Arhive etichetă: cronici individuale

Cronica filmului 03.Bypass (2016)

Regia: Nap Toader

scenariul: Nap Toader, bazat pe un scenariu de Alin Ludu Dumbravă şi Dan Stăiculescu

produs de: Silviu Stavilă, Corina Stavilă, Mihai Bogoş

Napoleon Helmis este vinovat pentru câteva din cele mai proaste filme româneşti făcute după revoluţie cu bani sifonaţi de la CNC: Italiencele (2004), Nuntă în Basarabia (2010). Autorul şi-a schimbat numele artistic în Nap Toader, a schimbat studioul de producţie şi a mai reuşit o rundă de fonduri. Denumirea pare sugestivă: Clandestino Pictures. Înainte de asta, proiectul a mai trecut pe la Abis film, o companie care se ocupă mai degrabă de post-producţie.

A primit bani în 2008. A filmat în 2013. pe cuvântul celor de la Aarc, oamenii chiar au filmat. Irina Margareta Nistor mi-a spus că a văzut filmul în 2015 la Berlin, deci acum mai bine de un an. Mai mult, acesta a fost filmul-surpriză ce a fost proiectat la gala de premiere şi deschidere a Best Film Fest în ianuarie 2016 la cinemateca Union din Bucureşti.

Din 2010 încoace, titlul este pur şi simplu mutat cu copy+paste de cei care fac liste cu ce filme româneşti se mai aşteaptă de la un an la altul fără ca cineva să verifice dacă autorii chiar mai au de gând să arate filmul sau nu. Încă nu se găsesc pe internet imagini din film şi nu există trailer. Fişa pe imdb, aici. Cei de la Rom Film promotion încearcă aici, probabil, să ţină pasul cu realitatea.

În plus, un detaliu interesant este că acest film a obţinut finanţarea cu o notă acceptabilă din partea CNC pentru scenariul original, adică cel scris de Dumbravă şi Stăiculescu. Probabil ca să strice şi urmele de calitate care probabil că erau în scenariul original sau poate ca să palmeze mai mulţi bani, Napoleon Helmis a rescris scenariul după cum a vrut el. Am explicat deja aici  cum funcţionează sistemul care permite unor autori de filme-fantomă menite să stoarcă bani de la bugetul de stat. Dacă ar fi să credem pe cuvânt autorii filmului, acesta ar urma să aibă premiera pe 22 aprilie 2016. Adică o să fie trecut în programul oficial al unor cinematografe care şi-aşa stau mai mult închise, după care va intra pe binemeritate în groapa uitării. 

Premisa acestui film tărăgănat vreo 8 ani este una promiţătoare: o unitate compusă din trei angajaţi ai unui spital operează pe o salvare care ajunge acasă la un bătrân care ţine la saltea o sumă impresionantă. Cei trei încep să fie bântuiţi de ideea de a-l jefui pe bătrân. Însă tot ce se alege de filmul acesta este premisa. La sfârşit, ai un mare, mare „ei, şi?”. Tot ce se întâmplă între momentul în care apare dilema şi sfârşti este pur şi simplu (prea) multă vorbăreală cu un sfârşit destul de previzibil, nedramatic, obosit şi plictisitor. Ceea ce face totuşi bine Nap Toader în acest film este să creeze un setup promiţător în primele 20-30 de minute, care conturează personajele. Actorii, mai ales Gabriel Spahiu şi Medeea Marinescu (dacă vă uitaţi aici, observaţi cum se îmbogăţeşte din condei filmografia unui actor pe cinemagia) joacă şi ei cu talent, încercând să suplinească lipsa de direcţie a scenariului şi, cel mai probabil, lipsa de indicaţii regizorale ale lui Nap Toader.

Ceea ce lipseşte filmului este un final remarcabil şi un punct culminant. Până şi ştirile de la ora 5 au mai mult suspans decât acest film. Până şi dilema mea din fiecare dimineaţă, „oare ce cămaşă să port azi?” are mai mult dramatism decât alegerea pe care personajele o au de făcut.Orice fel de dramă trebuie să prezinte un conflict interior şi un conflict exterior. În acest film, nu există niciun conflict exterior. Doar unul dintre personaje are un conflict interior, şi acela se rezolvă în cele din urmă după vreo oră, în care de fapt nu se întâmplă nimic. Personajele vorbesc în maşină. Personajele vorbesc în spital. Personajele vorbesc în faţa spitalului. Şi măcar de-ar spune ceva memorabil sau care să ne facă să îi înţelegem mai bine, să ne pese de ei, dar nu.

Nap Toader se află la începtul carierei sale de regizor de lung-metraje şi, în viteza melcului turbat, reuşeşte să facă ceva-ceva puţin mai mult decât a reuşit în Nuntă în Basarabia (şi acela, un film haotic, lipsit de punct culminant şi care se termină în coadă de peşte), ceea ce tot nu aduce acest film măcar la nivelul mediocrităţii.

Sunetul e groaznic, dar asta e un fel de default la filmele româneşti. Ce pot spune totuşi pe partea tehnică este că aceasta nu este o scălâmbăială care să demonstreze lipse elementare de gramatică cinematografică ale autorului. După ce a făcut două filme proaste care au apărut în 2004 şi 2009, Nap Toader a mai prins el ceva-ceva.

Ca şi cum nu ar fi fost suficient, el a insistat să aducă toată lumea din sală ce participase la producţie în faţă pe scenă, ÎNAINTE de proiecţie, ca să smulgă aplauze unui public care era ori prea generos, ori prea snob. Vizionarea filmului acesta m-a enervat atât de tare, încât nici n-am mai stat să particip la discuţiile autorii. Şi-aşa majoritatea dintre cei care fuseseră prezenţi la începutul serii în sală se cărase deja. 

03 Bypass nu este nici un film atât de prost încât să râzi de prostia autorilor lui cum este Billion Star Hotel. este un film care aşteaptă nişte păreri serioase – nu pentru că premisa sa ar fi serioasă (din întâmplare, de data asta este), ci pentru că Nap Toader oricum se va face că nu le aude decât pe cele care-i convin. 

Punctajul meu: 3.5/10

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Anunțuri

Cronica filmului românesc „Billion Star Hotel”

 

 

Am asistat aseară la o proiecţie a filmului românesc Billion Star Hotel, la cinemateca Union din Bucureşti, în prezenţa regizorului şi scenaristului Alecs Năstoiu, a producătorului Ovidiu Vasu şi a unora din membrii echipei de filmare. De fapt, cam jumătate din oamenii prezenţi în sală erau cei din echipa de filmare. Mai erau şi alţii în sală: biletul a fost doar 3 lei.

Am profitat de această ocazie pentru a încerca să înţeleg cum a fost posibil ca acest film să fie realizat. Dar să le luăm pe rând.

Personajele principale în acest lung-metraj de ficţiune care se pretinde oarecum inspirat de realitate sunt: Arthur Popescu, Panait şi Sică generalul, trei figuri intenţionate comice, care sunt colegi de călătorie pe tren. Povestea lor este narată de tata Rudi unui ştrumf ochelarist într-o curte interioară sub cerul liber („Billion star hotel” este de fapt cerul liber).

Background-ul personajelor nu este atât de mult arătat, cât narat de către tata Rudi. Acţiunea nu se petrece pe tren, ci este spusă sub formă de flash-back-uri şi, probabil, dacă am înţeles eu bine, flash-forward-uri. Pe ici-pe colo se găsesc mici insule de coerenţă promiţătoare, pornind de la unele gaguri: Panait câştigă bani făcând pe vindecatul într-o emisiune care promovează serviciile unei vrăjitoare, Arthur este îndrăgostit de o împiedicată ce reuşeşte să cadă chiar şi atunci când stă pe scaun, iar Sică Generalul a adoptat 5 copii ai străzii pe care îi educă purtând un coif de Napoleon de hârtie în cap. Arthur, când era mic, a descoperit o scrisoare de la părinţii săi care îl anunţau că pleacă în Germania, să muncească acolo. Toate acestea sunt puncte de pornire insolite şi originale, care sunt abandonate. Creativitatea debordantă a autorilor ar fi servit dacă ar fi fost pusă în slujba unei structuri coerente, care să dea o fluenţă personajelor. Altfel, nu este decât o sarabandă a oligofrenilor, care merge din gag în gag, care de care mai penibil, ridicol şi lipsit de sens.

Mai mult însă, concluzia este că din 165.000 de copii orfani, bătuţi de soartă, care trăiesc sub cerul liber în România, doar 16.000 sunt adoptabili – şi ce mare baftă pe capul personajului nostru, ştrumful ochelarist, că are pe cineva ca tata Rudi, care să-i povestească despre cum percepţia oamenilor mari despre fericire constă în bani câştigaţi la jocuri de noroc, pipiţe dezbrăcate şi peruci stupide (cazul Arthur Popescu), iar cea despre dragoste constă în sex oral, prostituate, păpuşi zâmbitoare şi abuzuri sexuale ale minorilor (cazurile Sică generalul şi Panait). Ştrumful ochelarist e acolo doar ca să nu vorbească tata Rudi la pereţi. Mai ştii? O fi mut. Sigur nu e surd, pentru că din când în când se mai uită la acesta. Probabil că ştrumful ochelarist este publicul ideal al acestui film, sau acesta este nivelul de inteligenţă la care socotesc autorii că ar trebui să reacţioneze spectatorii.

De fapt, întreaga poveste pe care o spune tata Rudi este nearticulată, lipsită de sens şi de orice coerenţă, iar concluziile vin ca nuca-n perete. Ce e cu personajele astea? Ce caută ele? De ce sunt acolo? Ce-i cu şmenarii ăia în tren? Ce se întâmplă până la urmă? Ce e în valiză? Toate aceste răspunsuri rămân necunoscute, dar nu din vreo dorinţă a autorilor de a stârni misterul, ci pur şi simplu pentru că Alecs Năstoiu nu este în stare nici măcar să spună o poveste, darămite să scrie un scenariu. Aproape nimic nu este credibil sau veridic, de la sătenii care îl fugăresc cu parul pe Arthur Popescu până la căruciorul cu roţile etern intacte pe care unul din retardaţii mintal din film îl tot poartă pe drumurile zdrelite ale României. De la ideea că un idiot care conduce o maşină imaginară ar putea primi 5 copii în grijă pe care să-i crească lângă o pădure, până la trenul care porneşte doar cu programare de pornire de la nuntaşi. Ceea ce autorul nu este în stare să arate, spune. Şi spune, şi spune, şi spune, până te saturi să auzi naratorul turuind.

Întregul film este ca un fel de puzzle îmbinat alandala de un copil oligofren care îţi scoate ochii să îţi arate că a făcut şi el ceva acolo, iar tu, ca spectator, trebuie să stai acolo liniştit şi s-i spui: „bravo!” ca nu cumva să-i răneşti sentimentele.

Scena care mi-a confirmat de netăgăduit că autorii bat câmpii cu desăvârşire este de fapt singura cu adevărat amuzantă în această vrută comedie. Problema este că acea scenă se vrea de fapt dramatică: este cea în care Panait se întâlneşte cu dragostea sa din tinereţe, Sînziana, care încă umblă cu păpuşa din copilărie, după ea, la un ceai, de una singură, pe malul unui lac. Mi s-a părut uimitor cât de fresh poate să arate păpuşa aia, luând în considerare că are vreo 30 de ani şi e de pe vremea lui Ceaşcă. Panait se uită la păpuşă şi începe să bocească. O muzică de fundal ne sugerează că trebuie să bocim şi noi (producătorul confirmă: scena era intenţionat dramatică). Pe mine în schimb m-a pocnit un acces de râs în hohote. Pur şi simplu ideea că un adult ar boci la bucata aia de cârpă tembelă este cu adevărat retardată… Numai că de data asta, nu bănuiesc doar personajele că ar fi retardate mintal, ci pe autorii lor.

Lucrurile s-au legat şi din răspunsurile la întrebări, am înţeles cum de s-a putut ca această însăilătură fără sens, fără capăt şi fără speranţă să ajungă pe ecrane.

Alecs Năstoiu este absolvent de UNATC. El a mai făcut 3 scurt metraje şi mai vrea să facă şi alte lung-metraje. Doamne, ai milă de cinematografia românească şi nu-l lăsa! Alecs a scris scenariul şi a făcut un trailer/preview. Încercând să aflu dacă cineva şi-a dat cu părerea pe acest dezastru scriptic, l-am întrebat cine l-a încurajat să transforme scenariul în film. A răspuns că s-a încurajat singur. Aşadar, pentru cei care cred că este dificil să faci un film, există un răspuns: nu-ţi trebuie nici talent, nici minte, nici bani, ci doar perseverenţă!

Astfel, la o bere, Alecs l-a convins pe Ovidiu Vasu să fie directorul filmului şi producător. Ovidiu s-a îndrăgostit atât de mult de proiect, încât a considerat preview-ul genial. Desigur, după cum Ovidiu recunoaşte, el lucra într-un alt domeniu. Nu l-am mai întrebat ce domeniu. Probabil săpa şanţuri. Ovidiu şi Alecs recunosc că au gândit la unison. Ce mare bucurie pe ei că producătorul şi regizorul s-au înţeles atât de bine! Şi ce năcaz pe public!

Dacă doi oameni care lucrează la o sarcină sunt de acord mereu unul cu celălalt, atunci unul este inutil.”

Darryl F. Zanuck

Părerea mea este că în această ipostază, Alecs a fost cel inutil, pentru că măcar Ovidiu a adunat bani, mergând pe la vreo 160 de companii. Desigur, secretul succesului este că nu a citit scenariul probabil nimeni din cei ce au dat bani. Ovidiu şi Alecs au explicat că lumea n-avea timp. Aşa că îmi închipui că au primit banii doar arătând trailerul.

Intenţia lor a fost să facă un film comercial, pentru public. Pentru publicul larg. Un individ din sală a spus că este unul din cele mai fresh filme de după Revoluţie. Individul a recunoscut că el crede că se fac doar 15-20 de lung-metraje şi mediu-metraje româneşti pe an. Mă întreb câte din acestea a văzut el. Desigur, dacă prin fresh înţelegem bucăţi de naraţiune şi personaje strivite, mixate împreună şi aruncate pe pereţi, apoi rase cu linguriţa de copii oligofreni şi date de mâncare la câinii vagabonzi, atunci sunt de acord. Regizorul mi-a explicat că pentru oameni din ăştia a făcut el filmul. Desigur, ca să îţi placă cu adevărat Billion Star Hotel, trebuie să fii cu adevărat retardat din punctul de vedere al culturii cinematografice. Desigur, au completat ei, după reacţiile din festivaluri au înţeles că de fapt acesta nu este un film de public. Să fie aceasta o recunoaştere a faptului că este de fapt un eşec?

Autorii au mai împărtăşit că filmul a fost selectat oficial în 35 de festivaluri de film comerciale, de unde a luat 12 premii internaţionale. Mă întreb cu ce filme se găseşte în competiţie acest rasol ca să poată fi considerat vizionabil? Cu desene animate pentru orbi? Cu filme porno indiene? Cu filmări OZN surprinse de amatori? Cu filme regizate de pisici cu trei picioare?

Încă n-a început bine anul 2016, că eu deja cred că am văzut cel mai retardat film pe anul acesta (despre nr. 1 pe anul trecut, te rog citeşte aici). Ceea ce este halucinant totuşi este faptul că un om a reuşit să convingă nşpe companii să bage bani în a finanţa o echipă de filmare de 550 de persoane, pentru a munci din 2012 până în 2016 la acest dezastru. Dacă folosind o asemenea reţetă de succes pentru a genera un dezastru, oare nu s-ar găsi bani şi pentru nişte filme bune?

Am căutat din greu să găsesc ceva bun de scris despre filmul acesta. Pe principiul „unde dai şi unde crapă”, acest film românesc merită apreciat pentru calitatea sunetului, Cristian Tarnovetchi în special şi Alien Film în general fiind responsabili pentru acesta. Probabil o fi rudă cu Iuliana Tarnovetchi, producător de altfel reputat, care a lucrat la tiluri precum California dreamin‘ (Nesfârşit) (2007), Amen (2002) şi Joyeux Noël (2005). Astfel, pot să bag mâna în foc că am auzit foarte clar toată prostia care este debitată pe ecran.

Cred că ar fi o idee bună să se instituie şi nişte premii pentru cele mai proaste filme româneşti, dar cumva ar fi o luptă necinstită pentru 2016. Billion Star Hotel le-ar lua pe toate, mai puţin, desigur, la categoria sunet.

Aşadar, se cuvine să învăţăm din eşecuri. Cum a fost aşa ceva posibil? Iată o posibilă explicaţie, pas cu pas.

  1. UNATC nu are în comisia de evaluare nici pentru cei care intră, nici pentru cei care ies de la regie de film, un psihiatru care să stabilească gradul de sănătate mintală al studenţilor. Problema se poate rezolva în schimb, dacă fiecare critic de film ar umbla pe la proiecţiile de film românesc însoţit de un psihiatru. Acesta ar putea surprinde patologiile autorilor.

  2. Autorul scenariului a ales un subiect sensibil şi corect politic. Desigur, aici este vorba despre copii ai străzii care ajung adulţi retardaţi. Desigur, e ceva care se vrea comedie, dar corectitudinea politică se aplică şi autorilor: nu e frumos să râzi de retardaţi nici când sunt pe ecran, nici dacă aceştia se găsesc în spatele aparatului de filmat. E frumos să râdem de ce vor autorii să râdem. Stai, că de fapt ei vor să râdem… mda, de cei de care nu avem voie să râdem.

  3. Autorii s-au distrat din plin la filmări. Pe principiul „ăla care spune bancul trebuie să râdă cel mai tare, ceilalţi nu contează”, atunci când autorii se distrează prea bine la filmări, atunci spectatorii nu mai apucă să se distreze la rezultatul final.

  4. Producătorul, în mod normal, este cel care trebuie să asigure o contribuţie critică, o evaluare a realităţii şi o verificare a structurii pe care scenaristul şi regizorul doreşte să o utilizeze. Aici, funcţia critică a producătorului a lipsit. Ca urmare, filmul a avut de suferit.

  5. A evalua un film nu este o chestiune de gust, ci de cultură. În mod particular, a evalua un film atât de prost este o chestiune de inteligenţă. Eu refuz să cred că toţi cei peste 550 de oameni care au fost implicaţi în realizarea acestui film sunt retardaţi mintal. Cred că cea mai mare parte din ei au fost pur şi simplu încântaţi să fie plătiţi pentru serviciile oferite. Desigur, nu înţeleg cum un artist sănătos la cap s-ar putea vreodată lăuda cu o asemenea producţie în filmografie, dar oare chiar nu s-a găsit nimeni care să se fi milostivit de regizor şi, cu riscul de a-i răni sentimentele, să-i spună că ce se pregăteşte să facă este pur şi simplu o mare, mare porcărie? Se pare că nu.

  6. Cei care au oferit bani cel mai probabil nu au citit scenariul. Nu mă refer la scenariul acestui film, ci la orice scenariu. Nu este cu putinţă ca lucrurile care se văd pe ecran să fi avut mai mult sens în scris. Cel mai probabil, ei au fost convinşi de vreo reclamă şmecheră pe care aş fi curios s-o văd şi eu, din care mă întreb ce vor fi înţeles. În orice caz, dacă sunt firme care au sponsorizat acest proiect, probabil că mesajul intenţionat al filmului, că fiecare ar trebui să-i facă aproapelui aşa cum ar face pentru sine, a fost cel care a contat. Însă drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Totuşi, strategia pare că este funcţională.

  7. Menţiunea de la final, că sunt 165.000 de copii, bla, bla, bla, în România, este folosită cu neruşinare ca o ultimă soluţie de sensibilizare a publicului şi pică exact ca nuca în perete. Probabil că exact asta a fost cartea jucată, pe baza căruia filmul a fost selectat în atât de multe competiţii internaţionale. Nu e frumos să refuzi un film făcut cu, despre, pentru (şi de) retardaţi.

  8. Lansarea s-a făcut fără promovare înainte, fără trailer, fără notificarea din timp a premierei pe Cinemagia, într-o dugheană de cinematograf (Scala) pe unde nici dracu‘ nu calcă. Dar s-a făcut? S-a făcut! Bifat una bucată lansare în România. Au rămas în sala Union doar cei ce n-au vrut să rănească sentimentele autorului? Au rămas.

  9. Au gândit filmul pentru publicul larg. Nu există public ţintă! Ups, pare că nu e un film de public. Atunci e pentru unii oameni mai simpli, aşa, mai lipsiţi de cultură. Nu contează că e o comedie la care nu auzi nici musca, darămite un zâmbet. Nu contează nici că reacţiile de la festivaluri au confirmat că nu e un film de public. De artă nu e sigur.

  10. Critica din România nu va vedea niciodată acest film, pentru simplul motiv că este prea insignifiant ca să apară pe radar. Ca să punem punctul pe „i”, vorbim de „i” de la „invizibil”, nu de la „independent”. Astfel, cei doi autori pot continua să mai facă încă vreo 2-3 bucăţi din astea şi să se dea drept mari autori de film, pentru cine are nefericita neghiobie să-i creadă.

Dacă panseluţa ofensată cunoscută în popor cu numele de „Dragnea, ****-ţi toleranţa m*-*ii” ar fi dat legea defăimării, eu nu aş fi putut să scriu acest articol cu această seninătate, întrebând în final: care categorie credeţi că este cu adevărat inferioară în România din sintagma: „regizori retardaţi”?

În film, carneţelul de oligofren colorat (carneţelul, nu oligofrenul) al lui Arthur Popescu ne ilustrează 7 tipuri de femei. Apar 7 domnişoare, care pare-se, ar fi trebuit să fie sugestive, pe rând, pentru ideea pe care o prezintă naratorul. Problema este că, în lipsa unor indicaţii regizorale, niciuna din ele nu reuşeşte să se evidenţieze într-un sens sau altul, iar asocierea dintre oricare din ele şi ideile pe care ar trebui să le reprezinte este precum nuca în perete. Propun, aşadar, ca la următoarea ediţie a marelui dicţionar ilustrat al limbii române, să figureze şi o poză din filmul Billion Star Hotel, atâta doar că autorii s-ar putea să aibă dificultăţi în a stabili dacă vor trece ilustraţia la cuvintele stupid, penibil sau ridicol.

Îmi pot imagina cu fervoare cum Alecs Năstoiu şi Ovidiu Vasu, citind această cronică, îşi vor simţi bietele sentimente rănite. Awwww, săracii de voi, snif, snif! Haideţi să luaţi o păpuşă, nu mai plângeţi! Nu vă place asta? Atunci serviţi această păpuşă. Nu mai plângeţi, hai că mă supăraţi! Pentru asta, aşteptaţi până vă număraţi banii din încasări!

Cât despre tine, drag cititor Discerne, dacă ai râs cel puţin de trei ori la această cronică, atunci înseamnă că te-ai distrat mai bine decât mine la „comedia” Billion Star Hotel. Am insistat în mod deosebit să scriu detaliat despre în câte moduri creative şi de ce poate să fie un film prost şi am alocat atât de mult spaţiu şi timp acestei cronici tocmai pentru că rareori în viaţă se întâmplă să vezi filme atât de proaste (nici măcar o dată pe an!), iar aceste depresiuni abisale trebuie marcate, tocmai ca nimeni să nu mai treacă vreodată pe acolo. Amin!

Punctajul meu: 1/10 (acesta e punctajul minim, nu am altul mai mic)

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Cronica documentarului românesc Himmelverbot/Afară/Outside (2014)

lung-metraj documentar

Coproducţie Germania-România

scenariul şi regia: Andrei Schwartz

produs de Gerd Haag şi Tudor Giurgiu

Premiera internaţională: DOK Leipzig, 2014

Premiera bucureşteană: 19 martie 2015, One World Romania

Participare în cadrul ASTRA film festival, 2015, Sibiu

Între regizor şi personajul principal, Gavril Hrib, există o istorie de prietenie profundă de vreo 10 ani. Regizorul intervine în viaţa lui Gavril şi devine un personaj activ şi implicat (de exemplu îi găseşte o slujbă) dar asta nu ştirbeşte cu nimic demersul documentaristic, ci chiar îl îmbogăţeste, invitându-l pe spectator să se pună în papucii săi. Practic, filmul este o propunere de întâlnire cu cineva care abuzează de pretextul impactului comunismului.

Filmul este valoros prin naturaleţea şi onestitatea demersului şi a comunicării dintre Gavril şi Andrei pe de-o parte şi prin importanţa mesajului universal. Ce se întâmplă cu cei care folosesc comunismul drept ţap ispăşitor pentru a câştiga empatie în ochii celorlalţi?

Filmul este dur prin seriozitatea subiectului abordat: personajul mărturiseşte despre o crimă – a ucis doi oameni – pentru care a fost pe drept întemniţat 21 de ani. Motivaţia sa este mobilul atenţiei spectatorului, iar în cele din urmă, spectatorul conştientizează că a trecut printr-o călătorie de cunoaştere a personajului principal, o călătorie autorevelatoare chiar şi pentru el.

Iată cum demersul cinematografic poate să aibă un impact în viaţa personajului pe care îl surprinde, nu doar prin premisa de a-l face un soi de vedetă cum se întâmplă uneori (aici nu e cazul), aducându-l mai aproape de chipul său din oglindă.

L-am întrebat pe Andrei Schwartz cum s-a simţit atunci când a descoperit revelaţia din final. Emoţia sa este împărtăşită de mine ca spectator, dar motivaţia sa ca autor a rămas neschimbată – demersul său documentaristic a reuşit. Viziunea pe care el o propune spectatorului este mult mai profundă decât pare la prima privire.

Am apreciat mult partea tehnică a acestui film: montajul, imaginea, sunetul.

Punctajul meu: 7/10

Andrei Schwartz a mai regizat alte 3 filme în Germania, precum şi Jailbirds (2008), producţie românească, deşi nu le veţi găsi pe imdb.

Filmul surprinde viaţa în închisoare a lui Gavril Hrib, un deţinut în România, apoi ieşirea lui şi adaptarea la societate. Recenzii (în mare parte pozitive): aici, aici, aici

Trailer

 

Interviuri cu regizorul

 

 

Sesiune de întrebări şi răspunsuri:

 

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Recenzia filmului românesc „Pop-Up” (2015)

coproducţie Australia-România, 2015

scenariul şi regia: Stuart McBratney

produs de Rebecca Abramovic

 

Vizionat la Cinema Elvire Popesco/Institutul Francez în cadrul Festivalului Internaţional de Psihanaliză şi Film din decembrie 2015. Data vizionării: vineri, 11 decembrie 2015.

Premiera în Australia, la Newcastle: 4 octombrie 2015

Premiera în România, la Sebeş: 29 decembrie 2015

Alte articole despre acest film

 

Subiectul

Filmul, o comedie cu accente dramatice, prezintă trei povești care se întrepătrund, cea a unui tată șomer, a unei imigrante din România și a unui director de teatru care urmărește răzbunarea asupra unui critic.

Prezentat în avanpremieră în România, în prezența regizorului australian Stuart McBratney și a actriței Laura Vasiliu. Andrea Sabbadini, directorul European Psychoanalytic Film Festival va comenta acest film împreună cu Directorul Festivalului Internaţional de Psihanaliză și Film, criticul de film Irina-Margareta Nistor.” (de pe site-ul festivalului: http://www.famart.ro/pop-up/)

 

Recenzia critică

Vizionarea acestui film independent, coproducţie Australia-România, produce reacţii în salturi: ba te minunezi de genialitatea unei replici, unei scene sau a expunerii unui mecanism psihologic, ba te întrebi ce cauţi în sala de cinema şi de ce timpul trece aşa de greu.

Această inegalitate vine din însăşi oscilarea regizorului, care, deşi creativ, nu are foarte clar în minte ce a vrut să exprime şi, mai ales, ce a reuşit să exprime. Eu am fost fericitul spectator al unei proiecţii în care autorul a apucat să explice pe larg intenţiile sale. Probabil însă că marea majoritate a spectatorilor nu vor avea acest privilegiu – cum se întâmplă cu majoritatea covârşitoare a filmelor „de artă”.

Pe principiul „unde dai şi unde crapă”, punctul forte al filmului nu stă în tehnica narativă folosită (întretăierea unor poveşti care converg incidental către un eveniment narativ ce leagă personajele), pentru că aici lucrurile sunt chiar trase de păr, apar foarte improbabil şi ieftin. Punctul forte este construcţia personajelor, datorită cărora actorii (foarte talentaţi, de altfel) chiar au ce să joace şi mecanismele psihologice pe care autorul le subliniază au cum să iasă la iveală.

Desigur, sublimarea emoţiilor nu este un subiect foarte interesant sau foarte evident în afara zonei specialiştilor în psihologie, dar, cumva, spre meritul lui, Stuart reuşeşte cu creativitate să îl facă cinematografic. Avem, aşadar, un muncitor necalificat care îşi înfruntă fobia de lifturi, o româncă ce îşi înfruntă teama de respingere şi un regizor de teatru care luptă pentru a-şi obţine recunoaşterea. Ceea ce fac personajele pe ecran cu emoţiile şi situaţiile în care se găsesc este desigur emoţionant şi, pe alocuri, amuzant.

Totuşi, direcţia în care fiecare din aceste personaje merg nu este dramaturgică, nu este dramatică şi nu este nici măcar credibilă. Punctul de pornire conţine un potenţial nefructificat. Creativitatea autorului funcţionează în avantajul filmului până la un punct. Acel punct e cel în care structura ar trebui să intervină. Pop-Up e o comedie care vrea să fie dramă sau o dramă care vrea să fie o comedie şi nu reuşeşte să fie nici una, nici alta, aşa că rămâne o mediocritate.

Pop Up_02

Desigur, nu e greşit să faci un film de personaje. Ca atare, Pop-Up ar sta ca pe un loc de cinste într-o galerie a portretelor psihologice. Însă tragedia sa este că nu îşi propune să fie film de personaje, ci film de naraţiune. Şi, ca atare, nu reuşeşte.

Definiţia dramei este „cum reuşesc personajele să triumfe în ciuda celor mai grele condiţii”. Definiţia comediei este „cum reuşesc personajele să eşueze în ciuda celor mai bune condiţii”. Astfel, personajele eşuează în intenţiile lor iniţiale (Mick nu păstrează slujba pe care o alege, Neil nu reuşeşte cu piesa de teatru, Rada nu reuşeşte să găsească un iubit) într-o manieră destul de comică. Totuşi, ei reuşesc, în ciuda unor condiţii destul de limitate şi disperate, să triumfe, dar nu ca urmare a propriilor merite, ci ca urmare a unui eveniment de tip Deus Ex Machina: lucrurile pur şi simplu se aranjează de la sine pe făgaşul cel bun. Ce drăguţ! Totul se termină ca într-un basm:

  • fără ca personajele să-şi asume responsabilitatea pentru ce li s-a întâmplat în viaţă;

  • fără consecinţe negative;

  • fără prea mult efort conştient din partea lor.

Într-o manieră similară, filmul lui Stuart McBratney reuşeşte să facă un meci cu sumă nulă, din întâmplare. Adică nu e un film prost. Dar nici bun nu este. Şi nu spune ceva despre realitate, ci despre cum funcţionează mintea lui Stuart McBratney. De la care sper să vedem la mai bine. Pop Up_01

 

Punctajul meu: 5/10

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Despre istoria SUA în vremea corectitudinii politice – analiză pe filmele The Revenant şi The Hateful Eight

Aşa cum am promis aici, azi încep cele 10 zile despre film pe Discerne, cu ceea ce se anunţă ca cel mai bun film al anului 2015 (câştigător al Globurilor de Aur pentru cea mai bună dramă, regie şi interpretare masculină – Leonardo DiCaprio). Şi cu filmul care de fapt este mai bun decât acesta.

 

Rolul westernului în filmul şi cultura americană

The Revenant aduce în discuţie rolul cinematografului în spunerea istoriei „aşa cum a fost”, precum şi conflictele morale apărute la conflictul între civilizaţii. Este un film despre trecut aşa cum este un film despre viitorul umanităţii, mai ales pentru cei care aleg să nu înveţe din istorie.

Western-ul a fost unul din genurile cele mai accesibile şi cele mai curtate la începutul industriei cinematografice hollywoodiene. Mari regizori, precum D.W. Griffith şi John Ford au speculat caracterul epic şi spectaculos al Vestului Sălbatic acum un secol, când luptele între bande de răfăcători şi şerifi, între soldaţii americani şi indieni erau tot la fel de proaspete în conştiinţa publicului precum sunt pentru noi Războiul din Vietnam şi Holocaustul. Funcţia propagandistică a filmului nu a trebuit să fie descoperită. Cinematograful s-a născut cu ea.

Prin urmare, ceea ce au descoperit fraţii Lumiere când au proiectat scurtmetrajul trenului care ieşea din gară şi ce a încercat George Melies să ilustreze cu primele sale SF-uri era că ceea ce arată pe ecran poate să pară mai real decât însăşi realitatea.

Una din funcţiile westernului hollywoodian, mai ales cel susţinut şi promovat de John Wayne, a fost să aducă o alură mitică, eroică, civilizatorului american cu pistolul în mână, care îi punea pe fugă pe „răii de indieni” şi eventual le băga „frica de Dumnezeu” în oasele lor păgâne. Foarte interesant, High Noon, un western foarte atipic, a fost criticat de John Wayne pentru că ar fi fost „neamerican”, adică nu se încadra în tiparele de eroistică aprobate, ba chiar mai îndrăznea să aibă şi un mesaj politic despre rolul artei.

Acum, că au trecut deja cam 150-200 de ani de când bravii soldaţi americani îi căsăpeau pe nativii amerindieni, toate neamurile lor sunt oale şi ulcele, şi nu mai e nimeni care să aibă ceva de pierdut dacă spunem adevărul (spre deosebire, de exemplu, de asasinarea lui Kennedy, pentru care încă mai trebuie să aştptăm câteva decade până se vor desecretiza anumite dosare). Aşadar, putem încerca să avem sentimente mai nobile faţă de indieni, pare să spună retorica revizionistă şi corectă politic faţă de minorităţi. Dacă pe vremuri westernul trebuia să îl facă pe american mândru că i-a stârpit pe indieni, acum rolul său este să-i facă să se simtă vinovaţi pentru acelaşi lucru. Poate că în secolul XXII, după graniţele conceptuale în mişcare, westernul le va ţine predici americanilor pentru că strămoşii lor nu le-au ţinut amerindienilor lecţii despre educaţia şi diversitatea sexuală.

Aşadar, westernul în sec. XXI nu mai merge după tiparul clasic, prin urmare trebuie (să încerce) să spună ceva nou. Avem, pentru anul 2015, două filme care îşi propun să redefinească, prin simbologie creştină şi prin viziunea asupra istoriei, ce s-a întâmplat: The Hateful Eight şi The Revenant. Luând în considerare că au fost lansate în acelaşi timp – luna decembrie 2015 şi sunt în competiţie pentru unele din cele mai importante premii, este oarecum dificil a scrie despre unul fără a-l menţiona pe celălalt. Ambele filme sunt geniale şi revoluţionare, capodopere tehnice şi de interpretare. Totuşi, unul spune o poveste mai sângeroasă, mai greu de înghiţit şi care este incorectă politic inclusiv în zilele noastre (The Hateful Eight), în timp ce The Revenant are muliple căi şi niveluri de interpretare. Ceea ce înseamnă că The Revenant este un film mai bogat stilistic şi mai profund, dar în acelaşi timp îşi asumă mai multe riscuri. Prin comparaţie, The Hateful Eight este o glumiţă, o şotie (ce-i drept, genială) a lui Quentin Tarantino care îşi asumă pe deplin statutul de trăznaie, prin urmare se menţine la un nivel artistic asumat fără prea mari riscuri.

Ceea ce face totuşi The Hateful Eight un film de nota 10 şi The Revenant un film de nota 8 este că The Revenant nu reuşeşte în tot ce îşi propune.

 

Vizionarismul lui Iñárritu

Aşadar, aceasta nu va fi o cronică ce-şi propune să demonstreze că acestea sunt filme bune care merită să fie văzute la cinema. Este clar pentru oricine care are o minimă cultură filmică faptul că ambele pelicule şi-au asigurat pe deplin locul în istoria cinematografiei şi vor fi studiate şi peste 20, şi peste 30 de ani, drept clasice, îndrăzneţe şi vizionare.

The Revenant arată de parcă ar fi fost imaginat de Mihail Kalatozov, scris de Terrence Malick, produs de James Cameron şi regizat de Andrei Tarkovski. Rădăcinile şi influenţele sale ar putea la fel de bine să se constituie într-o prelegere despre istoria cinematografului. Îmi aduce aminte de gluma aceea că James Cameron, înainte să scrie scenariul pentru Titanic, a constatat că ce-i trebuie unui film ca să ia o puzderie de Oscaruri este o poveste de dragoste pe fundalul unei mari tragedii a umanităţii.

De la Tarkovski şi de la cinematograful rusesc, în general, se resimte atât poezia vizuală, cât şi simbolurile. Calul, copacul, biserica, apa, bizonii, cerul – multe piste de interpretare pentru fiecare dintre acestea. The Revenant invită la vizionări repetate cu dicţionarul de simboluri într-o mână şi cealaltă pe butonul de pauză. Însă prima vizionare trebuie să fie musai într-un cinematograf – cu cât mai mare, cu atât mai bine. Numai astfel puteţi simţi ritmul filmului, emoţia personajelor, experienţa priveliştii impresionante, frumuseţea decorurilor naturale.

De la James Cameron, se simte mâna de fier a preciziei tehnice, austeritatea experienţei de filmare şi perfecţiunea tehnică: imaginea, scenografia, compartimentul sonor, montajul, efectele vizuale.

the-revenant-image-leonardo-dicaprio-alejandro-gonzalez-inarritu

De la Mihail Kalatozov se simte căutarea omului pentru sensul suprem în mijlocul pustietăţii, precum şi capcanele ideologiilor atunci când personajele au de luat decizii de viaţă şi de moarte.

De la Terrence Malick, filmul parcă ia căutarea spiritualităţii ca expresie definitorie pentru sufletul omenesc, drept tânjire profundă, obsesivă, ancestrală şi universală.

Acum să intrăm în profunzimile lui The Revenant.

Acţiunea filmului se petrece în 1823 şi este inspirată vag de fapte reale: a existat un Hugh Glass, care a trecut prin repetate şi variate experienţe care pe alţii i-ar fi omorât şi care a trăit în mijlocul pustietăţii din Vestul Sălbatic şi îngheţat de pe lângă râul Missouri. Nici nu se împliniseră 50 de ani de la fondarea SUA, iar în multe zone amerindindienii încă erau stăpâni pe teritoriu. Aceştia sunt portretizaţi ca foarte îndemânatici, precişi, eficienţi, elevaţi spiritual şi mai morali decât cotropitorii americani şi francezi. Cine nu ştie istorie, uitându-se la The Revenant s-ar putea întreba oare cum au supravieţuit sărmanii, neîndemânaticii, violatorii şi rapacii colonişti fără Superman în faţa amerindienilor.

 

 

Ideologia lui The Revenant

Prima condamnare morală într-un film făcut de un mexican cu bani americani despre istoria americanilor şi aclamat la ei acasă este că rapacitatea acumulării resurselor naturale cu orice preţ, în dauna celor mulţi, drepţi şi nativi, este aducătoare de moarte şi distrugere – nu doar moral, ci şi spiritual. Şi, în caz că americanii încă mai rezistă acestei lecţii, sutele de milioane de mexicani o vor dovedi cu vârf şi îndesat în istoria şi demografia secolului XXI, după cum a prevăzut George Friedman în cartea sa pe care am recenzat-o aici. Americanii se pot retrage acum cu coada între picioare şi îşi pot turna cenuşă în cap şi pentru episoadele Afghanistan, Irak, Libia, Siria, etc.

A doua condamnare este împotriva segregării culturale dusă la extrema exterminării reciproce – studiu de caz: triburile indiene care se măcelăresc între ele. Aşadar, dacă Superman nu i-a salvat pe sărmanii, lacomii, alcoolicii şi criminalii de colonişti, cu siguranţă i-a salvat faptul că indienii s-au omorât între ei – aceasta pare să fie singura explicaţie plauzibilă din cele disponibile în film, pentru supremaţia albilor. Aşadar, dragi concetăţeni americani şi hispanici, lăsaţi cuţitele deoparte şi zâmbiţi larg, că altfel papa Iñárritu nu mai pupă un Oscar şi anul ăsta. Oricum, poate dacă nu câştigă Oscarul, poate va câştiga vreun premiu Nobel pentru pace prin artă (deşi încă n-am citit titlul „acest film a oprit un război”).

A treia condamnare în film este a ateilor. Personajul principal negativ în film este ateu. Este bine pentru Iñárritu că nu este şi homosexual, evreu, sau negru, că altfel Carol, The Danish Girl, Straigh Outta Compton sau The Son of Saul s-ar fi putut alege cu o nominalizare şi la Oscarul pentru cel mai bun film, în detrimentul lui. Este rău să fii ateu, filmul ne învaţă, pentru că toate celelalte personaje cred în ceva – nu contează prea mult în ce, de fapt filmul nu este prea clar în legătură cu asta (agenda corectă politic spune că „vag” este tonul just pentru o asemenea întreprindere). În orice caz, Dumnezeu nu este o veveriţă – măcar atâta lucru e clar din film.

După ce a condamnat imperialismul american fără un discurs comunist, a pledat pentru toleranţa interrasială şi I-a dat lui Dumnezeu o definiţie negativă prin excludere, lui The Revenant nu-i rămâne decât să bântuie conştiinţa Academiei Americane de Film, care nu va mai trebui să aştepte un an ca să dea Oscarul pentru cel mai bun film unui film corect politic pe o temă pe care Quentin Tarantino merita de fapt. Adică, aşa cum s-a întâmplat cu porcăria de 12 Years a Slave după westernul politic Django Unchained (foarte incorect politic).

Ceea ce m-a deranjat cel mai tare la 12 Years a Slave nu a fost nici scheletul dramatic destul de subţire, nici finalul banal, obosit şi plictisitor şi nici pretenţiozitatea lirismului vizual, ci faptul că prezenta un fals flagrant drept o autenticitate morală şi istorică: scena în care personajul principal este pus să o biciuiască pe cealaltă sclavă nu era cu nimic excepţională, ba chiar era o practică obişnuită pe care sclavii care ajungeau în poziţii de conducere erau puşi să o facă.

The Revenant, în schimb, nu este o propagandă subţire, comercială şi proastă precum 12 Years a Slave, ci este un film cu multiple niveluri de interpretare, cu o bogăţie vizuală şi simbolistică, cu personaje tridimensionale. Totuşi, păcătuieşte prin cuminţenie şi ipocrizie. Nu blatantă, ci subtilă.

Câteva exemple sunt date de acest recenzor aici. Scena finală este în acelaşi timp una care conţine în sine o ironie destul de funebră şi care ridică întrebarea motivelor reale pentru care Hugh Glass ia decizia din punctul culminant.

Desigur, aceste mici derapaje nu iau din faptul că filmul este o capodoperă genială, în schimb îi iau din perfecţiune, din strălucire, şi arată că de fapt un act artistic îndrăzneţ nu este recunoscut la valoarea lui în vremea pentru care îşi are timpul: The Hateful Eight ar fi meritat nominalizările la Oscar pentru film, regie sau măcar scenariu. Nu în detrimentul lui The Revenant, ci alături de el (mai ales că la scenariu nici nu ar fi concurat, luând în considerare că The Revenant e scenariu adaptat, iar The Hateful Eight scenariu original).

 

Spiritualitatea în The Revenant

the-revenant-set-design-007Hugh Glass are un vis. În vis, apare o biserică. În biserică, apare un copac în mod deosebit (veţi vedea care e în film). Copacul este un fel de scară a lui Iacob, atâta doar că acest simbol, arborele, are o semnificaţie sugestivă atât la amerindieni, cât şi la creştini. Biserica este distrusă, în schimb copacul este viu. Semnificaţia este că Hugh Glass îşi redescoperă conştiinţa într-un loc uitat de lume, distrus. Creaţia lui Dumnezeu este distrusă de om. Casa lui Dumnezeu, în film, este distrusă de om. Omul tinde să se raporteze la planul spiritualităţii în primul rând prin rudele sale. Vorbind despre cum îi abordează pe adolescenţii care se declară atei, un preot pe care îl cunosc a afirmat că le spune: „tu îi iubeşti pe părinţii tăi, nu-i aşa? Şi vrei să fii mereu cu ei. Ei bine, creştinismul asta spune: că poţi să fii mereu împreună cu ei, în eternitate”. Cei dragi, dispăruţi, familia ucisă, se transformă în altar al jertfei pe care, ca un creştin, este chemat să o lase în mâna lui Dumnezeu. Hugh Glass îşi descoperă misiunea creştină urmând vorbele unui indian. Bunul samaritean este un indian. Însă Hugh Glass nu se renaşte din apă şi duh, deşi supravieţuirea sa din râu poate fi interpretată de unii drept un botez. Hugh Glass se renaşte, vorbind simbolic vizual, dintr-un cal. În acest film, după cum bine remarca acest cronicar, Dumnezeu este o noţiune relativă şi difuză în reprezentarea personajelor, însă ceea ce este comun acceptat ca un act deasupra firii este comportamentul moral, biruinţa asupra păcatului, în cel de-al 12-lea ceas. Tocmai din cauza acestui intenţionat vag, filmul nu poate fi interpretat cu certitudine ca fiind ecumenist, sau pro-creştin, sau pro-şamanist, sau pro-ecologist, sau pro-new-age-ist. Are de toate pentru toţi, câte puţin pentru fiecare şi de ajuns pentru toată lumea.

Călătoria lui Hugh Glass mai poate fi interpretată şi ca fiind una care aduce viaţa în armonie cu natura. Amerindienii trăiesc în armonie cu natura, chiar dacă în film fac focul exact ca albii. Hugh Glass trăieşte în armonie cu natura şi se vindecă de rănile sale, reuşeşte să supravieţuiască. Este grav rănit, însă continuă să-şi revină, din nou şi din nou, într-o manieră credibilă şi coerentă, în mare parte datorită scenariului care lasă loc de desfăşurare acţiunii, regiei care stabileşte un ritm temeinic şi lent şi mai ales interpretării lui Leonardo DiCaprio care cel mai probabil îşi va merita Oscarul, dacă îl va lua. Ceea ce îi poate aduce viaţa spirituală este un gest neaşteptat , care în acelaşi timp îi poate aduce viaţa fizică, într-un twist care îmi aduce aminte de dialogul dintre Dumnezeu şi împăratul Solomon:

  • Doreşti să ai înţelepciune, sau bogăţie?

  • Înţelepciune

  • Pentru că ai răspuns aşa, ţi le voi dărui pe amândouă

Cu siguranţă, este un film pe care diferite confesiuni creştine îl vor găsi relevant şi reprezentativ pentru această morală, cum se poate observa şi aici.

Şi, ca să nu par cârcotaşul de serviciu, se pare că critica de film americană i-a acordat, per ansamblu, între toate filmele anului 2015, lui The Revenant, locul 22 din 30. Detalii aici.

 

Istoria SUA spusă pe şleau, cu şăgălnicie

The Hateful Eight începe, în mod cu totul neobişnuit pentru un film de Tarantino, cu imaginea lui Iisus Hristos pe cruce. Adică de Crăciun, când Hristos se naşte, este lansat un film care ne vorbeşte despre jertfa în numele dreptăţii, pe care fiecare din noi este chemat să o facă. Asta, dacă vrem să ne bucurăm de viaţa veşnică.

The Hateful Eight Cross

Ziua a opta, care urmează celor 6 zile ale creaţiei şi zilei a şaptea a odihnei, simbolizează „ziua Învierii, al transfigurării, al vestirii erei viitoare veşnice: ea cuprinde nu numai Învierea lui Hristos ci şi pe cea a omului.” (Dicţionarul de Simboluri de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant , vol. II, p. 381). 8 este totodată simbolul infinitului.

The Hateful Eight continuă tradiţia lui Tarantino de rescriere a istoriei, după Inglorious Basterds şi Django Unchained. Ce vedem în film este o alegorie a istoriei SUA cel puţin până la Războiul Civil şi ne invită să privim dintr-o altă perspectivă istoria cunoscută a SUA.

Istoria corectă politic ne spune cum războiul dintre Nord şi Sud a fost despre eliberarea negrilor de sub asuprirea albilor. În realitate, a fost un război care ţinea de finanţe. Albii au fost asmuţiţi împotriva negrilor, sclavii împotriva stăpânilor, bogaţii împotriva săracilor, Nordul împotriva Sudului, iar cei care câştigau cel mai mult este cei care împrumutau ambele tabere ca să se aprovizioneze cu armamament.

Avem două vehicule ale semnificaţiei în film, care duc acţiunea mai departe: pe de-o parte, căruţa în care Marquis (Samuel L. Jackson) şi Chris (Walton Goggins) urcă. O condiţie pentru a urca în acea căruţă este ca personajele să poarte cătuşe. Această condiţie este abolită indiferent de rasă sau partizanat, deoarece John (Kurt Russell) nu are încredere în Chris – este o problemă de bani.

Apoi, cabana unde sunt izolate personajele de viscol (precum continentul american de oceane) este setată pentru un conflict între cei din Nord şi cei din Sud (atenţie la vizionarea filmului – cine face propunerea prima dată? Oswaldo, care pretinde că este de-asemenea un om al legii). Atunci când părţile aparent rivale – de exemplu Marquis şi Chris, reprezentând Sudul şi Nordul se prind că au fost înşelaţi, ei sunt, până în ultima clipă, asmuţiţi unul împotriva altuia şi momiţi cu bani, cu ameninţarea duşmanului străin, etc. Sună familiar cu ce s-a întâmplat în Războiul Civil? Sună familiar cu ce se întâmplă cetăţenilor de rând în SUA în prezent? În acest context, invitaţia trailerului („petreceţi Crăciunul cu cineva pe care îl urâţi”), poate căpăta o nouă dimensiune. Pentru cei deranjaţi de creştinism, Acesta poate fi chiar Hristos.

The Hateful Eight nu este doar un anti-western făcut în cheie comică de Tarantino, este şi un film politic, o analogie matematic calculată pentru a ilustra cum istoria se repetă, cum declaraţiile politice sunt falsificate şi cum minciuna este aliatul nr. 1 al forţei dreptăţii. Marquis reprezintă FBI-ul în varianta sa modernă: inventează pentru a-i determina pe unii să comită crime apoi spune că a fost legitimă apărare, foloseşte documente false pentru a atesta autoritatea şi a câştiga încrederea, iar la sfârşit îşi ia laurii pentru că a prins personajul negativ.

Într-un fel, banda criminală din film poate fi asociată cu masoneria, care la data înfiinţării SUA era interzisă în Europa. Chris şi Marquis sunt asociaţi cu legea americană, care nu ar fi reuşit să-i dea de capăt decât cu riscul propriei periclitări. Numai că, în acestă interpretare, ameninţarea celor 15 membri ai bandei s-ar putea să fie reală şi cei care cunosc adevărul să fie morţi fără a putea sufla o vorbă despre asta.

Finalul filmului este coşmarul oricărui producător american, opusul oricărei reţete de succes pentru un film pe care lumea vrea să-l vadă şi poate să-l înţeleagă. Conţine, de asemenea, o reinterpretare macrabră a cuvintelor din scrisoarea lui Abraham Lincoln, „mână în mână, către un ţel comun”.

Din cei 8 „plini de ură”, niciunul nu are pretenţia să îşi spele păcatele, însă 3 ajung să fie mai degrabă personaje pozitive, 4 mai degrabă negative, iar unul care iniţial este neutru pare să încline mai degrabă să fie manipulat spre partea negativă. Aşadar, set-up-ul nu este deloc prietenos de la bun început.

Quentin Tarantino se foloseşte în mod ingenios de alegorii ale trecutului pentru a face un mesaj adresat viitorului. Iñárritu se foloseşte de metafore ale trecutului pentru a face un mesaj adresat prezentului. De aceea, Inarritu este apreciat astăzi, pentru că ceea ce spune el este acceptabil social, politic şi ideologic, în timp ce dialogul următor este reprezentativ pentru discursul lui Tarantino:

  • Acum mulţi ani, Minnie avea un semn la bar pe care scria: „accesul interzis mexicanilor şi câinilor”. Acum vreo doi ani, l-a scos. Ştii de ce?

  • De ce?

  • Pentru că a început să dea voie câinilor să intre.

Desigur, The Hateful Eight nu este pe faţă un film creştin, aşa cum The Revenant nu este pe faţă un film anti-creştin. Dar discursurile celor două filme sunt diferite în temperatură: unul este călduţ, celălalt fierbinte. Amândouă sunt filme sângeroase (tag-line-ul promoţional de la The Revenant este chiar „sânge pierdut. viaţă găsită” – măi să fie, oare o fi vorba de creştinism?) . Cu ce scop, cu ce mesaj, şi cine beneficiază din asta? Iată nişte întrebări pentru cinefili, iar nu pentru cinefagi.

Istoria demonstrează că cel care nu-şi face singur ordine în casă va trebui să suporte ordinea făcută de altul. Dar, desigur, ca să vezi toate aceste lucruri în aceste filme, trebuie să ştii istorie. 

PS: Iisus Hristos nu a fost corect politic.

Filmul a rulat la Cinema Elvire Popesco/Institutul Francez în februarie 2016.

Cronică de Ștefan Alexandrescu

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.