Arhive etichetă: responsabilitate

Cadrare şi aşteptări

Ion termină facultatea de medicină şi e repartizat într-un sat. Acolo, medicul batrân îl informează că nu poate sta cu el prima săptămână (cum ar fi trebuit) şi pleacă spunându-i să fie atent la ce face. Se întoarce peste 7 zile şi-l întreabă ce a făcut. Ion îi răspunde:

– Prima data a venit o babă pe care o durea capul, aşa că i-am dat un calmant. A doua oară a venit un copil julit la genunchi, aşa că am curăţat rana, am dezinfectat-o şi l-am pansat. Vineri când să închid cabinetul a venit Maria, a încuiat uşa, s-a dezbrăcat şi s-a întins pe masă spunându-mi:

– Ioane, nu am văzut bărbat de trei luni!

Medicul cu sufletul la gura il intreaba pe Ion:

– Şi ce-ai făcut?

– I-am pus picături în ochi .

 

Ce nu ştii că faci atunci când te dez-amăgeşti?

Ţi s-a întâmplat vreodată să fii dez-amăgit/ă de cineva sau de o situaţie? Desigur că multora li s-a întâmplat asta. Ce se întâmplă, de obicei, care este cauza?

Noul Dicţionar Explicativ al Limbii Române dă următoarea definiţie pentru verbul „a amăgi”, conform dexonline.ro:

A AMĂGÍ ~ésc 1. tranz. 1) (persoane) A face să se amăgească (recurgând la diverse mijloace necinstite); a înșela; a păcăli. 2) (persoane) A atrage prin promisiuni false (profitând de încredere). 2. intranz. fam. A spune minciuni; a minți. /<lat. ammagire

Dacă studiem pornind de la structură, a se dez-amăgi, înseamnă a-şi reveni de pe urma unei proprii amăgiri.

Acelaşi dicţionar oferă următoarea definiţie pentru verbul „a dezamăgi”:

A DEZAMĂGÍ ~ésc tranz. A face să se dezamăgească; a deziluziona; a decepționa. /des- + a amăgi

Observăm cum prezumţia dată de „a face să” este una care plasează locul controlului în afara dezamăgitului: cel care „dezamăgeşte”, în realitate, nu realizează o acţiune asupra celui „amăgit”, pentru că observăm reflexivul „se”. Prin urmare, acţiunea are loc la cel dezamăgit.

El este cel care îşi schimbă perspectiva. Cel dezamăgit este actorul şi victima procesului de „dezamăgire” şi a rezultatului acesteia. Care este totuşi procesul prin care se întâmplă aceasta şi cum putem să evităm asemenea supărări?

Inteligenţa emoţională interpretată prin filtrul analizei tranzacţionale defineşte dezamăgirea drept o combinaţie a emoţiilor de bază furie şi tristeţe.

boy-859364_1280

 

Oamenii au aşteptări.

Orice act de comunicare are în esenţa lui intenţia de a influenţa. Fiecare intră într-un act de comunicare, în mod inconştient, pentru a satisface o valoare/ o necesitate care este relevantă pentru el/ ea (aşa cum am explicat pe larg în capitolul Principiul necesităţii şi al priorităţii în comunicare din cartea mea, Căile persuasiunii în negociere).

Nu mereu suntem conştienţi de acestea, dar în realitate în funcţie de criterii, grupăm în mintea noastră oamenii în categorii şi ne comportăm cu fiecare într-un anumit fel, specific cadrului de relaţionare, mediului de lucru, contextului, situaţiei. Comportamentele sunt considerate acceptabile atâta vreme cât sunt conforme cadrului. Se întâmplă des uneori ca acest cadru să fie stabilit fără a se discuta despre aceasta. Problema se pune atunci când totuşi un anumit comportament trece peste aşteptările unui partener de relaţionare.

photo-frame-878223_1920

În momentul în care la începutul unei comunicări, de orice fel, că e o afacere, că e o prietenie, că e o relaţie sentimentală, o modalitate prin care să ne putem da seama şi prin care putem să fim siguri cu privire la evitarea dezamăgirilor este să specificăm de la bun început ce aşteptări are fiecare parte. În măsura în care se poate realiza o înţelegere pe aceste baze, este clar ce este corect/drept şi ce nu.

Nu poate exista corectitudine atâta vreme cât nu a existat o cadrare/un contract clar iniţial.

 

Ce se întâmplă atunci când (nu) contractăm şi cum (nu) funcţionează asta

Contractul nu trebuie neapărat să fie scris, acesta poate fi şi verbal şi poate fi exprimat sub forma: “dacă eu sunt dispus să X şi fac X, atunci pot să mă aştept să se întample Y… ?”. Să vedem ce se întâmplă atunci când nu se realizează şi atunci când se realizează această cadrare, în diferite contexte.

1. Şeful lui Ionel, de curând angajat, îi trimite acestuia şi unui coleg un raport şi le cere la amândoi un feed-back. Ionel îi trimite nişte consideraţii generale, iar colegul lui adnotează tot documentul cu roşu, punctând aspectele care erau de comentat în detaliu.

Şeful este nemulţumit de Ionel, pentru că atunci când a cerut un feed-back, a vrut de fapt ceea ce făcuse colegul lui. Nu a oferit informaţii explicite pentru ce fel de feed-back dorea, pentru că se aşteptase întotdeauna să primească feed-back-ul detaliat. Iar Ionel a fost întotdeauna obişnuit să dea feed-back-ul scris într-o manieră generală, sintetică, prin urmare nu i-a trecut prin minte să ceară informaţii: “ce fel de feed-back?”.

Atunci când cineva comunică mereu într-un anumit fel şi primeşte un anumit răspuns, nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple de fiecare dată, cu oricine sau în orice context.

Doar pentru că nu există cadrare, nu însemnă că dispar şi aşteptările. Întotdeauna într-o comunicare vor fi aşteptări. Lipsa unei promisiuni sau a unui contract nu înlătură responsabilitatea pentru rezultatul actului de comunicare.

Ţi-ai dat vreodată seama, până acum, că, deşi esenţa unei comunicări este dată de intenţia ei, sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei?

A cui este responsabilitatea în această comunicare? Ei bine, a amândurora. Oricare dintre ei ar fi oferit sau ar fi cerut informaţii suplimentare despre tipul de feed-back, ar fi dus la o cadrare, la o setare a aşteptărilor care să fie OK pentru amândoi şi să evite timpul pierdut şi neînţelegerea.

Mie îmi place să cred că suntem responsabili 100% pentru comunicarea într-o relaţie. Sunt convins că ai observat cum, schimbând ceva în noi, putem schimba ceva în modul în care partenerul de relaţie reacţionează. Dacă acest lucru nu se întâmplă, fie nu suntem într-o relaţie, fie nu am reuşit să găsim sau nu suntem dispuşi să facem lucrurile care ar genera schimbarea pe care o aşteptăm în comunicare.

Desigur, aceasta este o aserţiune specifică unei şcoli de marketing şi mai puţin unei şcoli psihoterapeutice. Unii psihologi îi învaţă pe oameni că sunt responsabili doar pentru capătul lor de comunicare în relaţie şi asta este adevărat, până la un anumit punct. Eu cred că, pe de-o parte, cei care au studii de specialitate şi mai ales competenţe avansate în comunicare (de exemplu: comunicare şi relaţii publice, marketing, publicitate, ştiinţe politice, siciologie, psihologie) pot avea o influenţă mai profundă şi, prin aceasta, mai importantă, în relaţiile personale şi mai ales profesionale în care se implică. Pe de altă parte, stă scris în fişa de post a unui marketer, a unui vânzător, că trebuie să convingă. Continuitatea muncii sale depinde de măsura în care ajunge să influenţeze, altfel spus, stăpâneşte 100% din comunicare în relaţia cu publicul-ţintă.

Ai auzit cu siguranţă cuvintele lui Gandhi: “Fii schimbarea pe care o aştepţi în lume”. La fel de adevărat este şi “different strokes for different folks”/ „stimuli diferiţi pentru oameni diferiţi”. Iar pentru că fiecare se comportă diferit de alţii şi de la un context la altul, este important să ajustăm comunicarea astfel încât să fie potrivit comportamentul. Citeşte aici mai multe despre cum să vorbeşti fiecăruia pe limba lui.

Atenţie mare! Atunci când intri într-un proces de transformare, este important să fii motivat(ă) prin ceea obţii pentru tine, nu prin modul în care speri să se schimbe altcineva care se găseşte în relaţia cu tine. Doar pentru că este posibil ca celălalt să se schimbe, nu înseamnă că acest lucru se va şi întâmpla… vreodată.

 

2. La un moment dat, un prieten de-al meu se afla în comunicare sentimentală la distanţă cu o prietenă cu care avea în trecut o tentativă nereuşită de relaţionare. Ei au stabilit de comun acord că puteau discuta unul cu celălalt prin telefon şi internet atunci când simţeau nevoia, iar dacă din orice motiv ea nu mai dorea să comunice, el îi va respecta această decizie, cu rugămintea unui preaviz de 2 zile.

Cum era previzibil, după un timp, ea a comunicat, cu un preaviz de 2 zile, că doreşte să întrerupă relaţionarea, spunându-i că nu este neapărat că ar fi ceva care să o deranjeze; pur şi simplu dorea să nu mai comunice astfel, ci prefera să petreacă mai mult timp cu ea însăşi.

El a fost nemulţumit de această situaţie, dar a recunoscut că nu avea de ce să fie supărat, pentru că ea se ţinuse întru totul de înţelegere, iar în acest timp comunicarea a fost minunată.

Desigur, lucrurile ar fi putut să se oprească aici, dar el şi ea erau amândoi nişte oameni suficient de inteligenţi emoţional, care ţineau suficient de mult la aştepările lor şi la relaţionarea dintre ei. Aşa că pur şi simplu el a sunat-o, i-a spus că îi mulţumeşte pentru timpul acordat, respectă decizia ei şi în acelaşi timp i-a comunicat ce simţea în legătură cu aceasta. În cadrul acestui demers, el a ştiut să specifice că înţelege ceea ce ea îşi doreşte şi că intuieşte ce putea fi schimbat în comunicare, astfel încât relaţionarea să continue.

Când ea a spus iniţial că preferă să petreacă timp cu sine, i-a comunicat (iar el a verificat asta, fără a considera că presupunerea lui era lege universală) că dorea să fie o comunicare care să vină din plăcere pentu ea, nu din necesitate, deci fără să se simtă presată, ci să se simtă ca are parte de suficientă atenţie din partea lui.

Din momentul în care au reluat comunicarea, aceasta s-a putut realiza fără neînţelegeri şi reproşuri, pentru că existase o cadrare iniţială. Un contract stabilit de amândoi. Contractele se numesc astfel pentru că se respectă inclusiv atunci atunci când nu-ţi convine. Fără această cadrare, ea nu s-ar fi simţit la fel de OK să-i spună să renunţe la comunicare, iar el s-ar fi simţit respins fără posibilitatea de a înţelege ce a făcut greşit.

Reproşurile şi jignirile apar atunci când oamenii evită să discute despre ce vor, ce le place şi nu le place, ce au nevoie, încotro se îndreaptă, ce este important să evite, ceea ce consideră normal şi ce aşteptări au.

Cel mai important lucru care poate fi făcut atunci când cineva alege să rupă o relaţie de comunicare, indiferent de care tip ar fi aceasta, este să acceptăm şi să respectăm această decizie.

Atenţie! Respectarea partenerului de negociere şi respectarea deciziei nu înseamnă că trebuie să fim şi de acord sau să tolerăm comportamentul prin care se rupe această comunicare.

Dacă un client refuză să plătească valoarea unui contract pentru care a primit servicii, furnizorul poate să-i respecte decizia de a înceta relaţionarea şi să-l oblige să plătească, în limitele contractării iniţiale sau ale regulilor în care funcţioneză sistemul în care s-a desfăşurat contractarea.

Dacă un partener într-o relaţie de cuplu hotărăşte să rupă relaţia rănindu-şi partenerul (exemple comune în zilele noastre: notificare prin SMS, offline sau e-mail) sau/şi nelăsând posibilitatea de discuţie faţă în faţă şi matură, nu este de aşteptat ca partnerul, doar pentru că îi respectă decizia, să îi ierte şi comportamentul.

Aşteptările nu dispar doar în momentul în care nu mai sunt întrunite, ci dimpotrivă, creează frustrări care pot ieşi la suprafaţă în momente dintre cele mai neplăcute. Rănile nu îi fac pe oameni neaparat mai puternici. De fapt, acumularea lor le creşte amărăciunea.

 

Pilda lucrătorilor tocmiţi în vie

Această metaforă ne arată cum funcţionează “tocmeala” şi “dreptul” fiecăruia sau “cadrarea”. Sublinierile prin îngroşare în text îmi aparţin.

Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu un om stăpân de casă, care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători la via sa. Şi învoindu-se cu lucrătorii pentru un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Şi ieşind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. Şi le-a zis acelora:

Mergeţi şi voi în vie, şi vă voi da ce va fi dreptul vostru.”

Iar ei s-au dus. Ieşind el iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, a făcut tot aşa. Ieşind pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând fără lucru şi le-a zis:

De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?”

Ei i-au zis:

Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit.

El le-a zis: “Duceţi-vă şi voi în vie şi veţi primi ceea ce va fi în dreptul vostru.

Făcându-se seară, stăpânul viei i-a spus îngrijitorului: “Cheamă-i pe lucrători şi dă-le plata, începând cu cei din urmă până la cei dintâi”.

Venind cei din ceasul al unsprezecelea, au primit câte un dinar. Şi venind cei dintâi, au socotit că vor lua mai mult, dar au primit şi ei tot câte un dinar.

Şi după ce au primit, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând:

Aceştia de la urmă au lucrat un ceas şi i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am dus greul zilei şi arşiţa…”

Iar el, răspunzând i-a zis unuia dintre ei:

Prietene, nu-ţi fac nedreptate. Oare nu pentru un dinar te-ai învoit cu mine? Ia-ţi ce e al tău şi pleacă. Vreau eu ca acestuia de la urmă să-i dau cât şi ţie; oare nu am dreptul să fac cu ale mele ce vreau eu?; sau este ochiul tău rău pentru că eu sunt bun?”

Aşa vor fi cei din urmă întâi şi cei dintâi, la urmă; că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”.

Biblia, Evanghelia după Matei 20: 1-15,

Ediţia Sinodală, 2002, pp. 1483-1484

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi acesta:

Contractul psihologic în relaţiile de muncă

Îţi mulţumesc!

Happy personal development!

Ştefan Alexandrescu,

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

 

Copyright © Ştefan Alexandrescu, 2008, 2011, 2015. Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Anunțuri

Cronica filmului românesc Viktoria (2014)

 

viktoria_1

Scenariul şi regia: Maya Vitkova.

Coproducţie Bulgaria-România, 2014. Vorbit în bulgară.

Gen: psihodramă

Nominalizat la premii în festivalurile din Göteborg, Rotterdam, Seattle şi Sundance.

Un film psihologic care a fost aplaudat unanim ca o capodoperă, despre trei generaţii de femei prinse în capcana comunismului într-un mod care le marchează nu numai viaţa, ci şi istoria familiei. Din câte am văzut şi citit până acum, pare a fi cel mai bun film românesc din 2014. Premiu în competiţie la TIFF Cluj-Napoca 2014, a putut fi văzut în cadrul Festivalului Filmului European, unde am avut şi ocazia de a discuta după proiecţie cu regizoarea Maya Vitkova şi producătoarea Anca Puiu.

Cronici: aici, aici, aici, aici , aici, aici, aici şi aici.

Trailer

Momente din film

Acţiunea filmului se desfăşoară din 1979 până în 1994 şi se conturează în jurul a trei personaje: bunica (Dima), mama (Boryana) şi copila/adolescenta (Viktoria).

După ce am văzut filmul, Maya Vitkova ne-a împărtăşit că i-a schimbat sfârşitul, iar asta m-a făcut să îi apreciez geniul încă şi mai mult. Deşi scenariştii cunosc regula că trebuie să începi cu finalul în minte, trebuie să mărturisesc că în evoluţia filmului aşa cum a devenit în versiunea sa definitivă, nu ar fi avut sens niciun alt fel de „the end”. Totuşi, acest proiect personal pentru autoare a cunoscut mai multe direcţii şi, în mod neaşteptat, a beneficiat de toate acestea.

Marea calitate a filmului este aceea că vorbeşte în imagini, folosind culori şi simboluri aşa cum se cade celei de-a şaptea arte. Îmbină satira cu drama psihologică, presară un comentariu politic în prima treime a filmului şi conturează personajele de la o distanţă de observator impresionantă: portretele lor se compun precum fragmente dintr-un puzzle construit cu migală şi recompus cu răbdare. Expresivitatea actorilor, imaginea superbă (atât tehnic, cât şi stilistic) şi muzica dau filmului o poezie vizuală proaspătă, vie şi originală.

Boryana

Cu toate acestea, originalitatea nu vine din structura dramaturgică, nici din limbajul cinematografic şi nici din povestea în sine, ci din detaliile mărunte ale arcului pe care povestea îl creează peste generaţii, explicând în context social şi politic cum lipsa de afecţiune şi de comunicare distruge vieţi, relaţii şi familii.

Deşi umorul este de inspiraţie Woody Allen, Maya Vitkova aminteşte întrucâtva de umorul lui Ruben Ostlund şi, dacă am privi mai mult în retrospectivă, de Robert Altman. Scenografia filmului în combinaţie cu imaginea oferă spectatorului o imersiune care facilitează suprarealismul. Dar acest film nu e o simplă demonstraţie tehnică, nu e un tour-de-force al tehnicii şi stilisticii gol de conţinut (aşa cum este, spre exemplu, A Girl Walks Alone Home At Night – care a primit două premii inexplicabile luna trecută la BIFF), ci un film mare, cu coloană vertebrală.

Deşi lung la 2h 35 min, filmul îmi pare să aibă… nimic în plus faţă de ce-i trebuie, dacă îl priveşti drept ceea ce este: un film de artă european, făcut după şcoala veche şi sănătoasă, rusească, a expunerii profunzimii pe ecran. Subiectele de meditaţie propuse spectatorului sunt ample şi polivalente.

Să luăm de exemplu contrastul între Statuia Libertăţii ca simbol al unei societăţi de vis (folosit, între altele şi pe post de brichetă), culorile aprinse ale Veneţiei şi interioarele întunecate ale comunismului bulgar arată trei lumi care au fost mult mitizate: iluzoriul vis american, colorata Europă şi comunista & obosita Bulgarie.Visurile generaţiei de ieri, visurile generaţiei de azi. Şi un final care trimite cu gândul la o altă capodoperă românească condamnată la uitare: Aglaja (2012, R: Krisztina Deak)

Bunica nu poate să vorbească, mama nu poate să iubească, iar fiica nu poate să înţeleagă. Lipsa comunicării în societatea post-comunistă, un subiect pe care l-am tratat pe larg şi în cartea mea de anul trecut, Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală.

Rolul avortului în societate, într-un discurs ce aminteşte de obiectivitatea lui Cristian Mungiu în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi de tranşanţa filmului Felicia, înainte de toate. Tot de acest titlu se leagă şi folosirea timpului – o particularitate a discursului cinematografic care la Vitkova se materializează într-un ritm au ralenti care se simte uniform atât în secvenţele suprarealiste, cât şi la nivelul naraţiunii.

Ridicolul maşinăriei de propagandă comuniste pune în practică directivele NKVD-ului de pe vremea lui Stalin şi promovează cele mai aberante comportamente la scară largă. Mulţimea de omuşteni care aplaudă în timp ce copilul-minune Viktoria se caţără în copac sau zdrăngăne la pian prezintă un absurd care frizează stilul lui Eugen Ionescu. În acest film, întregul sistem comunist este ca o jucărie la îndemâna Viktoriei ce se sparge în capul societăţii.

Dacă vreţi să interpretaţi filmul d.p.d.v. religios, se poate şi asta. Auzim şi vedem de ortodoxie într-o singură scenă, anume la TV (!) în care apare tatăl – figura ce trebuie să asume şi rolul matern. În tot timpul, am observat că în toată casa aceea nu e o bibliotecă cu vreo carte – deşi, ironic, Boryana este bibliotecară. Lipsa unei culturi religioase şi, de fapt, a oricărei culturi, aduce filmul aproape de zicala: „acolo de unde dragostea pleacă, începe iadul”. Căderea Viktoriei din copac întruchipează semeţia omului care doreşte să se afirme prin sine însuşi. Urcarea pe muntele alb reprezintă o ascensiune spirituală, în care Viktoria este doar un punct într-o mare de zăpadă. Chiar şi idealul american este asociat negativ în film, deoarece folosind o brichetă în formă de Statuia Libertăţii, Boryana, însărcinată, îşi aprinde ţigări. Ce fel de libertate caută omul în afara familiei şi a credinţei? Libertatea de a-şi uita menirea, în fuga faţă de un sistem opresiv. Dar pentru Boryana, sistemul comunist nu este opresiv prin faptul că o privează de beneficii (apartament, maşină, slujbă) sau că îi interzice libertatea de conştiinţă religioasă, ci prin faptul că nu-i permite să facă ce-şi doreşte când, cum şi cu cine doreşte. Libertatea poate fi folosită fie pentru a obţine mai multă libertate ori pentru a o limita. Singurele limite cu care rămâne Boryana sunt cele din capul ei. Ea nu a mai plecat în 1990 din Bulgaria pentru că deja murise pe dinăuntru, iar imaginea Statuii Libertăţii nu mai era decât un înveliş gol pentru un vis neînţeles. Boryana devine în film de două ori criminală moral: odată, pentru avorturile pe care le-a făcut înaintea Viktoriei şi a doua oară, pentru golul de afecţiune resimţit de Viktoria, pe care nu a reuşit să o ucidă.

Viktoria_posterFără îndoială o capodoperă, filmul confirmă un real talent şi o perseverenţă nestrămutată, precum şi o nouă bornă de succes în cariera extraordinară a producătoarei Anca Puiu. Deşi participarea filmului la premiile Oscar a fost blocată prin jocurile neocomuniste de la vârful breselei cineaştilor bulgari, cu siguranţă că această intrare ar fi depăşit Ida – care a luat Oscarul pentru poleiala presărată peste propaganda josnică. M-am bucurat să constat că regizoarea Maya Vitkova este conştientă că la un moment dat va lua premiul Oscar. Să sperăm că nu va trebui să facă vreun compromis artistic pentru asta.

Desigur, părerea mea că acesta este cel mai bun film românesc din 2014 va trece neobservată, deoarece coproducţiile care nu sunt scrise şi regizate de români şi nici nu sunt vorbite în română sunt tratate precum nişte Cenuşărese. Spre exemplu, faptul că Viktoria a rulat pe 14 mai 2015 la Elvira Popescu n-a putut fi aflat de pe cinemagia.ro (pentru că programul festivalului nu a figurat în evidenţa lor), iar în materialele de prezentare ale festivalului, scria că este producţie Bulgaria.

Punctajul meu: 8/10

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Despre strategie, între categorii şi tag-uri, partea I

Clasificarea informaţiilor

Modalitatea standard de organizare a informaţiilor până la sfârşitul celui de-al doilea mileniu al erei noastre a fost cu ajutorul taxonomiilor. Taxonomiile oferă un sistem de clasificare bine organizat, predeterminat, care se pliază bine pe anumite categorii bine definite, aşa cum sunt categoriile pe care le-am definit pentru subiectele majore ale acestui blog. Aceasta este o macro-organizare.

Noua modalitate standard de organizare a informaţiilor în era web 2.0 şi web 3.0 sunt folksonomiile. Folksonomiile permit mai multor utilizatori să organizeze în mod interactiv conţinutul şi să îl eticheteze cu ajutorul unor cuvinte-cheie (tag-urile). Aceasta este o micro-organizare.

Cercetările ştiinţifice trebuie să aibă o serie de cuvinte-cheie în rezumat, care să definească topicurile care vor fi atinse, conceptele-cheie la care lucrarea face apel. Tot astfel funcţionează şi tag-urile în blogging şi în social bookmarking, tot la fel funcţionează şi hashtag-urile pe Twitter.

În esenţă, atât taxonomiile cât şi folksonomiile ne ajută să organizăm informaţia mai eficient pentru a fi mai uşor de găsit pentru noi şi pentru ceilalţi.

14_creion in perie

 

Cum folosesc tag-urile pe blogul meu

Cum aleg un tag? În primul rând, gândesc inductiv, la ariile de interes general (categoriile) în care s-ar putea încadra subiectul, în general. Mai întâi îl fixez în categorii şi sub-categorii. Apoi, mă gândesc deductiv la cuvintele-cheie (tagurile) care fac cât mai interesant articolul. Spre exemplu, într-un articol am făcut o referire la motivaţie. Articolul nu este despre motivaţie, deci nu îl voi pune în categoria structuri ale personalităţii sau sub-categoria resurse umane, dar îi voi adăuga tag-ul motivaţie. Dacă folosesc rar dar de cel puţin 2-3 ori asemenea referiri atunci am să adaug tag-ul motivaţie la articol, astfel că atunci când îl caut, să îl găsesc cu ajutorul unui singur cuvânt care îl evidenţiază.

Spre exemplu, dacă eu public un articol despre subiectul central time management şi fac o mică trimitere la linia timpului, subiectul se încadrează după părerea mea undeva la graniţa între dezvoltare personală şi linia timpului. Eu scriu mai des pe blog despre dezvoltare personală, aceasta este o arie mai cuprinzătoare, prin urmare am hotărât ca dezvoltare personală să fie o categorie principală. Scriu mai rar pe acest blog despre linia timpului, aşadar acesta va fi un tag, alături de time management.

Aceasta este doar clasificarea mea, nu neapărat şi clasificarea cititorilor mei. Eu, ca blogger care doresc să-mi fac cunoscute articolele mele, mă gândesc: despre ce caută mai des cititorii care ajung la mine prin motoarele de căutare? dezvoltare personală sau linia timpului? Evident, dezvoltare personală. Google indexează în primul rând categoriile, nu tag-urile.

Totuşi, sunt subiecte specifice care pot fi etichetate cu multe tag-uri drept cuvinte-cheie de specialitate şi se încadrează la mai multe categorii. Un bun exemplu este lucrarea mea de dizertaţie de la SNSPA, al cărei rezumat te invit să-l citeşti (fii atent şi citeşte în articol mai ales la domeniile în care se încadrează şi ce tag-uri am folosit la sfârşitul lui).

fusta

 

Cum te ajută categoriile să gândeşti strategic

Discerne şi Debug Your Mind sunt două bloguri pe care le-am gândit încă de la bun început ca nişate. Ce am făcut eu, înainte să mă apuc să scriu, a fost să mă gândesc foarte bine despre ce voi scrie, înainte să îmi fac blogul. Astfel, mi-am definit categoriile.

Le-am definit în aşa fel încât tot ceea ce aveam intenţia să scriu pe blog se va încadra în aceste categorii. Toate categoriile pe care le-am predefinit, atât pentru Debug Your Mind, cât şi pentru Discerne, au rămas şi astăzi şi am mai adăugat foarte puţine, şi numai atunci când mi-am dat seama sau mi-am propus că am sau că voi avea mai multe articole care să se încadreze în acea categorie. Schimbarea categoriilor şi a tag-urilor la zeci sau sute de post-uri e treabă migăloasă, şi cine şi-a băgat degetele în asta, ştie despre ce vorbesc. Mai bine e să stabileşti de la bun început.

Cei care îşi fac blog doar de dragul de-al avea şi a mai scrie ce le tună din când în când pe el pun de fapt căruţa înaintea boilor. De ce? Pentru că, dacă nu cumva lasă post-urile în „uncategorized” (semn că pe blogul respectiv şi în capul bloggerului e varză), atunci alcătuiesc categoriile pe măsură ce scriu articolele şi nu se gândesc: „oare voi mai scrie despre ceva de genul ăsta vreodată?” sau „oare am mai scris despre asta?”.

De aici şi până la a scrie despre orice, oricând, oriunde şi oricum, nu mai e decât un singur pas. Dacă vrei să ai succes ca blogger la început de drum, trebuie să scrii despre lucruri relevante pe care le vrei asociate cu tine, adaptându-te la perioada în care scrii, în categoriile potrivite cu ce ai de gând pe termen lung şi într-un stil care se potriveşte în primul rând cu publicul tău ţintă, în al doilea rând cu subiectul şi abia în al treilea rând cu tine. Dacă încalci aceste reguli, este posibil că vei face erori precum:

  • Să scrii despre cum te-ai înjurat cu unul în trafic sau peste ce gropi ai dat (toată lumea scrie despre asta, nu eşti cu nimic special şi nici nu aduci ceva nou). Scrie mai degrabă despre unde mergeai şi ce ai făcut acolo. Dacă asta nu e interesant, nu mai scrie nimic sau publică pe privat, doar pentru tine.

  • Să scrii admirativ despre concertul Lady Gaga sau Madonna în timpul postului sau într-o zi de sărbătoare, în condiţiile în care atâţia creştini au protestat împotriva acestora.

  • Să scrii despre cât de mult te bucuri că nu ai mai dat nu ştiu ce examen la care nu ai învăţat, pentru că e grevă şi profesorilor le crapă măselele de la salariile mici.

  • Să pui articolele pe care nu ştii cum să le categoriseşti în „chestii d’ale mele”, “diverse” sau “interesant”. De ce nu „cutia cu maimuţe”?

  • Să scrii pe un blog profesional despre cearta personală pe care ai avut-o cu un prieten sau cu un iubit/iubită.

  • Să scrii în acelaşi stil despre absolut orice subiect.

  • Să scrii în funcţie de ce simţi pe moment şi apoi să apeşi „publică”. Mai există şi opţiunile „privat” sau „programare”. Dacă ai chef să ştie toată lumea ce ţi-a tunat la 2 de noapte prin cap după ce te-ai trezit dintr-un vis ciudat, mai gândeşte-te 2 zile şi vezi dacă mai crezi la fel.

 

Articol scris pe 3 septembrie 2012, publicat la 13 septembrie 2012, rescris la 25 maii 2014 şi republicat la3 octombrie 2014

Spor la împărţeala pe căprării!

Ştefan Alexandrescu

blogger din 2007 (cu anumite pauze)

Antrenamentul fizic, de la conştiinţă la obicei

 

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne, o discuţie cu dşoara Ioana Raluca Hudiţă, care lucrează ca specialist şi instructor în sport. Profilul ei de pe LinkedIn este grăitor pentru relevanţa experienţei pe care o are în promovarea mişcării prin alergare, dans sportiv şi contemporan, gimnastică şi biking. Ioana Raluca Hudiţă se numără printre fondatorii Clubului de Mişcare şi Sănătate, şi are un master în Sport Management în Franţa (Université de Nice-Sophia Antipolis).

Actualmente, locuieşte în Atlanta, Georgia, SUA şi intenţionează ca în a doua jumătate a lui 2014 să revină în Bucureşti, unde simte că îi este menirea.

Discerne va găzdui două interviuri cu Ioana, primul despre mişcare şi al doilea despre Ioana şi planurile sale.

Ioana, mulţumim pentru acordarea acestui interviu. Scopul lui este, pe de-o parte, să ne ofere o imagine mai bună asupra subiectelor în care eşti specialistă şi să ofere cititorilor câteva ponturi care completează sfaturile extrem de utile pe care le-ai împărtăşit aici.

 

1. A crea un obicei util şi practic, precum gimnastica matinală sau joggingul este o provocare pentru fiecare. Totuşi, pentru mulţi, acest obicei odată întrerupt, este greu de reluat. Cum explici asta şi cum îi convingi pe oameni să se re-apuce de mişcare?

Ce intrebare buna! Cred ca intreruperea mentionata se intampla pentru ca pornim la drum cu mai multe idei preconcepute decat curiozitate.

In momentul in care te hotarasti sa te apuci de sport te intrebi: ce anume ai vrea sa faci, ce ar fi ideal sa obtii si apoi cum. Incerci sa aflii si sa aplici cum sa te antrenezi, de unde sa incepi si ce tip de activitate iti este potrivita. Pornesti la drum spre un obiectiv cu ceea ce stii deja si poate cu cateva prejudecati mai mult sau mai putin constientizate. O sugestie ar fi gasirea unui antrenor sau implicarea intr-un grup de pasionati in sport.

Copyright (C) Paul Bechea
Copyright (C) Paul Bechea

 

O discutie cu un antrenor specializat sau cu un sportiv amator pasionat aduce informatii interesante, si cu atat mai mult, chiar un antrenament-experiment. Unul dintre cele mai constructive demersuri in construirea unei deprinderi din miscare este trecerea voluntara, experimentata si deci argumentata peste prejudecati cum ar fi „nu imi place sa alerg/dansez/inot” (fara a fi incercat de cateva ori), sau „crossfitul si antrenamentul cu greutati cresc masa musculara, deci sunt pentru barbati”.

Toate cele de mai sus sunt indemnuri catre cercetare si experimentare, chiar daca ai sau ai avut experienta sportiva si iti cunosti corpul. De exemplu, eu am constatat cu surprindere de nenumarate ori ca aveam idei preconcepute fata de anumite activitati sportive. Apoi mi-am zis „haide sa incerc (inca o data)”. Asa am vazut diferenta dintre realitatea practica si realitatea pe care mi-o creasem eu (despre crossfit, de exemplu).

Pentru unii, pe langa activitatea in sine, o motivatie puternica este reprezentata de posibilitatea cuantificarii efortului din antrenamnent, fie in kilometri, fie in minute, sau in calorii. Si ce bine ca astazi exista super gadgeturi care satisfac astfel competitivitatea si dorinta de auto-depasire!

Din experienta, pot spune ca atunci cand pleci la drum (de unul singur) catre scaderea in greutate ca scop principal al sportului, miscarii, cea mai buna investitie initiala ar fi canalizarea energiei si a curiozitatii catre identificarea activitatilor care iti fac placere, care te motiveaza cumva dincolo de faptul ca arzi calorii. Iar de acolo lucrurile pot merge lin spre scaderea in greutate si spre formarea unui obicei din a face sport.

Cred ca atunci cand miscarea se transforma intr-un obicei, precum spalatul pe dinti, atunci ai gasit cheia spre echilibru. Obiceiul acesta inseamna, ca ai trecut de intelegerea teoriei cum ca miscarea face bine. Inseamna ca simti sa faci miscare si stii cand sa faci pauza fara sa te mustre constiinta. In plus, odata dobandita deprinderea aceasta, poti evolua in plan sportiv stabilindu-ti obiective curajoase. Acesta este mecanisul ideal, asemenea unui perpetuum mobile.

 

2.Care sunt valorile pe care trebuie să le aibă cineva pentru a integra mişcare de cel puţin 30-45 de minute în programul zilnic?

Curiozitate

„Pentru sanatatea dumneavoastra, faceti miscare cel putin 30 min in fiecare zi”. Cat timp nimeni nu spune nimic despe vreun antrenament asiduu de 30 de minute (oricum, de ce nu?), variantele care satisfac conditia sunt nenumarate si pot fi integrate destul de usor in rutina zilnica. O plimbare in parc, mers pe jos/cu bicicleta la servici, gimnastica de dimineata, o iesire cu prietenii la sala la fitness sau la o tura de alergare in parc. In general, genul acesta de activitati asociate unui stil de viata activ sunt abordari diferite ale altor activitati, prin „dez-rutinizare”. Mary Poppins spunea „in every job that must be done, there is an element of fun. You find the fun and Snap! The job’s a game! And every task you undertake becomes a piece of cake […]”. Prin natura ei, miscarea stimuleaza simtul ludic si glasul copilului din noi.

Sinceritate si angajament fata de sine. Sau un alt fel de a privi la determinare si consecventa.

Pe perete, imediat cum deschid ochii dimineata, am scris „set your intention”, lucru pe care uit sa il fac uneori. Asa ca aman sa fac stretchingul, exercitiile de respiratie, sau dusul rece. Ba chiar gasesc motive suficient de bune in aparenta (cum ar fi ce lucruri am de facut in ziua respectiva) ca sa sar peste lucrurile care imi linistesc mintea si imi energizeaza corpul. Asa se intampla cand uit ca exista un spatiu in timp intre momentul in care am deschis ochii si momentul in care apar gandurile care ma indeamna la agitatie sau leneveala si indulgenta. Spatiul acela este ideal pentru a initia actiunea, gestul care traduce intentia.

 

3. Care sunt obiceiurile cu care se potriveşte cel mai bine mişcarea în programul zilnic al oamenilor care vor să o exerseze?

Dincolo de dieta echilibrata si sanatoasa, cred in trezitul si gimnastica de dimineata, pecedate de un ritual ayurvedic. De exemplu, astfel de ritualuri sunt spalatul fetei, spalatul pe dinti, curatarea limbii si bautul unui pahar de apa calda cu lamaie. Alte obiceiuri care sustin practicarea zilnica a miscarii sunt …orice activitati nedaunatoare corpului si mintii, facute cu masura si constientizat (mindful).

4. Care sunt deosebirile principale în a face un obicei din mişcare şi sport? Ce stabileşte pragul dintre cele două?

Teoretic, diferenta dintre miscare si sport consta in nivelul de performanta la care se desfasoara. Miscarea este pentru amatori, pentru pasionati de sport care nu au un tel din a avea rezultate sportive. Sportul tine de sportivii de elita: are reguli bine definite, structura competitionala si structuri care il guverneaza la nivel national si international. La nivel de amatori, cand obiceiul de a face miscare incepe sa se orienteze catre rezultate si performanta, atunci am putea vorbi despre sport ca termen mai potrivit, in jocul acesta de cuvinte. Totusi, nu consider gresit in vreun fel atunci cand spunem ca facem sport si ne referim la jogging in parc.

5. Care sunt recomandările tale pentru cei care suferă de hiper-agitaţie mentală 🙂 ?

Despre hiper agitatie mentala, in Cele 11 spatii Karmice1, Ma Jaya Sati Bhagavati spune ca egoului ii place agitatia mentala si drama. Egoul este cel care vrea sa fie mereu ascultat, vrand sa ocupe cat mai mult spatiu in atentia noastra si pretinzand ca el este vocea spiritului. Cand egoul ne vorbeste despre „ce vrem, ce ne dorim sa avem”, nu mai putem auzi vocea intuitiei, care ne spune ce avem nevoie, de fapt.

Copyright (C) Ioana Raluca Hudiţă
Copyright (C) Ioana Raluca Hudiţă

 

In timp ce citesti aceste randuri, iti propun sa faci acest exercitiu: inspira profund, lent, pe nas – observa drumul aerului spre plamani – apoi expira pe nas tot aerul. Inspira inca o data – constientizeaza senzatia din piept si din jurul inimii. Expira aerul lent si priveste in jur: observa obiectele, oamenii. Cu rabdare, inspira inca o data. Respirand astfel, ai redat prospetime momentului prezent si ai filtrat potentialul lui, fara influenta trecutului sau a „ce ar fi daca ar fi”. Asemenea exercitiilor de respiratie, miscarea si sportul indeamna la constientizarea prezentului si la utilizare potentialului de actiune pe care il ofera. Cand corpul este in miscare, mintea tinde sa il insoteasca prin atentie. Astfel, vartejul de ganduri incepe sa se calmeze. In acest sens, alergarea, mersul pe jos, pedalatul si inotul (sporturi ciclice) au un efect puternic, benefic si calmant asupra sistemului nervos datorita ritmului regulat al miscarilor, asemenea ritmului unui pendul.

 

6. Cum îi inspiri pe oameni să găsească echilibrul între diversitatea creativă şi necesitatea disciplinei de a-şi forma un obicei din respectarea unui program?

Cel mai usor este sa lucrez cu persoane carora le place disciplina unui program. Rezultatele apar rapid, insa preferinta pentru disciplina nu mai inseamna echilibru atunci cand este dusa la extrem. Ca sa raspund la intrebare, ma uit in oglinda: nu am disciplina in sensul militaresc, nu, nici pe departe! Nu am un program pe care sa il respect, ci mi-l creez continuu si uneori ma mai si razgandesc. Dar exista, totusi, ceva pe care il numesc disciplina atunci cand ma gandesc la miscare. Mediatorul dintre diversitate creativa si disciplina este constientizarea corporala sau intuitia corpului. Constiinta da disciplina in sensul stabilirii intentiei: am nevoie de miscare. Creativitatea ofera variante de a actiona: sporturile care imi plac, momentul zilei, oamenii, locul. Creativitatea este un plus pentru ca deschide orizonturi si te orienteaza catre acele lucruri care iti fac placere. Apoi se adauga invatarea ascultarii corpului, constientizarea, partea la care este de invatat prin incercare si eroare. Ascultandu-ti corpul poti afla ce ai nevoie, de fapt.

In final, totul se bazeaza pe o discutie cu corpul meu si ce simte el ca ii trebuie. Daca are nevoie de motivatie pentru a se pune in miscare, atunci ma indrept spre ceva usor ca intensitate a efortului sau spre ceva deosebit, iesit din comun, care sa imi faca placere (centrul sportiv al universitatii ofera multe alternative – escalada este una dintre ele).

 

7. Cum ţi s-au părut întrebările? Ce te-a determinat să îmi acorzi acest interviu?

Mi-a facut placere sa raspund. Intrebarile mi-au dat sansa sa pun in cuvinte idei cheie legate de ceea ce numesc „misiunea mea” (adica sa apropii oamenii de sport si miscare), motiv pentru care am acordat interviul.

Dacă ţi-a plăcut acest interviu, eşti în Bucureşti şi vrei să faci parte dintr-o comunitate de oameni activi, energici cu care să faci mişcare, înscrie-te şi tu în grupul de pe Facebook „Clubul de mişcare pentru sănătate Bucureşti”!

Mulţumim, Ioana pentru deschidea şi sfaturile oferite şi îţi urăm mult succes în a inspira cât mai mulţi doritori să facă loc pentru mişcare în viaţa lor!

Interviu luat de Ştefan Alexandrescu în mai 2014 pentru Discerne.

Copyright (C) Ioana Raluca Hudiţă
Copyright (C) Ioana Raluca Hudiţă

 

1

The 11 Karmic Spaces: Choosing Freedom from the Patterns that Bind You Front Cover Ma Jaya Sati Bhagavati Kashi Publishing, Oct 1, 2011

Cauzele şi valorile pe care le susţine blogul Discerne prin politica sa editorială, partea II

De-a lungul timpului, prin politica editorială pe care am cultivat-o pe acest blog, am conturat câteva subiecte asupra cărora blogul Discerne militează pro sau contra. Aceste înclinaţii îmi aparţin mie, managerului de proiect, Ştefan Alexandrescu.Acest post este continuarea articolului început aici.

Ce înseamnă asta?

Înseamnă că pe aceste subiecte, pentru aceste cauze, pun la dispoziţia oricui spaţiu de publicare. Cine doreşte să scrie pe aceste subiecte, sau să anunţe evenimente pe marginea lor, este binevenit.

În cele ce urmează, am să vă prezint pe larg care sunt cauzele şi valorile pe care le susţine Discerne, în ordinea ponderii şi importanţei lor în politica editorială de până acum. Primele 5 le-am prezentat în partea I a acestui articol, pe care vă invit să o citiţi aici. În continuare, despre a doua jumătate.

  1. Discernământul

  2. Dezvoltarea

  3. Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celorlalţi

  4. Bloggingul

  5. Cercetarea şi rigurozitatea ştiinţifică

  6. Colaborarea

  7. Ortodoxia

  8. Cultura civică

  9. Cultura

  10. Manifestul împotriva incompetenţei

collaboration

6. Colaborarea

Discerne este un blog colectiv. Aproximativ 85 % din conţinutul blogului este scris de mine, Ştefan Alexandrescu. Restul sunt materiale pe care le-am publicat, scrise de prieteni şi specialişti, precum şi diferite materiale utile şi interesante pe care le-am preluat de pe alte bloguri. Lista completă a materialelor din alte surse, precum şi drepturile de autor corespunzătoare, aici.

Pe termen lung, intenţionez să dezvolt o reţea mai amplă de colaboratori, astfel încât să ating două obiective până la sfârşitul lui 2014:

  • Cel puţin 25 % din post-uri să fie scrise de autori invitaţi

  • Discerne să ajungă să publice câte un post în fiecare zi (actualmente rata medie este de 1 articol la fiecare 2 zile)

Te invit să devii colaborator Discerne. Citeşte aici despre cum putem să colaborăm.

  

7. Ortodoxia

Discernământul sau dreapta socoteală sau dreapta socotinţă este un termen folosit în teologia şi spiritualitatea ortodoxă pentru a desemna capacitatea de a face distincţie între bine şi rău. Obţinerea discernământului este o chestiune de practicare a credinţei celei drepte (orthodoxia) în modul cel drept (orthopraxia). Ajungerea la discernământ este privită ca primul pas înspre Îndumnezeire, care este starea de slăvire. [de la http://ro.orthodoxwiki.org/Discern%C4%83m%C3%A2nt]

Antonie cel Mare

10. Zis-a iarăşi: «Sunt unii care şi-au topit trupurile lor în asceză şi, pentru că n-au avut dreaptă socotinţă, departe de Dumnezeu s-au făcut».

39. Zis-a iarăşi: «Ştiu monahi care, dupã multe osteneli, au cãzut şi întru ieşire din minţi au venit, pentru cã s-au nãdãjduit în lucrul lor şi amãgindu-se nu au înţeles porunca celui ce a zis: „Întreabã pe tatăl tău şi îţi va da de ştire” (Deut. 32, 7)».

Sfântul Ioan Scărarul

22. Dreapta socoteală este făclie în întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, luminarea celor cu vederea scurtă (miopi). Cel ce deosebeşte (cele bune de cele rele) află sănătate şi depărtează boala.

65. Avem nevoie de multă dreaptă socoteală (discernământ), ca să ştim când trebuie să stăm pe loc şi în ce lucruri şi până unde să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne retragem. Căci e de ales uneori mai bine fuga, din pricina slăbiciunii, ca să nu murim.

Fără să fie un blog religios, Discerne găzduieşte o secţiune intitulată ortodoxie pe care o mărturiseşte ca fiind confesiunea creştină dreaptă. Majoritatea articolelor, a căror listă o actualizez periodic aici, au fost publicate cu ocazia unor sărbători religioase şi explică, pe scurt, însemnătatea sărbătorii şi, eventual, oferă date istorice din viaţa sfinţilor prezentaţi şi referinţe externe pentru mai multe detalii: predici, articole ortodoxe de specialitate, vieţi de sfinţi, etc.

Discerne găzduieşte şi recomandă articole împotriva ecumenismului, gnosticismului şi gândirii pozitive/magice.

Pe Discerne nu există o categorie a articolelor ortodoxe. Majoritatea lor se regăsesc în alte categorii şi sub-categorii, cum sunt: subcategoria „sărbători” în cadrul categoriei „conştiinţă”, subcategoriile „metafore” şi „în cuvintele altora” din cadrul categoriei „dezvoltare personală”. În total, articolele înseumează aproape 10 % din conţinutul public pe blog.

  

8. Cultura civică

Discerne militează pentru apărarea drepturile şi libertăţile civile ale cetăţeanului, pentru promovarea democraţiei şi împotriva abuzurilor legislative, juridice şi executive ale statului român. În acest sens, Discerne găzduieşte ample articole documentate cu privire la probleme spinoase din actualitatea românească: Roşia Montană, fracţionarea hidraulică, condamnarea legionarilor, actele biometrice, recunoaşterea actelor de studii post-universitare.

Astfel, prin articolele publicate pe aceste subiecte, Discerne:

  • susţine dialogul constructiv, politicos şi tranşant cu instituţiile şi reprezentanţii statului, pentru obţinerea unor răspunsuri care să respecte drepturile omului şi Constituţia României;

  • condamnă şi expune public, tranşant, cu date precise şi argumente abuzurile comise de persoane cu funcţii de autoritate, precum şi incompetenţa unora dintre ei în exercitarea responsabilităţilor profesionale pe care le au;

  • suţine şi militează cu insistenţă pentru opoziţia paşnică şi legală faţă de abuzurile statului român şi pentru moderaţie şi politeţe în comunicarea cu reprezentanţii acestuia, folosind legile şi canalele corespunzătoare;

  • NU promovează protestele de stradă, dar admite că ele sunt o componentă necesară în ultimă instanţă pentru restabilirea dialogului. Dreptul la proteste este garantat în democraţie şi Discerne se opune vehement restricţionării sau reprimării abuzive a acestora;

  • Încurajează dezvoltarea societăţii civile prin activitatea organizaţiilor non-guvernamentale (ONG-uri), cărora le-a dedicat această subcategorie în cadrul categoriei mari „gestiunea organizaţiilor”.

Concepţia despre raporturile între stat şi cetăţean pe care Discerne doreşte să o promoveze este că statul există pentru a servi cetăţeanul într-o democraţie asumată şi instituţiile statului, conform legilor proprii, sunt obligate la transparenţă, mai ales în ceea ce priveşte informaţiile de interes public şi datele cu caracter personal. În acest sens, eu, Ştefan Alexandrescu, folosesc blogul Discerne pentru a educa cetăţeanul în spiritul acestui dialog şi comunic rezultatele comunicării cu reprezentanţii statului român pe subiectele asumate.

Eu şi toţi actualii contribuitori ai blogului Discerne nu avem apartenenţă sau simpatie faţă de vreun partid politic din România, prin urmare Discerne este complet obiectiv politic şi nu susţine niciun politician, niciun partid şi nicio ideologie politică.

  

9. Cultura

Discerne susţine cultura, mai ales cărţile şi filmele, prin publicarea unor recenzii şi recomandări de cărţi de specialitate şi lung-metraje de ficţiune sau documentare. În acest sens, există subcategoriile: Filme, Books şi teatru. Acestea ocupă în cadrul categoriei conştiinţă prezentate mai sus aproximativ 10 % din totalul post-urilor pe acest blog.

Arta reprezintă o formă de cultură prin care fiecare om poate fi inspirat, poate înţelege idei abstracte şi mesaje profunde şi prin care îşi poate hrăni sufletul.

Doresc să public mai multe articole de cultură pe Discerne şi să extind arealul la expoziţii de pictură, grafică şi fotografie. Aşadar, chiar dacă această misiune a Discerne este una secundară, o consider foarte importantă şi una din cele mai interesante. Cititorii Discerne răspund foarte bine la toate articolele despre cultură publicate până acum, după câte am constatat din statistici, comentarii şi discuţii personale pe care le-am avut cu mulţi dintre ei.

street art

  

10. Manifestul împotriva incompetenţei

Discerne realizează materiale argumentate împotriva incompetenţei unor anumiţi oameni şi are o politică fermă împotriva intelectualilor de carton, a şarlatanilor, a ignoranţilor şi a incompetenţilor care sunt promovaţi pe nedrept ca modele pozitive. Exemple argumentate pe acest blog: Cristian Mungiu, Călin Georgescu, Remus Pricopie, Pierre-Andre Taguieff.

Discerne nu este de acord cu termenul de „non-valori”, întrucât consideră că acest cuvânt care nu există este un non-sens pe care îl folosesc cei care nu înţeleg ce înseamnă de fapt termenul psihologic de „valori. Discerne respectă dreptul oricui de a avea valori diferite de cele dorite şi nobile. Discerne respectă dreptul oricui la prostie, incompetenţă, ignoranţă şi minciună şi îl expune ca atare, fără dorinţa de a transforma sau schimba persoana respectivă. Ce mă interesează este ca populaţia să cunoască ce se află în spatele imaginii poleite ale unor persoane publice care pot fi greşit identificate drept intelectuali.

În acelaşi timp, în oglindă, Discerne promovează persoanele publice care oferă ceea ce eu consider ca fiind reale modele profesionale pentru tineri: traineri, specialişti şi tineri aflaţi la începutul carierei, care au reuşit pe plan profesional pe propriile lor merite, impunându-şi şi respectând standarde profesionale înalte. Pentru mai multe detalii, vă rog accesaţi categoria Împotriva incompetenţei

  

Lectură plăcută!

Îţi mulţumesc!

Ştefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

Copyright © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.