ori între câștigători, să obțină funcții și să conducă partide spre succes. Așadar, un lider este unul care are o viziune sau măcar un slogan de care se ține, ce reușește performanțe validate atât în partid cât și în alegeri, ce reușește să își asume cât de cât credibil o serie de îmbunătățiri vizibile.

Oricât de mult ne-ar displace, este cazul să ne asumăm că există lideri în politica românească și există foarte multe persoane șterse, fără charismă, care au ajuns conjunctural în anumite funcții și au reușit să se facă de râs în mod public în diferite situații. Așadar, doresc să fac o trecere în revistă a liderilor politici la nivelul României, care sunt în partide care încă mai există.

 

Ion Iliescu

Primul care merită menționat este Ion Iliescu, președintele onorific și marele fondator al PSD. Ion Iliescu a fost întotdeauna președintele din umbră al PSD. În 2001, când a fost înființat, Ion Iliescu era la al treilea mandat de președinte, iar președintele oficial al PSD era Adrian Năstase. Ulterior, Mircea Geoană l-a înfrânt pe Ion Iliescu la congresul PSD din 2005, pe care l-am urmărit cu interes la televizor. Totuși, Iliescu a spus o afirmația care pe atunci era absolut revoluționară: ”eu am, cum se zice, brandul meu!”, fiind prima folosire publică a cuvântului ”brand” pe care am auzit-o la vreun politician de calibru în România postdecembristă. Când nu a fost președinte de stat, a fost senator de București, cel puțin până în 2008. Astfel, din decembrie 1989 și până în decembrie 2008, Ion Iliescu a fost mereu într-o funcție politică importantă în stat. Vreme de 15 ani, electoratul l-a votat din nou și din nou. Cei 19 ani de politică i-au asigurat un loc clar în istoria României, leadershipul său fiind cel cel în perioada căruia țara a fost practic distrusă și apoi parțial reconstruită (nu după meritele sale, desigur). Ion Iliescu mai are și meritul de a nu fi sprijinit pe deplin 3 figuri politice care au eșuat să fie lideri. Mircea Geoană s-a făcut de râs prin propriile ambiții (deși ajunsese într-o vreme Președintele Senatului), în confruntările repetate cu Traian Băsescu și în cele din urmă a fost dat afară în șuturi din propriul partid. Adrian Năstase a reprezentat un candidat neconvingător, fără prea multă personalitate și care în cele din urmă a intrat la închisoare. Victor Ponta, deși a câștigat șefia partidului și funcția de prim-ministru, a fost învins în alegerile prezidențiale de o figură și mai ștearsă, s-a făcut de râs în toată lumea cu scandalul plagiatului și în cele din urmă, după ce a încălcat toate promisiunile făcute înainte de intrarea la guvernare în 2012, a fost dat jos prin protestele de stradă organizate în toamna lui 2015. Cine a rămas președinte de onoare al PSD? Ion Iliescu. Alți președinți vin și pleacă, însă Ion Iliescu rămâne bine-mersi, nimeni nu îl anchetează pentru implicarea în crimele comise la Revoluție, își scrie memoriile, apare în emisiuni, iar partidul lui o duce mai bine ca niciodată. Fie că vreți, fie că nu vreți, victoria PSD în alegerile locale și parlamentare din 2016 nu ar fi existat fără temeliile atent întreținute de Ion Iliescu. E adevărat că el nu mai este un lider al prezentului, ci al trecutului, însă longevitatea sa politică nu poate să fie trecută cu vederea. Ion Iliescu știe să întoarcă vorba și să manipuleze pe oricine. L-am întâlnit personal la o prelegere de vreo oră ținută unor tineri studenți în 2007. Atunci, a trebuit să îi repet o întrebare de 3 ori ca să răspundă la ea. În cele din urmă, mi-a dăruit o carte cu autograf, care pot să jur că este între cele mai proaste 10 cărți pe care le-am cititi în viața mea. Dar, are skill? Are charismă? Are, fără îndoială. Este un lider politic, încă neîntrecut de nimeni. În plus, structurile politice pe care le-a înființat în anii ’90 au dat 3 președinți ai țării: pe el, pe Traian Băsescu (amintesc, PD s-a scindat din PSDR) și pe Nicolae Văcăroiu, președinte interimar în 2007.

 

Traian Băsescu

Al doilea lider evident este Traian Băsescu, care este unicul președinte din istoria României care a putut fi validat prin 4 tururi de scrutin electorale ca președinte: la alegerile din 2004 și 2009 și la suspendările din 2007 și 2012. De asemenea, a câștigat alegerile ca deputat în 1992 și 1996, ca primar în 2000 și 2004, ca senator în 2016. Practic, Traian Băsescu a câștigat toate alegerile la care a participat și a fost și ministru al transporturilor în 5 cabinete de guvernare post-decembriste. Traian Băsescu a reușit să câștige șefia PD în 2004 asupra lui Petre Roman, fondatorul acestuia. A fost ”locomotivă” pentru 3 partide parlamentare: PD, PNL și PMP. A reușit să eludeze justiția chiar și atunci când și-a pierdut imunitatea parlamentară. Chiar dacă mijloacele folosite pentru a ajunge și a rămâne la putere au fost de cele mai multe ori dezgustătoare, Traian Băsescu a mizat cu inteligență pe o carte mereu câștigătoare: ”lupta cu sistemul ticăloșit”, luptându-se în imaginea electoratului cu un dușman invizibil. În timpul președenției sale, România a intrat în Uniunea Europeană (un dezastru, după părerea mea, dar ceva destul de apreciat la vremea respectivă), iar comunismul a fost condamnat (doar declarativ, desigur). Chiar dacă partidul care l-a adus la președenție în 2004 nu mai exista în 2014, Traian Băsescu a înființat propriul partid, PMP, cu care a reușit să intre în parlament la alegerile din 2016. Traian Băsescu nici nu s-a obosit să candideze la alegerile locale în 2016, acestea fiind o miză prea mică pentru el.

 

Marko Bela

Al treilea lider, deși nu pare foarte evident, este Marko Bela, care a condus UDMR din 1993 până în 2011, adică 18 ani. Este cea mai lungă șefie de partid din România, după Corneliu Vadim Tudor la PRM. UDMR a fost ”partid-balama” și de aceea foarte des în poziția de a avea o putere politică mai mare decât cea adjudecată prin vot direct. Poziția UDMR a fost constantă în cei 27 de ani. Dacă românii din diaspora ar fi avut o reprezentare atât de bună în Parlamentul României (ce să mai spun de parlamente străine) cum au avut cei de la UDMR în Parlamentul României, lucrurile ar sta foarte, foarte diferit pentru români. Marko Bela a reușit să ridice procentele obținute de UDMR în 2000 față de 1996 și a reușit în 1996, 2004 și 2009 să își aducă partidul chiar în guvern. Marko Bela a fost chiar vicepremier în 2009. După preluarea președenției de către Kelemenor Hunor, procentele UDMR în toate alegerile au scăzut la minime istorice. Marko Bela a rămas în continuare senator, din 1990 până în 2016.

 

Călin Popescu Tăriceanu

Al patrulea lider, deși la început nu ar fi părut, s-a dovedit a fi Călin Popescu Tăriceanu. Prelând conducerea PNL de la Theodor Stolojan în 2004, a ajuns prim ministru, numit în echipă ”frățească” de Traian Băsescu, cu care ulterior a intrat în conflict, dar căruia a reușit să-i țină piept. Călin Popescu Tăriceanu este de altfel, din această scurtă listă pe care am alcătuit-o și singurul om de afaceri român milionar în euro, care a contribuit atât ca legiuitor din poziția de executiv, cât și ca om de afaceri, la dezvoltarea pieței auto din România. În ciuda conflictului cu Traian Băsescu, Tăriceanua reușit să fie numit prim ministru (29 decembrie 2004-22 decembrie 2008) și pentru un al doilea cabinet și a fost primul premier de dreapta al României postdecembriste care a rezistat 4 ani neîntrerupt în funcție, practic pe durata mandatului electoral, fiind depășit după 1989 în termeni absoluți doar de Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992-11 decembrie 1996). Dacă ar fi să ne raportăm la întreaga istorie a României, Călin Popescu Tăriceanu a rezistat neîntrerupt în funcția de prim-ministru chiar mai mult decât: Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Ghica, Dimitrie Brătianu, Ion I. C. Brătianu (care a avut 4 mandate ca premier, dar nu succesive și niciunul de 4 ani), Titu Maiorescu, Alexandru Averescu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Antonescu, Petre Roman, Theodor Stolojan. Dintre liberali, singurii din punct de vedere istoric care l-au depășit ca longevitate neîntreruptă în funcția de premier au fost Lascăr Catargiu (11 martie 1871-30 martie 1876), Ion Brătianu (9 iunie 1881-20 martie 1888) și Dimitrie Sturdza (27 februarie 1901-4 ianuarie 1906). După ce a pierdut alegerile în 2008 și șefia PNL în 2009, temelia alianței cu PSD-ul a adus în cele din urmă partidul său la guvernare. În 2012 a candidat ca independent și a obținut un mandat de senator, ceea ce este o reușită destul de rară. În 2014, a fost numit Președintele Senatului, funcție păstrată până în prezent și care urmează să fie păstrată și în virtutea câștigării alegerilor parlamentare din 2016. Ceea ce înseamnă că dacă Klaus Iohannis este suspendat ca președinte, Călin Popescu Tăriceanu devine președintele României. Amintesc, Călin Popescu Tăriceanu a susținut suspendarea lui Traian Băsescu în 2007. De asemenea, la alegerile prezidențiale din 2014, Călin Popescu Tăriceanu a obținut al treilea loc la voturi, după Iohannis și Ponta și este de așteptat că va candida și în 2019. Partidul său înființat în 2014, PLR, prin alianța politică cu partidul condus de Daniel Constantin, ALDE, a reușit să intre într-o majoritate politică cu PSD, iar dacă cele două partide vor guverna singure, majoritatea ar putea să fie simplă și suficientă. De fapt, ALDE are acum mai multă putere decât PSD-ul, deoarece PSD ține ”cu dinții” de versiunea Dragnea premier, ceea ce nu se va întâmpla. Prin urmare, Klaus Iohannis poate desemna probabil un premier ori în poziția lui Daniel Constantin, ori în poziția lui Călin Popescu Tăriceanu.

Călin Popescu Tăriceanu mai este cunoscut și ca motociclist, pilot și mare cuceritor (a avut 5 neveste).

Președinții PNL care i-au urmat lui Călin Popescu Tăriceanu au eșuat. Crin Antonescu a ajuns președinte interimar, poziție din care s-a făcut de râs, iar un an și jumătate mai târziu, Tăriceanu i-a succedat în funcție ca președinte al Senatului. Alina Gorghiu și-a dat demisia ca urmare a scorului considerat foarte scăzut la alegerile parlamentare din 2016.

În doar 2 ani, partidul controlat de Călin Popescu Tăriceanu, într-o alianță inteligentă, a ajuns la aproape o treime din scorul PNL-ului, partid înființat în sec. al XIX-lea.

 

Theodor Stolojan

Theodor Stolojan este în continuare un lider politic care s-a remarcat în cei 27 de ani de tranziție. Theodor Stolojan a fost ministru de finanțe (1990-1991) în primul cabinet de după Revoluție și prim-ministru în 1991-1992. Din această poziție, a devenit recunoscut și de către marile mase ca un economist expert. În 2000, a candidat la președenție și a ieșit al treilea după numărul de voturi. În 2002, devine șeful PNL, funcție pe care o pierde în 2006 ca urmare a contestării unor decizii luate de conducerea partidului. Tot în 2006 face un pariu câștigător și înființează propriul partid, PLD (Partidul Liberal Democrat), împreună cu alți liberali nemulțumiți, partid cu care câștigă un mandat de europarlamentar, menținut și reconfirmat până în prezent. PLD a fuzionat în 2007 cu PD sub denumirea PD-L, iar Theodor Stolojan a devenit prim-vicepreședinte. În 2008, a fost numit prim-ministru dar a renunțat, deoarece a afirmat că nu suportă să îi fie dictat ce să facă, o decizie onorabilă pentru un om politic român. Theodor Stolojan a demonstrat că poate câștiga simpatia electoratului, a înființat propriul partid, a câștigat cu el, a transformat un partid al unui fost coleg de alianță (PD) care ulterior (2014) a fuzionat cu PNL. Actualmente, Theodor Stolojan este europarlamentar și membru în PNL.

 

Cine a fost, cine a rămas și cine a eșuat ca lider politic

Așadar, în România mai există după părerea mea 5 lideri politici în partide: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Marko Bela, Călin Popescu Tăriceanu și Theodor Stolojan. Din aceștia, Ion Iliescu, Marko Bela și Theodor Stolojan aparțin trecutului, iar posibilitatea ca ei să mai dețină funcții importante în România ca președenția, conducerea Guvernului, președenția Camerei Deputaților, Președenția Senatului sau chiar conducerea vreounui partid este foarte mică. Doi lideri confirmați în trecut încă mai au resursele de a face istorie pe scena politică din România și care actualmente sunt președinții propriilor partide intrate în Parlament: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu.

Voi trece în revistă și alte persoane pe scurt, care s-au apropiat de statutul de lider, dar au eșuat sau încă nu au fost pe deplin confirmați.

Emil Constantinescu a îngropat PNȚCD-ul, iar guvernarea CDR între 1996-2000 s-a dovedit a fi mai proastă decât cea PSD. Predarea sa prin refuzul de a mai candida la un al doilea mandat a fost un gest de slăbiciune politică iar în cele din urmă promisiunile sale au rămas neîndeplinite. Totuși, din toți politicenii români care au servit funcții majore în stat după 1989, Constantinescu se remarcă prin demnitate, chiar dacă nu prin leadership. Constantinescu nu a avut stofă de politician. 

Nicolae Văcăroiu a fost prim-ministrul cel mai longeviv după Revoluție (1992-1996). A servit sub Ion Iliescu și Emil Constantinescu. A fost președinte al României în 2007, ca urmare a faptului că între 2000-2008 a fost Președintele Senatului. Din 2008, este președintele curții de conturi, funcție apolitică. Deoarece de 8 ani nu a mai deținut o funcție politică, este destul de bătrân și este doar un membru obișnuit în PSD, Nicolae Văcăroiu a fost un lider în trecut, dar acum nu mai e. Spre exemplu, nici Ion Iliescu nu mai deține o funcție politică în stat, dar este totuși președintele de onoare al PSD.

Corneliu Vadim Tudor a fost un lider naționalist, dar a murit în 2015 și odată cu el și șansele PRM. 

Dan Voiculescu a avut o viziune politică cu influență, dar în cele din urmă a fost doborât de procesele în justiție. Corupția dovedită în cazul său a însemnat sfârșitul puterii sale directe iar Partidul Conservator înființat de el a supraviețuit doar pentru că Daniel Constantin a avut curajul și inspirația să-l dea pe Voiculescu pe mâna justiției.

Emil Boc a fost o figură ștearsă, folosită ca marionetă de Traian Băsescu, marioneta care nu a putut fi nici Tăriceanu, nici Stolojan. În cele din urmă, importanța sa pe scena națională a puterii politice a fost dată jos de protestele de stradă. Emil Boc este în cel mai bun caz un politician local.

Gigi Becali a reușit să intre la pușcărie și să se facă de râs de multe ori în public, inclusiv din postura de europarlamentar. Partidul fondat de el nu mai există.

Klaus Iohannis este de asemenea prin excelență un politician local. El a avut mare succes în Sibiu și a ajuns președinte ca urmare a unor circumstanțe neobișnuit de favorabile. La alegerile parlamentare din 2016, atât el, cât și Dacian Cioloș, prin imixtiunea în campania electorală a PNL și pri n declarațiile făcute, au pus umărul la îngroparea partidului. La următoarele alegeri prezidențiale, Klaus Iohannis nu are șanse împotriva unor candidați pe val ca Tăriceanu sau Gabriela Firea (care nici ei nu au multe șanse).

Liviu Dragnea și-a câștigat renumele ca prefect, iar apoi printr-un concurs de împrejurări a ajuns președintele PSD, însă victoria din alegerile parlamentare 2016 nu e meritul lui, Dragnea este condamnat penal, iar de unde a ajuns nu o poate lua decât în jos.

Nicușor Dan este un politician local, de București, care a pierdut jocul strategic la alegerile locale din 2012, când nu a făcut cunoscută candidatura sa drept consilier local. În 2016, a ieșit consilier local pe București, dar a abandonat promisiunile pentru o poziție obținută ca deputat. Partidul său nu are o orientare politică și pare mai degrabă o însăilătură de tehnocrați cu afirmații care de care mai opuse, fără experiență la guvernare și care a reușit să intre în guvern mai mult ca urmare a ponderii voturilor din București și din străinătate. Foarte probabil, ca multe alte partide micuțe și trecătoare, va intra în jocul compromisurilor politice prin care își va îndepărta electoratul. Perspectivele susținerii lui Dacian Cioloș ca premier, împreună cu PNL, precum și discuțiile despre o posibilă coaliție de dreapta, lipsa de claritate a modului în care ”se împarte ciolanul” și recentele certuri vor pune foarte probabil cruce acestei inițiative declarate ”anti-sistem”.

Niciunul din politicienii tineri nu are puterea necesară pentru a deține și păstra prin alegeri reconfirmate funcții politice majore. Obținerea primăriei unui oraș mare (cum a fost în cazul lui Funar sau al lui Boc Clujul, iar în cazul lui Sorin Oprescu și a lui Victor Ciorbea, Bucureștiul) nu reprezintă o garanție pentru accesul ca lider la păstrarea puterii la o scară națională.

Problema principală a României este că nu are suficienți lideri politici, iar din cei care încă mai sunt lideri, niciunul nu este o opțiune pe care votanții să și-o asume pe deplin. Nu există o cultură a formării și dezvoltării liderilor politici din cauza mediocrității care se exprimă în partide. Cine are curajul să critice în interiorul propriului partid și să plece bine ar fi în stare să își facă un nou partid (Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Theodor Stolojan) cu care să cîștige alegeri pe cont propriu.

În esență, ca urmare a fricțiunilor între acești trei lideri, PD a dispărut în 8 ani de pe scena politică a României (2006-2014), iar ceea ce începuse ca un partid de centru-dreapta este acum fragmentat, în timp ce PNL și ALDE sunt mai degrabă partide de centru. Dreapta politică în România a apus pentru mult timp, este o minoritate fragmentată.

Dacă Nicușor Dan va da dovadă de rezistență și voință politică refuzând în continuare orice alianțe și își va implementa măcar promisiunile din campania parlamentară, atunci el are șanse în cel mai bun caz să spere la un mandat de primar al Bucureștiului în 2020 sau la un nou mandat de deputat în 2020, dacă nu cumva USR crapă până atunci (lucru foarte probabil). Chiar dacă va candida la președenția României în 2019, nu va ajunge în turul 2 de scrutin, și Dan va găsi foarte greu să nu pice într-una din capcanele jocurilor de manevră pentru suținerea candidatului din turul 2. Prin comparație cu dinozaurii Tăriceanu și Băsescu, Nicușor Dan nu pare decât o meduză rătăcită în ape tulburi.

Concluzia? Ca de obicei. Nu prea avem cu cine vota. Așa că viața merge în continuare, putem conta pe faptul că în mod sigur se găsește cineva care să ne pună în pericol tihna, siguranța și munca de-o viață prin legile strâmbe care se dau, iar tinerii se feresc de politică în timp ce jocurile sunt făcute tot de niște foști comuniști.

Ștefan Alexandrescu

marketer și votant sceptic

Cheltuieli pentru necesităţi administrative în Bucureşti

Începusem să scriu despre cât costă, per ansamblu, viaţa în Bucureşti. Apoi am scris despre cheltuielile de bază: aici, aici, aici. Acum este momentul să discutăm despre a doua categorie de cheltuieli – necesităţi administrative ale unui tânăr profesionist din Bucureşti.

Să înţelegem mai multe despre cât costă viaţa în Bucureşti:

Transport urban

Transportul urban este mai ieftin decât în orice alt mare oraş din România şi decât în orice capitală din UE.

 

Bicicleta – cel mai ieftin mijloc de transport, dar poate fi periculos. Teoretic, există piste pentru biciclişti. Practic, va trebui să mergi pe porţiunile de străzi unde nu sunt parcate maşini, tomberoane şi să ocoleşti gropile. Că veni vorba, nimeni nu respectă regulile de circulaţie în Bucureşti. Oricum, rămâne mijlocul de transport cel mai rapid şi cel mai ieftin. Zeci de mii de persoane fac asta în fiecare zi. O bicicletă costa între 100-150 euro. Vei avea nevoie şi de un lanţ de siguranţă (bicicletele se fură cam des) care costă în jur de 10-15 euro. Nu lăsa bicicletă afară atunci când eşti acasă. Ţine-o în apartament. Nu lăsa bicicleta în oraş peste noapte.

1572

 

Transport de suprafaţă + metrou

Un abonament pentru transport RATB (include: tramvai, autobuz şi troleu) costă 12 euro pe lună. ACESTA INCLUDE ŞI AUTOBUZELE DE NOAPTE, CARE CIRCULĂ ÎNTRE 10:30 PM – 1 AM şi între 3-5 AM.

O cartelă lunară pentru metrou costă 15 euro pe lună. Cu metroul ajungi oriunde în Bucureşti între 5.30 AM-11 PM, uneori între 5-5.30 AM şi 11-12 PM (spre capetele liniilor şi către centru). Ultimele metrouri merg spre toate direcţiile din Piaţa Unirii exact la 11.30 PM.

 

Taxi

Serviciile de taxi sunt mai ieftine decât în orice alt mare oraş din România şi decât în oricare capitală din UE. Costul normal este de 0.3-0.5 euro la kilometru. O cursă obişnuită costa între 3 şi 6 euro.

Indiferent de ce mijloc de transport foloseşti, este aproape sigur că vei folosi taxiul cel puţin o dată sau de două ori pe lună. Ar fi bine să păstrezi 5-10 euro pe lună pentru asta.

 

Maşina.

Este necesară o maşină în următoarele condiţii:

– Locul de muncă depinde de asta

– Faci des călătorii în afară Bucureştiului

– Ai familie sau transporţi pe cineva cu maşina

– Călătoreşti de obicei între 12-6 AM

– De obicei ai de cărat greutăţi.

Altfel, o maşină pentru transportul tău personal în Bucureşti este o cheltuială mare, risipă de timp şi o metodă periculoasă de a te enerva.

Adunând cheltuielile pentru o maşină, doar pentru început, ai nevoie de cel puţin 100 euro pe lună, presupunând că este plătită în totalitate. Dacă nu plănuieşti să locuieşti în România pentru mult timp, dar ai nevoie de maşină, opţiunile cele mai bune ar fi să cumperi o maşină la mâna a doua, şi s-o vinzi când pleci, sau să cumperi o maşină în leasing pentru perioada şederii tale în România.

 

Telefon mobil

În România se foloseste tehnologia bazată pe SIM GSM pentru telefoanele mobile. 99% din ţară are acoperire, chiar dacă semnalul se pierde des la metrou.

Poţi folosi o cartelă prepay sau un abonament de la cele 4 mari companii de telefonie mobilă: Vodafone, Orange, Telekom şi RCS/RDS. Oamenii de afaceri preferă Vodafone, care este puţin mai costisitoare. Tinerii folosesc Orange. Fiecare reţea oferă minute aproape nelimitate în aceeaşi reţea. Îţi recomand să îţi cumperi două celulare sau unul Dual SIM, în reţelele Vodafone şi Orange.

Costul depinde de cât de mult vei vorbi la telefon, cu câte persoane şi cât de bine vei ajusta opțiunile de abonament/cartela prepay pentru primele două variabile. Cel puţin va costa 10 euro pe lună pentru fiecare număr. Atât vei plăti de fapt la sfârşitul lunii, nu cât ţi se spune în publicitate.

Este mai bine să nu cumperi un celular sau un smartphone în abonament, pentru că vei ajunge să plăteşti dublu pentru valoarea telefonului şi vei fi dependent de reţeaua respectivă. Dacă vrei un telefon bun, care să te ţină câţiva ani, din propria experienţă, te sfătuiesc să investeşti 150-200 euro într-un telefon de calitate, fără obligaţii. Am telefonul meu dual SIM din 2008, l-am plătit 200 de euro, cu banii jos, şi l-am folosit în nenumărate reţele, carduri şi opţiuni în România, Belgia, Franţa şi Italia. Încă funcţionează bine şi am de gând să-l păstrez.

 

Consumabile

Aici sunt incluse diferite lucruri pentru birou, casă şi igienă personală: becuri, lumânări, brichete, hârtie igienică, săpun, şampon, razoare şi cremă de ras, saci mici, periuţe de dinţi, pastă de dinţi, apă de gură, substanţe pentru conducte, mopuri, găleţi, mături, detergent pentru haine şi pentru vase, toner pentru imprimantă, hârtie, pixuri, markere, discuri pentru computer. Dacă nu ai acces la imprimantă/scanner, va trebui să plăteşti pentru acestea în oraş, ceea ce te poate costa mai mult în bani şi timp. Toate acestea ajung la 30-40 de euro pe lună. Bineînţeles că nu va trebui să le cumperi pe toate odată în fiecare lună, ci atunci când ai nevoie. Dacă vrei să le iei la un preţ bun îţi recomand piaţa şi magazinul Obor. Sau un lanţ de hypermarketuri. Eu mai cumpăr de la Auchan.

 

Taxe, impozite şi comisioane

România este o ţară în care se plătesc foarte multe taxe, chiar şi atunci când nu ai un venit. Simplul fapt că respiri în România, se traduce, indirect, în: impozite pe venit, taxe locale, TV şi taxe de radio (chiar dacă nu ai), taxele auto, taxele pe apartament.

Birocraţia costă mult şi poate fi comparată cu cea din Rusia şi Belgia. Trebuie să plăteşti practic pentru fiecare lucru mic, mai ales dacă a nevoie de acte de la autorităţile locale sau centrale. Chiar dacă nu sunt sigur, cred că există o taxă chiar şi pentru aer şi ploaie.

Bineînţeles, cele mai multe dintre acestea nu sunt cheltuieli lunare.

Iar dacă eşti angajat, sunt o mulţime de taxe, gestionate de angajatorul tău, deci s-ar putea nici să nu ştii că există.

La toate acestea adăuga, te rog, taxele bancare pentru tot felul de operaţiuni.

Asta ar putea să ajungă la 10-20 euro pe lună, în funcţie de cu ce te ocupi (oficial) în Bucureşti.

Aminteşte-ţi, te rog, să-mi urmăreşti blogul pentru a citi mai departe despre cât costă viaţa în Bucureşti.

 

Traducere a articolului „Administrative Necessities Expenses in Bucharest, Romania” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Analytic Vision la 28 ianuarie 2014. Copyright © Ştefan Alexandrescu 2014 pentru versiunea în limba engleză. Traducere de Alexandra Ioana Mateiciuc. Copyright © Alexandra Ioana Mateiciuc, 2016, pentru versiunea în limba română

Cât costă viaţa în Bucureşti

În funcţie de aşteptările fiecăruia, costurile pentru a locui în Bucureşti pot varia extrem de mult – depinde unde cauţi. Acest articol este dedicat tinerilor cu vârstă cuprinsă între 18-35 ani, care nu au copii.

În primul rând, exista tendinţa (greşită) de a considera că atât timp cât nu cheltuim, nu avem nevoie de bani, şi aceasta poate fi interpretată în foarte multe moduri, dar eu consider ca este un adevăr general valabil pentru a trăi în Bucureşti.

În al doilea rând, trebuie să luăm în considerare un buget lunar pentru cheltuieli (necesare aproape oriunde în lume), avand in vedere urmatoarele:

  • Costurile sunt mai ridicate în timpul iernii.

  • Costurile chiriei depind de perioada anului în care cauţi să închiriezi. De exemplu, toamna preţul chiriilor creste pentru că cererea creşte.

  • Există cheltuieli pe care le ai în fiecare an, dar nu lună de lună, de exemplu medicamente, cadouri, taxe, o nuntă. Acestea trebuie socotite la media lunară a cheltuielilor.

  • Costurile de transport depind de cât de mult ai de gând să ieşi în oraş.

  • Plata o faci în natură sau prin banii obţinuţi la un loc de muncă? Obţii un discount pentru ceva ce trebuie plătit (chirie, mâncare, transport)?

  • Cu cine locuieşti în Bucureşti? Părinţi, rude, partener de viaţă, cu pisica, colegi de apartament, un animal de companie?

  • Vei avea o viaţă culturală şi socială în Bucureşti?

  • Unde anume în Bucureşti ar fi acceptabil pentru tine să locuieşti?

  • Vei avea posibilitatea să faci cumpărături din diferite locuri, în diferite ore, în timpul zilei?

  • Vei găti, vei mânca semipreparate?

  • Ai asigurare medicală? Ai nevoie de tratamente speciale? Practici vreun sport?

  • Care este suma de care dispui la început, când te vei muta în Bucureşti?

Ia, te rog, în considerare că acestea sunt doar cheltuieli de bază. Vei avea nevoie de mai mult, cu siguranţă, în funcţie de ceea ce plănuieşti să faci. În baza acestor criterii unora le va fi de ajuns 300 , altora 500 le va părea puţin. Şi totuşi, fiecare are dreptate în modul lui.

Deocamdată iţi voi prezenta aceste detalii pe scurt, şi voi continua în articolul următor.

Din motive intemeiate, am exclus posibilitatea de a locui într-un cămin de studenţi, în general mi se pare o alegere hazardată şi disperată. Şi totuşi, dacă vei locui la cămin, cheltuielile de bază vor scădea cu 110/150 pe lună.

 

Să rezumăm:

 

Cheltuieli de bază:

Cazare/chirie: 50-250 €/lună

Întreţinere: 50-70 €/lună (o medie între vara şi iarna)

Mâncare: 100-200 €/lună

Alte cheltuieli de întreţinere: (internet, electricitate, cablu TV, gunoi): 40-80 €/lună

Sănătate: 40-50 €/lună (dacă stai cât de cât bine cu sănătatea)

Haine şi încălţăminte: 10-20 €/lună (dacă ai nevoie)

 

Necesităţi administrative: 80-100 €/lună

Transport urban: 30-35 €/lună (100 €/lună dacă foloseşti maşina)

Telefon mobil: 20/25 €/lună

Materiale de consum: 30-40 €/lună

Taxe, impozite şi comisioane: 10-20 €/lună

 

Alte cheltuieli (bani de buzunar): 50-80 €/lună

Cărţi: 5-10 €/lună

Film: 5-10 €/lună

Teatru: 5-10 €/lună

Business şi networking: 10-15 €/lună

Ieşiri în oraş: 10-15 €/lună

Cadouri: 5-10 €/lună

Alte cheltuieli speciale: 10 €/lună

 

Asadar, pentru a raspunde la intrebarea din titlu, ai nevoie de cel puţin 400 €/lunălocuieşti într-un mod rezonabil în Bucureşti. Suma maximă rezonabilă ar fi 860 euro pe lună.

Cum mi-am dat seama de acestea?

Urmăreşte-mi blogul ca să afli!

 

Traducere a articolului „How Much Does It Cost to Live in Bucharest” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Analytic Vision la 18 ianuarie 2014. Copyright © Ştefan Alexandrescu 2014 pentru versiunea în limba engleză. Traducere de Alexandra Ioana Mateiciuc. Copyright © Alexandra Ioana Mateiciuc, 2015, pentru versiunea în limba română