Cine caută răspunsuri, culege puncte de vedere. Cine caută întrebări, cultivă orizonturi.

Motto:

”Dacă ai credință, poți să muți și munții din loc.

Dacă ai însă și înțelepciune, îl lași acolo, că-i mai bine așa”.

  

Am scris despre leadershipul actual în politica românească și am observat că nu mi-a sărit nimeni în cap, așa că m-am hotărât să scriu și despre proteste, asumându-mi mai multe puncte de vedere, din care unele ar putea să pară contradictorii. Toate aceste puncte de vedere vor deranja pe cei care nu sunt de acord cu ele, mai ales că nu am intenția să le argumentez de la Adam și Eva încoace. Pentru orice eventualitate, aceia care doresc să afle mai mult despre ramificațiile acestei povești, sunt invitați să cerceteze linkurile pe care le-am plasat cu generozitate.

  

Ce e prea mult, e prea mult. Dacă spunem asta, poate ajungem să și credem.

(A)sentimentul mulţumii care protesta în noiembrie 2015 pe străzile din Bucureşti despre cum „corupţia ucide” părea să fie: „Gata, dom‘le, există o limită, şi-au făcut de cap de-ajuns până acuma!”. O asemenea spăşenie este memorabilă la români, cu atât mai mult că pare a fi exprimată în public, desigur, nu la persoana I, ci la persoana a III-a. Ideea cu lupta împotriva corupției se reia în februarie 2017, cu ocazia unei ordonanțe de urgență care i-ar scăpa pe marii corupți de responsabilitatea în cazul unor acuzații procesate de justiție.

Atunci când Nelson Mandela a demarat procesul de iertare colectivă a celor care au comis crime în regimul de Apartheid, cei responsabili aveau obligația de a mărturisi public crimele lor, cu detalii privind cei care au fost implicați, cu promisiunea că vor fi absolviți de pedeapsă dacă își vor recunoaște vina. Totuși, acest demers nu a venit obligatoriu și cu solicitarea ca acești să-și ceară iertare sau măcar scuze. Poporul pare că a înghițit gălușca și de atunci Africa de Sud este dat ca un exemplu istoric în care lupul doarme frățește cu oaia. Dacă te interesează un studiu aprofundat al acestei ultime remarci, te invit să citești pp. 38-43 și 124-145 din lucrarea de doctorat ”Chasing the Forgiveness Ideal: case Studies in Restorative Justice, Post Apartheid South Africa and the Pastoral Care of Victims of Domestic Violence” de Maria Anne Mayo.

Atunci când Traian Băsescu în calitate de președinte al României a incriminat comunismul în 2006, CNSAS a fost înființată cu rolul de a tria persoanele care aveau accesul la funcții politice, dar asta nu i-a împiedicat pe unii foști membri ai Partidului Comunist Român sau chiar colaboratori cu securitatea să acceadă la funcții politice extrem de importante în stat. Condamnarea celor care au fost responsabili de crimele comunismului și de mineriade nu s-a făcut decât simbolic și extrem de târziu. Iliescu încă o duce bine, a fost în continuare senator și după 2006, iar în 2017 e invitat să dea declarații.

Că președintele Klaus Iohannis a ”dat un tun” de 15-18 miliarde de euro nu mai impresionează pe nimeni. Ce ți-e 15 milioane, ce ți-e 15 miliarde, la urma urmei oricum sunt niște cifre astronomice pe care omul de rând nici nu prea le percepe ca dimensiune. La urma urmei, a mutat și Ponta 19 miliarde de datorii din contul FMI în alte conturi conform declarațiile halucinante pe care le-a făcut privind activitatea sa de premier. Astea nu sunt motive ca lumea să iasă în stradă. Morala este simplă: pe principiul contractului psihologic ilustrat în acest articol, e OK să furi atâta vreme cât nu scrii că e OK să furi (și, mai ales, Doamne ferește, să scrii și CÂT e OK să furi). Furtul a miliarde de euro nu reprezintă un motiv de ieșit în stradă, dar ca un politician să creadă că i se cuvine să fure câteva zeci de mii de euro este strigător la cer. Da, e adevărat că s-a protestat și împotriva lui Iohannis, dar nu din cauza asta.

Când s-a protestat cu privire la Roșia Montană, a fost privită închiderea lucrărilor acolo ca o mare victorie. Câinii latră la Roșia Montană, caravana trece la Certej. Poporul doarme în continuare. Cât despre gazurile de șist, Chevron n-au fost alungați de protestatari, ci de faptul că au socotit că nu face daraua cât ocaua ca să extragă din România ce aveau nevoie. Rezultatul? Statul român plătește.

Când s-a protestat în legătură cu actele biometrice și s-au strâns peste 1 milion de semnături pentru a se face referendum, i-a băgat cineva în seamă? Actele biometrice s-au încetățenit (pașaport, card național de sănătate, peste câțiva ani și buletin de identitate), chiar dacă decizia a fost contestată chiar și în tribunal, și în consultarea cu societatea civilă, și în proteste, și în procesul de transparență decizională. Nu a contat nici măcar că normele de implementare contraziceau însăși legislația actelor biometrice. Curtea Constituțională a dormit în papuci, Avocatul Poporului la fel.

Când s-a protestat împotriva legalizării parteneriatelor civile și s-au strâns 3 milioane de semnături pentru modificare Constituției pentru introducerea unui articol pentru protecția familiei, s-a întâmplat ceva? Nu, desigur. Am și pierdut șirul protestelor pentru susținerea drepturilor familiei și a marșurilor pentru normalitate care s-au ținut în ultimii ani. Comisii din Camera Deputaților dau undă verde parteneriatelor civile.

  

De ce contează tocmai ACESTE proteste?

De ce acestea sunt ilustrate în presa națională și internațională? Păi, pentru că este util politic. Au ieșit oameni spontan în stradă? Minunat! Ia să vedem cum pot să fie direcționați!

Au dreptate protestatarii să ceară abrogarea infamei ordonanțe de urgență? Au dreptate, căci este culmea infamiei să legalizezi furtul public. Au dreptate protestatarii să ceară demisia premierului și a celor doi președinți ai Camerei Deputaților? Au dreptate, căci tupeul nemăsurat al acestei șleahte de tâlhari pe bună dreptate au atras investigațiile Laurei Codruței Kovesi, indiferent cât ar protesta Călin Popescu Tăriceanu (care își face planurile să-i ia locul lui Iohannis în cazul unei suspendări): cine știe pe cine au vrut să scape cu prioritate când au dat ordonanța: oare pe Dragnea? Au dreptate protestatarii să ceară demisia lui Iohannis? Au dreptate, dar din motivele greșite: că doar omul nu e la prima lovitură de stat pe care o încearcă. Au dreptate protestatarii să rămână să protesteze indiferent de ce face Guvernul? Au dreptate, căci OUG 14/2017 (care abrogă 13/2017) a fost deja contestată la Curtea de Apel. Ca să vezi, ce coincidență uimitoare, cine se plânge de faptul că în contextul continuării protestelor, s-a mai dat încă o lege de respingere a OUG 13/2017: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu. Cine știe prin ce matrapazlâc administrativ, legislativ sau juridic vor reuși să strecoare o idee asemănătoare cu cea a amnistiei în următoarele săptămâni? La urma urmei, se poartă obiceiul și pe la case mai mari: vezi referendumurile care au respins constituția europeană, ulterior devenind Convenția de la Lisabona.

Au dreptate cei care susțin că acești protestatari sunt manipulați? Au dreptate, căci protestul lor este vizibil doar pentru ca CINE TREBUIE SĂ CÂȘTIGE. ”Cine trebuie” s-a stabilit în culise, departe de ochii electoratului. Au dreptate cei care susțin că protestul este încurajat de oamenii lui Soros? Au dreptate, căci dacă hoții noștri fură atât de mult, nu mai e loc pentru hoții lor! Au dreptate cei care susțin că protestele sunt încurajate de multinaționale, care vor să dea jos un Guvern ce a amenințat deja că va impozita local profiturile acestora? Au dreptate, pentru că există cu siguranță o miză și aici. Au dreptate cei care spun că ei au venit din proprie inițiativă în piață să protesteze fără să fie manipulați de nimeni? Au dreptate, că doar toată lumea protestează împotriva dușmanului comun, indifent din ce motive.

Nu cred că acest protest este organizat de oamenii lui Soros, dar cred că daca aceștia și-ar fi propus, ar fi reușit să îl preia foarte ușor. Oare chiar au făcut-o? Sorin Grindeanu susține că apreciază creativitatea protestatarilor, dar multe pancarte (deja disponibile la locul protestului) sunt uimitor de similare cu cele anti-Trump. Ce coincidență interesantă!

  

Între solidaritate şi spirit de turmă, care e soluţia?

În România, se pare că libertatea de a exprima opinii diferite nu se numește democrație, ci diviziune chiar și în rândul istoricilor. De fapt, vehemența scinziunii între părinți și copii (fiecare cu exagerările lor), între PSD-iști și anti-PSD-iști vine din faptul că românii nu au o cultură a ascultării reciproce. În plus, stau cam prost cu înţelegerea. Există unii care protestează împotriva protestatarilor, că nu au o viziune comună, că au prea multă ură, că sunt proști, că sunt manipulați, că nu sunt solidari, pierzându-se din vedere că cei care protestează în fața Guvernului nu sunt o comunitate. Nu sunt nici măcar un colectiv. Ei nu sunt animați de solidaritate decât ”împotrivă”. Ei știu clar ce NU VOR. Dacă stai să discuți cu privire la ce vor să se întâmple, formulat pozitiv, se ajunge ușor și repede la păreri diferite, pentru că motivațiile sunt diferite.

Solidaritatea este un termen frumos. La o biserică ortodoxă la care am fost în perioada protestelor din noiembrie 2015, s-a ţinut o predică frumoasă despre cum solidaritatea este o mare virtute a poporului român. Ce gând frumos! Atâta doar că ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în stradă, proteste contra aia și cealaltă, nu este solidaritate. Să vedem ce înseamnă termenul.

1. Faptul de a fi solidar; răspundere comună. 2. Unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înțelegere. ♦ Coeziune

Aşdar, primul sens se referă la răspundere comună. Însă răspundere faţă de ce anume, mai exact? Poate fi considerată masa nenominală de oameni care au protestat colo sau colo răspunzătoare pentru căderea Guvernului? Dacă da, atunci, în faţa cui răspunde? Răspunderea cui este pentru aplicarea sloganurilor în vieţile lor? Ale lor, mai exact ale fiecăruia, individual.

Aşadar, solidaritatea bazată pe înţelegere la români funcţiona cam aşa la protestele pentru Colectiv: „dacă nu eşti cu mine, eşti împotriva mea, aşa că ar fi bine să fii furios pe cine sunt eu furios, că altfel nu mai suntem prieteni”. Comuniunea de interese nu a existat niciodată la nivelul mulţimii, există poate cel mult comuniunea de stare: unul e furios pe Guvern că au crescut taxele în cutare zonă, altul e furios pe Biserică pentru că i-a cerut preotul mai mulţi bani la nuntă (decât se aştepta), altul e furios că un prieten i-a rămas nenorocit la incendiul de la Colectiv (ce nume convenient, nu-i aşa?). Protestele organizate cu ocazia Colectiv nu au fost suficient de solidare, pentru că motivațiile erau prea diferite. De data aceasta, ținta pare a fi puțin mai clară: să dăm jos pe toată lumea și să punem alții, tot de-ai lor!

Aşadar, ce rămâne în comun la colectiv nu mai este decât spiritul de turmă (psihosociologic vorbind, gregarismul), o unealtă deosebit de utilă în mâinile celor care vor să mătrăşească guverne pentru a le înlocui cu altele care să dea legi după aceleaşi valori, aceleaşi interese, pentru care nici ei, nici cei ce i-au pus acolo şi nici cei din stradă nu sunt răspunzători.

Grigore Cartianu, în cartea sa, „Crimele Revoluţiei. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN”, încearcă să înţeleagă la ce se referea Silviu Brucan când caracteriza poporul român în ianuarie 1990 ca „stupid people”:

<<Un popor pe care să-l minţi la televizor şi el te crede cu sfinţenie; îl mitraliezi şi dai vina pe terorişti, iar el pune mâna pe arme şi fuge bezmetic să-l prindă; îi oferi cadavre de ofiţeri români pe care scrii „terorişti”, iar el face pipi pe mortăciuni; îi pui la conducere agenţi sovietici, stalinişti notorii, comunişti înrăiţi, iar el se uită la ei ca la salvatori providenţiali; te proclami „emanaţie a Revoluţiei”, iar el nu obervă că ai lipsit de la Revoluţie; îl serveşti cu o contrarevoluţie, iar el crede că e cea mai curată revoluţie; îi iei puterea cu care se trezise în braţe, şi el pleacă liniştit acasă; iar după toate astea, abia aştepţi să te voteze în chip democratic!”>>

  

Locul controlului

Acum, sunt curios câţi din cei care au protestat în stradă împotriva corupţiei o vor respinge, la nivel individual, atunci când aceasta le-ar aduce avantaje? Principiile se numesc aşa pentru că le urmezi şi atunci când nu-ţi convine. Oare cei care au ieşit să protesteze împotriva Guvernului n-au beneficiat niciodată de pe urmele corupţiei?

Nu am auzit vreodată vreun protest de stradă în lume care să sune cam aşa: „noi suntem de vină că i-am votat pe idioţii care sunt acum la putere!”, „noi am tolerat corupţia câtă vreme am avut câştig de pe urma ei!”, „noi am fost indiferenţi la efectele corupţiei atâta vreme cât nu ne afecta personal!”, „noi ne dăm demisia pentru că nu ne-am făcut bine treaba”. Ei, pentru aşa ceva, chiar ar trebui ceva curaj!Restul, e gargară gregară?

Tu, pentru interesele cui ai ieşi în stradă? Şi pentru răspunderea cui? Oricum nu contează: vor fi cu siguranţă nişte politicieni bucuroşi dacă mai strângi nişte prieteni şi vă manifestaţi „solidaritatea” în stil românesc. Ei au pierdut alegerile anul trecut, dar dacă se alege cu anticipate, cine știe? Poate vei vota dracul alb în locul dracului negru. Sau, pardon, roșu, am uitat…

Au dreptate oamenii care protestează? Da. Au dreptate cei care nu sunt de acord cu ei? Da. Contează? Nu. Nu contează că ai dreptate. Nu a fost niciodată suficient să ai dreptate, a constat întotdeauna cum știi să demonstrezi asta. Nu contează că protestezi. Tu, românule, meriți mult în raport cu cine ești ca ființă umană, nu în raport cu modul în care știi să ceri ce îți dorești. La urma urmei, ce îți dorești s-ar putea să nu fie ceea ce ai nevoie.

E ușor să sesizezi propaganda când nu ești de acord cu ea. E ușor să ridiculizezi lozinci generale. E ușor să citești o mulțime de articole și să te crezi informat. E ușor să crezi că susținând un anumit partid sau candidat lucrurile se vor rezolva, sau că dând jos un anumit politician sau un partid lucrurile se vor schimba. Ceea ce rămâne constant este că însăși cetățenia românească reprezintă temeiul pentru care se permite statului român să te abuzeze prin legile strâmbe care deja există. Ceea ce deranjează este plata strâmbă, nedreaptă pentru acest abuz. Statul român știe să abuzeze, dar nu și să compenseze.

  

Care vor fi rezultatele acestor demersuri?

Să zicem că demisionează Guvernul. Va fi numit un alt premier, cel mai probabil tot din PSD, pentru că altfel nu ar fi susținut și acceptat de parlamentari cabinetul pe care îl propune. Și chiar dacă s-ar organiza alegeri anticipate, PSD-ul ar lua tot majoritatea (poate nu chiar atât cât a luat în toamnă, dar configurația ierarhiei s-ar păstra cam aceeași). Consecințele pentru următoarele luni sunt destul de evidente:

• Cei care au răcit țipând în ger vor plăti la medici tratamentele. Statul decontează parțial. Cu banii de la tine. Restul, tot protestatariii îi plătesc.

• Guvernul se așteaptă ca încasările la buget să crească anul acesta cu 15 % în condițiile în care taxele nu au fost mărite, dar au fost mărite salariile. Cine plătește? Toată lumea, desigur.

• Klaus Iohannis va avea un oarece câștig de imagine pentru că a fost în asentimentul protestatarilor anti-PSD.

Protestatarii au considerat inadecvat ”mi-se-cuven-ismul” (entitlement) politicienilor de a stabili că unii sunt mai egali decât alții. În același timp, este bine ca și aceștia să devină conștienți că lor nu li se cuvine nimic în mod deosebit. Nimeni nu este obligat să facă ce vor ei. Ei reprezintă o minoritate în această anocrație zisă ”democrație”. Ei reprezintă o minoritate oricum ai lua-o. Și chiar dacă ar fi o majoritate, nu contează. Guvernele, Parlamentele, președinții și celelalte instituții ale statului au demonstrat cu succes până acum ignorarea unor majorități de milioane (fie că e vorba despre referendumul pentru Parlamentul Unicameral, fie că e vorba de inițiativele de referendum pentru care s-au strâns semnături).

Principalele beneficii pe care le manifestă protestarii sunt ventilarea în public a emoțiilor negative și socializarea (parcă văd peste cîțiva ani niște povești de dragoste care încep așa: ”ne-am cunoscut la proteste și parcă avea pe vino-ncoa atunci când m-am uitat la ea”).

Puterea poporului în România este dată de iluzia conferită alegerilor electorale și protestelor care ”dau jos guverne” (vezi guvernul Boc înlocuit de Guvernul Ungureanu, Guvernul Ponta înlocuit de Guvernul Cioloș, etc.). Cine caută să investigheze puțin la Constituție, bine ar fi să vizioneze documentarul lui Cornel Mihalache, ”Piepturi goale și buzunare pline”, ca să se lămurească cu privire la ce înseamnă democrația românească în spiritul Revoluției.

 

  

Tu cu ce rămâi?

Acum, pentru încheiere, câteva întrebări pentru toată lumea:

1. Câți din participanții la protest au venit cu ele de acasă, făcute de mânuța lor, și câți le-au găsit la loc?

2. Cum se face că în vreo două săptămâni deja s-a scos o carte cu lozincile scandate la proteste?

3. Cum se face că majoritatea participnaților la protest au venit în grupuri?

4. Despre câte din protestele sau subiectele despre care am scris în acest articol știai?

5. Cât de legitim ți se pare un protest democratic cu care nu ești de acord?

6. Cât de mult merită să plătești ca politicienii să își facă afacerile pe banii tăi?

7. Cât de mult poți să protestezi fără să te bage politicienii în seamă?

8. Cât de mult poți să vorbești de rău pe cei cu care nu ești de acord?

9. Cu cine ar merita să fie înlocuit Sorin Grindeanu ca premier? Câți mai cred ca tine?

10. Cu cine ar merita să fie înlocuit Liviu Dragnea ca președinte al Camerei Deputaților? Câți mai cred ca tine?

11. Cu cine ar merita să fie înlocuit Călin Popescu Tăriceanu ca președinte al Senatului? Câți mai cred ca tine?

12. Ce este mai acceptabil: să avem o constituție și legi care nu sunt respectate, sau să avem o constituție și legi strâmbe care să fie respectate?

13. Ce partid ar putea, în termeni realiști, să preia locul fruntaș în ierarhia preferințelor electorale din România, în următorii 2 ani?

14. Cât îți permiți să scoți din buzunar, indirect, pentru participarea la proteste?

15. Când aleg televiziunile să pună camerele pe proteste? Oare contează mai mult numărul protestatarilor sau cauza pentru care protestează?

16. Cine își permite să acopere mediatic un protest în direcția unei schimbări pe care nimeni nu are în plan sau în avantaje să o schimbe?

17. Cât de mult ai citit păreri cu care nu ești de acord fără să-i insulți în mintea ta pe cei care le-au emis?

18. Câte din argumentele pe care le servești în discuțiile pe marginea acestor subiecte le-ai găsit tu gândind individual și câte le-ai luat servite deja de la alții?

19. E adevărat că IQ-ul unei mase de oameni este egal cu IQ-ul cel mai mic înregistrat în acea masă?

20. Cât de mult adevărul reprezintă ceea ce vrei tu să se întâmple?

21. Tu ce ai nevoie de fapt, din toată această poveste?

22. Ce crezi că (ți) se cuvine să se întâmple în urma protestelor?

23. Dacă ar fi să iei niște lecții de viață din aceste proteste și mediatizarea lor, cum ar suna aceste principii?

24. Cum ai ști că ce crezi de fapt nu e adevărat?

25. Cum ar putea fi puse aceste proteste în slujba unui obiectiv mai important?

  

Ștefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare și resurse umane

Anunțuri

Care este esența vieții?

Motto:

”Dacă vrei să te mântuiești, cu întrebarea să călătorești!”

povață ortodoxă

Aș vrea să scriu un articol care să surprindă esența vieții. Să aibă, cumva, toate răspunsurile posibile la întrebările cele mai bune pe care orice cititor le-ar putea gândi. Genul de experiență despre care cititorii să afirme: ”Asta este! Acest articol mi-a deschis ochii și mi-a schimbat viața!”.

The Horace Wilkinson Bridge in Baton Rouge by Sewtex. Licența CC-By SA 3.0

 Trebuie să fie (cel puţin) o soluţie, oricare ar fi problema, nu?

Am crescut cu o preocupare puternică pentru funcționalitate. Oamenii au puțin timp, le place să se creadă pragmatici (fie că sunt sau sunt presați să fie) și de aceea bine ar fi să livrez conținutul cât mai repede, cât mai bine, cât mai direct.

Nu mi-am ridicat foarte puternic problema ”de ce nu au oamenii timp?”. Păi, pentru că nu-și gestionează bine resursele. Nu-i nimic! Meșterul timpului din mine a venit cu câteva articole șmechere despre cum să faci mai mult în mai puțin timp. Aici, aici, aici. Nu merge? Știu de ce! Am mai scris o serie de articole. Citește aici. Păi și dacă nu merge nici aia? Păi… pentru că ”personalitate”. Și ”personalitate” deoarece ”educație” și ”modele defectuoase”. Grozav!, mi-am spus. Găsesc soluţii şi pentru asta! Am scris și am publicat o carte despre educație. Și una despre modele. Și încă ceva despre cum să învățăm. Offf, tot nu merge? Poate că motivația e de vină. Poate că nu pui întrebările potrivite? Știu, știu! Inteligența emoțională, asta e soluția! Mda, dar nu ajunge! Ei, uite, poate merge asta! Sau, pentru numele lui Dumnezeu, dacă chiar ai încercat toate soluțiile astea și tot ți se pare că nu merge, vino la consultanță!

Există în viață o mulțime de situații în care soluțiile și resursele s-au cam terminat și te îndrepți spre un dezastru insuportabil. Și atunci parcă nimic nu mai funcționează. Îți vine să arunci pe fereastră tot ce știi, numai de-ai ieși din situația aia. Nu se poate să nu reușești să rezolvi asta! Fir-ar să fie, și doar te-ai străduit atâta, nu se poate să fi ajuns până în punctul ăsta și să fie totul degeaba!

  

Eşecul

Câteodată mai și pierzi. Îndrăznești, lupți, cauți și… eșuezi. Ai crezut că poți, ai folosit soluții deștepte, ai muncit… și ce dacă? Ai eșuat. E o senzație mizerabilă. Am trăit-o cu toții. Mi s-a întâmplat și mie și știu cum e. Uite, m-am apucat de exemplu să scriu acest articol fără să știu unde vreau să ajung, ceea ce este destul de rar pentru mine. Şi intuiţia îmi spune, după cum mă cunosc, că nici scurt nu va fi. Dacă tu, dragă cititor/cititoare, nu îl citești până la capăt, am eșuat, te-am pierdut ca cititor azi. Poate că de aceea e mai ușor a suporta eșecul ca autor: nu știi niciodată cum va interacționa fiecare cititor cu ce scrii, poate chiar și după ce ai murit.

În legătură cu asta, mi se pare relevant testul ”Kobayashi Maru” din universul filmic al seriilor ”Star Trek”, iată câteva extrase în acest sens.

 

Adesea, ceea ce pare sfârșitul este de fapt un nou început. Și ca să faci această trecere, este nevoie să îți dai seama că nu găseşti o soluție pentru fiecare problemă. De ce? Poate pentru că încă nu s-a descoperit. Poate pentru că nu ai căutat-o unde era cazul. Poate pentru că nu (mai) ai resurse să implementezi soluția. Poate pentru că nu e o problemă, ci un pas necesar în creșterea ta, care se cere acceptat.

Ți s-a întâmplat vreodată să te gândești la ceva din trecut care ai privit atunci ca o problemă și să-ți spui zâmbind sau chiar râzând: ”nu-mi vine să cred că m-am preocupat atâta de prostia aia!”? Și mie mi s-a întâmplat să nu am o soluție, o rezolvare pentru orice. Apoi am mai studiat, am căutat, am învățat, am încercat și acum am un orizont mai extins. Nu la fel de extins ca al altora, cu siguranță. Totuşi, orizontul meu pare suficient de extins ca să vin cu o mulțime de soluții creative în consultanță și training încât să mă întrebe unii clienți: ”de unde le tot scoți?”, iar eu răspund: ”nu știu, din subconștient!”.

Desigur, se întâmplă ca soluțiile unora să se termine uneori mai repede decât ale mele și să se oprească în niște convingeri limitatoare, spunându-și: ”Asta e! Ăsta-i capătul liniei pentru mine”. Până acum ceva ani, aș fi avut tendința să vin, ca un salvator, și să spun: ”NU! Poți să faci asta, și asta, și cutare!”. Însă ceea ce eu acum știu și mulți din noi preferă subconștient să uite este că acceptarea poate fi o binecuvântare, nu un blestem. Să accepți nu înseamnă neapărat să te predai. Acceptarea este diferită de abandon. Acceptarea este diferită de resemnare. Acceptarea este diferită de disperare. Acceptarea este diferită de a fi de acord. Acceptarea este diferită de a lăsa armele jos. Acceptarea este diferită de a te consola că ai făcut tot ce-ai putut. Acceptarea înseamnă pur și simplu să privești un adevăr inconvenabil din realitate în loc să te lupți cu acesta și cu tine.

  

Harta şi teritoriul

După ce au căzut în mare parte de acord că Pământul este un fel de sferă (elipsoid de rotaţie) , oamenii de ştiinţă au considerat: gata cu arsul pe rug, gata cu exilarea necredincioșilor, gata cu vechile hărți. Și totuși, tot ei se găsesc în mare dificultate în a avea, conform acestei teorii, o hartă corectă a Pământului.Cum aşa?

Am descoperit această jucărioară simplă și genială. Dacă şi tu crezi că Pământul e un fel de sferă, îți arată cum diferite țări situate într-o parte sau în alta pe harta cunoscută ar apărea pe harta convenţională mai mari sau mai mici în funcție de distanța pe care o au față de Ecuator. Rusia, spre exemplu, care este cea mai mare țară la nivel mondial, pare mult mai mare față de continentul african. Și totuși, în această proiecţie, Federaţia Rusă suprapusă peste Africa, abia încape cât jumătate. Proiecția Mercator, cu care ne-am obișnuit la școală, este diferită de proiecția Gall-Peters. Conform teoriei Pământului sferic, proiecția Gall-Peters conține o reprezentare mai conformă a dimensiunii reale a țărilor și continentelor, dar sacrifică anumite distanțe și liniile drepte de care navigatorii pe mări și oceane au nevoie.

Păi dacă, având toată știința sa milenară, omul nu poate nici măcar să producă o hartă clară a planetei pe care crede că trăiește, cum ne putem aștepta să avem o reprezentare clară și fidelă a minților noastre? Sau o soluție pentru tot ceea ce considerăm ”problemă”? Acest articol nu este despre forma Pământului şi hărţi, deşi poate cândva aş fi încântat să scriu unul sau mai multe articole pe această temă. Am folosit asta ca exemplu despre dificultăţile de a reprezenta teritoriul pe o anumită hartă.

 

Acceptarea

Ce se schimbă când accepți? În primul rând, ți se schimbă starea. Lași la o parte așteptările (am publicat o serie de articole și despre asta), standardele și regulile. Privești adevărul, evaluat cu cele mai bune instrumente de care dispui. Îți dai seama că poate nu ai o soluție şi e OK. Îți dai voie să simți tot ce ai nevoie să simți. Și apoi, cumva, existența merge mai departe. Îți dai voie să schimbi perspectiva.

Dacă problema ține de trecut, nu-l poți schimba, ci doar percepția asupra sa. De fapt, toate problemele țin de trecut, pentru că ne confruntăm în prezent doar cu acele situații cărora ne opunem, pentru care încă nu am dezvoltat abilități de rezolvare. De aceea, călătoria fiecăruia printre problemele vieții este diferită.

Acceptarea poate să te ajute să descooperi un nou sens al vieții. Poate să te sprijine să conștientizezi că nu tu ai controlul asupra a ce ți se întâmplă. Poate să te ajute să schimbi perspectiva și să descoperi o rezolvare sau, dimpotrivă, să descoperi că ce credeai că e o problemă nu e o problemă, ci un punct de pornire. Poate că este vorba despre acceptarea celorlalţi, cine ştie?

  

 

Discernământul, cheia de boltă…

Eh, să fie oare acceptarea soluția universală, cheia de boltă pentru toate problemele vieții la care nu găsești răspuns? Nu, mai ai nevoie și de înțelegere. Și de iertare. Și de pace. Și de dragoste. Și de învățare. Și de încredere. Și de credință. Și de angajament. Și de modele. Și de curaj. Și de perspective. Și de viziune strategică. Și de creativitate. Și de sisteme. Și de proceduri. Și de reguli. Și de oportunități. Și de modestie. Și, și, și, și…

Carl Gustav Jung, care a contribuit la bazele psihologiei personalității, considera cumva că țelul omului este să ajungă cumva să fie echilibrat în toate. Ironia este că pentru un asemenea om, categoriile sale de personalitate ar fi complet irelevante. Chiar mă distram deunăzi la un test tip 16PF că pe baza rezultatelor, la mine se potriveau vreo 4 tipuri de personalitate 🙂 . 

Sfântul Spiridon a argumentat că discernământul este cea mai mare virtute creștină deoarece niciodată nu poate fi exagerat în dreapta sa socoteală.

În goana după obținerea unei calități sau a unei resurse, avem tendința să dezechilibrăm altele. Și asta e normal. Nu e bine, dar e normal.

Călătoria mea despre a scrie un articol perfect despre esența vieții mă tem că se limitează deocamdată la soluțiile pe care eu le-am găsit, și nu-mi propun să le ofer pe toate aici, pentru că nu are sens pentru cititori. Cred, cu adevărat, că această călătorie nu se oprește în această viață.

  

Diferenţa care face diferenţa

Am căutat să îmi răspund la întrebarea: ”ce explică diferența între clienții care au rezultate rapide și clienții care au rezultate după multe, multe ședințe?”. Poate că schimbarea metaprogramelor nu este chiar cea mai puternică soluție strategică ce se poate folosi, mi-am spus eu, chiar dacă am reușit să-mi dublez veniturile aplicând una din tehnicile implicată de acestă soluție în viața mea. Desigur, o asemenea tehnică poate să aibă rezultate revoluționare pentru clienții care sunt orientați spre rezultate și sunt motivați în dezvoltarea lor personală, cum a pățit clientul meu care a venit în consultanță ca să obțină o slujbă și-a obținut o companie.

Însă nu este doar asta. Apoi am descoperit Spiral Dynamics și mi-am spus: ”Aha! Iată în final ceva care îmbină cu succes sociologia cu psihologia”, mulțumit că am obținut o hartă profundă și fină a dezvoltării umane și am scris și despre asta un articol. Și totuși asta nu mi-a răspuns la întrebarea: ”cum asist clienții să se dezvolte repede?”

Am ajuns la un moment dat la modelul structural din schema therapy și mi-am spus: ”Aha! Asta acoperă inclusiv spectrul tuturor problemelor psihologice umane și se poate aplica pentru aproape oricine!”. Mulțumit că am sprijinit un client cu care am lucrat pentru 2 probleme și i s-au rezolvat 7 (din care una inițială), am mers mai departe și am combinat schema therapy cu Spiral Dynamics și programare neuro-ligvistică încă la un nivel și mai avansat. Ce am lăsat în urma mea sunt o serie de mici succese pe care unii încep să le culeagă și să le studieze, întrebându-se: ”oare cum a reușit omul ăsta să facă asta?”.

  

Concluzii „esenţiale”

Ei, şi? Și tot nu am obținut un răspuns satisfăcător (pentru oricine) la întrebarea mea inițială: ”ce explică diferența între clienții care au rezultate rapide și clienții care au rezultate după multe, multe ședințe?”. Mai caut. Probabil, dacă am să ajung la un răspuns mulțumitor pentru mine, am să mai scriu și am să public o carte 🙂 .

Dacă ar fi să mă iau după ce mi-au spus unii oameni, acum ar trebui să fiu mort, bolnav, singur sau la ”casa de nebuni” (vezi şi seria „How to Live a Perfect Life”). Nu am ajuns nici așa, și nici să am soluția pentru orice problemă (deși am soluții pentru multe, multe probleme: cele mai multe din cele comune). Și eșecul face parte din munca mea, așa cum se întâmplă pentru oricine, chiar dacă e mai greu de acceptat. Nu am obținut tot ce mi-am propus, dar măcar am aflat de ce. Însă dacă cineva mi-ar fi spus acum 15 ani că am să știu și am să pot să fac unele din lucrurile pe care le-am reușit până acum sau pe care le fac acum săptămânal, mi s-ar fi părut de neconceput, de neimaginat. Am descoperit ceva mult mai puternic decât orice am visat sau planificat vreodată, mai mult și mai frumos decât orice am descoperit într-un seminar, sau o formare, sau o anumită carte. Cum rămâne atunci cu ceea ce (încă) nu am realizat? Unele din ele nici nu meritau a fi realizate. Pentru altele, este deja târziu. Însă cele mai prețioase pot fi realizate în continuare – cele care contează cel mai mult! 🙂

Cam atât deocamdată despre esența vieții. Nu există un singur răspuns corect, pentru că fiecare are întrebări, probleme și hărți ale realității diferite. Măcar am reușit unele pe care alţii încă le mai cred imposibile și descoperit sensul vieții (dacă nu ești de acord, atunci poți selecta și de aici). Esența vieții? Eh, esența încă o mai caut. Vrei să o căutăm împreună?

Ștefan Alexandrescu

consultant în dezvoltare personală și profesională

0729 034 883

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi seria recent scrisă de mine

„How to Live a Perfect Life”

Partea I.

Partea II. Paşii 1-4.

Partea III. Paşii 5-8.

Partea IV. Paşii 9-12.

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, decembrie 2016

Mulţumiri Corinei Andreea Popa pentru inspiraţia şi sugestiile pe marginea acestui material.

Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea II. ”Eu n-am facut cerere ca sa ma nasc inteligent”

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne,partea a doua dintr-o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani  experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

1. Ce este o conferinţă, după părerea ta? Cine câştigă de pe urma conferinţelor?

O conferinţă, după părerea mea este atunci când mai mulţi se adună să-i asculte pe câţiva cum vorbesc. Conferinţa este un fel de şezătoare modernă, atâta doar că la şezătoare, munceai şi mai şi beneficiai direct de pe urma muncii în timpul taifasului. La conferinţă, doar stai şi asculţi, iar dacă vrei să fii interesant, mai pui şi nişte întrebări pentru care te urăşte toată lumea. De obicei, plăteşti.

Există trei categorii profesionale care beneficiază în mod direct de pe urma conferinţelor:

a) cei care susţin şi organizează conferinţele – cei din spatele şi cei din faţa microfonului, la care ajung banii participanţilor dacă îi convingă să cumpere ceva;

b) vânzătorii din public care se duc armaţi cu discursuri persuasive şi cărţi de vizită să găsească clienţi. Cu cât conferinţa e mai scumpă, cu atât sunt şanse să găseşti clienţi cu bani. Dacă dai 100 de euro şi obţii 2 clienţi care îţi plătesc 200 de euro pentru serviciile tale, se cheamă că ai făcut profit;

c) universitarii care participă la sindrofiile profesionale – ceva mai ieftine – care o fac pentru prestigiu şi ca să mai adauge o bifă la CV.

În toată povestea asta, teoretic se încurajează dialogul, dar de obicei întrebările vin de la oameni nepregătiţi, iar respondenţii evită întrebările bune. Iar la întrebări cretine se dau răspunsuri cretine, o știu și eu, o știi și tu, o ştie toată lumea. Oamenii pregătiţi nu vin la conferinţele altora ca să discute, ci le ţin pe bani în faţa altora dispuşi să plătească.

 

2. Care este deosebirea între un specialist şi un expert?

Accepţiunea generală este aceea că pentru a te considera specialist, ai nevoie de cel puţin 1000 de ore de practică, iar pentru titlul de expert, minim 10.000 de ore de practică într-o arie foarte bine delimitată, de obicei o nişă. Cu cât nişa este mai îngustă, cu atât specialistul este mai valoros şi este mai greu să obţină experienţa necesară, mai ales dacă lucrează ca angajat. Angajaţii fac de regulă în timpul programului o mulţime de alte lucruri care nu au legătură cu specializarea lor: fac cafeaua şefului, cumpără flori pentru soţia şefului, ies la o ţigară, joacă solitaire şi socializează pe Facebook ca să treacă vremea. Un specialist nu are şanse să se formeze astfel. Cel mai probabil, el este un profesionist care a lucrat pe cont propriu într-o nişă în care ştie foarte bine ce face şi pentru ariile învecinate, are cunoştinţe şi colaboratori.

 

3. Ce părere ai despre pregătirea tinerilor care ies de pe băncile facultăţii?

Mare tâmpenie s-a făcut cu sistemul Bologna. Eu am făcut 4 ani la rând universitate. După doi ani, tot nu ştiam încă ce voiam să mă fac când aveam să devin mare. Acuma, li se cere studenţilor după nici un an jumate să aleagă subiectul licenţei şi profesorul coordonator. Apoi, s-au păstrat doar materiile profilor care aveau mai multe pile, nu cele care ar fi fost valoroase.

Mulţi tineri îşi arogă titlurile de specialist sau expert şi chiar le cred doar pentru că aşa scrie în cartea de vizită fără măcar să aibă habar ce e aia. Nu zic, sunt unele arii în care generaţia tânără crescută pe calculator poate să exceleze pe la 21-22 de ani (programare, design, fotografie, blogging) şi chiar să fie un specialist… cu condiţia să se apuce de ele de pe la 14-15 ani cel târziu şi să lase deoparte petrecerile şi băutele şi frecatul mentei şi să studieze cu pasiune chestiile în care se antrenează. Dar eu cunosc puţine asemenea exemple. În schimb, când văd pe unul care se declară specialist în resurse umane dar nu ştie să facă o fişă a postului, sau o specialistă în piar care nu e în stare să scrie un proiect, îmi vine să-i arunc pe geam. Şi când te gîndeşti că ăştia mai vor şi bani! Să zică bodaprosti că nu scriu pe bloguri despre ei!

 

4. Ce părere ai de studenţii care protestează împotriva faptului că munca lor pentru note este monetizată de către profesorii lor coordonatori, mai les în cercetare?

Cred că asta este o problemă prost înţeleasă. Cadrele didactice universitare, mai puţin profesorii universitari, nu pot trăi din rămăşiţa de salariu pe care o primesc de la stat. Ăștia mai deștepți își trag și ei niște fonduri europene, ceva. Studentul este acolo ca să înveţe. Iar cel mai potrivit este să înveţe de la cineva care chiar câştigă bani din ce predă. Aşa că studenţii care pun problema că sunt exploataţi de profesori în contextul aplicării de chestionare sau realizării de proiecte bat câmpii. Profesorii au dreptul să obţină bani pe munca studenţilor (mai ales a celor buni), fără să le ceară permisiunea, cu condiţia să nu încalce drepturile de autor. Există exemple mai grave de profesori de la facultate.

 

5. Care este deosebirea între consultantul în carieră şi consilierul în carieră?

Termenii înseamnă acelaşi lucru, car au conotaţii diferite, după părerea mea. Consultant este un termen capitalist, iar consilier un termen socialist, dacă nu te-ai uitat la ”Nașul”. Asta pentru că de obicei consultantul în carieră este un liber-profesionist care își caută singur clienţii, iar consilierul este de obicei o plantă plătită cu salariu fix de o organizaţie, cel mai adesea de stat, care aşteaptă clienţii să vină la el.

Da’ nu știu ‘ce mă întrebi pe mine, ‘ce nu-i întrebi pe labagiii ăștia de la NBCC, că marea majoritate nu-s în stare nici măcar să facă o factură, darămite să găsească un client plătitor pe cont propriu.

 

6. Sorin, eşti misogin?

Io pe cuvânt nu mă consider, dar femeile zic că sunt, aşa că trebuie să le dau dreptate. Mai ales când m-am învârtit atâta timp printre astea.

Acuma, că m-ai întrebat, trebuie totuşi să-ți zic că e o chestie care pe mine mă scoate din minţi şi după care aş tria cam orice femeie pentru a afla dacă merită să fie respectată. Prima întrebare este: „citeşti reviste pentru femei?”. A doua: „Îţi plac?”. Dacă răspunsul la doar una din întrebări este da, atunci situaţia este salvabilă. Dacă răspunsul la ambele întrebări este: da, nu are rost să mă chinui. Revistele pentru femei le învaţă cum să profite de bărbaţi, să-i exploateze, să-i înşele, cum să-şi cumpere toate briz-briz-urile inutile şi o mulţime de alte tâmpenii „feministe” pentru care merită să fie tratate ca nişte pupeze fără creier în loc de adulţi.

 

7. Ai scris aici şi aici nişte articole foarte critice despre filmul românesc, în general. Nu ţi-a fost teamă că vei fi considerat ne-patriot?

Un regizor nu se cheamă regizor dacă a făcut două jumătăţi de film şi-un scurt metraj, pe care le-a târât 5 ani. Un actor nu se numeşte actor dacă a apărut într-un singur film în viaţa lui. Toată halucinaţia asta colectivă care se numeşte „cinematografia românească” cu care te tot agiți tu ca prostu’ este o pleaşcă periculoasă, din păcate încurajată de festivalurile de la Cannes şi Berlin. Dacă un idiot de român s-a trezit să se creadă artist şi a încropit o mediocritate, toţi cronicarii se grăbesc să îi ridice o statuie iar eu trebuie să mă simt mândru că îi sunt compatriot. Haida de!

Să o luăm puţin altfel, şi să înlocuim profesia: dacă să zicem eu sunt arhitect şi sunt doar câţiva arhitecţi care fac clădiri după normele minime de siguranţă în oraşul meu, atunci eu ar trebui să mă mândresc că sunt coleg de breaslă cu aceia, sau să mă îngozesc că majoritatea caselor făcute de restul de ageamii riscă să se dărâme? Măcar o casă are cel puţin 4 stâlpi. Cinematografia românească pe cine are? Porumboiu, Solomon, Puiu, şi jumătate de Mungiu (aia care n-a furat). Păi se dărâmă casa! Problema se pune altfel în cinematografie, că nimeni nu-şi sparge capul dacă se uită la un film prost şi toată lumea se poate uita la un perete şi unul să zică: „eu cred că peretele e roz” şi altul „eu cred că peretele e maro”. În comunicarea comercială, asta se numeşte publicitate mincinoasă. În artă, se numeşte subiectivitate. D-aia îmi place mie să lucrez cu publicitarii, nu cu artiștii. Publicitarii măcar își dau seama când se mint pe ei.

 

8. Sorin, unii susţin că doreşti să epatezi şi te ascunzi în faţa unei imagini dincolo de care ai un ego prea mare. Cum comentezi asta?

În primul rând, aş fi putut să nu răspund la întrebarea asta, pentru că mi se pare destul de provocatoare. Mi-ai scris că nu trebuie să răspund la toate întrebările. Totuşi, vreau să lămuresc ceva care are foarte mare legătură cu cauza mea, arta şutului în fund.

Eu nu am făcut cerere să mă nasc inteligent, aşa m-a făcut mama. Şi m-a învăţat că nu e o ruşine să o arăt. Ce e o ruşine în schimb, este că anumite persoane se uită la ceea ce am făcut, ce am scris şi ce am spus eu şi aleg să se simtă inferiori – pe criterii ştiute de ei. Ei bine, tocmai ăștia sunt loseri, pentru că ei aleg să nu se dezvolte, ci să critice. În loc să-şi valorifice propria inteligenţă, se apucă să o critice pe-a mea. Faza amuzantă este că ei nu sunt plătiţi pentru asta, în schimb eu primesc consultanţă în branding personal gratuit. Este cineva care scrie că nu i-a plăcut discursul meu din cutare situaţie? Nu-i nimic! Înseamnă că l-a ţinut minte! A mai scris printre două înjurături şi ceva argumente care să mă ajute să-mi îmbunătăţesc prestaţia data viitoare? Bring it on! Pe mine nu mă deranjează şuturile în cur care mă ajută să mă dezvolt. Pe mine nu mă deranjează să cad, pentru că din asta învăţ. Arta de a învinge nu este despre a face totul cu succes, ci despre cum înveţi din greşeli. Eu caut să nu fac aceeaşi geşeală a doua oară.

Ce este jenent în societatea românească este faptul că nu-mi permit să scriu despre aceste lucruri cu tranşanţa pe care mi-o permit sub pseudonim, pentru că pupilul din ziua de astăzi susţine că vrea să iasă din zona de confort, dar te dă în judecată dacă îi dai un şut. În ziua de astăzi, ca să te faci observat, trebuie să deranjezi. Din cauza asta avem atât de mulţi care au succes doar deschizând gura mare şi ţipând, ca o reminescenţă de când erau mici, băteau din picioare şi primeau tot ce doresc de la nişte părinţi care n-au ştiut să-i crească.

Eu am un ego mare şi ştiu să mi-l acopăr cu argumente, numai că uneori mă satur să caut nșpe argumente şi formulări frumoase prin care să fiu corect politic. Toată ziua trebuie să fiu corect politic şi să nu supăr pe nimeni. Este dreptul meu constituţional să public şi sub zece pseudonime dacă am chef şi nu este cazul să mă justific pentru asta. Cui îi place mă citeşte. De ceilalţi nu-mi pasă. Înseamnă că cei care nu mă plac nu sunt în publicul meu ţintă. Din când în când, mai primesc şi hate mail de la oameni care nu înţeleg asta şi aleg să-şi plângă de milă. Asta e o confirmare că scriu doar pentru unii: deci dacă alţii se obosesc să îmi scrie e-mail-uri kilometrice despre ce NU le place din ce scriu eu, e clar că m-am diferenţiat şi am un public-ţintă. Mai ales că sunt suficienţi care adoră ce scriu.

 

9. Cum pot cei care citesc acest articol să intre în contact cu tine?

Având în vedere că blogul ăsta şi interviul acesta îl acord sub pseudonim, e mai greu. Dar cititorii care doresc să mă contacteze pot să lase un comentariu pe blog. Dacă mi se pare suficient de deştept comentariul, îi caut eu.

 

10. Cum ţi s-au părut întrebările? Ce atitudine ţi-au trezit?

Ca de obicei – şi asta e o mare calitate atât pentru un consultant cât şi pentru un coach – tu măcar ştii ce întrebări să pui. Cred că m-au ajutat să pun punctul pe i în anumite aspecte, dar te-a ajutat foarte mult şi faptul că ne ştim şi am mai vorbit despre lucrurile astea şi ai ştiut să abordezi aspectele care să îţi aducă ţie vizualizări. Interviul ăsta e așa, mai mult ca să reușești și tu să publici ce nu îndrăznești să spui, că doar ce ți-am scris le știi și tu. Un lucru de care trebuie să ţii cont este că dacă provoci, vei fi provocat, deci e bine să ştii să-ţi asumi asta.

 

Note finale ale redactorului:

1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail.

Cum am să te sprijin să te dezvolţi personal

Am început să lucrez în consultanţă în 2005. De serviciile mele au beneficiat doar în consultanţă aproximativ vreo 200 de persoane, din care 20 doar anul trecut. La începuturile carierei mele, am oferit servicii de consultanţă gratuită, fără să cer nimic în schimb. Apoi, preţul pe ora de consultanţă a crescut treptat de la 10 euro (la începutul lui 2006) la 70 de euro actualmente [actualizare iunie 2017] – şi în curând estimez că va ajunge la 100 de euro/oră. Am extins serviciile mele de consultanţă din 2015, incluzând şi barterele (vezi detalii aici şi mai ales aici), şi consultanţa prin Skype, în limbile română şi engleză. O parte din referinţele primite pe serviciile pe care le-am oferit clienţilor mei se găsesc, strânse până în 2009, aici.

Asta sună drăguţ şi general. Dar, mai exact, ce fac eu? Sau, mai exact, cu ce pot să-ţi fiu de folos? Desigur, o listă generală poate fi găsită aici.

Cel mai adesea, reuşesc să le fiu util prin întrebările şi cunoştinţele mele celor care doresc şi sunt dispuşi să investească timp şi bani în:

• autocunoaştere, cu scopul de a identifica şi utiliza potenţialul şi calităţile în câmpul muncii: să aleagă o specializare de studii, să găsească o slujbă, să demareze o activitate independentă ca liber-profesionişti sau să pornească o afacere ca antreprenori;

• stabilirea şi urmărirea unor scopuri personale şi profesionale, cum sunt: a finaliza o formă de şcolarizare, a obţine un contract sau o promovare, a găsi un partener de viaţă;

• învăţare eficientă, cu scopul de a-şi însuşi abilităţi avansate de parcurgere, procesare şi reţinere a informaţiei, cu ajutorul citirii rapide şi a tehnicilor de memorare şi concentrare;

• promovarea strategică a propriilor servicii şi produse, precum şi a brandului personal, cu scopul de a obţine clienţi mulţumiţi pe termen lung;

• antrenamentul şi formarea unor abilităţi-cheie atât în viaţa profesională cât şi în cea personală: comunicarea (în special persuasiunea şi vorbitul în public), organizarea (şi mai ales planificarea), creativitatea şi stima de sine;

• schimbarea unor comportamente ineficiente, crearea unor obiceiuri utile şi pozitive, adaptarea atitudinilor la obiective şi mediu, identificarea aspectelor care nu funcţionează (cum sunt blocaje, conflicte interioare, convingeri limitatoare) şi remedierea lor prin tehnici specifice;

• dezvoltarea unei imagini autentice, corespunzătoare cu identitatea prin branding personal şi organizaţional, blogging şi copywriting (redactarea materialelor promoţionale în marketing şi relaţii publice).
  

Toate acestea sunt foarte eficiente, deoarece reprezintă o prioritate pentru mine să îi ofer clientului cât mai multă valoare în cât mai puţin timp. Cum funcţionează asta? În primul rând, ofer o primă şedinţă gratuită de o oră fiecărui nou potenţial client, pentru un serviciu, la alegerea sa, în funcţie de nevoie şi prioritate.

Oamenii se liniştesc uşor atunci când li se vorbeşte pe limba lor. Începi şi tu să anticipezi ce succes ai putea avea experimentând lucrurile pe care le poţi învăţa prin intermediul acestei consultanţe? Ei bine, aş vrea să-ţi sugerez să te apuci cât mai repede să exersezi acest gând. Ce crezi că s-ar întâmpla dacă ţi-ai stăpâni viaţa cu desăvârşire? Poţi să vizualizezi succesul care te aşteaptă? Pe măsură ce te perfecţionezi, mi-aş dori să te simţi şi să te prefaci că eşti un maestru desăvârşit şi să radiezi de încredere. Te vei simţi ca un specialist în gestionarea propriilor emoţii.

Ştiu că eşti curios/oasă despre cât de uşor se încadrează aceste servicii în achiziţiile tale naturale. În experienţa mea, combinaţiile pot fi nelimitate. Ţi-a trecut vreodată prin minte cum te-ar percepe ceilalţi dacă ai gandi mereu asa de fluent si clar precum iţi scriu în acest articol? Probabil că înveţi să anticipezi imaginea pe care o vei transmite, dincolo de obstacolele din prezent, pentru că folosind ce vei fi învăţat din această consultanţă, este imposibil să dai greş.

După ce vei deveni un specialist în stăpânirea propriei tale vieţi, este posibil că te vei uita în urmă şi îţi vei aduce aminte de clipa de acum, în care ai luat decizia să schimbi modul în care decizi. Nu este important ce anume te motivează, atâta vreme cât te simţi ferm hotărât(ă) să îţi extinzi orizontul.

Probabil că te întrebi ce părere vei avea atunci despre tine acum. Opreşte-te puţin să te gândeşti la asta. Realizarea pe care o vei obţine, în timpul acestui proces, de acum până atunci, ar putea fi cel mai important insight din viaţa ta.

După ce vei fi exersat cu atâta performanţă schimbarile pe care ti le propun, nu crezi ca vei fi mai fericit/ă? Desigur că poţi fi. Nu vreau să îţi ofer sugestii, dar oare nu i-ai inspira astfel şi pe mulţi din jurul tău să aibă mai multă încredere? Ţine minte! Un om care oferă încredere, stârneşte încredere! Cum ştii că cineva are încredere în tine? Cum te simţi atunci când alţii au încredere în tine? Excelent, nu-i aşa?

Când observi cum aprecierea şi încrederea celorlalţi în tine creşte, atunci pentru tine va fi mai uşor să creezi o relaţie care contează şi să le oferi oamenilor care au încredere în tine cele mai bune soluţii pentru necesităţile lor, să devii tu răspunsul la problemele lor, în loc să cauţi la ei răspunsuri pentru problemele tale. Cu cât mai multă încredere vor avea în tine, cu atât mai mult vei dori să le oferi idei, servicii şi produse de calitate, pe care să le folosească, să îi inspire şi să îi ajute să crească.

Sunt curios să aflu de la tine cum va fi pentru tine acest drum pe care îl exersezi acum, cel de pasionat/ă în dezvoltarea personală. Pot să-ţi cer să aplici în fiecare zi măcar 15 minute sugestiile şi exerciţiile pe care ţi le voi prezenta în cadrul consultanţei? Din moment ce iei asta în considerare, te invit să devii tot mai curios/oasă cu privire la beneficiile numeroase pe care le vei avea şi de care te poţi bucura începând de acum.

Decizia ţine de tine. Este a ta. Ori alegi să păşeşti pe acest drum al antrenamentului pentru succes, ori poţi să îţi iei adio de la toate rezultatele pozitive pe care ţi le-ai imaginat mai devreme. Ai fi dispus/ă să renunţi la acest succes pe care îl poţi obţine atât de uşor, sau preferi mai degrabă să îţi faci un program de exerciţiu?

Ţin minte că şi eu, când m-am apucat să folosesc aceste servicii în dezvoltarea mea personală, îmi păreau puţin străine faţă de modul în care gândeam în fiecare zi, poate pentru că nu mă socoteam demn de încrederea celorlalţi, pentru că de fapt eu nu aveam încredere în mine. Desigur, pentru a avea încredere în tine trebuie să fii mai întâi competent/ă…. în a-ţi controla stările emoţionale în loc de a le lăsa pe acestea să te controleze pe tine. 

Curând însă, au devenit parte integrantă a modului meu de gândire. Este important să descoperim cum să depăşim ceea ce ne limitează şi, depăşind propriile bariere, să îi inspirăm şi pe ceilalţi să facă asemenea. 

Hai să pornim la drum împreună!

Sună-mă acum la 0729 034 883 ca să stabilim o şedinţă pe Skype sau pe Zoom. Îţi amintesc, prima oră este gratuită!

Ştefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Maturitatea şi aşteptările asupra realităţii

 „Când eram mic, am înghiţit un ac. Şi n-am păţit nimic. Şi n-am păţit nimic. Şi n-am păţit nimic. Şi n-am păţit nimic.”

 

Condiţionarea respectului

A ajunge la concluzii precum acestea, acestea şi acestea face parte din maturitate. Maturitatea deplină nu se dobândeşte la o anumită vârstă, ea nu vine nici o dată cu majoratul şi nici o dată cu bacalaureatul. Se dă examen pentru conducerea maşinii, dar nu se dă examen pentru conducerea vieţii. Există oameni care nici la 70 de ani nu sunt maturi şi există adolescenţi care la 15 ani deja sunt maturi.

Cultura noastră ne-a învăţat să ne prefacem că îi respectăm pe ceilalţi după aparenţe: după poziţie socială, după cărunteţea părului, după posesiile afişate. Dacă acceptăm condiţionarea ca o trăsătură implicită a respectului: „te respect dacă…”, atunci fiecare om are măsura proprie a condiţiilor pe care le pun ca să îi respecte pe ceilalţi.

De curând, am aflat despre mine că nu am un respect mai mare pentru persoanele bătrâne pentru că sunt bătrâne, deoarece în experienţa mea, înţelepciunea nu vine odată cu vârsta. La fel, maturitatea şi responsabilitatea nu vin odată cu vârsta sau creşterea în înălţime. Numai că există deja nişte vârste de la care acestea încep să devină deranjante.

Ceea ce unii consideră că trebuie să fie „de la sine înţeles” se justifică prin gândirea de turmă, într-un cadru pe cât mai restrâns, pe atât mai sigur: şi mătuşa, şi bunelul, şi verişoara consideră la fel. Pregătirea pentru viitor a copiilor nu mai porneşte de la libertatea de a descoperi propriul drum, ci de la controlul asupra vieţii lor. Acest control se manifestă subtil sau direct şi îl pune pe celălalt în situaţia nu numai de a suporta acest control, ci chiar de a-l considera absolut normal şi o expresie de iubire.

Copyright (C) Irina Chiriţă, 2016

Poate că „puiul” are nevoie să fie ajutat (să treacă strada fără să vrea), mai ales atunci când deviază de la normalitatea minţii părinţilor, să revină pe drumul cel bun, fără a stabili mai întâi dacă acel drum chiar duce unde e bine şi potrivit pentru „pui”. Prin extensie, toată realitatea ajunge să fie încadrată în acest pat mental al lui Procust, iar copiii învaţă că aşa e normal, prin urmare aplică sistemul la nivelul întregii societăţi.

 

Un „mărunt” detaliu nerezolvat de vreo mie de ani

Un exemplu stupefiant despre dimensiunile groteşi la care pot să ajungă asemenea imaturităţi vine de la o cunoştinţă de-a mea, care a manifestat întotdeauna o alergie vizibilă la orice cărţi, seminarii sau abordări pentru dezvoltarea personală şi profesională şi cu atât mai mult pentru autocunoaştere şi consiliere în carieră, sub pretextul că ea „nu le are cu din astea şi nici nu-i trebuie”, ba chiar mai mult, îmi reproşa că aplic prea mult din ce am învăţat din abilităţile profesionale în viaţa mea personală 🙂 .

Ea, în calitate de creştină ortodoxă declarată, a hotărât să se căsătorească cu un catolic (cu care a mai încercat să se căsătorească o dată şi nu a reuşit din cauza inadvertenţelor dintre cele două confesiuni). La un moment dat, mă anunţă entuziasmată la telefon cu privire la această mirifică hotărâre, iar eu pun o întrebare perfect justificată în acest context: „şi aţi găsit preot care să vă căsătorească ortodox, aşa cum vrei tu?”.

În acest moment, brusc ea s-a arătat, cu hipersensibilitatea specifică, extrem de indignată pentru lipsa mea de suport, întrucât ea nu ajunsese încă la detaliile acestea „mărunte”, precum „popi”.

După viziunea ei, scinziunea de aproape o mie de ani între două confesiuni, care a produs atâtea tragedii şi atâţia martiri, este un detaliu „mărunt” pe care „popii” ar face bine să-l rezolve repede, nu de alta, căci domnişoara s-a hotărât să se căsătorească, iar aşteptarea ei este să se căsătorească ortodox, într-o biserică ortodoxă… cu un catolic! Dacă aşteptarea ei este ca ea să se căsătorească, atunci lumea ar trebui să se învârtă în aşa fel încât să se supună dorinţelor ei şi, în condiţiile în care a mai încercat să facă asta o dată şi nu a reuşit, consideră acest „detaliu” cu desăvârşire irelevant. În contexul acesta, cine îndrăzneşte să pună o întrebare, riscă să tulbure apele puternic.De curând, a hotărât că ţine atât de mult la ortodoxie, încât se va căsători catolic 🙂

Asemenea aşteptări, precum şi încercările unora de a se supune unor asemenea aşteptări aberante pot constitui în viziunea unora chiar semne de patologie care, duse la extreme, capătă manifestări psihiatrice. Unii oameni încep într-adevăr să devină paranoici, să sufere de halucinaţii, să audă voci şi să facă crize de isterie atunci când realitatea, mai ales cei dragi, aleg să nu se conformeze la viziunile lor proprii, înguste şi rigide despre cum ar trebui să se comporte. Şi chiar atunci când asta se întâmplă, preferă să continue să-i condiţioneze pe ceilalţi, în loc să se schimbe şi să devină modelele pe care le doresc în lume.

 

Prezenţă, nu complezenţă

Un om sănătos şi matur, atunci când observă că harta pe care o are asupra realităţii, începe să modifice harta, nu realitatea!

Aşadar, dacă ne întrebăm de ce ajungem uneori să ne simţim mai singuri alături de ceilalţi, de ce nu reuşim să fim ascultaţi şi înţeleşi, de ce nu reuşim să creăm relaţii durabile şi să legăm comunicări autentice, s-ar putea să nu aibă legătură cu rea-voinţa celorlalţi, cu atitudinea lor de superioritate şi nici cu viaţa în general, bat-o vina! S-ar putea să aibă legătură cu faptul că nu ştim să acceptăm şi să ne bucurăm de ceea ce avem în noi şi în alţii.

Numai privindu-l în ochi pe celălalt fără teamă putem avea o comunicare profundă cu privire la cine suntem.

 

Fă ceea ce ştii că dă rezultate

O idee inconfortabilă cu care te invit să te acomodezi este că e foarte posibil să suferi de probleme similare cu cei pe care îţi doreşti să-i schimbi. Aşadar, de fiecare dată când îţi vine să dai o sugestie de îmbunătăţire, cu atât mai mult cuiva drag, întrebă-te pe tine:

• Ce anume care-mi displace la persoana aceasta găsesc atât de străin faţă de mine sau atât de similar cu ceva ce nu-mi place la mine?

• Ce pot să fac pentru a oferi acestei persoane un model spre a fi mai aproape de cum vreau eu să fiu?

• Oare această persoană vrea să audă părerea mea? Ce-ar fi s-o întreb mai întâi? „Dragă X, am o părere pentru tine despre asta, vrei s-o auzi?”
  

• Ce cred că ar face această persoană cu sugestia mea? Este pregătit/ă să o înţeleagă?

• Oare ştiu care sunt cuvintele cele mai potrivite cu care să i-o spun acum?

• Ce mă deranjează de fapt atât de mult la asta încât simt nevoia să corectez? De ce altceva/de cine altcineva îmi aduce aminte?

• Cum anume persoana aceasta este ajutată de ceea ce face actualmente? Ce ar trebui să ştiu/aflu despre ea în aşa fel încât acest comportament să aibă sens?

• Cum pot să fac o critică utilă, constructivă, raportată strict la comportament/fapte şi nu la identitatea persoanei?
  

Imaginează-ţi că viaţa ar fi mult mai uşoară pentru toată lumea dacă am auzi mai des acest dialog onest:

– Am un feed-back/o părere/o sugestie pentru tine. Vrei să-ţi spun?

– Nu, mulţumesc.

– Bine, mult succes în continuare!

VA URMA

 

Acesta este al 11-lea articol din seria „De la aşteptare la realitate” pe blogul colectiv Discerne, încadrată la subcategoria „dezvoltare personală”. Dacă ţi-a plăcut, atunci îţi recomand şi articolele anterioare, pe care le găseşti în lista aceasta. Primele 10 articole au fost publicate  pe acest blog în perioada 23 septembrie-11 decembrie 2015. După o pauză de aproape două luni, seria continuă cu încă cel puţin 10 articole pregătite pentru tine. Articolele din serie sunt scrise de bloggerii Ştefan Alexandrescu, Alina Harnisfeger şi Bianca Roxana Ionel şi ilustrate grafic de designerul şi fotograful Irina Chiriţă.

Ştefan Alexandrescu

consultant în dezvoltare personală şi profesională

autorul cărţii „Modelarea din NLP, o cale rapidă spre excelenţă”

 Copyright text (C) Ştefan Alexandrescu, ianuarie 2016