Despre încrederea în sine și valoarea propriei munci în 10 puncte

31 03 2017

 

 

Introducere

Lucrez în consultanță din 2005. ce fac eu în consultanță, poate fi citit aici și aici.

În sine, ”explicații” este ceea ce se cheamă că se cuvine să dai atunci când prin deciziile pe care le iei contrariezi pe cineva sau nu te ridici la înălțimea așteptărilor sale. Totuși, pentru că omul este adesea o ființă raționalizatoare decât rațională, este important ca oamenii cu și pentru care lucrez să înțeleagă argumentele din spatele unor decizii care îi afectează direct. Orice aș face sau aș spune, există riscul să nemulțumesc pe cineva, sau cineva să mă judece pentru ce spun sau ce fac.

În toată cariera mea, am ținut cont de oamenii care m-au ajutat pe gratis sau pe bani foarte puțini: mi-au oferit coaching, mentoring, design, fotografie, promovare, training cu dragă inimă fără să îmi ceară ceva (sau mare lucru) în schimb. Sunt prea multe zeci de oameni ca să mă apuc acum să le muțumesc la fiecare, ar trebui să scriu un articol numai despre asta. De aceea, am păstrat multă vreme o componentă pro bono a activităților mele profesionale, pentru anumite persoane, în funcție de anumite criterii profesionale. Mă bucur că am putut să fac asta.

De asemenea, de 2 ani am dezvoltat o serie de colaborări în format barter (serviciu contra serviciu) care au fost utile și productive.

Acestea vor continua, doar că la un nivel mai redus și conform unor noi condiții.

O perioadă de mulți ani, am avut tariful standard de 30 euro pe ora de consultanță pentru serviciile mele. În 2016, am crescut la 40 de euro pe oră. De la 1 aprilie 2017, voi crește am crescut tariful la 50 de euro pe ora de consultanță, iar de la 1 iulie la 70 de euro pe ora de consultanță, urmând ca în decembrie 2017 să ajungă la 100 de euro pe oră.

 

De ce această creștere? Iată 10 argumente.

1. Această creștere treptată este pe de-o parte o reflectare a calității muncii pe care o desfășor, în comparație cu ceea ce se găsește atât pe piața internațională, cât și pe piața din România. Cunosc coachi care nu știu să facă ceea ce știu eu și cer de cel puțin 2 ori mai mult ca mine.

2. În al doilea rând, este o reflectare a succesului înregistrat în ultimii 2 ani oferind consultanță prin Skype pentru zeci de clienți din 7 țări. În 2017 intenționez să obțin clienți și de pe alte continente, până acum observ că mă descurc la fel de bine pe consultanța în engleză ca și pe cea în română, prin urmare prețul meu trebuie să fie unul serios. 50 de euro pe ora de consultanță nu este un preț serios pe piața internațională.

3. Există unii profesioniști care preferă să seteze tariful în funcție de client, luând în considerare și țara de proveniență și puterea de cumpărare și altele. Eu prefer să păstrez același tarif pentru toți clienții, chiar dacă în funcție de anumite înțelegeri particulare ofer anumite reduceri (de exemplu dacă mă angajez într-un proiect de 10 ore sau 30 de ore de consultanță, mi se pare normal să existe o reducere calculată la volum). Îmi place să fiu cât mai corect și transparent acceptabil pentru fiecare.

4. În ultimul an am petrecut mult timp experimentând tehnici și abordări noi, creând modele, studiind pe cont propriu materiale avansate în dezvoltarea personală, psihologie și marketing. Acestea sunt foarte funcționale. Am deplină încredere că merită să fie folosite pentru un public mai larg. De fapt, sunt atât de funcționale încât mi-aș putea permite să cer și 300 euro/oră pe ele și tot cred că aș găsi clienți (dar ar fi mai greu, la început, așa că să fim realiști). Iau așadar în considerare sugestiile primite de la clienți și colaboratori care îmi spun că îmi vând serviciile prea ieftin, că am nevoie de mai multă promovare să audă lumea de mine, că e nevoie să am mai multă încredere în mine și în abilitățile mele. Mi se reproșează faptul că nu manifest cu mai mult curaj înclinația de a deveni un lider. Este așadar un curs firesc să cer mai mult pentru ceea ce ofer. Așadar, competențe la standarde înalte trebuie să fie reflectate prin prețuri înalte, care să aducă o diferențiere față de concurență. Câștigând mai mult, voi putea avea mai mult timp și mai mulți bani să mă dedic promovării serviciilor mele și să deleg sarcinile care îmi ocupă programul ineficient.

5. Cerând mai mult, pot oferi clienților mei șansa de a contribui iar munca mea să se desfășoare la un nivel mai înalt: pot participa la formări, pot realiza cercetări, pot achiziționa tehnologie care să îmi facă mie și lor viața și activitiatea mult mai ușoară, pot externaliza servicii pentru a mă focusa doar pe ce fac eu mai bine. Altfel spus, pot deveni mai bun profesionist pentru a veni în întâmpinarea mai multora. Pot crea produse care să fie accesibile pentru mii sau zeci de mii de oameni, prin care să-mi împărtășesc cunoștințele mai amplu, astfel încât și mai multe persoane să beneficieze de ceea ce am de oferit.

6. Pentru a nu fi acuzat că trec peste cuvântul meu și peste înțelegerile făcute, fiecare persoană are dreptul să se răzgândească. Fiecare înțelegere și contract pot fi renegociate. Există BATNA (best alternative to a negotiated agreement).

7. Am spus încă de la sfârșitul lui 2016 că am să fac asta, poate unii își mai amintesc. Am stabilit niște obiective pentru 2017 și a venit timpul să le implementez.

8. Când am atât de mult de lucru pentru clienții pe care îi am deja și nu îmi mai permit să iau alții noi, este clar că ceva trebuie să fie schimbat. Ei bine, mare parte din aceste peste 60 de sarcini vor fi în continuare gratuite și subsumate muncii de consultanță, atâta doar că o oră de consultanță va costa mai mult.

9. Mai devreme sau mai târziu, de regulă în câteva luni, clienții mei reușesc să câștige mai mulți bani, parțial ca urmare a consultanței oferite de mine. Prin urmare, o creștere a tarifului poate fi permisă. Există și problema pe care o ridic unii: bine, dar ”sunt unii care poate încă nu s-au convins de valoarea serviciilor tale, Ștefan! Lor li se pare prea mult și nu înțeleg de ce ceri atâta”. Acest punct de vedere este just din punctul de vedere al acelor persoane. În același timp, eu ofer o ședință de consultanță gratuită, demonstrativă, pe un serviciu la alegerea clientului. De asemenea, atâta vreme cât ajung să nu mai am timp să iau clienți noi care sunt dispuși să mă plătească atâta pentru că am prea mult de lucru pentru cei deja existență, se cuvine să acord prioritate celor care sunt motivați să folosească serviciile mele la valoarea pe care o cer. Dacă cineva alege să nu mai lucreze cu mine pentru că i se pare prea mult, pentru mine nu e o problemă. Am la coadă alți oameni care așteaptă să lucreze cu mine.

10. Per ansamblu, economia o duce bine, există o piață în dezvoltare pentru serviciile oferite în sfera dezvoltării personale și profesionale, în care unii șarlatani o duc mai bine decât mine, în timp ce eu sunt îngropat sub un munte de treabă neplătită. 10 euro în plus pe oră nu va aduce pe nimeni la sapă de lemn, dar mi-ar face mie viața mai ușoară.

 

There is no more free (or discounted) lunch

De la 1 aprilie la 30 iunie 2017:

  • Singurele servicii pe care le mai ofer gratuit sunt o ședință de consultanță sau de evaluare inițială, demonstrativă, pentru fiecare client care nu a mai beneficiat în trecut de serviciile mele.

  • 50 de euro pe ora de consultanță (deocamdată). Același tarif este și pentru ora de coaching. Aceeași valoare și în cadrul barterelor, indiferent de câte ore vorbim.

  • Ofer o reducere de 5% pentru achiziționarea de 10 ședințe la pachet în avans.

  • Ce depășește 5 minute ora de consultanță se taxează pentru fiecare minut ce depășește o oră (1 minut=0.8(3) euro)

  • Materialele promoționale, sintezele de strategie, analiza de metalimbaj, editarea de srisori, excel-urile de evaluare, precum și tiparele lingvistice de recadrare a convingerilor limitatoare se taxează (deocamdată) cu 15 euro/ora de realizare.

  • Analiza grafologică se plătește cu 15 euro/individ pentru o analiză simplă și 25 de euro/individ pentru o analiză complexă

  • Comentariul audio/video înregistrat pe materialul clientului se taxează cu 0.5 euro/minut.

  • 25 de euro pe ora de depanare computer al clientului din orice motive, socotită la minut

  • Anulezi întâlnirea cu mai puțin de 24 de ore înainte fără cauză justificată și excepțională (ex: a dat o mașină peste tine, ai avut o inundație, ți-a murit mama), îmi datorezi jumătate din valoarea ședinței de consultanță.

  • Oferta cu: ”am început consultanța la un anumit preț, mergem în continuare la același preț dacă nu întrerupi” mai este valabilă doar până la 30 iunie 2017, doar pentru clienții cu care am început să lucrez consultanță de orice fel pentru prima dată în anul 2017.

  • Cu fiecare client ședințele se stabilesc în avans pe următoarele 2 săptămâni și pt. următoarele 2 ședințe.

În concluzie, nu am crescut prețul pentru că sunt eu zgârciobu’ dracului, vreun profitor materialist sau mi s-a năzărit peste noapte, nici că am avut vreun burnout sau apucături pasiv-agresive anul acesta, ci pur și simplu pentru că este natural, justificat și omenesc, din toate aceste puncte de vedere și mai multe.

Dacă e cineva care crede că e prea mult, atunci îi recomand să cumpere cărțile mele, acolo se găsește echivalentul a multe, multe ore de consultanță foarte ieftin. Că veni vorba, și alea sunt cam ieftine. Ar trebui să le mai cresc prețul. Dar deocamdată le las așa.

Mulțumesc pentru înțelegere.  

Dacă nu ai avut deja parte de această experiență, solicită și tu o ședință gratuită de o oră de consultanță!

0729 034 883

Ștefan Alexandrescu

consultant 1 la 1 din 2005





Cine caută răspunsuri, culege puncte de vedere. Cine caută întrebări, cultivă orizonturi.

21 02 2017

Motto:

”Dacă ai credință, poți să muți și munții din loc.

Dacă ai însă și înțelepciune, îl lași acolo, că-i mai bine așa”.

  

Am scris despre leadershipul actual în politica românească și am observat că nu mi-a sărit nimeni în cap, așa că m-am hotărât să scriu și despre proteste, asumându-mi mai multe puncte de vedere, din care unele ar putea să pară contradictorii. Toate aceste puncte de vedere vor deranja pe cei care nu sunt de acord cu ele, mai ales că nu am intenția să le argumentez de la Adam și Eva încoace. Pentru orice eventualitate, aceia care doresc să afle mai mult despre ramificațiile acestei povești, sunt invitați să cerceteze linkurile pe care le-am plasat cu generozitate.

  

Ce e prea mult, e prea mult. Dacă spunem asta, poate ajungem să și credem.

(A)sentimentul mulţumii care protesta în noiembrie 2015 pe străzile din Bucureşti despre cum „corupţia ucide” părea să fie: „Gata, dom‘le, există o limită, şi-au făcut de cap de-ajuns până acuma!”. O asemenea spăşenie este memorabilă la români, cu atât mai mult că pare a fi exprimată în public, desigur, nu la persoana I, ci la persoana a III-a. Ideea cu lupta împotriva corupției se reia în februarie 2017, cu ocazia unei ordonanțe de urgență care i-ar scăpa pe marii corupți de responsabilitatea în cazul unor acuzații procesate de justiție.

Atunci când Nelson Mandela a demarat procesul de iertare colectivă a celor care au comis crime în regimul de Apartheid, cei responsabili aveau obligația de a mărturisi public crimele lor, cu detalii privind cei care au fost implicați, cu promisiunea că vor fi absolviți de pedeapsă dacă își vor recunoaște vina. Totuși, acest demers nu a venit obligatoriu și cu solicitarea ca acești să-și ceară iertare sau măcar scuze. Poporul pare că a înghițit gălușca și de atunci Africa de Sud este dat ca un exemplu istoric în care lupul doarme frățește cu oaia. Dacă te interesează un studiu aprofundat al acestei ultime remarci, te invit să citești pp. 38-43 și 124-145 din lucrarea de doctorat ”Chasing the Forgiveness Ideal: case Studies in Restorative Justice, Post Apartheid South Africa and the Pastoral Care of Victims of Domestic Violence” de Maria Anne Mayo.

Atunci când Traian Băsescu în calitate de președinte al României a incriminat comunismul în 2006, CNSAS a fost înființată cu rolul de a tria persoanele care aveau accesul la funcții politice, dar asta nu i-a împiedicat pe unii foști membri ai Partidului Comunist Român sau chiar colaboratori cu securitatea să acceadă la funcții politice extrem de importante în stat. Condamnarea celor care au fost responsabili de crimele comunismului și de mineriade nu s-a făcut decât simbolic și extrem de târziu. Iliescu încă o duce bine, a fost în continuare senator și după 2006, iar în 2017 e invitat să dea declarații.

președintele Klaus Iohannis a ”dat un tun” de 15-18 miliarde de euro nu mai impresionează pe nimeni. Ce ți-e 15 milioane, ce ți-e 15 miliarde, la urma urmei oricum sunt niște cifre astronomice pe care omul de rând nici nu prea le percepe ca dimensiune. La urma urmei, a mutat și Ponta 19 miliarde de datorii din contul FMI în alte conturi conform declarațiile halucinante pe care le-a făcut privind activitatea sa de premier. Astea nu sunt motive ca lumea să iasă în stradă. Morala este simplă: pe principiul contractului psihologic ilustrat în acest articol, e OK să furi atâta vreme cât nu scrii că e OK să furi (și, mai ales, Doamne ferește, să scrii și CÂT e OK să furi). Furtul a miliarde de euro nu reprezintă un motiv de ieșit în stradă, dar ca un politician să creadă că i se cuvine să fure câteva zeci de mii de euro este strigător la cer. Da, e adevărat că s-a protestat și împotriva lui Iohannis, dar nu din cauza asta.

Când s-a protestat cu privire la Roșia Montană, a fost privită închiderea lucrărilor acolo ca o mare victorie. Câinii latră la Roșia Montană, caravana trece la Certej. Poporul doarme în continuare. Cât despre gazurile de șist, Chevron n-au fost alungați de protestatari, ci de faptul că au socotit că nu face daraua cât ocaua ca să extragă din România ce aveau nevoie. Rezultatul? Statul român plătește.

Când s-a protestat în legătură cu actele biometrice și s-au strâns peste 1 milion de semnături pentru a se face referendum, i-a băgat cineva în seamă? Actele biometrice s-au încetățenit (pașaport, card național de sănătate, peste câțiva ani și buletin de identitate), chiar dacă decizia a fost contestată chiar și în tribunal, și în consultarea cu societatea civilă, și în proteste, și în procesul de transparență decizională. Nu a contat nici măcar că normele de implementare contraziceau însăși legislația actelor biometrice. Curtea Constituțională a dormit în papuci, Avocatul Poporului la fel.

Când s-a protestat împotriva legalizării parteneriatelor civile și s-au strâns 3 milioane de semnături pentru modificare Constituției pentru introducerea unui articol pentru protecția familiei, s-a întâmplat ceva? Nu, desigur. Am și pierdut șirul protestelor pentru susținerea drepturilor familiei și a marșurilor pentru normalitate care s-au ținut în ultimii ani. Comisii din Camera Deputaților dau undă verde parteneriatelor civile.

  

De ce contează tocmai ACESTE proteste?

De ce acestea sunt ilustrate în presa națională și internațională? Păi, pentru că este util politic. Au ieșit oameni spontan în stradă? Minunat! Ia să vedem cum pot să fie direcționați!

Au dreptate protestatarii să ceară abrogarea infamei ordonanțe de urgență? Au dreptate, căci este culmea infamiei să legalizezi furtul public. Au dreptate protestatarii să ceară demisia premierului și a celor doi președinți ai Camerei Deputaților? Au dreptate, căci tupeul nemăsurat al acestei șleahte de tâlhari pe bună dreptate au atras investigațiile Laurei Codruței Kovesi, indiferent cât ar protesta Călin Popescu Tăriceanu (care își face planurile să-i ia locul lui Iohannis în cazul unei suspendări): cine știe pe cine au vrut să scape cu prioritate când au dat ordonanța: oare pe Dragnea? Au dreptate protestatarii să ceară demisia lui Iohannis? Au dreptate, dar din motivele greșite: că doar omul nu e la prima lovitură de stat pe care o încearcă. Au dreptate protestatarii să rămână să protesteze indiferent de ce face Guvernul? Au dreptate, căci OUG 14/2017 (care abrogă 13/2017) a fost deja contestată la Curtea de Apel. Ca să vezi, ce coincidență uimitoare, cine se plânge de faptul că în contextul continuării protestelor, s-a mai dat încă o lege de respingere a OUG 13/2017: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu. Cine știe prin ce matrapazlâc administrativ, legislativ sau juridic vor reuși să strecoare o idee asemănătoare cu cea a amnistiei în următoarele săptămâni? La urma urmei, se poartă obiceiul și pe la case mai mari: vezi referendumurile care au respins constituția europeană, ulterior devenind Convenția de la Lisabona.

Au dreptate cei care susțin că acești protestatari sunt manipulați? Au dreptate, căci protestul lor este vizibil doar pentru ca CINE TREBUIE SĂ CÂȘTIGE. ”Cine trebuie” s-a stabilit în culise, departe de ochii electoratului. Au dreptate cei care susțin că protestul este încurajat de oamenii lui Soros? Au dreptate, căci dacă hoții noștri fură atât de mult, nu mai e loc pentru hoții lor! Au dreptate cei care susțin că protestele sunt încurajate de multinaționale, care vor să dea jos un Guvern ce a amenințat deja că va impozita local profiturile acestora? Au dreptate, pentru că există cu siguranță o miză și aici. Au dreptate cei care spun că ei au venit din proprie inițiativă în piață să protesteze fără să fie manipulați de nimeni? Au dreptate, că doar toată lumea protestează împotriva dușmanului comun, indifent din ce motive.

Nu cred că acest protest este organizat de oamenii lui Soros, dar cred că daca aceștia și-ar fi propus, ar fi reușit să îl preia foarte ușor. Oare chiar au făcut-o? Sorin Grindeanu susține că apreciază creativitatea protestatarilor, dar multe pancarte (deja disponibile la locul protestului) sunt uimitor de similare cu cele anti-Trump. Ce coincidență interesantă!

  

Între solidaritate şi spirit de turmă, care e soluţia?

În România, se pare că libertatea de a exprima opinii diferite nu se numește democrație, ci diviziune chiar și în rândul istoricilor. De fapt, vehemența scinziunii între părinți și copii (fiecare cu exagerările lor), între PSD-iști și anti-PSD-iști vine din faptul că românii nu au o cultură a ascultării reciproce. În plus, stau cam prost cu înţelegerea. Există unii care protestează împotriva protestatarilor, că nu au o viziune comună, că au prea multă ură, că sunt proști, că sunt manipulați, că nu sunt solidari, pierzându-se din vedere că cei care protestează în fața Guvernului nu sunt o comunitate. Nu sunt nici măcar un colectiv. Ei nu sunt animați de solidaritate decât ”împotrivă”. Ei știu clar ce NU VOR. Dacă stai să discuți cu privire la ce vor să se întâmple, formulat pozitiv, se ajunge ușor și repede la păreri diferite, pentru că motivațiile sunt diferite.

Solidaritatea este un termen frumos. La o biserică ortodoxă la care am fost în perioada protestelor din noiembrie 2015, s-a ţinut o predică frumoasă despre cum solidaritatea este o mare virtute a poporului român. Ce gând frumos! Atâta doar că ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în stradă, proteste contra aia și cealaltă, nu este solidaritate. Să vedem ce înseamnă termenul.

1. Faptul de a fi solidar; răspundere comună. 2. Unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înțelegere. ♦ Coeziune

Aşdar, primul sens se referă la răspundere comună. Însă răspundere faţă de ce anume, mai exact? Poate fi considerată masa nenominală de oameni care au protestat colo sau colo răspunzătoare pentru căderea Guvernului? Dacă da, atunci, în faţa cui răspunde? Răspunderea cui este pentru aplicarea sloganurilor în vieţile lor? Ale lor, mai exact ale fiecăruia, individual.

Aşadar, solidaritatea bazată pe înţelegere la români funcţiona cam aşa la protestele pentru Colectiv: „dacă nu eşti cu mine, eşti împotriva mea, aşa că ar fi bine să fii furios pe cine sunt eu furios, că altfel nu mai suntem prieteni”. Comuniunea de interese nu a existat niciodată la nivelul mulţimii, există poate cel mult comuniunea de stare: unul e furios pe Guvern că au crescut taxele în cutare zonă, altul e furios pe Biserică pentru că i-a cerut preotul mai mulţi bani la nuntă (decât se aştepta), altul e furios că un prieten i-a rămas nenorocit la incendiul de la Colectiv (ce nume convenient, nu-i aşa?). Protestele organizate cu ocazia Colectiv nu au fost suficient de solidare, pentru că motivațiile erau prea diferite. De data aceasta, ținta pare a fi puțin mai clară: să dăm jos pe toată lumea și să punem alții, tot de-ai lor!

schimbarea-puterii

Aşadar, ce rămâne în comun la colectiv nu mai este decât spiritul de turmă (psihosociologic vorbind, gregarismul), o unealtă deosebit de utilă în mâinile celor care vor să mătrăşească guverne pentru a le înlocui cu altele care să dea legi după aceleaşi valori, aceleaşi interese, pentru care nici ei, nici cei ce i-au pus acolo şi nici cei din stradă nu sunt răspunzători.

Grigore Cartianu, în cartea sa, „Crimele Revoluţiei. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN”, încearcă să înţeleagă la ce se referea Silviu Brucan când caracteriza poporul român în ianuarie 1990 ca „stupid people”:

<<Un popor pe care să-l minţi la televizor şi el te crede cu sfinţenie; îl mitraliezi şi dai vina pe terorişti, iar el pune mâna pe arme şi fuge bezmetic să-l prindă; îi oferi cadavre de ofiţeri români pe care scrii „terorişti”, iar el face pipi pe mortăciuni; îi pui la conducere agenţi sovietici, stalinişti notorii, comunişti înrăiţi, iar el se uită la ei ca la salvatori providenţiali; te proclami „emanaţie a Revoluţiei”, iar el nu obervă că ai lipsit de la Revoluţie; îl serveşti cu o contrarevoluţie, iar el crede că e cea mai curată revoluţie; îi iei puterea cu care se trezise în braţe, şi el pleacă liniştit acasă; iar după toate astea, abia aştepţi să te voteze în chip democratic!”>>

  

Locul controlului

Acum, sunt curios câţi din cei care au protestat în stradă împotriva corupţiei o vor respinge, la nivel individual, atunci când aceasta le-ar aduce avantaje? Principiile se numesc aşa pentru că le urmezi şi atunci când nu-ţi convine. Oare cei care au ieşit să protesteze împotriva Guvernului n-au beneficiat niciodată de pe urmele corupţiei?

Nu am auzit vreodată vreun protest de stradă în lume care să sune cam aşa: „noi suntem de vină că i-am votat pe idioţii care sunt acum la putere!”, „noi am tolerat corupţia câtă vreme am avut câştig de pe urma ei!”, „noi am fost indiferenţi la efectele corupţiei atâta vreme cât nu ne afecta personal!”, „noi ne dăm demisia pentru că nu ne-am făcut bine treaba”. Ei, pentru aşa ceva, chiar ar trebui ceva curaj!Restul, e gargară gregară?

Tu, pentru interesele cui ai ieşi în stradă? Şi pentru răspunderea cui? Oricum nu contează: vor fi cu siguranţă nişte politicieni bucuroşi dacă mai strângi nişte prieteni şi vă manifestaţi „solidaritatea” în stil românesc. Ei au pierdut alegerile anul trecut, dar dacă se alege cu anticipate, cine știe? Poate vei vota dracul alb în locul dracului negru. Sau, pardon, roșu, am uitat…

Au dreptate oamenii care protestează? Da. Au dreptate cei care nu sunt de acord cu ei? Da. Contează? Nu. Nu contează că ai dreptate. Nu a fost niciodată suficient să ai dreptate, a constat întotdeauna cum știi să demonstrezi asta. Nu contează că protestezi. Tu, românule, meriți mult în raport cu cine ești ca ființă umană, nu în raport cu modul în care știi să ceri ce îți dorești. La urma urmei, ce îți dorești s-ar putea să nu fie ceea ce ai nevoie.

E ușor să sesizezi propaganda când nu ești de acord cu ea. E ușor să ridiculizezi lozinci generale. E ușor să citești o mulțime de articole și să te crezi informat. E ușor să crezi că susținând un anumit partid sau candidat lucrurile se vor rezolva, sau că dând jos un anumit politician sau un partid lucrurile se vor schimba. Ceea ce rămâne constant este că însăși cetățenia românească reprezintă temeiul pentru care se permite statului român să te abuzeze prin legile strâmbe care deja există. Ceea ce deranjează este plata strâmbă, nedreaptă pentru acest abuz. Statul român știe să abuzeze, dar nu și să compenseze.

  

Care vor fi rezultatele acestor demersuri?

Să zicem că demisionează Guvernul. Va fi numit un alt premier, cel mai probabil tot din PSD, pentru că altfel nu ar fi susținut și acceptat de parlamentari cabinetul pe care îl propune. Și chiar dacă s-ar organiza alegeri anticipate, PSD-ul ar lua tot majoritatea (poate nu chiar atât cât a luat în toamnă, dar configurația ierarhiei s-ar păstra cam aceeași). Consecințele pentru următoarele luni sunt destul de evidente:

  • Cei care au răcit țipând în ger vor plăti la medici tratamentele. Statul decontează parțial. Cu banii de la tine. Restul, tot protestatariii îi plătesc.

  • Guvernul se așteaptă ca încasările la buget să crească anul acesta cu 15 % în condițiile în care taxele nu au fost mărite, dar au fost mărite salariile. Cine plătește? Toată lumea, desigur.

  • Klaus Iohannis va avea un oarece câștig de imagine pentru că a fost în asentimentul protestatarilor anti-PSD.

Protestatarii au considerat inadecvat ”mi-se-cuven-ismul” (entitlement) politicienilor de a stabili că unii sunt mai egali decât alții. În același timp, este bine ca și aceștia să devină conștienți că lor nu li se cuvine nimic în mod deosebit. Nimeni nu este obligat să facă ce vor ei. Ei reprezintă o minoritate în această anocrație zisă ”democrație”. Ei reprezintă o minoritate oricum ai lua-o. Și chiar dacă ar fi o majoritate, nu contează. Guvernele, Parlamentele, președinții și celelalte instituții ale statului au demonstrat cu succes până acum ignorarea unor majorități de milioane (fie că e vorba despre referendumul pentru Parlamentul Unicameral, fie că e vorba de inițiativele de referendum pentru care s-au strâns semnături).

Principalele beneficii pe care le manifestă protestarii sunt ventilarea în public a emoțiilor negative și socializarea (parcă văd peste cîțiva ani niște povești de dragoste care încep așa: ”ne-am cunoscut la proteste și parcă avea pe vino-ncoa atunci când m-am uitat la ea”).

Puterea poporului în România este dată de iluzia conferită alegerilor electorale și protestelor care ”dau jos guverne” (vezi guvernul Boc înlocuit de Guvernul Ungureanu, Guvernul Ponta înlocuit de Guvernul Cioloș, etc.). Cine caută să investigheze puțin la Constituție, bine ar fi să vizioneze documentarul lui Cornel Mihalache, ”Piepturi goale și buzunare pline”, ca să se lămurească cu privire la ce înseamnă democrația românească în spiritul Revoluției.

 

  

Tu cu ce rămâi?

Acum, pentru încheiere, câteva întrebări pentru toată lumea:

  1. Câți din participanții la protest au venit cu ele de acasă, făcute de mânuța lor, și câți le-au găsit la loc?

  2. Cum se face că în vreo două săptămâni deja s-a scos o carte cu lozincile scandate la proteste?

  3. Cum se face că majoritatea participnaților la protest au venit în grupuri?

  4. Despre câte din protestele sau subiectele despre care am scris în acest articol știai?

  5. Cât de legitim ți se pare un protest democratic cu care nu ești de acord?

  6. Cât de mult merită să plătești ca politicienii să își facă afacerile pe banii tăi?

  7. Cât de mult poți să protestezi fără să te bage politicienii în seamă?

  8. Cât de mult poți să vorbești de rău pe cei cu care nu ești de acord?

  9. Cu cine ar merita să fie înlocuit Sorin Grindeanu ca premier? Câți mai cred ca tine?

  10. Cu cine ar merita să fie înlocuit Liviu Dragnea ca președinte al Camerei Deputaților? Câți mai cred ca tine?

  11. Cu cine ar merita să fie înlocuit Călin Popescu Tăriceanu ca președinte al Senatului? Câți mai cred ca tine?

  12. Ce este mai acceptabil: să avem o constituție și legi care nu sunt respectate, sau să avem o constituție și legi strâmbe care să fie respectate?

  13. Ce partid ar putea, în termeni realiști, să preia locul fruntaș în ierarhia preferințelor electorale din România, în următorii 2 ani?

  14. Cât îți permiți să scoți din buzunar, indirect, pentru participarea la proteste?

  15. Când aleg televiziunile să pună camerele pe proteste? Oare contează mai mult numărul protestatarilor sau cauza pentru care protestează?

  16. Cine își permite să acopere mediatic un protest în direcția unei schimbări pe care nimeni nu are în plan sau în avantaje să o schimbe?

  17. Cât de mult ai citit păreri cu care nu ești de acord fără să-i insulți în mintea ta pe cei care le-au emis?

  18. Câte din argumentele pe care le servești în discuțiile pe marginea acestor subiecte le-ai găsit tu gândind individual și câte le-ai luat servite deja de la alții?

  19. E adevărat că IQ-ul unei mase de oameni este egal cu IQ-ul cel mai mic înregistrat în acea masă?

  20. Cât de mult adevărul reprezintă ceea ce vrei tu să se întâmple?

  21. Tu ce ai nevoie de fapt, din toată această poveste?

  22. Ce crezi că (ți) se cuvine să se întâmple în urma protestelor?

  23. Dacă ar fi să iei niște lecții de viață din aceste proteste și mediatizarea lor, cum ar suna aceste principii?

  24. Cum ai ști că ce crezi de fapt nu e adevărat?

  25. Cum ar putea fi puse aceste proteste în slujba unui obiectiv mai important?

  

Ștefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare și resurse umane





Antreprenori, culegeți roadele orientării în carieră comuniste!

16 12 2016

Comuniștii se preocupau de orientarea în carieră a tinerilor! Dacă nu vă vine să credeți, atunci dau citare lui Dumitru Ozunu, din cartea sa, ”Formula succesului? Orientarea profesională a tinerilor”, apărută la Editura Politică, în 1981 (!), la pp 125-130, subcapitolul ”Tipologii și stratageme ale parazitismului”.

<<Atitudinea comunistă față de muncă este o trăsătură caracteristică definitorie în structura profilului moral, direcționând și mobilizând eforturile noastre […] Ea constituie o veritabilă forță de propulsie pe un traseu plin cu obstacole, dar pe care nu-l abandonăm și care ne conduce spre succes, căci este traseul existenței noastre onorabile, traseul muncii>>

A se înțelege din acest pasaj că în afara muncii comuniste la slujbă, nu există muncă. Cine nu muncește în comunism la slujbă, nu se cheamă că muncește. Omul există ca să muncească, deci viața este pentru muncă, nu munca pentru viață. Și atitudinea comunistă de slugărnicie este coloana vertebrală a acestei munci. Mergem mai departe

<mai întâlnim situații în care unii tineri, ce-i drept tot mai puțini, nu au o atitudine corespunzătoare față de muncă, renunțând la singurul lucru de preț care aduce cinste, la muncă. Este vorba despre acele cazuri pentru a căror definire s-a adoptat o denumire sugestivă din domeniul biologiei, cea de ”paraziți”, existența lor constituind rușinosul și mai ales nocivul parazitism. De aceea, putem constitui o tipologie a parazitului și strategeme ale parazitismului.>

Așadar, precum în tactica moștenită de la Stalin, dușmanul este echitat cu ură și apoi toate posibilele interpretări suspicioase la adresa celor care par să fie diferite de politica partidului pot fi dușmănite cu strășnicie. În această dușmănire, este important ca oamenii muncii să se coalizeze împotriva celor care îndrăznesc să detroneze supremația muncii de pe piedestalul altarului comunist. Urmează descrierea detaliată a suspectului dat în urmărire generală, parazitul și a crimelor comise de el împotriva societății, reunite sub incriminarea: parazitism.

<<Parazitul arată ca un ins oarecare; după aspectul fizic nu-l putem deosebi de ceilalți: nu este nici mai frumos, nici mai urât, nici mai voinic, nici mai pirpiriu. Poate lucirea ochilor e alta: bănuitoare, pusă pe pândă, dar unii au ochii opaci, care nu spun nimic>>

Așadar, tovarăși, fiți cu ochii-n patru, dușmanul e printre noi și poate fi oricine. Nu vă lăsați păcăliți, există o mișcare concertată împotriva comunismului, de aceea parazitismul trebuie eliminat tranșant! Descrierea minuțioasă continuă.

<<L-ai mai putea bănui și după mîini, pentru că sunt nemuncite și nu știu să facă ceva util.>>.

Avem, așadar, un prim semn al justificării suspiciunii: mâinile sunt nemuncite, căci munca intelectuală nu se distinge prin valoare decât dacă este pusă în slujba partidului. Așadar, un bun comunist angajat trebuie să lucreze din greu, nu inteligent, căci dacă are mâinile vizibil nemuncite, înseamnă că partidul comunist n-are bani de utilaje performante munca sa n-are valoare.

<<Să încercăm numai să facem un bilanț: parazitul fuge de muncă; nu numai că nu muncește, dar disprețuiește și munca celorlalți, muncă de care nu pregetă să-și bată joc; parazitul îi disprețuiește pe cei din jur, a căror valoare o nesocotește; el dă dovadă de un egoism exagerat, apelând la orice mijloace pentru a-și satisface viciile; parazitul apare ca un om slab, neputând să ducă la capăt ceva care i-ar cere chiar foarte puțin efort; el este un dezechilibrat moral, pentru că nu mai percepe hotarul dintre bine și rău. Sugestiv pentru tabloul său caracterial este faptul că parazitul social, ca orice parazit, este periculos, fiind capabil de orice mârșăvie pentru a-și atinge ”țelurile” obscure.>>

Așadar, observăm cum limbajul ambiguu lasă loc în mod deliberat unei liste de caracteristici care par să fie interdependente, deoarece aparțin toate parazitului social. El nu poate fi doar parțial un parazit, căci un parazit este rău și nu poate fi bun. Prin această retorică, de exemplu, un inginer care atrăgea atenția că 10 muncitori într-o mină lucrează ineficient, era tratat ca un parazit, căci îndrăznea să își ”bată joc de munca altora”, iar exprimarea propriilor păreri este sancționabilă drept egoism. În mod similar, cei care își fac un obiect al muncii din criticarea celorlalți (de exemplu, jurnaliștii, comentatorii, analiștii, bloggerii) merită a fi etichetați drept nepatrioți și linșați. Interesele ”parazitului” sunt viciile, iar ”țelurile” (care desigur nu pot exista în afara slujbei comunismului) nu pot fi decât obscure, căci dacă nu sunt muncite cu mâinile deoarece partidul comunist n-are bani de utilaje performante din lene, ele n-au valoare și nu pot fi reale. De asemenea, cel care părăsește sânul comunității, bine ar fi să depună efort de unul singur, căci este riscant a-l ajuta: parazitismul este contagios și toți care îl tolerează pot deveni dușmani ai sistemului.

<Strategemele la care recurg paraziții sunt diferite și, nu arareori, ingenioase. Mai frecvent, trăiesc pe seama părinților sau a bunicilor, zicând că muncile care li se oferă nu le corespund, fiind prea grele, unele degradante, altele sub nivelul lor, sau că vor să se pregătească pentru a-și continua studiile, ori să mediteze temeinic asupra a ceea ce pot face mai bine în viață.>

Valoarea individului este determinată de societatea comunistă de angajați, nu de individ sau de vreun specialist (nici nu poate exista așa ceva!). Astfel, consilierea în carieră, autocunoașterea și dezvoltarea personală sunt niște strategeme pe care tinerii comuniști candidați le pot invoca pentru a se substrage de la datoria sfântă a muncii pe altarul comunist capitalist. Tânărul trebuie să știe de cum iese din găoace dacă va fi inginer sau medic, arhitect sau sudor, căci odată lansat pe orbita pregătirii educaționale ca șoim al patriei, trebuie să fie pregătit să se înscrie pe o traiectorie deja prescrisă, altfel va fi retrogradat biologic la statutul de parazit! Amin! Și așa a fost.

<<Când nu le mai merge cu vorbele mieroase sau plângărețe, aceștia recurg la… forță. Alții fac pe neînțeleșii, vrând să pară inși pe care societatea i-a dat deoparte, negându-le valoarea. Așa că ei suferă, așteaptă ceva, și până atunci trebuie să trăiască din ceva, cumva.>>

Astfel, bunul comunist capitalist nu trebuie să se lase păcălit de reacțiile emoționale viclene ale perfidului parazit, ci trebuie să stea cu ochii în patru ca un șoim al patriei, intransigent la orice manifestare de neputință și neînțelegere. Nu care cumva trebuie cedat, căci suspiciunea planează mereu asupra celor care nu sunt parte din sistem căci cu viclenia lor ar putea să viclenească pe mulți pe a le răpi roadele muncii depuse la căpătâiul sfântului altar comunist capitalist. Paraziții trebuie striviți fără milă!

<<Îl putem întâlni pe parazit într-un colectiv de oameni harnici, unde, ca o lipitoare, nu face nimic, trăind din munca celorlalți. Nu numai că nu-și vede de treburile lui, dar îi mai încurcă și pe ceilalți în muncă, deoarece… se pricepe să dea sfaturi, să-și revendice drepturi. Iar dacă trebuie să iasă cineva în față și să vorbească despre rezultatele bune pe care colectivul le obține la locul de muncă, atunci parazitul despre care vorbim va face totul ca să fie acela.>>

Așadar, deviza ”noi muncim, nu gândim” prefigurează apusul epocii comunist-industriale, după cum deviza ”noi gândim, nu citim” prefigurează apusul epocii capitaliste-informaționale-non-cyborg. Este cineva talentat în consultanță, în relații cu publicul, în vorbit în public, în management? Aduce aminte cineva de drepturi? Acesta cu siguranță că nu poate fi decât un parazit, căci bunul comunist angajat este un executant orb, care nu îndrăznește să iasă în evidență. Drepturile în ochii statului comunist angajatorului există ca să fie cedate, nu respectate.

<<Parazitul pretinde recompense materiale și morale pentru activitatea sa ”deosebită”, deoarece ceilalți nu s-ar fi putut ”descurca” fără el, care este un bun ”organizator”, ”coordonator”, și deci, ”coautor” la tot ce face colectivul.>>

De aici reiese preferința pentru munca în colectiv, care poate fi singurul autor al unei reușite. Apartenența și integrarea în grup este singura condiție și necesitate pentru succesul individual. Contribuția dincolo de munca patriotică nu poate fi recompensată, ci orice asemenea inițiativă ce urmărește recunoașterea meritelor trebuie balamată. Managerul este dușmanul nr 1 al sistemului, căci este un individ care își arogă prea multe drepturi, riscând prin separarea de colectiv, prin individualizare, să fie etichetat ca un parazit și izolat social spre a fi zdrobit sub povara propriei atitudini necolegiale.

<<În loc să-și vadă omenește de treabă la locul de muncă, el este tot timpul ocupat cu probleme ”deosebite”, zicând că merge să țină voluntar conferințe, că desfășoară activitate culturală, ș.a. Și aceste activități sunt necesare, dar să le facă în celelalte ”opt ore”, nu în timpul programului de serviciu, unde apare din când în când și îl duc ceilalți în spate. Și dacă îi analizăm ”activitatea” obștească, vedem că aceasta există, de obicei, doar prin…. vorbe.>>

Cu această ocazie, blestemul este purtat mai departe, și acoperă și categoria plină de tupeu ridicol a trainerilor, artiștilor și intelectualilor care se întâlnesc pentru a discuta strategie în public. Aceste discuții nu au valoare pentru că ele nu constituie muncă, prin urmare ar trebui făcute în afara orelor de lucru și cât mai fuguța, că oamenii mai au și alte treburi (scopul vieții e munca comunistă capitalistă, mai ții minte?). De aceea, programele conferințelor sunt făcute șvaițer și interacțiunea dintre participanți este minimă chiar și până în ziua de astăzi, fie că tematica este psihologie socială sau organizațională! Acestea nu sunt productive, prin urmare trainerii, artiștii și intelectualii trebuie condamnați la sărăcie, tăcere și mizerie. Aceasta este soarta pe care acești paraziți și-o asumă cu bună știință în fața societății. Vorbele nu contează pentru că sunt teorie, în schimb practica e cea care contează, căci doar ea are valoare. Între practică și teorie este o prăpastie de netrecut, mai ceva ca între rai și iad. Cine îndrăznește să spună că niște muncitori muncesc din greu și prost, acela e nepatriot și parazit! Ce îi caracterizează pe unii români în ceea ce priveşte abordarea seminariilor în dezvoltare personală? Faptul că de obicei, când ajung acasă, iau entuziasmul şi notiţele şi le pun frumos la pacheţel, în cutiuţă. Şi le lasă acolo (deocamdată). În loc să facă astfel cu grijile, problemele, ceea ce este pus la sertar sunt „teoriile” (care nu valorează nimică dacă nu sunt formate prin suferiţă zdrobitoare).

<<Uneori, parazitul arborează aerul unei persoane deosebit de competente într-un anumit domeniu și, mai ales, a omului ocupat. Prin urmare, el pretinde să fie ”răsplătit” pentru munca sa de către cei pe care i-a servit, deși pentru aceasta este remunerat cinstit de către stat. Dacă i-ar spune cineva că este un ”ciubucar” abject, s-ar revolta și ar suține că a fost ultragiat.>>

Pentru a se proteja de puterea contagioasa a blestemului purtat de paraziti, comunistii angajatii get-beget se pot proteja prin puterea magică a cuvintelor ”ciubucar abject” care îl face pe parazit să se retragă mai ceva ca Shelob din Stăpânul inelelor în fața luminii lui Galadriel. Astfel, o asemenea sentință gravă și ireparabilă îi așteaptă pe cei care au tupeul incredibil să nu se mulțumească cu salariul și statutul de la statul comunist angajator si ar indrăzni sa ceara un tarif pe ora de consultanta, eventual ca specialist certificat, persoană fizică autorizată. Dacă un specialist lucrează ceva de valoare ce depășește fișa postului, să zică bodaprosti că primește și el acolo, o bere, căci altfel e nerecunoscător. Astfel, umilința este asociată cu slugărnicia și cu modestia. A cere bani pe muncă de specialitate este o rușine. Prin urmare, bine ar fi să muncești pe gratis dacă îndrăznești să nu te angajezi, căci mai există o rușine și mai mare decât aceea de a fi parazit în afara sistemului comunist corporatist: aceea de a cere bani pentru ce faci în afara sa, deoarece aia numai muncă nu se poate numi, iar viața fără muncă este lipsită de onoare. Munca se cuvine pur și simplu a fi oferită fără comentarii și așteptări.

<<Este un tip care crede că totul se poate cumpăra, pentru că el este în stare să vândă totul.>>

În această instanță, și vânzătorii pricepuți sunt puși sub umbrela parazitismului, căci ei pot avea succes și în afara sistemului, prin urmare trebuie disprețuiți, scuipați, supuși oprobiului public. Cei care au abilități de vânzare nu sunt demni de încredere, sunt mercantili și este o datorie patriotică să-i urăști pentru că așa spune partidul comunist statul român.

În cele ce urmează, după ce dușmanii muncii comuniste corporatiste au fost raliați din toate colțurile profesiilor liberale, independente și autonome, urmează planul de exterminare a acestor persoane.

<<Și dacă nu am ajuns mai departe este pentru că nu ne arătăm îngăduitori cu ele. Dacă am lăsa ploșnițele să ne muște în voie și ne-am scărpina mai des, mâinile noastre ar atinge un grad de îndemânare cu mult mai ridicat decât cel pe care-l posedăm acum. Evident, față de paraziți trebuie să luăm prompt o atitudine severă. Sancționarea drastică a acestor persoane reprezintă mijlocul cel mai eficient de a le trezi la viață. Dar nu trebuie să așteptăm ca acest lucru să-l facă alții. Suntem datori să-l facem în primul rând noi, cei mulți, noi, care alcătuim opinia publică. Cum atitudinile sunt supuse influențelor mediului social, cazurile despre care vorbim nu sunt iremediabil pierdute pentru societate; indivizii pot fi influențați în bine, readuși pe calea adevărului, a existenței cinstite.>>

Paraziții merită să fie tolerați doar atâta vreme cât mai există întoarcerea de pe calea necinstită în afara sistemului. De aceea, patronul a devenit inamicul și suspectul nr. 1 de evaziune fiscală încă din anii ’90. Nu marii patroni, politicienii care au vândut fabrici pe mai nimic și le-au dat la fier vechi. Cei mici, care încercau să supraviețuiască în afara sistemului. De aceea, manifestarea afecțiunii din partea părinților către copii, din partea bunicilor către nepoți și între soții care se iubesc, este condiționată de întoarcerea lor pe calea cea luminoasă a statutului de bun comunist angajat. Să insiști pe lângă cel drag că este important să-și găsească o slujbă în timp ce el poate vrea să-și deschidă o afacere este astfel o importantă dovadă de dragoste, în timp ce nemulțumirea în fața acestei atitudini iubitoare îl face să fie un hain care trebuie scos de la inimă și un parazit care trebuie strivit fără milă. Iată, comuniștii angajații sunt milostivi, dau șanse.

<<recuperarea integrală a persoanelor atinse de morbul parazitismului nu se poate face cât ai bate din palme, fiind necesară, pe lângă un tratament sever, o perioadă de ”dezintoxicare” și una de acomodare cu un nou mod de viață.[…] Unii din tinerii sfătuiți [rău de către părinți] pun un semn de egalitate între munca intelectuală și facilitarism, începând să meargă pe linia minimei rezistențe și, apoi, pe cărările noroioase ale unui trai parazitar>>

Am încercat să găsesc ”facilitarism” în dicționare de limba română, dar nu am găsit, probabil este o combinație Între ”facil” și ”utilitarism”. Deci intelectualul este în pericolul capital de a face lucrurile utile să fie ușoare. Astfel, intelectualii, oricât de avansați se pot considera, trebuie să se simtă mereu cu munca musca pe căciulă, căci numai munca din greu merită să fie prețuită, iar nu munca inteligentă. Terapia de șoc aplicată celor care îndrăznesc să profite de ceilalți în afara sistemului trebuie să fie severă. Acești tineri trebuie degrabă re-spălați pe creier și scoși din mocirla lăturalnică. Urmează să aflăm mai departe și care este cel mai rău lucru și cea mai gravă spaimă a sistemului față de acești paraziți.

<<Mai trebuie să menționăm și exemplul greșit al unor părinți, care nu muncesc sau au o atitudine nu tocmai corespunzătoare față de muncă. Așa sunt, de pildă, cei dornici de înavuțire rapidă, indiferent de mijloacele de realizare.>>

În acest paragraf se recunoaște implicit că cel mai rău lucru posibil în ceea ce privește un parazit este ca el să se îmbogățească de tânăr prin muncă cinstită. Iată care este marea primejdie a celor ce se rup de orbita sistemului! Deci înavuțirea rapidă, chiar dacă este realizată cinstit, este rea în sine, și este opusă muncii. Muncitorul comunist angajat nu are voie să fie bogat. Și nici însăși munca nu valorează nimic dacă atitudinea față de muncă nu este comunistă corporatistă.

Așadar, vă dați seama ce blestem îl așteaptă pe bietul întreprinzător român! Trecut prin furcile caudine ale Fiscului, forjat în caznele familiei iubitoare care îl încurajează spre o slujbă la picioarele altarului comunismului capitalismului pentru a-și evita pierzania, dacă reușește să se afirme ca rătăcitul intelectual, arogantul liber-profesionist ciubucar abject, artistul muritor de foame, vorbitorul în public băgătorul în seamă, vânzătorul profesionist materialist, orientat spre dezvoltarea carierei călcatul peste cadavre, analistul critic nepatriotul, este așteptat de marea condamnare care atârnă de gâtul său precum o piatră de moară: bogăția. Ei bine, subcapitolul se încheie cu concluzia: ”școala trebuie să facă mai mult”. Prin urmare, rolul școlii este educarea șoimilor pentru a nu involua spre paraziți, căci asta pune în pericol societatea comunistă. De aceea, angajații trebuie ajutați, iar liber-profesioniștii, antreprenorii și intelectualii condamnați!

Cunoașteți persoane care cred asemenea lucruri și în ziua de astăzi, 35 de ani mai târziu? Eu cunosc. Cât de mult s-a schimbat conținutul? Nu prea mult, s-au înlocuit doar câteva cuvinte. Convingerile limitatoare au rămas aceleași, atâta doar că ele nu sunt atât de clar legate între ele după cum ați citit aici. Amintesc că ”Formula succesului” nu este vreo carte albă a comunismului, ci un banal volum de spălare pe creier scrisă de un trepăduș al partidului care a repetat papagalicește ce i s-a transmis, ca să disemineze la cât mai mulți. Ideologia este veche, dar foarte actuală. Mai dați un refresh prin subconștient ca să vă reîmprospătați colecția de pitici pe creier moștenită din familie și de la școală, poate se mai leagă vreo câteva lucruri…

Ștefan Alexandrescu

liber-profesionist, consultant, trainer, consilier in cariera, critic, blogger, public speaker, autor individual, wordsmith





Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea II. ”Eu n-am facut cerere ca sa ma nasc inteligent”

30 11 2016

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne,partea a doua dintr-o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani  experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

  1. Ce este o conferinţă, după părerea ta? Cine câştigă de pe urma conferinţelor?

O conferinţă, după părerea mea este atunci când mai mulţi se adună să-i asculte pe câţiva cum vorbesc. Conferinţa este un fel de şezătoare modernă, atâta doar că la şezătoare, munceai şi mai şi beneficiai direct de pe urma muncii în timpul taifasului. La conferinţă, doar stai şi asculţi, iar dacă vrei să fii interesant, mai pui şi nişte întrebări pentru care te urăşte toată lumea. De obicei, plăteşti.

Există trei categorii profesionale care beneficiază în mod direct de pe urma conferinţelor:

a) cei care susţin şi organizează conferinţele – cei din spatele şi cei din faţa microfonului, la care ajung banii participanţilor dacă îi convingă să cumpere ceva;

b) vânzătorii din public care se duc armaţi cu discursuri persuasive şi cărţi de vizită să găsească clienţi. Cu cât conferinţa e mai scumpă, cu atât sunt şanse să găseşti clienţi cu bani. Dacă dai 100 de euro şi obţii 2 clienţi care îţi plătesc 200 de euro pentru serviciile tale, se cheamă că ai făcut profit;

c) universitarii care participă la sindrofiile profesionale – ceva mai ieftine – care o fac pentru prestigiu şi ca să mai adauge o bifă la CV.

În toată povestea asta, teoretic se încurajează dialogul, dar de obicei întrebările vin de la oameni nepregătiţi, iar respondenţii evită întrebările bune. Iar la întrebări cretine se dau răspunsuri cretine, o știu și eu, o știi și tu, o ştie toată lumea. Oamenii pregătiţi nu vin la conferinţele altora ca să discute, ci le ţin pe bani în faţa altora dispuşi să plătească.

 

  1. Care este deosebirea între un specialist şi un expert?

Accepţiunea generală este aceea că pentru a te considera specialist, ai nevoie de cel puţin 1000 de ore de practică, iar pentru titlul de expert, minim 10.000 de ore de practică într-o arie foarte bine delimitată, de obicei o nişă. Cu cât nişa este mai îngustă, cu atât specialistul este mai valoros şi este mai greu să obţină experienţa necesară, mai ales dacă lucrează ca angajat. Angajaţii fac de regulă în timpul programului o mulţime de alte lucruri care nu au legătură cu specializarea lor: fac cafeaua şefului, cumpără flori pentru soţia şefului, ies la o ţigară, joacă solitaire şi socializează pe Facebook ca să treacă vremea. Un specialist nu are şanse să se formeze astfel. Cel mai probabil, el este un profesionist care a lucrat pe cont propriu într-o nişă în care ştie foarte bine ce face şi pentru ariile învecinate, are cunoştinţe şi colaboratori.

 

  1. Ce părere ai despre pregătirea tinerilor care ies de pe băncile facultăţii?

Mare tâmpenie s-a făcut cu sistemul Bologna. Eu am făcut 4 ani la rând universitate. După doi ani, tot nu ştiam încă ce voiam să mă fac când aveam să devin mare. Acuma, li se cere studenţilor după nici un an jumate să aleagă subiectul licenţei şi profesorul coordonator. Apoi, s-au păstrat doar materiile profilor care aveau mai multe pile, nu cele care ar fi fost valoroase.

Mulţi tineri îşi arogă titlurile de specialist sau expert şi chiar le cred doar pentru că aşa scrie în cartea de vizită fără măcar să aibă habar ce e aia. Nu zic, sunt unele arii în care generaţia tânără crescută pe calculator poate să exceleze pe la 21-22 de ani (programare, design, fotografie, blogging) şi chiar să fie un specialist… cu condiţia să se apuce de ele de pe la 14-15 ani cel târziu şi să lase deoparte petrecerile şi băutele şi frecatul mentei şi să studieze cu pasiune chestiile în care se antrenează. Dar eu cunosc puţine asemenea exemple. În schimb, când văd pe unul care se declară specialist în resurse umane dar nu ştie să facă o fişă a postului, sau o specialistă în piar care nu e în stare să scrie un proiect, îmi vine să-i arunc pe geam. Şi când te gîndeşti că ăştia mai vor şi bani! Să zică bodaprosti că nu scriu pe bloguri despre ei!

 

  1. Ce părere ai de studenţii care protestează împotriva faptului că munca lor pentru note este monetizată de către profesorii lor coordonatori, mai les în cercetare?

Cred că asta este o problemă prost înţeleasă. Cadrele didactice universitare, mai puţin profesorii universitari, nu pot trăi din rămăşiţa de salariu pe care o primesc de la stat. Ăștia mai deștepți își trag și ei niște fonduri europene, ceva. Studentul este acolo ca să înveţe. Iar cel mai potrivit este să înveţe de la cineva care chiar câştigă bani din ce predă. Aşa că studenţii care pun problema că sunt exploataţi de profesori în contextul aplicării de chestionare sau realizării de proiecte bat câmpii. Profesorii au dreptul să obţină bani pe munca studenţilor (mai ales a celor buni), fără să le ceară permisiunea, cu condiţia să nu încalce drepturile de autor. Există exemple mai grave de profesori de la facultate.

 

  1. Care este deosebirea între consultantul în carieră şi consilierul în carieră?

Termenii înseamnă acelaşi lucru, car au conotaţii diferite, după părerea mea. Consultant este un termen capitalist, iar consilier un termen socialist, dacă nu te-ai uitat la ”Nașul”. Asta pentru că de obicei consultantul în carieră este un liber-profesionist care își caută singur clienţii, iar consilierul este de obicei o plantă plătită cu salariu fix de o organizaţie, cel mai adesea de stat, care aşteaptă clienţii să vină la el.

Da’ nu știu ‘ce mă întrebi pe mine, ‘ce nu-i întrebi pe labagiii ăștia de la NBCC, că marea majoritate nu-s în stare nici măcar să facă o factură, darămite să găsească un client plătitor pe cont propriu.

 

  1. Sorin, eşti misogin?

Io pe cuvânt nu mă consider, dar femeile zic că sunt, aşa că trebuie să le dau dreptate. Mai ales când m-am învârtit atâta timp printre astea.

Acuma, că m-ai întrebat, trebuie totuşi să-ți zic că e o chestie care pe mine mă scoate din minţi şi după care aş tria cam orice femeie pentru a afla dacă merită să fie respectată. Prima întrebare este: „citeşti reviste pentru femei?”. A doua: „Îţi plac?”. Dacă răspunsul la doar una din întrebări este da, atunci situaţia este salvabilă. Dacă răspunsul la ambele întrebări este: da, nu are rost să mă chinui. Revistele pentru femei le învaţă cum să profite de bărbaţi, să-i exploateze, să-i înşele, cum să-şi cumpere toate briz-briz-urile inutile şi o mulţime de alte tâmpenii „feministe” pentru care merită să fie tratate ca nişte pupeze fără creier în loc de adulţi.

 

  1. Ai scris aici şi aici nişte articole foarte critice despre filmul românesc, în general. Nu ţi-a fost teamă că vei fi considerat ne-patriot?

Un regizor nu se cheamă regizor dacă a făcut două jumătăţi de film şi-un scurt metraj, pe care le-a târât 5 ani. Un actor nu se numeşte actor dacă a apărut într-un singur film în viaţa lui. Toată halucinaţia asta colectivă care se numeşte „cinematografia românească” cu care te tot agiți tu ca prostu’ este o pleaşcă periculoasă, din păcate încurajată de festivalurile de la Cannes şi Berlin. Dacă un idiot de român s-a trezit să se creadă artist şi a încropit o mediocritate, toţi cronicarii se grăbesc să îi ridice o statuie iar eu trebuie să mă simt mândru că îi sunt compatriot. Haida de!

Să o luăm puţin altfel, şi să înlocuim profesia: dacă să zicem eu sunt arhitect şi sunt doar câţiva arhitecţi care fac clădiri după normele minime de siguranţă în oraşul meu, atunci eu ar trebui să mă mândresc că sunt coleg de breaslă cu aceia, sau să mă îngozesc că majoritatea caselor făcute de restul de ageamii riscă să se dărâme? Măcar o casă are cel puţin 4 stâlpi. Cinematografia românească pe cine are? Porumboiu, Solomon, Puiu, şi jumătate de Mungiu (aia care n-a furat). Păi se dărâmă casa! Problema se pune altfel în cinematografie, că nimeni nu-şi sparge capul dacă se uită la un film prost şi toată lumea se poate uita la un perete şi unul să zică: „eu cred că peretele e roz” şi altul „eu cred că peretele e maro”. În comunicarea comercială, asta se numeşte publicitate mincinoasă. În artă, se numeşte subiectivitate. D-aia îmi place mie să lucrez cu publicitarii, nu cu artiștii. Publicitarii măcar își dau seama când se mint pe ei.

 

  1. Sorin, unii susţin că doreşti să epatezi şi te ascunzi în faţa unei imagini dincolo de care ai un ego prea mare. Cum comentezi asta?

În primul rând, aş fi putut să nu răspund la întrebarea asta, pentru că mi se pare destul de provocatoare. Mi-ai scris că nu trebuie să răspund la toate întrebările. Totuşi, vreau să lămuresc ceva care are foarte mare legătură cu cauza mea, arta şutului în fund.

Eu nu am făcut cerere să mă nasc inteligent, aşa m-a făcut mama. Şi m-a învăţat că nu e o ruşine să o arăt. Ce e o ruşine în schimb, este că anumite persoane se uită la ceea ce am făcut, ce am scris şi ce am spus eu şi aleg să se simtă inferiori – pe criterii ştiute de ei. Ei bine, tocmai ăștia sunt loseri, pentru că ei aleg să nu se dezvolte, ci să critice. În loc să-şi valorifice propria inteligenţă, se apucă să o critice pe-a mea. Faza amuzantă este că ei nu sunt plătiţi pentru asta, în schimb eu primesc consultanţă în branding personal gratuit. Este cineva care scrie că nu i-a plăcut discursul meu din cutare situaţie? Nu-i nimic! Înseamnă că l-a ţinut minte! A mai scris printre două înjurături şi ceva argumente care să mă ajute să-mi îmbunătăţesc prestaţia data viitoare? Bring it on! Pe mine nu mă deranjează şuturile în cur care mă ajută să mă dezvolt. Pe mine nu mă deranjează să cad, pentru că din asta învăţ. Arta de a învinge nu este despre a face totul cu succes, ci despre cum înveţi din greşeli. Eu caut să nu fac aceeaşi geşeală a doua oară.

Ce este jenent în societatea românească este faptul că nu-mi permit să scriu despre aceste lucruri cu tranşanţa pe care mi-o permit sub pseudonim, pentru că pupilul din ziua de astăzi susţine că vrea să iasă din zona de confort, dar te dă în judecată dacă îi dai un şut. În ziua de astăzi, ca să te faci observat, trebuie să deranjezi. Din cauza asta avem atât de mulţi care au succes doar deschizând gura mare şi ţipând, ca o reminescenţă de când erau mici, băteau din picioare şi primeau tot ce doresc de la nişte părinţi care n-au ştiut să-i crească.

Eu am un ego mare şi ştiu să mi-l acopăr cu argumente, numai că uneori mă satur să caut nșpe argumente şi formulări frumoase prin care să fiu corect politic. Toată ziua trebuie să fiu corect politic şi să nu supăr pe nimeni. Este dreptul meu constituţional să public şi sub zece pseudonime dacă am chef şi nu este cazul să mă justific pentru asta. Cui îi place mă citeşte. De ceilalţi nu-mi pasă. Înseamnă că cei care nu mă plac nu sunt în publicul meu ţintă. Din când în când, mai primesc şi hate mail de la oameni care nu înţeleg asta şi aleg să-şi plângă de milă. Asta e o confirmare că scriu doar pentru unii: deci dacă alţii se obosesc să îmi scrie e-mail-uri kilometrice despre ce NU le place din ce scriu eu, e clar că m-am diferenţiat şi am un public-ţintă. Mai ales că sunt suficienţi care adoră ce scriu.

 

  1. Cum pot cei care citesc acest articol să intre în contact cu tine?

Având în vedere că blogul ăsta şi interviul acesta îl acord sub pseudonim, e mai greu. Dar cititorii care doresc să mă contacteze pot să lase un comentariu pe blog. Dacă mi se pare suficient de deştept comentariul, îi caut eu.

 

  1. Cum ţi s-au părut întrebările? Ce atitudine ţi-au trezit?

Ca de obicei – şi asta e o mare calitate atât pentru un consultant cât şi pentru un coach – tu măcar ştii ce întrebări să pui. Cred că m-au ajutat să pun punctul pe i în anumite aspecte, dar te-a ajutat foarte mult şi faptul că ne ştim şi am mai vorbit despre lucrurile astea şi ai ştiut să abordezi aspectele care să îţi aducă ţie vizualizări. Interviul ăsta e așa, mai mult ca să reușești și tu să publici ce nu îndrăznești să spui, că doar ce ți-am scris le știi și tu. Un lucru de care trebuie să ţii cont este că dacă provoci, vei fi provocat, deci e bine să ştii să-ţi asumi asta.

 

Note finale ale redactorului:

  1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

  2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

  3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

  4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail.





Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea I. ”Dezvoltarea începe ca un fel de halucinație”

26 11 2016

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne, o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

 

Sorin, mulţumim pentru acordarea acestui interviu. Scopul lui este, pe de-o parte, să ne ofere o imagine mai bună asupra domeniilor pe care te pricepi şi, pe de altă parte, să ofere cititorilor o felie din viaţa, atitudinile şi principiile tale.

 

  1. Sorin, de ce ai publicat sub pseudonim?

Mă Ştefan, mie-mi place să stau la taclale fără perdea, dar nu-mi permit să fac asta în public, că-mi dau cu firma-n cap. Aşa că m-am gândit că dacă tot îmi iei interviu, să-ţi dau nişte răspunsuri fără perdea, fără corectitudinea politică şi fără băţul în fund pe care trebuie să-l ai când zâmbeşti pentru coperta la revistă.

 

  1. Povesteşte-ne puţin despre arta şutului în fund, cum o descrii tu.

Pentru a le face oamenilor viitorul luminos, trebuie mai întâi să le faci prezentul mizerabil” afirma Adrian Stanciu. Ei bine, eu cred că dezvoltarea (de orice neam o fi ea) porneşte cu siguranţă din zona de inconfort, de la o traumă sau de la un şut prietenesc în fund. Există prea multă polologhie despre succes şi oamenii uită că succesul nu se întâmplă fără eşec. A da un şut prietenesc în fund este un act de ajutorare a semenului tău şi este o artă pentru că trebuie să găseşti calea de mijloc între bădărănie, agresivitate şi blândeţe. Ei bine, eu sunt foarte îngrijorat că nu mai sunt oameni care să ştie cum să dea şuturi în fund, dat fiind că există o inflaţie a celor care se plâng de ele. Eu am dat şuturi în fund pe blog. Cititorii se pot distra şi se pot dezvolta în același timp.

 

  1. De ce ai publicat atât de rar şi aleatoriu? Care sunt avantajele? De ce n-ai mai publicat?

Public cum am chef eu, pentru mine. Dacă mă citesc alţii, foarte bine. Dar eu scriu că îmi place mie să mă exprim, nu mă chiorăsc toată ziua ca tine pe la statistici. Acum nu mai public acolo, aşa-i. Deocamdată. Am un alt blog care a făcut furori și mă distrez prea tare cu ăla. Da’ mai știi?

 

  1. Care este deosebirea între dezvoltarea personală şi dezvoltarea profesională?

Dezvoltarea personală începe ca un fel de halucinaţie negativă, adică nu vezi resursele pe care deja le ai (de exemplu: încredere, curaj, rezolvarea de probleme), pe când dezvoltarea profesională începe ca un fel de halucinaţie negativă, adică vezi lucrurile pe care nu le ai (de exemplu: leadership, management, inteligenţă emoţională, competenţe de pachet Office), dar îţi închipui că sunt acolo, pentru că trebuie să le treci în „sivi”.

O triere mai economică este aceasta: dezvoltarea personală îţi aduce zâmbetul în oglindă că te-ai înfruntat pe tine, pe când dezvoltarea profesională îţi aduce bani în buzunar pentru că ai zâmbit celorlalţi şi ai înfruntat toate provocările pe care ţi le-au aruncat în cale. De fapt, amândouă încep prin a-ţi scoate bani din buzunar ca să-ţi spună că e bine să-ţi dai singur şuturi în cur, decât să le aştepţi de la alţii. Un şut în fund e un pas înainte. Problema principală în orice fel al dezvoltării este tendinţa oamenilor de a seta regulile în aşa fel încât ei să nu piardă niciodată, mai ales în faţa lor înşişi.

 

  1. Care e deosebirea între învăţare şi dezvoltare personală?

Dezvoltarea personală este rezultatul pe care îl obţii atunci când aplici ce ai învăţat pentru a te schimba: devii un om mai bun în raport cu cine erai atunci când ai învăţat. La învăţătură, primeşti un premiu sau o diplomă pe care o arăţi lumii. La dezvoltarea personală, înveţi cum să creşti mare şi fără diplomă.

Mai există şi confuzia pe care o fac babalâcii şi cei care adoptă mentalitatea lor,  că învăţarea sau dezvoltarea s-ar produce la şcoală, acea fabrică magică unde bagi una bucată copchil la 6-7 ani şi scoţi una bucată ATM la 22-25 de ani. Pentru ei, învăţarea şi dezvoltarea sunt sinonime pentru că îţi pun un acoperiş deasupra capului,  cu condiţia ca tu să-ţi mişti curul sub alt acoperiş, al altcuiva (desigur), iar asta s-ar numi după ei „muncă”.

daca-nu-o-sa-inveti

 

  1. Care este deosebirea între cunoaşterea de sine şi dezvoltarea personală?

Celor cărora le este frică să se dezvolte consideră că auto-cunoaşterea e suficientă şi câteva tehnici sau ponturi de care îţi aduci aminte din când în când dacă ai chef. La sfârşit, se bat cu pumnul în piept şi mai ales în CV că ei sunt interesaţi de dezvoltarea personală, dar atunci când în întrebi despre sine, încep să îţi povestească despre comparaţia cu ceilalţi.

Cei care, în schimb, practică în adevăratul sens al cuvântului dezvoltarea personală consideră auto-cunoaşterea ca pe o temelie indiscutabilă a evoluţiei lor, pentru care nu primesc puncte, mai ales în faţa celorlalţi. E ca şi cum s-ar duce cu pixul de acasă la examen. Nu primesc puncte că şi-au adus pixul de acasă. La examenul dezvoltării personale, contează ce au făcut cu ce ştiu, nu ce au învăţat.

 

  1. Care este deosebirea între coaching şi consultanţă în dezvoltarea personală?

Să ne imaginăm că vine un client care trebuie să-şi găsească urgent o slujbă, în ședință la un coach, respectiv la un consultant în dezvoltarea personală. Coach-ul îl ia cu „aham, înţeleg”, „care e părerea ta despre…”, „cum te simţi în legătură cu această provocare?”, îl ascultă cu ochi mari şi îl ghidează, încetul cu încetul, pe client, către a găsi în sine răspunsurile şi resursele proprii pentru obiectivele pe care îl sprijină să le formuleze, fără ca respectivul client să primească de la coach tehnici explicate.

În schimb, consultantul îl întrerupe pe client când el începe să bată câmpii şi-i spune: „uite, frate, care-i treaba. Ţie ţi-ar fi util să faci asta, asta şi asta. Astea ţin de tine, eu vin cu tehnicile care funcţionează aşa. Tu ştii care-i baiul, eu ştiu care-s tehnicile. Tu mă plăteşti pentru tehnicile pe care te învăţ să le foloseşti în problemele tale. Asta-i lista de propuneri. Ei, ce zici?”. Deci consultantul în dezvoltarea personală, spre deosebire de coach, vede problema, i-o arată clientului şi îi propune tehnica de rezolvare a ei. Nu e coaching, pentru că în coaching se mizează pe resursele clientului şi pe ideea că clientul are mereu dreptate și știe ce-i mai bine pentru el. În consultanţa pentru dezvoltare personală, resursele sunt tehnicile consultantului, iar clientul nu are chiar mereu dreptate. Coach-ul nu trebuie să fie neapărat familiar cu problema clientului sau cu rezolvarea ei, pe când consultantul în dezvoltare personală da. Deci pe coach îl plătești ca să-ți pună întrebări, iar pe consultant îl plătești ca să-ți dea resursele să-ți rezolvi tu problema, sau îi dai lui problema: ”uite, frate, ăsta-i capul meu, e plin cu pitici pe creier, bagă mare că am nevoie să trec peste hopu’ ăsta”.

De fapt, majoritatea celor care halucinează că fac coaching în România fac de fapt consultanță pentru că ard de nerăbdare să dea sfaturi şi să se exprime. Cei de la ARC [Asociaţia Română de Coaching] știu asta, dar zic ”danke, bitte” și dacă ar primi cotizația anuală până și de la Becali, care nu e în stare să gândească, darămite să vorbească.

 

  1. Sorin, când ai de gând să te apuci de coaching?

Whoa, moşule! Stai liniştit, că nu mă bag io la aşa ceva! Asta-i treabă pentru oameni cu scaun la cap, nu pentru începători ca mine. În plus, trebuie să nu te apuce râsul când clientul se apucă de debiteze prostii. De fapt, fac un deal cu tine: dacă am voie să râd în coaching, plătesc eu coachingul clientului, că m-a distrat cu neroziile lui! Nu, acuma pe bune: sunt oameni care chiar sunt profesionişti, jos pălăria. Dar ăştia sunt puţini, mai ales în România şi costă bani, nu glumă. Eu sunt un om onest, le iau oamenilor bani pe ce fac din ceea ce ştiu din practica de ani, nu din ceea ce învăţ în timpul liber din pasiune.

 

  1. Care e deosebirea între un training şi un workshop?

Când spui training lumea se aşteaptă că să stea cu curu pe scaun şi-o să caşte gura eventual luând notiţe, în timp ce unul le toarnă cu pâlnia pe-o ureche cunoştinţele care or să le curgă pe cealaltă ureche în două zile.

În schimb, la workshop, facilitatorul îi pune pe oameni să-şi ridice curude pe scaun ca să muncească la deprinderea unor abilităţi, Diferenţa fundamentală apare în al doilea caz, când chiar se produce o învăţare. Şi, a propos de ce m-ai întrebat mai devreme, la workshopuri nu se produce dezvoltare, ci în cel mai bun caz autocunoaştere şi învăţare. Dezvoltarea poate fi ce face clientul în viaţa lui cu ce învaţă la workshop.

 

  1. Care e deosebirea dintre un training şi o formare?

Un training este de obicei o activitate comercială sau bine împachetată care se organizează zilnic pe o perioadă ce durează de la două jumătăţi de zi până la două săptămâni. Cu cât este mai bine structurat, susținut de mai mulţi traineri şi extins pe o perioadă mai îndelungată, cu atât are potenţialul de a crea o schimbare, mai ales dacă este gândit în format workshop (deci multe exerciţii) şi nu prelegere. La sfârşit, toată lumea primeşte într-o ceremonie cu poze aceeaşi diplomă colorată în Photoshop doar pentru participare.

O formare este o activitate care se întinde pe parcursul a cel puţin trei săptămâni (versiunea intensivă full day, every day) şi care se poate îndinde până la trei ani (versiunea pe module de weekend). Conţine câte un modul la o anumită perioadă de timp şi asta permite participanţilor să folosească tehnicile pentru dezvoltare personală şi să rezolve teme de la un modul la altul. Întotdeauna, o formare se face cu mai mulţi formatori şi are o componentă puternică de practică, exerciţiu. Formarea de obicei cuprinde sau este legată cu o perioadă de supervizare. Formarea se absolvă doar condiţionat de trecerea unui examen scris şi practic.

Din nou, aici există traininguri care trec de formări, dar pentru cine n-a fost la mai multe din astea, nu-i problemă dacă le confundă, poa’ să moară prost.

 VA URMA

Note finale ale redactorului:

  1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

  2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

  3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

  4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail. Publicat după mult timp, după îndelungi corecturi.








%d blogeri au apreciat asta: