Arhive etichetă: coaching

In cautarea ascultarii pierdute

Ce presupune ascultarea

Posibilitatea fiecarui om de a-si indeplini nevoile prin intermediul tehnologiei a ridicat urmatoarea minge la fileu: fiecare persoana care doreste sa se exprime are de infruntat o concurenta tot mai mare pentru o resursa tot mai indisponibila: atentia limitata a interlocutorului.

Una din functiile principale in ceea ce priveste ascultarea este validarea. Aceasta problema este foarte importanta in comunicarea organizationala, dar isi are radacinile in societate, asa ca o voi trata din aceasta perspectiva, cu mai multe exemple.

Citește în continuare In cautarea ascultarii pierdute

Anunțuri

Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea I. ”Dezvoltarea începe ca un fel de halucinație”

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne, o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

 

Sorin, mulţumim pentru acordarea acestui interviu. Scopul lui este, pe de-o parte, să ne ofere o imagine mai bună asupra domeniilor pe care te pricepi şi, pe de altă parte, să ofere cititorilor o felie din viaţa, atitudinile şi principiile tale.

 

  1. Sorin, de ce ai publicat sub pseudonim?

Mă Ştefan, mie-mi place să stau la taclale fără perdea, dar nu-mi permit să fac asta în public, că-mi dau cu firma-n cap. Aşa că m-am gândit că dacă tot îmi iei interviu, să-ţi dau nişte răspunsuri fără perdea, fără corectitudinea politică şi fără băţul în fund pe care trebuie să-l ai când zâmbeşti pentru coperta la revistă.

 

  1. Povesteşte-ne puţin despre arta şutului în fund, cum o descrii tu.

Pentru a le face oamenilor viitorul luminos, trebuie mai întâi să le faci prezentul mizerabil” afirma Adrian Stanciu. Ei bine, eu cred că dezvoltarea (de orice neam o fi ea) porneşte cu siguranţă din zona de inconfort, de la o traumă sau de la un şut prietenesc în fund. Există prea multă polologhie despre succes şi oamenii uită că succesul nu se întâmplă fără eşec. A da un şut prietenesc în fund este un act de ajutorare a semenului tău şi este o artă pentru că trebuie să găseşti calea de mijloc între bădărănie, agresivitate şi blândeţe. Ei bine, eu sunt foarte îngrijorat că nu mai sunt oameni care să ştie cum să dea şuturi în fund, dat fiind că există o inflaţie a celor care se plâng de ele. Eu am dat şuturi în fund pe blog. Cititorii se pot distra şi se pot dezvolta în același timp.

 

  1. De ce ai publicat atât de rar şi aleatoriu? Care sunt avantajele? De ce n-ai mai publicat?

Public cum am chef eu, pentru mine. Dacă mă citesc alţii, foarte bine. Dar eu scriu că îmi place mie să mă exprim, nu mă chiorăsc toată ziua ca tine pe la statistici. Acum nu mai public acolo, aşa-i. Deocamdată. Am un alt blog care a făcut furori și mă distrez prea tare cu ăla. Da’ mai știi?

 

  1. Care este deosebirea între dezvoltarea personală şi dezvoltarea profesională?

Dezvoltarea personală începe ca un fel de halucinaţie negativă, adică nu vezi resursele pe care deja le ai (de exemplu: încredere, curaj, rezolvarea de probleme), pe când dezvoltarea profesională începe ca un fel de halucinaţie negativă, adică vezi lucrurile pe care nu le ai (de exemplu: leadership, management, inteligenţă emoţională, competenţe de pachet Office), dar îţi închipui că sunt acolo, pentru că trebuie să le treci în „sivi”.

O triere mai economică este aceasta: dezvoltarea personală îţi aduce zâmbetul în oglindă că te-ai înfruntat pe tine, pe când dezvoltarea profesională îţi aduce bani în buzunar pentru că ai zâmbit celorlalţi şi ai înfruntat toate provocările pe care ţi le-au aruncat în cale. De fapt, amândouă încep prin a-ţi scoate bani din buzunar ca să-ţi spună că e bine să-ţi dai singur şuturi în cur, decât să le aştepţi de la alţii. Un şut în fund e un pas înainte. Problema principală în orice fel al dezvoltării este tendinţa oamenilor de a seta regulile în aşa fel încât ei să nu piardă niciodată, mai ales în faţa lor înşişi.

 

  1. Care e deosebirea între învăţare şi dezvoltare personală?

Dezvoltarea personală este rezultatul pe care îl obţii atunci când aplici ce ai învăţat pentru a te schimba: devii un om mai bun în raport cu cine erai atunci când ai învăţat. La învăţătură, primeşti un premiu sau o diplomă pe care o arăţi lumii. La dezvoltarea personală, înveţi cum să creşti mare şi fără diplomă.

Mai există şi confuzia pe care o fac babalâcii şi cei care adoptă mentalitatea lor,  că învăţarea sau dezvoltarea s-ar produce la şcoală, acea fabrică magică unde bagi una bucată copchil la 6-7 ani şi scoţi una bucată ATM la 22-25 de ani. Pentru ei, învăţarea şi dezvoltarea sunt sinonime pentru că îţi pun un acoperiş deasupra capului,  cu condiţia ca tu să-ţi mişti curul sub alt acoperiş, al altcuiva (desigur), iar asta s-ar numi după ei „muncă”.

daca-nu-o-sa-inveti

 

  1. Care este deosebirea între cunoaşterea de sine şi dezvoltarea personală?

Celor cărora le este frică să se dezvolte consideră că auto-cunoaşterea e suficientă şi câteva tehnici sau ponturi de care îţi aduci aminte din când în când dacă ai chef. La sfârşit, se bat cu pumnul în piept şi mai ales în CV că ei sunt interesaţi de dezvoltarea personală, dar atunci când în întrebi despre sine, încep să îţi povestească despre comparaţia cu ceilalţi.

Cei care, în schimb, practică în adevăratul sens al cuvântului dezvoltarea personală consideră auto-cunoaşterea ca pe o temelie indiscutabilă a evoluţiei lor, pentru care nu primesc puncte, mai ales în faţa celorlalţi. E ca şi cum s-ar duce cu pixul de acasă la examen. Nu primesc puncte că şi-au adus pixul de acasă. La examenul dezvoltării personale, contează ce au făcut cu ce ştiu, nu ce au învăţat.

 

  1. Care este deosebirea între coaching şi consultanţă în dezvoltarea personală?

Să ne imaginăm că vine un client care trebuie să-şi găsească urgent o slujbă, în ședință la un coach, respectiv la un consultant în dezvoltarea personală. Coach-ul îl ia cu „aham, înţeleg”, „care e părerea ta despre…”, „cum te simţi în legătură cu această provocare?”, îl ascultă cu ochi mari şi îl ghidează, încetul cu încetul, pe client, către a găsi în sine răspunsurile şi resursele proprii pentru obiectivele pe care îl sprijină să le formuleze, fără ca respectivul client să primească de la coach tehnici explicate.

În schimb, consultantul îl întrerupe pe client când el începe să bată câmpii şi-i spune: „uite, frate, care-i treaba. Ţie ţi-ar fi util să faci asta, asta şi asta. Astea ţin de tine, eu vin cu tehnicile care funcţionează aşa. Tu ştii care-i baiul, eu ştiu care-s tehnicile. Tu mă plăteşti pentru tehnicile pe care te învăţ să le foloseşti în problemele tale. Asta-i lista de propuneri. Ei, ce zici?”. Deci consultantul în dezvoltarea personală, spre deosebire de coach, vede problema, i-o arată clientului şi îi propune tehnica de rezolvare a ei. Nu e coaching, pentru că în coaching se mizează pe resursele clientului şi pe ideea că clientul are mereu dreptate și știe ce-i mai bine pentru el. În consultanţa pentru dezvoltare personală, resursele sunt tehnicile consultantului, iar clientul nu are chiar mereu dreptate. Coach-ul nu trebuie să fie neapărat familiar cu problema clientului sau cu rezolvarea ei, pe când consultantul în dezvoltare personală da. Deci pe coach îl plătești ca să-ți pună întrebări, iar pe consultant îl plătești ca să-ți dea resursele să-ți rezolvi tu problema, sau îi dai lui problema: ”uite, frate, ăsta-i capul meu, e plin cu pitici pe creier, bagă mare că am nevoie să trec peste hopu’ ăsta”.

De fapt, majoritatea celor care halucinează că fac coaching în România fac de fapt consultanță pentru că ard de nerăbdare să dea sfaturi şi să se exprime. Cei de la ARC [Asociaţia Română de Coaching] știu asta, dar zic ”danke, bitte” și dacă ar primi cotizația anuală până și de la Becali, care nu e în stare să gândească, darămite să vorbească.

 

  1. Sorin, când ai de gând să te apuci de coaching?

Whoa, moşule! Stai liniştit, că nu mă bag io la aşa ceva! Asta-i treabă pentru oameni cu scaun la cap, nu pentru începători ca mine. În plus, trebuie să nu te apuce râsul când clientul se apucă de debiteze prostii. De fapt, fac un deal cu tine: dacă am voie să râd în coaching, plătesc eu coachingul clientului, că m-a distrat cu neroziile lui! Nu, acuma pe bune: sunt oameni care chiar sunt profesionişti, jos pălăria. Dar ăştia sunt puţini, mai ales în România şi costă bani, nu glumă. Eu sunt un om onest, le iau oamenilor bani pe ce fac din ceea ce ştiu din practica de ani, nu din ceea ce învăţ în timpul liber din pasiune.

 

  1. Care e deosebirea între un training şi un workshop?

Când spui training lumea se aşteaptă că să stea cu curu pe scaun şi-o să caşte gura eventual luând notiţe, în timp ce unul le toarnă cu pâlnia pe-o ureche cunoştinţele care or să le curgă pe cealaltă ureche în două zile.

În schimb, la workshop, facilitatorul îi pune pe oameni să-şi ridice curude pe scaun ca să muncească la deprinderea unor abilităţi, Diferenţa fundamentală apare în al doilea caz, când chiar se produce o învăţare. Şi, a propos de ce m-ai întrebat mai devreme, la workshopuri nu se produce dezvoltare, ci în cel mai bun caz autocunoaştere şi învăţare. Dezvoltarea poate fi ce face clientul în viaţa lui cu ce învaţă la workshop.

 

  1. Care e deosebirea dintre un training şi o formare?

Un training este de obicei o activitate comercială sau bine împachetată care se organizează zilnic pe o perioadă ce durează de la două jumătăţi de zi până la două săptămâni. Cu cât este mai bine structurat, susținut de mai mulţi traineri şi extins pe o perioadă mai îndelungată, cu atât are potenţialul de a crea o schimbare, mai ales dacă este gândit în format workshop (deci multe exerciţii) şi nu prelegere. La sfârşit, toată lumea primeşte într-o ceremonie cu poze aceeaşi diplomă colorată în Photoshop doar pentru participare.

O formare este o activitate care se întinde pe parcursul a cel puţin trei săptămâni (versiunea intensivă full day, every day) şi care se poate îndinde până la trei ani (versiunea pe module de weekend). Conţine câte un modul la o anumită perioadă de timp şi asta permite participanţilor să folosească tehnicile pentru dezvoltare personală şi să rezolve teme de la un modul la altul. Întotdeauna, o formare se face cu mai mulţi formatori şi are o componentă puternică de practică, exerciţiu. Formarea de obicei cuprinde sau este legată cu o perioadă de supervizare. Formarea se absolvă doar condiţionat de trecerea unui examen scris şi practic.

Din nou, aici există traininguri care trec de formări, dar pentru cine n-a fost la mai multe din astea, nu-i problemă dacă le confundă, poa’ să moară prost.

 VA URMA

Note finale ale redactorului:

  1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

  2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

  3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

  4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail. Publicat după mult timp, după îndelungi corecturi.

Documentare interesante de lung-metraj româneşti din 2013-2015

Documentare de lung-metraj finalizate

Aceste filme au avut premiera în România în diferite oraşe, în 2013-2015. Le-am ales pe următoarele criterii pe acestea:

  • durata minim 60 de minute, pentru că e vorba de lung-metraj;

  • nu am găsit cronici proaste despre ele;

  • prezentarea lor arată serios, nu în bătaie de joc;

  • premisa lor este credibilă;

  • am găsit cel puţin două surse oficiale care confirmau faptul că au rulat pentru public în cel puţin un oraş din România;

  • am inclus filme pe care mie mi-ar face plăcere să le văd şi care mi s-au părut interesante.

Am exclus:

  • filme documentare pe care le-am văzut;

  • filme a căror premisă şi/sau prezentare am considerat-o extrem de lacunară sau făcută în bătaie de joc;

  • filme care sunt finalizate, sau în post-producţie, sau aproape de lansare, dar care încă nu au fost proiectate în România pentru publicul larg (acestea vor fi incluse în articole viitoare);

  • filme despre care am găsit cronici proaste (adică ce argumentau convingător că filmul e de o proastă calitate).

Iată-le mai jos în ordinea descrescătoare a aşteptărilor şi interesului meu pentru acestea.

 

Cele mai interesante documentare de lung metraj pe care îmi doresc să le văd

Acestea fiind scrise, continui să susţin că România are o cinematografie solidă şi înfloritoare din care avem ce alege pentru a vedea filme bune!

 

1.  Un ultim an în 114 minute / A Last Year in 114 minutes (2014)

 

Regia: Daniel Djamo

Documentar despre ultimele zile din viaţa unei bătrâne din România, regizat de nepotul ei. Filmul va rula în afara selecţiei pentru competiţia oficială a festivalului TIFF, Cluj-Napoca, mai exact în secţiunea dedicată filmului românesc intitulată ZFR (Zilele Filmului Românesc) în 5-7 iunie 2014. Criticul veteran Mihai Chirilov a declarat că „acest documentar îndrăzneţ, intens şi sfâşietor este descoperirea mea personală în cadrul acestei ediţii a ZFR” Cronică aici

În curând, filmul va putea fi văzut în cinematografele din România părin intermediul caravanei TIFF, al cărei calendar va fi anunţat aici. Cronică aici.

Fragment din film.

 

2. Gangster of Love / Gangster te Voli (2013)

Premiera: Vineri 3 octombrie 2014, cinema Union, Bucureşti

Scenariul: Florin Iepan

Regia: Nebojša Slijepčević

Coproducţie Croaţia-Germania-România. produs de Vanja Jambrović, Florin Iepan, Stefan Kloos

Cineva să le spună celor de la APFR că vechiul proiect cu titlul provizoriu Peţitorul/The Matchmaker a fost deja făcut de un an, pentru că ei încă îl listează în catalogul pe 2014  drept „în producţie”. Filmul e disponibil în două versiuni: lung-metraj (80 de minute) şi mediu-metraj (58 de minute).

Documentar sociologic comic despre un peţitor care încearcă să îi găsească un soţ unei bugăroaice din Croaţia. Filmul a fost foarte apreciat peste tot unde a fost proiectat: aici, aici, aici.

Articole: aici, aici, aiciaici

Trailer

 
3
. Micul spartan (2015)

 

Lung-metraj care îmbină ca gen mockumentary cu ficţiunea

Scenariul şi regia: Dragoş Bogdan Iuga

Produs de Gabriel Diţă

Lung-metraj (110/104 min)

Produs de Dan Badea şi Dragoş Bogdan Iuga

Producţie România

Cronici: aici, aici, aici

Înainte să fie Richard Linklater care şi-a filmat personajul vreme de 12 ani, a existat Dragoş Iuga care a filmat personajul vreme de 16 sau 17 ani, începând din 1997: Gabriel Diţă, un om de afaceri pitic care s-a îmbogăţit şi povestea sa.

Filmul a avut o poveste îndelungată în ceea ce priveşte inclusiv post-producţia. Aici s-a zvonit că producţia s-ar fi încheiat în 2011. În 2012 Andrei Creţulescu a afirmat că filmul nu era gata încă., deşi a fost promis aici. Regizorul a confirmat în 2012 că s-ar fi terminat filmările şi a promis aici premiera naţională în 2012. Deşi a fost finalizat în vara lui 2013 şi proiectat aici, în versiunea de 104 minute, până în 2014 filmul a fost remontat şi avea 110 minute – cel puţin aşa scrie pe imdb. În 2013, filmul figura încă la capitolul „în producţie” în catalogul editat de APFR (Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc). A primit finanţare de 720.000 de lei de la CNC, din peste 2 milioane. Pe site-ul oficial al studioului Temple Film care l-a coprodus, am urmărit să găsesc informaţie relevantă, dar din păcate nu am găsit deloc. Ce se ştie sigur este că în Bucureşti a putut fi văzut o singură dată, în cadrul B‘est Fest din ianuarie 2015, prin urmare voi lua această dată drept sigură.

În general, chiar dacă cele trei cronici sunt pozitive, această producţie este un caz evident de ignoranţă publicitară a regizorului. Nu ştiu de ce a făcut acest film dacă nu-i pasă cine îl vede şi ce scrie despre el.

Interviu acordat de regizor aici.

Trailer

 

Vă invit să urmăriţi cu interes seria de articole despre filmele toamnei 2015 pe Discerne – un blog din România pe care găsiţi informaţii despre aproape toate lung-metrajele şi mediu-metrajele româneşti din 2013-2015 care apar în lume şi pe ecranele cinematografice din România.

Vă invit să vedeţi aceste filme dacă aveţi ocazia şi să urmăriţi cu atenţie Discerne, pentru că seria de articole despre filme româneşti interesante, din 2013-2015 continuă!

 

Vizionare plăcută!

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

 

Copyright © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

„Am să-ţi rezolv problema, indiferent ce-ar fi!”

Am auzit filosofia asta de la un membru al comunităţii de coaching din România. Eu am o perspectivă diferită, care se relaţionează cu ceea ce am scris în articolul despre respect.

Luând în considerare faptul că respect viziunea oamenilor, sunt conştient că noţiunea are înţelesuri diferite în funcţie de experienţa fiecăruia. Am să vă spun de ce cred că „Am să-ţi rezolv problema, indiferent ce-ar fi!” nu are vreun loc în coaching. Mi s-a spus asta cu un asemenea entuziasm, încât am avut senzaţia că persoana era gata să sară cu paraşuta din avion (eventual verificând înainte dacă aceasta funcţionează). Ţin minte un grup de practică în coaching de la NMC (Noble Manhattan Coaching), unde un cerc de specialişti a concluzionat că clientul trebuie să depună munca pentru a găsi o soluţie (asta mie îmi sună perfect logic).

Se întâmplă să consider neetic faptul că, atâta timp cât ai o soluţie care ţipă să iasă din tine să i-o dai clientului, este corect să îl laşi fără acea soluţie. Hai să ne gândim la asta din perspectiva ajutorării. Aceasta s-ar putea să fie o problemă comună pentru mai mulţi coachi. Sunt multe niveluri la care un client poate fi ajutat. Unul din acestea este nivelul de suprafaţă. Coachingul este o călătorie pe care clientul o realizează pe cont propriu. Ce găseşte e al lui. De exemplu, desigur că este drăguţ să-ţi spună cineva: „vai, îţi mulţumesc, mi-ai schimbat viaţa, nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ajutorul tău”. Ia o pauză ca să te gândeşti puţin. Aş vrea acum să citez un profesionist în coaching.

Coachingul nu este în afacerea de a ajuta oamenii.

Licenţa: CC-By SA 2.0 Foto de Ben Record
Licenţa: CC-By SA 2.0 Foto de Ben Record

Da, în caz că nu ai observat ce am scos în evidenţă…

COACHINGUL NU ESTE ÎN AFACEREA DE A AJUTA OAMENII.

… iar ce înseamnă asta este că… atunci când un client îţi spune ce contribuţie incomensurabilă ai avut, răspunsul corect este să mulţumeşti politicos şi (dacă vrei) să spui că de fapt este meritul clientului. Pentru că chiar ESTE.

Dacă tu ca şi coach rezolvi problema clientului, atunci îi iei oportunitatea de a învăţa pe cont propriu ce poate folosi pentru a rezolva acea clasă de probleme. Oamenii care au nevoie să fie ajutaţi vor căuta ajutători, salvatori.

Dacă vrei să salvezi, atunci nu te ocupa cu coachingul, du-te să salvezi copacii! Este în regulă să nu-i întrebi dacă vor să fie salvaţi în aşa fel încât să trăiască. Ei nu au o conştiinţă, prin urmare nu pot fi responsabilizaţi pentru decizia luată.

Există o vorbă în română: „nu ajuta baba să treacă strada fără să vrea” . O eroare comună este făcută atunci când un client spune: „pot să mă schimb! Trebuie să mă schimb!, iar coachul îşi imaginează că clientul VREA să se schimbe. O bună întrebare într-o asemenea situaţie poate să fie: „VREI să te schimbi?” Abia acolo începe coachingul. Clientul trebuie să îl convingă pe coach că are voinţa să se schimbe.

Coachingul nu e consultanţă.

Coachingul nu e psihologie.

Coachingul nu e terapie.

Coachingul este coaching.

Înţelege asta înainte să treci la practică! Orice iluzii de moralitate pe care s-ar putea să le ai sunt structuri prin care te amăgeşti şi prin care împiedici ajutarea în mod realist şi profund a clientului. Cel puţin, asta e ceea ce cred eu. Vă invit să comentaţi asupra poziţiei exprimate de mine în acest articol.

  

Traducere a articolului „I‘ll solve your problem, no matter what” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Analytic Vision la 20 iulie 2010. Reprodus de aici. Copyright © Ştefan Alexandrescu 2010 pentru versiunea în limba engleză. Copyright © Ştefan Alexandrescu, 2015, pentru versiunea în limba română

Articole despre coaching de Ştefan Alexandrescu

 

De-a lungul timpului, am publicat articole despre coaching sau tangenţiale coachingului în următoarele publicaţii:

Discerne

Economia Online

Analytic Vision

Debug Your Mind

Jurnalul Bucureştiului

Dezvoltare profesională

 

Aşadar, am hotărât să creez o listă care să reunească toate post-urile mele publice actualmentepe internet despre acest subiect, din 2010 până în prezent. Ordinea este aleatorie.

  

În limba română

  1. Pescuim pentru alţii sau îi învăţăm să pescuiască?

  2. Ce cărţi recomand despre coaching

    father and dog

  3. Recenzia cărţii “Decizii radicale pentru oameni deştepţi” de Andy Szekely

  4. Cum mi-a schimbat viaţa Andy Szekely

  5. 10 întrebări pentru verificarea unei soluţii cu un client
  6. 10 ALTE întrebări ca să-i clarifici unui client orice problemă (X)
  7. 10 întrebări ca să-i clarifici unui client orice problemă (X)
  8. Conflictul motivaţional

  9. Ce este constructivismul social

  10. Cum se poate folosi constructivismul social în diagnoza organizaţională

  11. Învăţarea prin coaching (I). Piramida învăţării

  12. Învăţarea prin coaching (II). Planul de coaching după piramida lui Dilts

  13. Învăţarea prin coaching (III). Evaluarea iniţială

  14. Învăţarea prin coaching (IV). Programul implementat pe şedinţe

  15. Învăţarea prin coaching (V). Evaluarea finală a proiectului

  16. Arta de a pune întrebări puternice cu discernământ

 

 

În limba englezănu cauta ce-i mai bun

  1. Respect
  2. Goal Evaluation
  3. The Quadrant of Making Things Happen
  4. Skills Improvement Chart
  5. I’ll solve your problem, no matter what”
  6. Imagined Mirrors of the Absolute

 

Happy coaching!

Ştefan Alexandrescu

consilier în carieră, Global Career Development Facilitator

cofondator al Asociaţiei Române de Coaching

Copyright © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.