Antreprenori, culegeți roadele orientării în carieră comuniste!

Comuniștii se preocupau de orientarea în carieră a tinerilor! Dacă nu vă vine să credeți, atunci dau citare lui Dumitru Ozunu, din cartea sa, ”Formula succesului? Orientarea profesională a tinerilor”, apărută la Editura Politică, în 1981 (!), la pp 125-130, subcapitolul ”Tipologii și stratageme ale parazitismului”.

<<Atitudinea comunistă față de muncă este o trăsătură caracteristică definitorie în structura profilului moral, direcționând și mobilizând eforturile noastre […] Ea constituie o veritabilă forță de propulsie pe un traseu plin cu obstacole, dar pe care nu-l abandonăm și care ne conduce spre succes, căci este traseul existenței noastre onorabile, traseul muncii>>

A se înțelege din acest pasaj că în afara muncii comuniste la slujbă, nu există muncă. Cine nu muncește în comunism la slujbă, nu se cheamă că muncește. Omul există ca să muncească, deci viața este pentru muncă, nu munca pentru viață. Și atitudinea comunistă de slugărnicie este coloana vertebrală a acestei munci. Mergem mai departe

<mai întâlnim situații în care unii tineri, ce-i drept tot mai puțini, nu au o atitudine corespunzătoare față de muncă, renunțând la singurul lucru de preț care aduce cinste, la muncă. Este vorba despre acele cazuri pentru a căror definire s-a adoptat o denumire sugestivă din domeniul biologiei, cea de ”paraziți”, existența lor constituind rușinosul și mai ales nocivul parazitism. De aceea, putem constitui o tipologie a parazitului și strategeme ale parazitismului.>

Așadar, precum în tactica moștenită de la Stalin, dușmanul este echitat cu ură și apoi toate posibilele interpretări suspicioase la adresa celor care par să fie diferite de politica partidului pot fi dușmănite cu strășnicie. În această dușmănire, este important ca oamenii muncii să se coalizeze împotriva celor care îndrăznesc să detroneze supremația muncii de pe piedestalul altarului comunist. Urmează descrierea detaliată a suspectului dat în urmărire generală, parazitul și a crimelor comise de el împotriva societății, reunite sub incriminarea: parazitism.

<<Parazitul arată ca un ins oarecare; după aspectul fizic nu-l putem deosebi de ceilalți: nu este nici mai frumos, nici mai urât, nici mai voinic, nici mai pirpiriu. Poate lucirea ochilor e alta: bănuitoare, pusă pe pândă, dar unii au ochii opaci, care nu spun nimic>>

Așadar, tovarăși, fiți cu ochii-n patru, dușmanul e printre noi și poate fi oricine. Nu vă lăsați păcăliți, există o mișcare concertată împotriva comunismului, de aceea parazitismul trebuie eliminat tranșant! Descrierea minuțioasă continuă.

<<L-ai mai putea bănui și după mîini, pentru că sunt nemuncite și nu știu să facă ceva util.>>.

Avem, așadar, un prim semn al justificării suspiciunii: mâinile sunt nemuncite, căci munca intelectuală nu se distinge prin valoare decât dacă este pusă în slujba partidului. Așadar, un bun comunist angajat trebuie să lucreze din greu, nu inteligent, căci dacă are mâinile vizibil nemuncite, înseamnă că partidul comunist n-are bani de utilaje performante munca sa n-are valoare.

<<Să încercăm numai să facem un bilanț: parazitul fuge de muncă; nu numai că nu muncește, dar disprețuiește și munca celorlalți, muncă de care nu pregetă să-și bată joc; parazitul îi disprețuiește pe cei din jur, a căror valoare o nesocotește; el dă dovadă de un egoism exagerat, apelând la orice mijloace pentru a-și satisface viciile; parazitul apare ca un om slab, neputând să ducă la capăt ceva care i-ar cere chiar foarte puțin efort; el este un dezechilibrat moral, pentru că nu mai percepe hotarul dintre bine și rău. Sugestiv pentru tabloul său caracterial este faptul că parazitul social, ca orice parazit, este periculos, fiind capabil de orice mârșăvie pentru a-și atinge ”țelurile” obscure.>>

Așadar, observăm cum limbajul ambiguu lasă loc în mod deliberat unei liste de caracteristici care par să fie interdependente, deoarece aparțin toate parazitului social. El nu poate fi doar parțial un parazit, căci un parazit este rău și nu poate fi bun. Prin această retorică, de exemplu, un inginer care atrăgea atenția că 10 muncitori într-o mină lucrează ineficient, era tratat ca un parazit, căci îndrăznea să își ”bată joc de munca altora”, iar exprimarea propriilor păreri este sancționabilă drept egoism. În mod similar, cei care își fac un obiect al muncii din criticarea celorlalți (de exemplu, jurnaliștii, comentatorii, analiștii, bloggerii) merită a fi etichetați drept nepatrioți și linșați. Interesele ”parazitului” sunt viciile, iar ”țelurile” (care desigur nu pot exista în afara slujbei comunismului) nu pot fi decât obscure, căci dacă nu sunt muncite cu mâinile deoarece partidul comunist n-are bani de utilaje performante din lene, ele n-au valoare și nu pot fi reale. De asemenea, cel care părăsește sânul comunității, bine ar fi să depună efort de unul singur, căci este riscant a-l ajuta: parazitismul este contagios și toți care îl tolerează pot deveni dușmani ai sistemului.

<Strategemele la care recurg paraziții sunt diferite și, nu arareori, ingenioase. Mai frecvent, trăiesc pe seama părinților sau a bunicilor, zicând că muncile care li se oferă nu le corespund, fiind prea grele, unele degradante, altele sub nivelul lor, sau că vor să se pregătească pentru a-și continua studiile, ori să mediteze temeinic asupra a ceea ce pot face mai bine în viață.>

Valoarea individului este determinată de societatea comunistă de angajați, nu de individ sau de vreun specialist (nici nu poate exista așa ceva!). Astfel, consilierea în carieră, autocunoașterea și dezvoltarea personală sunt niște strategeme pe care tinerii comuniști candidați le pot invoca pentru a se substrage de la datoria sfântă a muncii pe altarul comunist capitalist. Tânărul trebuie să știe de cum iese din găoace dacă va fi inginer sau medic, arhitect sau sudor, căci odată lansat pe orbita pregătirii educaționale ca șoim al patriei, trebuie să fie pregătit să se înscrie pe o traiectorie deja prescrisă, altfel va fi retrogradat biologic la statutul de parazit! Amin! Și așa a fost.

<<Când nu le mai merge cu vorbele mieroase sau plângărețe, aceștia recurg la… forță. Alții fac pe neînțeleșii, vrând să pară inși pe care societatea i-a dat deoparte, negându-le valoarea. Așa că ei suferă, așteaptă ceva, și până atunci trebuie să trăiască din ceva, cumva.>>

Astfel, bunul comunist capitalist nu trebuie să se lase păcălit de reacțiile emoționale viclene ale perfidului parazit, ci trebuie să stea cu ochii în patru ca un șoim al patriei, intransigent la orice manifestare de neputință și neînțelegere. Nu care cumva trebuie cedat, căci suspiciunea planează mereu asupra celor care nu sunt parte din sistem căci cu viclenia lor ar putea să viclenească pe mulți pe a le răpi roadele muncii depuse la căpătâiul sfântului altar comunist capitalist. Paraziții trebuie striviți fără milă!

<<Îl putem întâlni pe parazit într-un colectiv de oameni harnici, unde, ca o lipitoare, nu face nimic, trăind din munca celorlalți. Nu numai că nu-și vede de treburile lui, dar îi mai încurcă și pe ceilalți în muncă, deoarece… se pricepe să dea sfaturi, să-și revendice drepturi. Iar dacă trebuie să iasă cineva în față și să vorbească despre rezultatele bune pe care colectivul le obține la locul de muncă, atunci parazitul despre care vorbim va face totul ca să fie acela.>>

Așadar, deviza ”noi muncim, nu gândim” prefigurează apusul epocii comunist-industriale, după cum deviza ”noi gândim, nu citim” prefigurează apusul epocii capitaliste-informaționale-non-cyborg. Este cineva talentat în consultanță, în relații cu publicul, în vorbit în public, în management? Aduce aminte cineva de drepturi? Acesta cu siguranță că nu poate fi decât un parazit, căci bunul comunist angajat este un executant orb, care nu îndrăznește să iasă în evidență. Drepturile în ochii statului comunist angajatorului există ca să fie cedate, nu respectate.

<<Parazitul pretinde recompense materiale și morale pentru activitatea sa ”deosebită”, deoarece ceilalți nu s-ar fi putut ”descurca” fără el, care este un bun ”organizator”, ”coordonator”, și deci, ”coautor” la tot ce face colectivul.>>

De aici reiese preferința pentru munca în colectiv, care poate fi singurul autor al unei reușite. Apartenența și integrarea în grup este singura condiție și necesitate pentru succesul individual. Contribuția dincolo de munca patriotică nu poate fi recompensată, ci orice asemenea inițiativă ce urmărește recunoașterea meritelor trebuie balamată. Managerul este dușmanul nr 1 al sistemului, căci este un individ care își arogă prea multe drepturi, riscând prin separarea de colectiv, prin individualizare, să fie etichetat ca un parazit și izolat social spre a fi zdrobit sub povara propriei atitudini necolegiale.

<<În loc să-și vadă omenește de treabă la locul de muncă, el este tot timpul ocupat cu probleme ”deosebite”, zicând că merge să țină voluntar conferințe, că desfășoară activitate culturală, ș.a. Și aceste activități sunt necesare, dar să le facă în celelalte ”opt ore”, nu în timpul programului de serviciu, unde apare din când în când și îl duc ceilalți în spate. Și dacă îi analizăm ”activitatea” obștească, vedem că aceasta există, de obicei, doar prin…. vorbe.>>

Cu această ocazie, blestemul este purtat mai departe, și acoperă și categoria plină de tupeu ridicol a trainerilor, artiștilor și intelectualilor care se întâlnesc pentru a discuta strategie în public. Aceste discuții nu au valoare pentru că ele nu constituie muncă, prin urmare ar trebui făcute în afara orelor de lucru și cât mai fuguța, că oamenii mai au și alte treburi (scopul vieții e munca comunistă capitalistă, mai ții minte?). De aceea, programele conferințelor sunt făcute șvaițer și interacțiunea dintre participanți este minimă chiar și până în ziua de astăzi, fie că tematica este psihologie socială sau organizațională! Acestea nu sunt productive, prin urmare trainerii, artiștii și intelectualii trebuie condamnați la sărăcie, tăcere și mizerie. Aceasta este soarta pe care acești paraziți și-o asumă cu bună știință în fața societății. Vorbele nu contează pentru că sunt teorie, în schimb practica e cea care contează, căci doar ea are valoare. Între practică și teorie este o prăpastie de netrecut, mai ceva ca între rai și iad. Cine îndrăznește să spună că niște muncitori muncesc din greu și prost, acela e nepatriot și parazit! Ce îi caracterizează pe unii români în ceea ce priveşte abordarea seminariilor în dezvoltare personală? Faptul că de obicei, când ajung acasă, iau entuziasmul şi notiţele şi le pun frumos la pacheţel, în cutiuţă. Şi le lasă acolo (deocamdată). În loc să facă astfel cu grijile, problemele, ceea ce este pus la sertar sunt „teoriile” (care nu valorează nimică dacă nu sunt formate prin suferiţă zdrobitoare).

<<Uneori, parazitul arborează aerul unei persoane deosebit de competente într-un anumit domeniu și, mai ales, a omului ocupat. Prin urmare, el pretinde să fie ”răsplătit” pentru munca sa de către cei pe care i-a servit, deși pentru aceasta este remunerat cinstit de către stat. Dacă i-ar spune cineva că este un ”ciubucar” abject, s-ar revolta și ar suține că a fost ultragiat.>>

Pentru a se proteja de puterea contagioasa a blestemului purtat de paraziti, comunistii angajatii get-beget se pot proteja prin puterea magică a cuvintelor ”ciubucar abject” care îl face pe parazit să se retragă mai ceva ca Shelob din Stăpânul inelelor în fața luminii lui Galadriel. Astfel, o asemenea sentință gravă și ireparabilă îi așteaptă pe cei care au tupeul incredibil să nu se mulțumească cu salariul și statutul de la statul comunist angajator si ar indrăzni sa ceara un tarif pe ora de consultanta, eventual ca specialist certificat, persoană fizică autorizată. Dacă un specialist lucrează ceva de valoare ce depășește fișa postului, să zică bodaprosti că primește și el acolo, o bere, căci altfel e nerecunoscător. Astfel, umilința este asociată cu slugărnicia și cu modestia. A cere bani pe muncă de specialitate este o rușine. Prin urmare, bine ar fi să muncești pe gratis dacă îndrăznești să nu te angajezi, căci mai există o rușine și mai mare decât aceea de a fi parazit în afara sistemului comunist corporatist: aceea de a cere bani pentru ce faci în afara sa, deoarece aia numai muncă nu se poate numi, iar viața fără muncă este lipsită de onoare. Munca se cuvine pur și simplu a fi oferită fără comentarii și așteptări.

<<Este un tip care crede că totul se poate cumpăra, pentru că el este în stare să vândă totul.>>

În această instanță, și vânzătorii pricepuți sunt puși sub umbrela parazitismului, căci ei pot avea succes și în afara sistemului, prin urmare trebuie disprețuiți, scuipați, supuși oprobiului public. Cei care au abilități de vânzare nu sunt demni de încredere, sunt mercantili și este o datorie patriotică să-i urăști pentru că așa spune partidul comunist statul român.

În cele ce urmează, după ce dușmanii muncii comuniste corporatiste au fost raliați din toate colțurile profesiilor liberale, independente și autonome, urmează planul de exterminare a acestor persoane.

<<Și dacă nu am ajuns mai departe este pentru că nu ne arătăm îngăduitori cu ele. Dacă am lăsa ploșnițele să ne muște în voie și ne-am scărpina mai des, mâinile noastre ar atinge un grad de îndemânare cu mult mai ridicat decât cel pe care-l posedăm acum. Evident, față de paraziți trebuie să luăm prompt o atitudine severă. Sancționarea drastică a acestor persoane reprezintă mijlocul cel mai eficient de a le trezi la viață. Dar nu trebuie să așteptăm ca acest lucru să-l facă alții. Suntem datori să-l facem în primul rând noi, cei mulți, noi, care alcătuim opinia publică. Cum atitudinile sunt supuse influențelor mediului social, cazurile despre care vorbim nu sunt iremediabil pierdute pentru societate; indivizii pot fi influențați în bine, readuși pe calea adevărului, a existenței cinstite.>>

Paraziții merită să fie tolerați doar atâta vreme cât mai există întoarcerea de pe calea necinstită în afara sistemului. De aceea, patronul a devenit inamicul și suspectul nr. 1 de evaziune fiscală încă din anii ’90. Nu marii patroni, politicienii care au vândut fabrici pe mai nimic și le-au dat la fier vechi. Cei mici, care încercau să supraviețuiască în afara sistemului. De aceea, manifestarea afecțiunii din partea părinților către copii, din partea bunicilor către nepoți și între soții care se iubesc, este condiționată de întoarcerea lor pe calea cea luminoasă a statutului de bun comunist angajat. Să insiști pe lângă cel drag că este important să-și găsească o slujbă în timp ce el poate vrea să-și deschidă o afacere este astfel o importantă dovadă de dragoste, în timp ce nemulțumirea în fața acestei atitudini iubitoare îl face să fie un hain care trebuie scos de la inimă și un parazit care trebuie strivit fără milă. Iată, comuniștii angajații sunt milostivi, dau șanse.

<<recuperarea integrală a persoanelor atinse de morbul parazitismului nu se poate face cât ai bate din palme, fiind necesară, pe lângă un tratament sever, o perioadă de ”dezintoxicare” și una de acomodare cu un nou mod de viață.[…] Unii din tinerii sfătuiți [rău de către părinți] pun un semn de egalitate între munca intelectuală și facilitarism, începând să meargă pe linia minimei rezistențe și, apoi, pe cărările noroioase ale unui trai parazitar>>

Am încercat să găsesc ”facilitarism” în dicționare de limba română, dar nu am găsit, probabil este o combinație Între ”facil” și ”utilitarism”. Deci intelectualul este în pericolul capital de a face lucrurile utile să fie ușoare. Astfel, intelectualii, oricât de avansați se pot considera, trebuie să se simtă mereu cu munca musca pe căciulă, căci numai munca din greu merită să fie prețuită, iar nu munca inteligentă. Terapia de șoc aplicată celor care îndrăznesc să profite de ceilalți în afara sistemului trebuie să fie severă. Acești tineri trebuie degrabă re-spălați pe creier și scoși din mocirla lăturalnică. Urmează să aflăm mai departe și care este cel mai rău lucru și cea mai gravă spaimă a sistemului față de acești paraziți.

<<Mai trebuie să menționăm și exemplul greșit al unor părinți, care nu muncesc sau au o atitudine nu tocmai corespunzătoare față de muncă. Așa sunt, de pildă, cei dornici de înavuțire rapidă, indiferent de mijloacele de realizare.>>

În acest paragraf se recunoaște implicit că cel mai rău lucru posibil în ceea ce privește un parazit este ca el să se îmbogățească de tânăr prin muncă cinstită. Iată care este marea primejdie a celor ce se rup de orbita sistemului! Deci înavuțirea rapidă, chiar dacă este realizată cinstit, este rea în sine, și este opusă muncii. Muncitorul comunist angajat nu are voie să fie bogat. Și nici însăși munca nu valorează nimic dacă atitudinea față de muncă nu este comunistă corporatistă.

Așadar, vă dați seama ce blestem îl așteaptă pe bietul întreprinzător român! Trecut prin furcile caudine ale Fiscului, forjat în caznele familiei iubitoare care îl încurajează spre o slujbă la picioarele altarului comunismului capitalismului pentru a-și evita pierzania, dacă reușește să se afirme ca rătăcitul intelectual, arogantul liber-profesionist ciubucar abject, artistul muritor de foame, vorbitorul în public băgătorul în seamă, vânzătorul profesionist materialist, orientat spre dezvoltarea carierei călcatul peste cadavre, analistul critic nepatriotul, este așteptat de marea condamnare care atârnă de gâtul său precum o piatră de moară: bogăția. Ei bine, subcapitolul se încheie cu concluzia: ”școala trebuie să facă mai mult”. Prin urmare, rolul școlii este educarea șoimilor pentru a nu involua spre paraziți, căci asta pune în pericol societatea comunistă. De aceea, angajații trebuie ajutați, iar liber-profesioniștii, antreprenorii și intelectualii condamnați!

Cunoașteți persoane care cred asemenea lucruri și în ziua de astăzi, 35 de ani mai târziu? Eu cunosc. Cât de mult s-a schimbat conținutul? Nu prea mult, s-au înlocuit doar câteva cuvinte. Convingerile limitatoare au rămas aceleași, atâta doar că ele nu sunt atât de clar legate între ele după cum ați citit aici. Amintesc că ”Formula succesului” nu este vreo carte albă a comunismului, ci un banal volum de spălare pe creier scrisă de un trepăduș al partidului care a repetat papagalicește ce i s-a transmis, ca să disemineze la cât mai mulți. Ideologia este veche, dar foarte actuală. Mai dați un refresh prin subconștient ca să vă reîmprospătați colecția de pitici pe creier moștenită din familie și de la școală, poate se mai leagă vreo câteva lucruri…

Ștefan Alexandrescu

liber-profesionist, consultant, trainer, consilier in cariera, critic, blogger, public speaker, autor individual, wordsmith

Anunțuri

Care este esența vieții?

Motto:

”Dacă vrei să te mântuiești, cu întrebarea să călătorești!”

povață ortodoxă

Aș vrea să scriu un articol care să surprindă esența vieții. Să aibă, cumva, toate răspunsurile posibile la întrebările cele mai bune pe care orice cititor le-ar putea gândi. Genul de experiență despre care cititorii să afirme: ”Asta este! Acest articol mi-a deschis ochii și mi-a schimbat viața!”.

The Horace Wilkinson Bridge in Baton Rouge by Sewtex. Licența CC-By SA 3.0

 Trebuie să fie (cel puţin) o soluţie, oricare ar fi problema, nu?

Am crescut cu o preocupare puternică pentru funcționalitate. Oamenii au puțin timp, le place să se creadă pragmatici (fie că sunt sau sunt presați să fie) și de aceea bine ar fi să livrez conținutul cât mai repede, cât mai bine, cât mai direct.

Nu mi-am ridicat foarte puternic problema ”de ce nu au oamenii timp?”. Păi, pentru că nu-și gestionează bine resursele. Nu-i nimic! Meșterul timpului din mine a venit cu câteva articole șmechere despre cum să faci mai mult în mai puțin timp. Aici, aici, aici. Nu merge? Știu de ce! Am mai scris o serie de articole. Citește aici. Păi și dacă nu merge nici aia? Păi… pentru că ”personalitate”. Și ”personalitate” deoarece ”educație” și ”modele defectuoase”. Grozav!, mi-am spus. Găsesc soluţii şi pentru asta! Am scris și am publicat o carte despre educație. Și una despre modele. Și încă ceva despre cum să învățăm. Offf, tot nu merge? Poate că motivația e de vină. Poate că nu pui întrebările potrivite? Știu, știu! Inteligența emoțională, asta e soluția! Mda, dar nu ajunge! Ei, uite, poate merge asta! Sau, pentru numele lui Dumnezeu, dacă chiar ai încercat toate soluțiile astea și tot ți se pare că nu merge, vino la consultanță!

Există în viață o mulțime de situații în care soluțiile și resursele s-au cam terminat și te îndrepți spre un dezastru insuportabil. Și atunci parcă nimic nu mai funcționează. Îți vine să arunci pe fereastră tot ce știi, numai de-ai ieși din situația aia. Nu se poate să nu reușești să rezolvi asta! Fir-ar să fie, și doar te-ai străduit atâta, nu se poate să fi ajuns până în punctul ăsta și să fie totul degeaba!

  

Eşecul

Câteodată mai și pierzi. Îndrăznești, lupți, cauți și… eșuezi. Ai crezut că poți, ai folosit soluții deștepte, ai muncit… și ce dacă? Ai eșuat. E o senzație mizerabilă. Am trăit-o cu toții. Mi s-a întâmplat și mie și știu cum e. Uite, m-am apucat de exemplu să scriu acest articol fără să știu unde vreau să ajung, ceea ce este destul de rar pentru mine. Şi intuiţia îmi spune, după cum mă cunosc, că nici scurt nu va fi. Dacă tu, dragă cititor/cititoare, nu îl citești până la capăt, am eșuat, te-am pierdut ca cititor azi. Poate că de aceea e mai ușor a suporta eșecul ca autor: nu știi niciodată cum va interacționa fiecare cititor cu ce scrii, poate chiar și după ce ai murit.

În legătură cu asta, mi se pare relevant testul ”Kobayashi Maru” din universul filmic al seriilor ”Star Trek”, iată câteva extrase în acest sens.

 

Adesea, ceea ce pare sfârșitul este de fapt un nou început. Și ca să faci această trecere, este nevoie să îți dai seama că nu găseşti o soluție pentru fiecare problemă. De ce? Poate pentru că încă nu s-a descoperit. Poate pentru că nu ai căutat-o unde era cazul. Poate pentru că nu (mai) ai resurse să implementezi soluția. Poate pentru că nu e o problemă, ci un pas necesar în creșterea ta, care se cere acceptat.

Ți s-a întâmplat vreodată să te gândești la ceva din trecut care ai privit atunci ca o problemă și să-ți spui zâmbind sau chiar râzând: ”nu-mi vine să cred că m-am preocupat atâta de prostia aia!”? Și mie mi s-a întâmplat să nu am o soluție, o rezolvare pentru orice. Apoi am mai studiat, am căutat, am învățat, am încercat și acum am un orizont mai extins. Nu la fel de extins ca al altora, cu siguranță. Totuşi, orizontul meu pare suficient de extins ca să vin cu o mulțime de soluții creative în consultanță și training încât să mă întrebe unii clienți: ”de unde le tot scoți?”, iar eu răspund: ”nu știu, din subconștient!”.

Desigur, se întâmplă ca soluțiile unora să se termine uneori mai repede decât ale mele și să se oprească în niște convingeri limitatoare, spunându-și: ”Asta e! Ăsta-i capătul liniei pentru mine”. Până acum ceva ani, aș fi avut tendința să vin, ca un salvator, și să spun: ”NU! Poți să faci asta, și asta, și cutare!”. Însă ceea ce eu acum știu și mulți din noi preferă subconștient să uite este că acceptarea poate fi o binecuvântare, nu un blestem. Să accepți nu înseamnă neapărat să te predai. Acceptarea este diferită de abandon. Acceptarea este diferită de resemnare. Acceptarea este diferită de disperare. Acceptarea este diferită de a fi de acord. Acceptarea este diferită de a lăsa armele jos. Acceptarea este diferită de a te consola că ai făcut tot ce-ai putut. Acceptarea înseamnă pur și simplu să privești un adevăr inconvenabil din realitate în loc să te lupți cu acesta și cu tine.

  

Harta şi teritoriul

După ce au căzut în mare parte de acord că Pământul este un fel de sferă (elipsoid de rotaţie) , oamenii de ştiinţă au considerat: gata cu arsul pe rug, gata cu exilarea necredincioșilor, gata cu vechile hărți. Și totuși, tot ei se găsesc în mare dificultate în a avea, conform acestei teorii, o hartă corectă a Pământului.Cum aşa?

Am descoperit această jucărioară simplă și genială. Dacă şi tu crezi că Pământul e un fel de sferă, îți arată cum diferite țări situate într-o parte sau în alta pe harta cunoscută ar apărea pe harta convenţională mai mari sau mai mici în funcție de distanța pe care o au față de Ecuator. Rusia, spre exemplu, care este cea mai mare țară la nivel mondial, pare mult mai mare față de continentul african. Și totuși, în această proiecţie, Federaţia Rusă suprapusă peste Africa, abia încape cât jumătate. Proiecția Mercator, cu care ne-am obișnuit la școală, este diferită de proiecția Gall-Peters. Conform teoriei Pământului sferic, proiecția Gall-Peters conține o reprezentare mai conformă a dimensiunii reale a țărilor și continentelor, dar sacrifică anumite distanțe și liniile drepte de care navigatorii pe mări și oceane au nevoie.

Păi dacă, având toată știința sa milenară, omul nu poate nici măcar să producă o hartă clară a planetei pe care crede că trăiește, cum ne putem aștepta să avem o reprezentare clară și fidelă a minților noastre? Sau o soluție pentru tot ceea ce considerăm ”problemă”? Acest articol nu este despre forma Pământului şi hărţi, deşi poate cândva aş fi încântat să scriu unul sau mai multe articole pe această temă. Am folosit asta ca exemplu despre dificultăţile de a reprezenta teritoriul pe o anumită hartă.

 

Acceptarea

Ce se schimbă când accepți? În primul rând, ți se schimbă starea. Lași la o parte așteptările (am publicat o serie de articole și despre asta), standardele și regulile. Privești adevărul, evaluat cu cele mai bune instrumente de care dispui. Îți dai seama că poate nu ai o soluție şi e OK. Îți dai voie să simți tot ce ai nevoie să simți. Și apoi, cumva, existența merge mai departe. Îți dai voie să schimbi perspectiva.

Dacă problema ține de trecut, nu-l poți schimba, ci doar percepția asupra sa. De fapt, toate problemele țin de trecut, pentru că ne confruntăm în prezent doar cu acele situații cărora ne opunem, pentru care încă nu am dezvoltat abilități de rezolvare. De aceea, călătoria fiecăruia printre problemele vieții este diferită.

Acceptarea poate să te ajute să descooperi un nou sens al vieții. Poate să te sprijine să conștientizezi că nu tu ai controlul asupra a ce ți se întâmplă. Poate să te ajute să schimbi perspectiva și să descoperi o rezolvare sau, dimpotrivă, să descoperi că ce credeai că e o problemă nu e o problemă, ci un punct de pornire. Poate că este vorba despre acceptarea celorlalţi, cine ştie?

  

 

Discernământul, cheia de boltă…

Eh, să fie oare acceptarea soluția universală, cheia de boltă pentru toate problemele vieții la care nu găsești răspuns? Nu, mai ai nevoie și de înțelegere. Și de iertare. Și de pace. Și de dragoste. Și de învățare. Și de încredere. Și de credință. Și de angajament. Și de modele. Și de curaj. Și de perspective. Și de viziune strategică. Și de creativitate. Și de sisteme. Și de proceduri. Și de reguli. Și de oportunități. Și de modestie. Și, și, și, și…

Carl Gustav Jung, care a contribuit la bazele psihologiei personalității, considera cumva că țelul omului este să ajungă cumva să fie echilibrat în toate. Ironia este că pentru un asemenea om, categoriile sale de personalitate ar fi complet irelevante. Chiar mă distram deunăzi la un test tip 16PF că pe baza rezultatelor, la mine se potriveau vreo 4 tipuri de personalitate 🙂 . 

Sfântul Spiridon a argumentat că discernământul este cea mai mare virtute creștină deoarece niciodată nu poate fi exagerat în dreapta sa socoteală.

În goana după obținerea unei calități sau a unei resurse, avem tendința să dezechilibrăm altele. Și asta e normal. Nu e bine, dar e normal.

Călătoria mea despre a scrie un articol perfect despre esența vieții mă tem că se limitează deocamdată la soluțiile pe care eu le-am găsit, și nu-mi propun să le ofer pe toate aici, pentru că nu are sens pentru cititori. Cred, cu adevărat, că această călătorie nu se oprește în această viață.

  

Diferenţa care face diferenţa

Am căutat să îmi răspund la întrebarea: ”ce explică diferența între clienții care au rezultate rapide și clienții care au rezultate după multe, multe ședințe?”. Poate că schimbarea metaprogramelor nu este chiar cea mai puternică soluție strategică ce se poate folosi, mi-am spus eu, chiar dacă am reușit să-mi dublez veniturile aplicând una din tehnicile implicată de acestă soluție în viața mea. Desigur, o asemenea tehnică poate să aibă rezultate revoluționare pentru clienții care sunt orientați spre rezultate și sunt motivați în dezvoltarea lor personală, cum a pățit clientul meu care a venit în consultanță ca să obțină o slujbă și-a obținut o companie.

Însă nu este doar asta. Apoi am descoperit Spiral Dynamics și mi-am spus: ”Aha! Iată în final ceva care îmbină cu succes sociologia cu psihologia”, mulțumit că am obținut o hartă profundă și fină a dezvoltării umane și am scris și despre asta un articol. Și totuși asta nu mi-a răspuns la întrebarea: ”cum asist clienții să se dezvolte repede?”

Am ajuns la un moment dat la modelul structural din schema therapy și mi-am spus: ”Aha! Asta acoperă inclusiv spectrul tuturor problemelor psihologice umane și se poate aplica pentru aproape oricine!”. Mulțumit că am sprijinit un client cu care am lucrat pentru 2 probleme și i s-au rezolvat 7 (din care una inițială), am mers mai departe și am combinat schema therapy cu Spiral Dynamics și programare neuro-ligvistică încă la un nivel și mai avansat. Ce am lăsat în urma mea sunt o serie de mici succese pe care unii încep să le culeagă și să le studieze, întrebându-se: ”oare cum a reușit omul ăsta să facă asta?”.

  

Concluzii „esenţiale”

Ei, şi? Și tot nu am obținut un răspuns satisfăcător (pentru oricine) la întrebarea mea inițială: ”ce explică diferența între clienții care au rezultate rapide și clienții care au rezultate după multe, multe ședințe?”. Mai caut. Probabil, dacă am să ajung la un răspuns mulțumitor pentru mine, am să mai scriu și am să public o carte 🙂 .

Dacă ar fi să mă iau după ce mi-au spus unii oameni, acum ar trebui să fiu mort, bolnav, singur sau la ”casa de nebuni” (vezi şi seria „How to Live a Perfect Life”). Nu am ajuns nici așa, și nici să am soluția pentru orice problemă (deși am soluții pentru multe, multe probleme: cele mai multe din cele comune). Și eșecul face parte din munca mea, așa cum se întâmplă pentru oricine, chiar dacă e mai greu de acceptat. Nu am obținut tot ce mi-am propus, dar măcar am aflat de ce. Însă dacă cineva mi-ar fi spus acum 15 ani că am să știu și am să pot să fac unele din lucrurile pe care le-am reușit până acum sau pe care le fac acum săptămânal, mi s-ar fi părut de neconceput, de neimaginat. Am descoperit ceva mult mai puternic decât orice am visat sau planificat vreodată, mai mult și mai frumos decât orice am descoperit într-un seminar, sau o formare, sau o anumită carte. Cum rămâne atunci cu ceea ce (încă) nu am realizat? Unele din ele nici nu meritau a fi realizate. Pentru altele, este deja târziu. Însă cele mai prețioase pot fi realizate în continuare – cele care contează cel mai mult! 🙂

Cam atât deocamdată despre esența vieții. Nu există un singur răspuns corect, pentru că fiecare are întrebări, probleme și hărți ale realității diferite. Măcar am reușit unele pe care alţii încă le mai cred imposibile și descoperit sensul vieții (dacă nu ești de acord, atunci poți selecta și de aici). Esența vieții? Eh, esența încă o mai caut. Vrei să o căutăm împreună?

Ștefan Alexandrescu

consultant în dezvoltare personală și profesională

0729 034 883

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi seria recent scrisă de mine

„How to Live a Perfect Life”

Partea I.

Partea II. Paşii 1-4.

Partea III. Paşii 5-8.

Partea IV. Paşii 9-12.

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, decembrie 2016

Mulţumiri Corinei Andreea Popa pentru inspiraţia şi sugestiile pe marginea acestui material.

Cronica filmului românesc „Billion Star Hotel”

 

 

Am asistat aseară la o proiecţie a filmului românesc Billion Star Hotel, la cinemateca Union din Bucureşti, în prezenţa regizorului şi scenaristului Alecs Năstoiu, a producătorului Ovidiu Vasu şi a unora din membrii echipei de filmare. De fapt, cam jumătate din oamenii prezenţi în sală erau cei din echipa de filmare. Mai erau şi alţii în sală: biletul a fost doar 3 lei.

Am profitat de această ocazie pentru a încerca să înţeleg cum a fost posibil ca acest film să fie realizat. Dar să le luăm pe rând.

Personajele principale în acest lung-metraj de ficţiune care se pretinde oarecum inspirat de realitate sunt: Arthur Popescu, Panait şi Sică generalul, trei figuri intenţionate comice, care sunt colegi de călătorie pe tren. Povestea lor este narată de tata Rudi unui ştrumf ochelarist într-o curte interioară sub cerul liber („Billion star hotel” este de fapt cerul liber).

Background-ul personajelor nu este atât de mult arătat, cât narat de către tata Rudi. Acţiunea nu se petrece pe tren, ci este spusă sub formă de flash-back-uri şi, probabil, dacă am înţeles eu bine, flash-forward-uri. Pe ici-pe colo se găsesc mici insule de coerenţă promiţătoare, pornind de la unele gaguri: Panait câştigă bani făcând pe vindecatul într-o emisiune care promovează serviciile unei vrăjitoare, Arthur este îndrăgostit de o împiedicată ce reuşeşte să cadă chiar şi atunci când stă pe scaun, iar Sică Generalul a adoptat 5 copii ai străzii pe care îi educă purtând un coif de Napoleon de hârtie în cap. Arthur, când era mic, a descoperit o scrisoare de la părinţii săi care îl anunţau că pleacă în Germania, să muncească acolo. Toate acestea sunt puncte de pornire insolite şi originale, care sunt abandonate. Creativitatea debordantă a autorilor ar fi servit dacă ar fi fost pusă în slujba unei structuri coerente, care să dea o fluenţă personajelor. Altfel, nu este decât o sarabandă a oligofrenilor, care merge din gag în gag, care de care mai penibil, ridicol şi lipsit de sens.

Mai mult însă, concluzia este că din 165.000 de copii orfani, bătuţi de soartă, care trăiesc sub cerul liber în România, doar 16.000 sunt adoptabili – şi ce mare baftă pe capul personajului nostru, ştrumful ochelarist, că are pe cineva ca tata Rudi, care să-i povestească despre cum percepţia oamenilor mari despre fericire constă în bani câştigaţi la jocuri de noroc, pipiţe dezbrăcate şi peruci stupide (cazul Arthur Popescu), iar cea despre dragoste constă în sex oral, prostituate, păpuşi zâmbitoare şi abuzuri sexuale ale minorilor (cazurile Sică generalul şi Panait). Ştrumful ochelarist e acolo doar ca să nu vorbească tata Rudi la pereţi. Mai ştii? O fi mut. Sigur nu e surd, pentru că din când în când se mai uită la acesta. Probabil că ştrumful ochelarist este publicul ideal al acestui film, sau acesta este nivelul de inteligenţă la care socotesc autorii că ar trebui să reacţioneze spectatorii.

De fapt, întreaga poveste pe care o spune tata Rudi este nearticulată, lipsită de sens şi de orice coerenţă, iar concluziile vin ca nuca-n perete. Ce e cu personajele astea? Ce caută ele? De ce sunt acolo? Ce-i cu şmenarii ăia în tren? Ce se întâmplă până la urmă? Ce e în valiză? Toate aceste răspunsuri rămân necunoscute, dar nu din vreo dorinţă a autorilor de a stârni misterul, ci pur şi simplu pentru că Alecs Năstoiu nu este în stare nici măcar să spună o poveste, darămite să scrie un scenariu. Aproape nimic nu este credibil sau veridic, de la sătenii care îl fugăresc cu parul pe Arthur Popescu până la căruciorul cu roţile etern intacte pe care unul din retardaţii mintal din film îl tot poartă pe drumurile zdrelite ale României. De la ideea că un idiot care conduce o maşină imaginară ar putea primi 5 copii în grijă pe care să-i crească lângă o pădure, până la trenul care porneşte doar cu programare de pornire de la nuntaşi. Ceea ce autorul nu este în stare să arate, spune. Şi spune, şi spune, şi spune, până te saturi să auzi naratorul turuind.

Întregul film este ca un fel de puzzle îmbinat alandala de un copil oligofren care îţi scoate ochii să îţi arate că a făcut şi el ceva acolo, iar tu, ca spectator, trebuie să stai acolo liniştit şi s-i spui: „bravo!” ca nu cumva să-i răneşti sentimentele.

Scena care mi-a confirmat de netăgăduit că autorii bat câmpii cu desăvârşire este de fapt singura cu adevărat amuzantă în această vrută comedie. Problema este că acea scenă se vrea de fapt dramatică: este cea în care Panait se întâlneşte cu dragostea sa din tinereţe, Sînziana, care încă umblă cu păpuşa din copilărie, după ea, la un ceai, de una singură, pe malul unui lac. Mi s-a părut uimitor cât de fresh poate să arate păpuşa aia, luând în considerare că are vreo 30 de ani şi e de pe vremea lui Ceaşcă. Panait se uită la păpuşă şi începe să bocească. O muzică de fundal ne sugerează că trebuie să bocim şi noi (producătorul confirmă: scena era intenţionat dramatică). Pe mine în schimb m-a pocnit un acces de râs în hohote. Pur şi simplu ideea că un adult ar boci la bucata aia de cârpă tembelă este cu adevărat retardată… Numai că de data asta, nu bănuiesc doar personajele că ar fi retardate mintal, ci pe autorii lor.

Lucrurile s-au legat şi din răspunsurile la întrebări, am înţeles cum de s-a putut ca această însăilătură fără sens, fără capăt şi fără speranţă să ajungă pe ecrane.

Alecs Năstoiu este absolvent de UNATC. El a mai făcut 3 scurt metraje şi mai vrea să facă şi alte lung-metraje. Doamne, ai milă de cinematografia românească şi nu-l lăsa! Alecs a scris scenariul şi a făcut un trailer/preview. Încercând să aflu dacă cineva şi-a dat cu părerea pe acest dezastru scriptic, l-am întrebat cine l-a încurajat să transforme scenariul în film. A răspuns că s-a încurajat singur. Aşadar, pentru cei care cred că este dificil să faci un film, există un răspuns: nu-ţi trebuie nici talent, nici minte, nici bani, ci doar perseverenţă!

Astfel, la o bere, Alecs l-a convins pe Ovidiu Vasu să fie directorul filmului şi producător. Ovidiu s-a îndrăgostit atât de mult de proiect, încât a considerat preview-ul genial. Desigur, după cum Ovidiu recunoaşte, el lucra într-un alt domeniu. Nu l-am mai întrebat ce domeniu. Probabil săpa şanţuri. Ovidiu şi Alecs recunosc că au gândit la unison. Ce mare bucurie pe ei că producătorul şi regizorul s-au înţeles atât de bine! Şi ce năcaz pe public!

„Dacă doi oameni care lucrează la o sarcină sunt de acord mereu unul cu celălalt, atunci unul este inutil.”

Darryl F. Zanuck

Părerea mea este că în această ipostază, Alecs a fost cel inutil, pentru că măcar Ovidiu a adunat bani, mergând pe la vreo 160 de companii. Desigur, secretul succesului este că nu a citit scenariul probabil nimeni din cei ce au dat bani. Ovidiu şi Alecs au explicat că lumea n-avea timp. Aşa că îmi închipui că au primit banii doar arătând trailerul.

Intenţia lor a fost să facă un film comercial, pentru public. Pentru publicul larg. Un individ din sală a spus că este unul din cele mai fresh filme de după Revoluţie. Individul a recunoscut că el crede că se fac doar 15-20 de lung-metraje şi mediu-metraje româneşti pe an. Mă întreb câte din acestea a văzut el. Desigur, dacă prin fresh înţelegem bucăţi de naraţiune şi personaje strivite, mixate împreună şi aruncate pe pereţi, apoi rase cu linguriţa de copii oligofreni şi date de mâncare la câinii vagabonzi, atunci sunt de acord. Regizorul mi-a explicat că pentru oameni din ăştia a făcut el filmul. Desigur, ca să îţi placă cu adevărat Billion Star Hotel, trebuie să fii cu adevărat retardat din punctul de vedere al culturii cinematografice. Desigur, au completat ei, după reacţiile din festivaluri au înţeles că de fapt acesta nu este un film de public. Să fie aceasta o recunoaştere a faptului că este de fapt un eşec?

Autorii au mai împărtăşit că filmul a fost selectat oficial în 35 de festivaluri de film comerciale, de unde a luat 12 premii internaţionale. Mă întreb cu ce filme se găseşte în competiţie acest rasol ca să poată fi considerat vizionabil? Cu desene animate pentru orbi? Cu filme porno indiene? Cu filmări OZN surprinse de amatori? Cu filme regizate de pisici cu trei picioare?

Încă n-a început bine anul 2016, că eu deja cred că am văzut cel mai retardat film pe anul acesta (despre nr. 1 pe anul trecut, te rog citeşte aici). Ceea ce este halucinant totuşi este faptul că un om a reuşit să convingă nşpe companii să bage bani în a finanţa o echipă de filmare de 550 de persoane, pentru a munci din 2012 până în 2016 la acest dezastru. Dacă folosind o asemenea reţetă de succes pentru a genera un dezastru, oare nu s-ar găsi bani şi pentru nişte filme bune?

Am căutat din greu să găsesc ceva bun de scris despre filmul acesta. Pe principiul „unde dai şi unde crapă”, acest film românesc merită apreciat pentru calitatea sunetului, Cristian Tarnovetchi în special şi Alien Film în general fiind responsabili pentru acesta. Probabil o fi rudă cu Iuliana Tarnovetchi, producător de altfel reputat, care a lucrat la tiluri precum California dreamin‘ (Nesfârşit) (2007), Amen (2002) şi Joyeux Noël (2005). Astfel, pot să bag mâna în foc că am auzit foarte clar toată prostia care este debitată pe ecran.

Cred că ar fi o idee bună să se instituie şi nişte premii pentru cele mai proaste filme româneşti, dar cumva ar fi o luptă necinstită pentru 2016. Billion Star Hotel le-ar lua pe toate, mai puţin, desigur, la categoria sunet.

Aşadar, se cuvine să învăţăm din eşecuri. Cum a fost aşa ceva posibil? Iată o posibilă explicaţie, pas cu pas.

1. UNATC nu are în comisia de evaluare nici pentru cei care intră, nici pentru cei care ies de la regie de film, un psihiatru care să stabilească gradul de sănătate mintală al studenţilor. Problema se poate rezolva în schimb, dacă fiecare critic de film ar umbla pe la proiecţiile de film românesc însoţit de un psihiatru. Acesta ar putea surprinde patologiile autorilor.

2. Autorul scenariului a ales un subiect sensibil şi corect politic. Desigur, aici este vorba despre copii ai străzii care ajung adulţi retardaţi. Desigur, e ceva care se vrea comedie, dar corectitudinea politică se aplică şi autorilor: nu e frumos să râzi de retardaţi nici când sunt pe ecran, nici dacă aceştia se găsesc în spatele aparatului de filmat. E frumos să râdem de ce vor autorii să râdem. Stai, că de fapt ei vor să râdem… mda, de cei de care nu avem voie să râdem.

3. Autorii s-au distrat din plin la filmări. Pe principiul „ăla care spune bancul trebuie să râdă cel mai tare, ceilalţi nu contează”, atunci când autorii se distrează prea bine la filmări, atunci spectatorii nu mai apucă să se distreze la rezultatul final.

4. Producătorul, în mod normal, este cel care trebuie să asigure o contribuţie critică, o evaluare a realităţii şi o verificare a structurii pe care scenaristul şi regizorul doreşte să o utilizeze. Aici, funcţia critică a producătorului a lipsit. Ca urmare, filmul a avut de suferit.

5. A evalua un film nu este o chestiune de gust, ci de cultură. În mod particular, a evalua un film atât de prost este o chestiune de inteligenţă. Eu refuz să cred că toţi cei peste 550 de oameni care au fost implicaţi în realizarea acestui film sunt retardaţi mintal. Cred că cea mai mare parte din ei au fost pur şi simplu încântaţi să fie plătiţi pentru serviciile oferite. Desigur, nu înţeleg cum un artist sănătos la cap s-ar putea vreodată lăuda cu o asemenea producţie în filmografie, dar oare chiar nu s-a găsit nimeni care să se fi milostivit de regizor şi, cu riscul de a-i răni sentimentele, să-i spună că ce se pregăteşte să facă este pur şi simplu o mare, mare porcărie? Se pare că nu.

6. Cei care au oferit bani cel mai probabil nu au citit scenariul. Nu mă refer la scenariul acestui film, ci la orice scenariu. Nu este cu putinţă ca lucrurile care se văd pe ecran să fi avut mai mult sens în scris. Cel mai probabil, ei au fost convinşi de vreo reclamă şmecheră pe care aş fi curios s-o văd şi eu, din care mă întreb ce vor fi înţeles. În orice caz, dacă sunt firme care au sponsorizat acest proiect, probabil că mesajul intenţionat al filmului, că fiecare ar trebui să-i facă aproapelui aşa cum ar face pentru sine, a fost cel care a contat. Însă drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Totuşi, strategia pare că este funcţională.

7. Menţiunea de la final, că sunt 165.000 de copii, bla, bla, bla, în România, este folosită cu neruşinare ca o ultimă soluţie de sensibilizare a publicului şi pică exact ca nuca în perete. Probabil că exact asta a fost cartea jucată, pe baza căruia filmul a fost selectat în atât de multe competiţii internaţionale. Nu e frumos să refuzi un film făcut cu, despre, pentru (şi de) retardaţi.

8. Lansarea s-a făcut fără promovare înainte, fără trailer, fără notificarea din timp a premierei pe Cinemagia, într-o dugheană de cinematograf (Scala) pe unde nici dracu‘ nu calcă. Dar s-a făcut? S-a făcut! Bifat una bucată lansare în România. Au rămas în sala Union doar cei ce n-au vrut să rănească sentimentele autorului? Au rămas.

9. Au gândit filmul pentru publicul larg. Nu există public ţintă! Ups, pare că nu e un film de public. Atunci e pentru unii oameni mai simpli, aşa, mai lipsiţi de cultură. Nu contează că e o comedie la care nu auzi nici musca, darămite un zâmbet. Nu contează nici că reacţiile de la festivaluri au confirmat că nu e un film de public. De artă nu e sigur.

10. Critica din România nu va vedea niciodată acest film, pentru simplul motiv că este prea insignifiant ca să apară pe radar. Ca să punem punctul pe „i”, vorbim de „i” de la „invizibil”, nu de la „independent”. Astfel, cei doi autori pot continua să mai facă încă vreo 2-3 bucăţi din astea şi să se dea drept mari autori de film, pentru cine are nefericita neghiobie să-i creadă.

Dacă panseluţa ofensată cunoscută în popor cu numele de „Dragnea, ****-ţi toleranţa m*-*ii” ar fi dat legea defăimării, eu nu aş fi putut să scriu acest articol cu această seninătate, întrebând în final: care categorie credeţi că este cu adevărat inferioară în România din sintagma: „regizori retardaţi”?

În film, carneţelul de oligofren colorat (carneţelul, nu oligofrenul) al lui Arthur Popescu ne ilustrează 7 tipuri de femei. Apar 7 domnişoare, care pare-se, ar fi trebuit să fie sugestive, pe rând, pentru ideea pe care o prezintă naratorul. Problema este că, în lipsa unor indicaţii regizorale, niciuna din ele nu reuşeşte să se evidenţieze într-un sens sau altul, iar asocierea dintre oricare din ele şi ideile pe care ar trebui să le reprezinte este precum nuca în perete. Propun, aşadar, ca la următoarea ediţie a marelui dicţionar ilustrat al limbii române, să figureze şi o poză din filmul Billion Star Hotel, atâta doar că autorii s-ar putea să aibă dificultăţi în a stabili dacă vor trece ilustraţia la cuvintele stupid, penibil sau ridicol.

Îmi pot imagina cu fervoare cum Alecs Năstoiu şi Ovidiu Vasu, citind această cronică, îşi vor simţi bietele sentimente rănite. Awwww, săracii de voi, snif, snif! Haideţi să luaţi o păpuşă, nu mai plângeţi! Nu vă place asta? Atunci serviţi această păpuşă. Nu mai plângeţi, hai că mă supăraţi! Pentru asta, aşteptaţi până vă număraţi banii din încasări!

Cât despre tine, drag cititor Discerne, dacă ai râs cel puţin de trei ori la această cronică, atunci înseamnă că te-ai distrat mai bine decât mine la „comedia” Billion Star Hotel. Am insistat în mod deosebit să scriu detaliat despre în câte moduri creative şi de ce poate să fie un film prost şi am alocat atât de mult spaţiu şi timp acestei cronici tocmai pentru că rareori în viaţă se întâmplă să vezi filme atât de proaste (nici măcar o dată pe an!), iar aceste depresiuni abisale trebuie marcate, tocmai ca nimeni să nu mai treacă vreodată pe acolo. Amin!

Punctajul meu: 1/10 (acesta e punctajul minim, nu am altul mai mic)

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Empatie şi imaginaţie

“Orice discuţie trebuie să înceapă cu definirea termenilor”

Voltaire

 

Semnificaţiile diferite în limbi diferite

Empatia, ca termen, are semnificaţii foarte diferite în limba română şi în limba engleză. Diferenţele de interpretare între termeni, pornind de la dexonline pentru limba română şi de la Wiktionary şi Wikipedia pentru limba engleză, pot explica numai anumite înţelesuri, pe care fiecare din noi le percepem în mod particular.

Aşadar, să vedem care ar fi traducere în română a termenului empatie, aşa cum figurează în Wiktionary:

1. identificarea intelectuală a gândurilor, sentimentelor sau a stării unei alte persoane

2. capacitatea de a înţelege punctul de vedere al unei alte persoane ca urmare a unei asemenea înţelegeri.

3. (în parapsihologie sau science fiction) abilitatea paranormală de a citi psihic emoţiile altcuiva

Conform definiţiei din Wikipedia, empatia este capacitatea de a înţelege sau a simţi ceea ce o altă persoană experimentează, din cadrul de referinţă al acelei persoane, mai exact capacitatea de a se plasa în poziţia altcuiva.

Spicuiesc din definiţiile citate de dexonline pentru termenul empatie:

Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică (adică sugestivă, ce provoacă stări sufleteşti), viața eroilor din opere literare, filme . (DEX, 2009)

Interpretare a eului altora după propriul nostru eu. (Dicţionarul de neologisme, 1986)

EMPATÍE (‹ fr.) s. f. Intuiție simpatetică, identificare afectivă, transpunere. În psihologie, desemnează un proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) constând în identificarea subiectului cu obiectul cunoașterii (îndeosebi o persoană) și în proiectarea stărilor proprii asupra acesteia din urmă, subiectul trăind în sine viața altuia. (Dicţionar Enciclopedic, 1993-2009)

 

Interpretarea limitată (greşită) a empatiei în limba română

Să luăm pe rând câteva cuvinte şi expresii cheie din definiţiile pentru limba română şi să observăm cum diferă acestea de limba engleză.

1. Există o diferenţă între tedinţă (RO) şi capacitate, identificare intelectuală (EN). Capacitatea este o abilitate, o resursă controlabilă care poate fi folosită în mod conştient, raţional, concertat, pentru un anumit demers: pot alege să-mi folosesc o anumită abilitate sau nu. Tendinţa, în schimb, are o conotaţie mai degrabă subconştientă şi incontrolabilă: avem tendinţa de a face lucruri care ne stau în caracter, în personalitate.

2. “Proiectarea stărilor proprii asupra acestuia din urmă” se bate cap în cap cu “capacitatea de a se plasa în poziţia altcuiva”. Atunci când proiectez, folosesc cadrul propriu de referinţă. Atunci când mă pun în papucii altuia, folosesc cadrul său de referinţă. Cu alte cuvinte, păşesc în poziţia a doua, a clientului, din NLP.

3. Identificarea, în definiţia din limba engleză, poate să fie pur intelectuală, pe când empatia, în limba română, trebuie să fie afectivă, simpatetică, provocatoare de emoţie.

4. “Transpunerea” presupusă în înţelegerea din română a termenului este tradusă prin trăirea afectivă a emoţiei induse/resimţite de cel cu care subiectul empatizează. În schimb, capacitatea de înţelegere presupusă prin definiţia în engleză nu obligă pe cel care empatizează la o oglindire a emoţiei (în NLP rapport).

5. “Simpatetic” deşi are alt înţeles, trimite cu gândul la simpatie: cineva poate citi definiţia empatiei într-un dicţionar fără să citească (facă click) şi pe “simpatetic” ca să afle că înseamnă “Care provoacă stări sufletești (tainice); sugestiv. – Din germ. Sympathetisch.“ Deci, atenţie, empatia nu presupune simpatie!

Aşadar…

1. Dacă eu identific corect prin intuiţie şi observaţie, gândurile cuiva, atunci folosesc empathy şi nu empatie.

2. Dacă eu îl înţeleg pe interlocutor proiectându-mi convingerile, interpretările şi emoţiile mele asupra lui, eu folosesc empatie, nu empathy.

3. Dacă eu reuşesc să identific corect emoţiile şi gândurile unui interlocutor, dar aleg să nu afişez niciun fel de emoţie în legătură cu asta, atunci manifest empathy şi nu empatie.

4. Dacă eu reuşesc să identific corect emoţia şi sentimentele celuilalt, după cadrul său de referinţă, îi comunic asta în mod intelectual şi aleg să manifest altă emoţie, atunci eu manifest empathy şi nu empatie.

5. Dacă eu mă pun, să spunem, în papucii unui criminal, şi reuşesc să înţeleg procesul său de gândire, emoţiile şi trăirile lui, dar nu simpatizez cu el (şi mai ales nu am treăit o experienţă similară), atunci este mult mai probabil că folosesc empathy şi nu empatie.

6. Empatia este o cale minunată de a trăi în locul celuilalt. Ce minunat! Dacă nu-ţi convine viaţa ta, o poţi trăi pe-a altuia!

 

Rezultatele unei percepţii limitate (greşite)

Aşadar, capacitatea românilor de a empatiza, în sensul de a avea o comunicare autentică cu un interlocutor, de a înţelege motivaţiile, convingerile, raţionamentele, emoţiile, sentimentele, afectele sale şi toate resorturile sale interioare, este limitată lingvistic prin însăşi definiţia la un standard mult mai scăzut a ceea ce presupune empatia. Noi, românii, putem fi mult mai empatici decât americanii, folosind definiţia noastră, pentru că ajunge să ne imaginăm că celălalt gândeşte la fel ca noi, că celălalt simte la fel ca noi. Cel puţin în termeni de aşteptări, putem avea această tendinţă (nu neapărat capacitate) de căuta mai întâi asemănare şi apoi diferenţă. În schimb, atât în psihosociologie, cât şi în psihologia interculturală se vorbeşte despre diferenţa între percepţia unui individ asupra sa (prin autoatribuirea unor caracteristici culturale) şi percepţia aceluiaşi individ asupra altor conaţionali.

Totuşi, dacă studiul psihometriei ne învaţă ceva, atunci asta este că nu există doi oameni identici din punct de vedere psihologic. Aşadar, realitatea de la care trebuie să pornim în comunicarea interpersonală este diferenţa. Fiecare este, mai mult sau mai puţin, diferit faţă de noi, iar, pentru a manifesta respect faţă de percepţia sa asupra lumii, este nevoie mai întâi de toate să o înţelegem.

Acum, partea cu înţelegerea… Înţelegere este un alt termen, alături de empatie, pe care cred că mulţi îl înţeleg la fel dar îl înţeleg diferit, după cum am exemplificat aici. Mai mult, identificarea presupune a comunica ceea ce am înţeles şi a primi o confirmare că ceea ce am înţeles a fost corect Şi, ca să ştii ce anume identifici, este nevoie să ai o cunoaştere măcar de bază a emoţiilor, a diferenţelor dintre ele, a anumitor structuri de personalitate.

Aşadar, înainte de a constata că de fapt empatia la români are mai mare legătură cu aşteptările şi cu imaginaţia decât cu realitatea, este nevoie să stabilim care pot fi premisele ca înţelegerea corectă a minţii celorlalţi să fie aplicată de cei care doresc asta. Adică, de exemplu, dacă tu, cititorule, doreşti să-ţi dezvolţi empatia, este necesar să ştii ce este aceasta şi să ai nişte elemente de referinţă ca să ştii că ai ajuns să o numeri printre competenţele, sau chiar, mai bine, printre tendinţele tale.

 

Telepatia, versiunea 2.0 de la empatie

Dacă tot păşim pe terenul science-fiction-ului cu a treia definiţie a empatiei din wiktionary, m-aş hazarda să lansez şi eu o ipoteză de cercetare calitativă: pentru câţi din românii cu studii medii sau universitare empatia semnifică de fapt citirea psihică a emoţiilor (eventual a gândurilor celuilalt)? Sunt pregătit să aflu că empatia s-ar putea să fie de fapt o soră mai mică şi mai bondoacă ce substituie mult mai acceptabil social telepatia.

Dacă ceilalţi trebuie să gândească precum noi şi să citească gândurile noastre, că tot suntem asemănători toţi între noi, pe baza regulilor bunului simţ, a celor şapte ani de-acasă şi a tuturor lucrurilor care vin de la sine, nici nu mai înţeleg de ce am mai avea nevoie de comunicarea verbală. De fapt, pentru unii, nici nu e nevoie. Pentru aceştia, un drum de la aşteptări la realitate nu numai că este nenecesar, dar chiar ciudat, neobişnuit, străin şi inutil. Astfel, comunicarea verbală poate să fie folosită nu ca un mijloc de interacţiune interumană, de cunoaştere şi dialog, de schimbare de perspective, ci manifestă doar funcţia expresivă de a defula, de a exprima propria viziune în căutarea altora care să ne-o împărtăşească: dacă nu verbal, atunci măcar telepatic. Într-un asemenea mediu, cuvintele sunt doar puncte de plecare pentru automatisme. Experienţa întâlnirii cu interlocutorul aduce în această situaţie doar sentimentul reconfortant al extinderii propriei viziuni asupra lumii în universul declarativ (şi el gândeşte la fel, numai cât mă uit la el!), pentru confirmarea noastră cea de toate zilele, că existăm, că suntem validaţi şi putem să răsuflăm uşuraţi că ce credem şi ce facem are sens. Amin (?).

 

Ah, tu, biet copil!

Să zicem că există un cuplu cu un el şi o ea, pe nume Stejar şi Magdalena.

Stejar este alcoolic şi violent. Magdalena încearcă să înţeleagă cum de un băiat atât de bun la suflet cum îl vede ea pe Stejar ar putea să aibă asemenea înclinaţii şi, mai ales, cum poate ea, prin iubirea ei cea mărinimoasă, să îl sprijine spre schimbare.

Magdalena vorbeşte cu mama lui Stejar, iar aceasta îi povesteşte despre ce copilărie a avut Stejar: tatăl său îl punea la treburi grele, îl bătea, îl critica, iar la sfârşitul zilei serveau, toţi membrii de sex masculin ai familiei, indiferent de vârstă, nişte porţii serioase de rachiu pentru înzdrăvenire pentru ziua următoare. Rachiu făcut acasă, în nişte condiţii destul de dubioase, şi cu efecte destul de hazarda(n)te.

Proiectându-se pe sine în experienţa lui Stejar, Magdalena trăieşte cu lacrimi în ochi povestea pe care o aude de la mama lui Stejar, resimţind o cumplită suferinţă şi o profundă nedreptate: “ah, tu, biet copil, cât de bătut ai fost de soartă!”. Mai mult, Magdalena îl întreabă pe Stejar, iar acesta confirmă factual, între două beri, că aşa a fost, dar fără să afişeze prea multă emoţie. Stejar adoarme făcut criţă, fără să conştientizeze prea bine despre ce a fost vorba şi cu atât mai puţin ce emoţii a trăit.

Între timp, Magdalena, profund marcată, îşi explică, în convingerea că a înţeles pe deplin, tragedia prin care a trecut Stejar şi de ce a ajuns astfel cum a ajuns. Prin ce suferinţe cumplite trebuie să fi trecut! Numai puterea neţărmurită a dragostei ar putea să-l schimbe! Astfel, fără ca Stejar să ştie vreodată ce-a fost în capul Magdalenei (sau Magdalena în capul lui Stejar), Magdalena se hotărăşte să-l ia de bărbat pe Stejar şi chiar să aibă un copil cu el, că poate-poate o să se schimbe.

A aplicat Magdalena empatia? A aplicat. Păi cum nu? A trecut printr-un proces afectiv complex constând în identificarea subiectului (ea, Magdalena) cu obiectul cunoașterii (el, Stejar) și în proiectarea stărilor proprii asupra acesteia din urmă, subiectul trăind în sine viața altuia.

Preţul pentru aşteptările Magdalenei l-a suportat nu doar ea, ci şi copiii ei cu Stejar.

Q.E.D.

 

Pentru o bună dezvoltare personală, vă propun empathy, şi nu empatie

Dacă îţi place să analizezi comportamentele celorlalţi încercând să găseşti explicaţii, atunci cu siguranţă te va pasiona limbajul trupului, domeniu de studiu numit sinergologie. Dacă te interesează, atunci te invit să faci primii paşi descoperind cum să scădem zgomotul din comunicarea cu cei din jur  .

Totuşi, pentru cei care consideră că sensul empatiei este mai apropiat de empahy decât de definiţia din limba română, există veşti bune:

1. tu eşti OK şi dacă eşti diferit de ceilalţi

2. nu trebuie să-ţi placă cum gândeşte altcineva ca să-l înţelegi

3. nu este nevoie să împărtăşeşti aceleaşi emoţii cu interlocutorul, ajunge să le observi corect pe ale lui

4. eşti binevenit să te pui în papucii interlocutorului

5. este OK să foloseşti comunicarea ca să verifici dacă ai înţeles corect ce crezi că ai înţeles

6. realitatea obiectivă poate să fie diferită de cum ţi-o imaginezi din cadrul tău de referinţă şi aşteaptă ca tu să o descoperi

În cele din urmă, dacă doreşti să afli cum funcţioează de fapt empathy, îţi recomand serialul american Hannibal!

Călătorie plăcută prin minţile celorlalţi!

VA URMA

Acesta este un articol din seria „De la aşteptare la realitate” pe blogul colectiv Discerne, încadrată la subcategoria „dezvoltare personală”. Dacă ţi-a plăcut, atunci îţi recomand şi lista retrospectivă.

Ştefan Alexandrescu

consultant în dezvoltare personală şi profesională

autorul cărţii „Modelarea din NLP, o cale rapidă spre excelenţă”

Respect

Respectul inerent

Am decis astăzi să scriu despre ceva puţin mai abstract dar care are un mare impact asupra vieților noastre. Noțiune mea de respect ar putea fi destul de particulară.

Cred că fiecare persoană, ca ființă umană, merită respect ca un drept implicit. Desigur, uneori drepturile pot fi suspendate, dar nu a priori. Eu nu condiţionez respectul de respectul altora. Cred că fiecare persoană are propria sa percepţie despre respect, și că ar putea fi diferită de a mea.

Respect viziunea fiecărei persoane despre lume. Această viziune, inclusiv convingeri, atitudini, valori, experiență, potențial, principii, perspective, expresie, este suma influentelor fiecărei persoane. Asta înseamnă că tot ce s-a întâmplat în viața acelei persoane a avut o influență care determină, în cele din urmă, viziunea acelei persoane.

O viziune poate fi incorectă, ar putea să nu fie în conformitate cu realitatea funcțională și în mare parte, foarte probabil, diferită de a mea. Totuși, Această viziune merită respect. Acum… respectul este o valoare … traducerea unei valori într-un comportament este ceea ce o face vizibilă în ochii altora.

 

Atunci când măsurăm respectul diferit

Este mai degrabă posibil ca lipsa de respect să iasă în evidență, mai mult decât respectul. Între timp, există situații în care considerăm că ne-am comportat respectuos, cu toate că alte persoane nu s-au simţit respectate. De ce se întâmpla aceasta?

În primul rând, se întâmplă ca cineva să creadă că este respectat/a atunci când primeşte acordul celorlalţi. Nu este aşa. Este ușor să arăţi lipsa de respect față de cineva care nu are aceleași convingeri ca şi tine. Dar oamenii nu sunt opiniile lor. Și comunicarea este mai mult decât acordul. Unii oameni vorbesc să fie ascultaţi și pun întrebări la care ceilalţi să fie de acord, însă aceasta nu se numeşte comunicare. Și, cu siguranță, nu este o dovadă de respect.

Un alt lucru care s-ar putea întâmpla ar fi tendința de a trata un refuz ca pe o jignire personală. De exemplu, o persoană pe care o cunosc mi-a cerut să trimit mai departe un link despre un protest care a avut loc în urmă cu puţin timp în Bucureşti. I-am răspuns: „Eu nu cred în această cauză, nu vreau s-o promovez.”. Am înțeles punctul ei de vedere și că a fost afectată, şi în acelaşi timp, când mi-am exprimat respectul pentru convingerile sale, m-am simțit judecat, deoarece ea a luat- ca pe o respingere personală. În astfel de situaţii trebuie să ştii că: „dacă cineva nu este de acord cu (unele) dintre ideile tale, asta nu înseamnă că nu este de acord cu tine ca persoană, nu înseamnă că TU eşti refuzat(ă) / respins(ă) / ignorat(ă) / interzis(ă).” Aceasta înseamnă doar că există o diferenţă de opinii. Acolo unde sunt diferenţe, trebuie să existe respect.

Copyright (C) Irina Chirita, 2015

 

Când nu eşti de acord cu ce respecţi

Să luăm un exemplul unui obicei social la care majoritatea oamenilor poate face referire. Este bine cunoscut faptul că fumatul dăunează sănătăţii. Asta înseamnă că oamenii care fumează îşi cresc şansele de îmbolnăvire. Dacă fumezi, eşti, probabil conștient(ă) de faptul că îţi pui în pericol sănătatea şi, înainte de asta, buzunarul.

De exemplu, dacă cineva fumează, eu respect dreptul acestei persoane de a-şi face rău, pentru că este dreptul ei de a alege ce să facă cu propria sănătatea şi cu proprii bani.

Copyright (C) Irina Chiriţă, 2015

La fel cu oameni care se mint pe ei înşişi sau orice altă situație similară. În timp ce îi respect, nu susţin alegerea făcută în niciun fel. Asta înseamnă că dacă cineva îmi cere să-i dau un foc, chiar dacă am, nu mă mişc deloc. Le respect drepturile şi nu sunt de acord cu manifestarea lor.

De ce fac asta?

De exemplu, dacă cineva face ceva greşit pentru el/ea, dar este interesat/ă să schimbe ceva, pot afla asta punând nişte întrebări și pot “planta” mici sugestii mici sau informații.

 

Nu ajuta baba să treacă strada dacă ea nu vrea

În schimb, dacă persoana respectivă nu este cu adevărat interesată, nu vreau să o conving. Foarte mult timp se pierde cu discuții de genul: „Cred că X!”, „O, nu, eu nu cred X”!. Nu vreau să conving pe nimeni că am dreptate, doar nu deţin eu adevărul suprem sau primesc o bomboană de fiecare dată când determin pe cineva să-şi schimbe părerea… Cu toate acestea, unii oameni continuă să se comporte astfel…

Cred că fiecare persoană are dreptul de a face descoperiri proprii, la timpul potrivit, în ritmul propriu. A înfrunta o persoană care crede că nu este pregătită să înțeleagă sau să accepte înseamnă a lua de la ea ceea ce ar putea fi descoperit, pe cont propriu, cu o mai mare importanţă pentru ea însăşi. De exemplu, mama mea are o părere foarte proastă despre România. În acelaşi timp, nu sunt de acord cu opinia ei de rău, dar îi respect viziunea, așa cum am înțeles că acest fapt se datorează experienței sale. Ea nu a încercat să-mi impună propria opinie, însă se aştepta să să ajung la o concluzie similară. După câțiva ani, m-am decis să mă mut din România, dar nu din motivele EI, ci din motivele MELE personale. În acest fel, eu sunt în întregime responsabil pentru decizia mea. Ulterior am revenit, de asemenea tot din motivele mele.

Îţi voi da un exemplu despre cum am învăţat acest fapt din propria mea experiență. În liceu, am avut o colegă. Obişnuiam să avem o mulțime de contradicții, pe diferite teme. Acele contradicții nu duceau nicăieri. Am încercat să-i explic, printre altele, influența situației familiei sale privind oportunitățile ei de dezvoltare. Aproximativ șase ani (!) mai târziu, mi-a spus că începuse să să înțeleagă ceea ce i-am spus atunci. Acum imaginați-vă: am fi putut divaga 6 ani pe subiect … Poate aș fi convins-o, dar apoi, i-aş fi luat responsabilitatea și meritul de a înţelege singură. Da, uneori, poate fi un lucru bun să intervii în viața cuiva … dar asta se întâmpla, de multe ori, atunci când oamenii spun că ei știu mai bine ce este potrivit pentru alții.

Să crezi că ştii mai bine ce este potrivit pentru alții este o lipsă profundă de respect, e ca și cum ai spune: „Nu știi cum să-ți trăiești viața, lasă-mă să-ți arăt”. Chiar dacă ai dreptate, aceasta nu este o abordare corectă decât atunci când viaţa acelei persoane este pusă în pericol prin cum se comportă (de exemplu este bolnavă, dependentă de droguri, etc.). Îmi permit să folosesc această abordare doar cu prieteni apropiaţi care apreciază opiniile sincere, oneste.

 

Diferenţele care ne provoacă la respect

Un alt lucru pe care îl consider lipsit de respect este etichetarea oamenilor, judecându-i după experiențe parțiale, de moment, în special cele de „idiot”. Există o prezentare clasică din anii ’80, „cum poate fi cineva un idiot?”, care ajunge la concluzia că, atunci când cineva tinde să creadă că o persoană este “idioată”, înseamnă, de fapt, că are o gândire foarte diferită de a celui care judecă. Deci, ceea trebuie să descoperim, atunci când tindem să etichetăm pe cineva într-o manieră neelegantă, este ce anume este atât de diferit în ceea ce susţine acea persoană.

În cele din urmă, să faci altora ceea ce vrei să ţi se facă ţie, uneori, poate fi o formă de lipsă de respect, actualizând un adevăr fundamental: oamenii au diferite motivații, considera diferite lucruri ca fiind importante și au valori și așteptări diferite. De exemplu, mie îmi place să fiu treaz la 6 dimineața, să ascult cărți audio în timp ce merg pe stradă și să joc joc șah, să scriu pe bloguri și să ascult muzică în același timp. Mă îndoiesc că toată lumea şi-ar dori acelaşi lucru.

PS: Ce am scris aici nu se aplică atunci când cineva ar putea răni pe altcineva printr-un anumit comportament. Un lucru pe care nu-l pot respecta este ca tu să intervii prin libertatea ta călcând drepturile altcuiva. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi aceste articole despre stima de sine.

Traducere a articolului „Respect” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Analytic Vision la 20 mai 2010. Copyright text © Ştefan Alexandrescu 2010 pentru versiunea în limba engleză. Traducere de Ştefan Alexandrescu şi Alexandra Ioana Mateiciuc. Copyright text © Alexandra Ioana Mateiciuc, 2015, pentru versiunea în limba română. Copyright imagine © Irina Chiriţă, 2015