Arhive etichetă: manipulare

Nu vreţi să concepeţi? Avem o taxă pentru voi.

 

Am primit un comentariu de la Diana la un articol pe care am decis să îl restricţionez ca şi privat.

Cum de ţi-a venit ideea taxării familiilor fără copii?… este o lipsă de respect pentru cei care aleg să nu aibă copii, oricare ar fi motivele lor. Familiile care nu au copii nu ar trebui să plătească pentru copii celorlati”.

Consider că acest comentariu merită un răspuns mai extins.

Da, aşa cum unele state taxează în mod eficient oamenii care merg singuri în maşină, pentru a economisi spaţiu pe stradă (care de altfel, ar fi folositor în România), să se taxeze şi familiile alcătuite din doar doi membri, soț și soție, care aleg să fie incomplete pentru propriul confort, chiar dacă ar putea să conceapă. Au dreptul să-şi exprime alegerile şi să nu procreeze, ceea ce ne costă pe toţi românii o catastrofă demografică în România (ca să înţelegi fenomenul, aruncă o privire aici [ro, blog] şi urmăreşte pe “The Demographic Winter”). Pentru ca o societate să se dezvolte, este nevoie de următoarele trei lucruri: populaţie durabilă, infrastructură tehnologică şi logistică şi motor pentru dezvoltare (înainte de Revoluţia din 1989 a fost industria, acum sunt serviciile).

Prin urmare, considerând că de la Revoluţie, au fost ucişi peste 10 milioane de copii prin avort şi situaţia gravă care plasează România pe locul întâi în Europa [ro, php], gândeşte-te că unii dintre aceşti copii, poate milioane, ar fi avut dreptul la vot. Unii dintre acei copii ar fi avut acum o slujbă sau ar fi putut avea o slujbă în câţiva ani. Gândeşte-te la ce diferenţă ar fi făcut, în 10 ani, încă 10 milioane de oameni în populaţia României şi vei înţelege de ce susţin că cei căsătoriţi care nu au copii ar trebui taxaţi.

Este frumos să ne gândim la propriul confort, dar când fiecare gândeşte şi acţionează numai pe criteriul propriului confort, rezultatul este că toată lumea plăteşte pentru cei care gândesc astfel.

Mentalitatea pe care a expus-o Diana este bazată pe axa psihologică: “de ce ar trebui cuplurile fără copii să fie obligate să plătească ca excepţie, în contrast cu cei care au copii?” Sunt sigur că Diana nu s-a gândit până la capăt în proces. Întrebarea mea în oglindă ar fi: “De ce ar trebui ca o întreagă societate, inclusiv cei care muncesc din greu şi cresc copii (crează o contribuţie la societate), să plătească pentru comoditatea celor leneşi şi conduşi de confort?”

Şi te rog, nu-mi veni cu prostia legată de dificultatea financiară. Guvernul oferă suport financiar, există Direcția pentru Protecţia Socială, sunt multe organizaţii non-profit care pot ajuta în legătură cu copiii. Şi chiar dacă nu vrei să creşti un copil, poţi să-l dai spre adopţie. Este mai bine că acel copil să trăiască şi să primească o şansă. Viaţa nu este doar confort. Cauzele crizei sunt criza morală, şi criza lipsei de responsabilitate, [ro, html] care va termina rapid cu aşa zisul “stat” [ro, blog].

Şi sugerez că taxa să fie mărită pentru cine alege să nu aibă un copil în 3 ani de la căsătorie şi să fie donată mamelor singure care au decis să aleagă responsabilitatea şi dezvoltarea dincolo de confortul de moment.

Gândeşte-te cum să aplici mai bine teoria jocului în viaţa ta pentru o schimbare. În fiecare zi.

Scenă din clasicul “A Beautiful Mind” (2001), regizat de Ron Howard. A primit premiul Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu & cel mai bun regizor.

Traducere a articolului ”Don’t Wanna Conceive? We Have a TAX for You.” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Debug Your Mind  la 14 februarie 2010. Copyright © Ştefan Alexandrescu 2010 pentru versiunea în limba engleză. Traducere de Alexandra Ioana Mateiciuc. Copyright © Alexandra Ioana Mateiciuc, 2017 pentru versiunea în limba română

Medicul român, o unealtă în detrimentul pacienților

Guest post de Radu Iacoboaie, colaborator al blogului Discerne.

Republicare a articolului Medicii sunt obligați acum să facă tututror românilor dosarul electronic de sănătate, care se accesează prin cardul cu cip RFID! Ce zicea părintele Justin Pârvu: ”Adevărul nu ne pune cip. Să cereți autorităților române să abroge legile care permit îndosarierea și urmărirea electronică a creștinilor, renunțarea la libertatea cu care ne-am născut” – nevrednicul Radu Iacoboaie, 16 noiembrie 2016

index  images

Iată că actualii guvernanți și politicieni, printre care mulți sunt francmasoni și masoni, au programat ca acum în timpul campaniei electorale să intre în vigoare o lege care să-i oblige pe medici să facă tuturor cetățenilor români dosarul electronic de sănătate, nu numai la cei asigurați la CNASS, ci și la toți cei neasigurați… Chipurile acest dosar a fost împărțit în 5 secțiuni și medicul nu va avea acces decât la 1-2 secțiuni, cu acordul pacientului…

Noi știm însă că siguranța datelor este aproape nulă și că toate aceste date medicale și personale vor fi preluate ulterior și în cărțile electronice de identitate. De ce mai era oare nevoie de cardurile de sănătate cu cip și dosarul electronic, dacă se va renunța curând la ele? E o mare viclenie la mijloc, evident pentru a putea fi impuse mai ușor buletinele de identitate cu cip RFID, care au fost puternic contestate cam de vreo zece ani încoace.

Adevărul este că sistemul electronic și actele biometrice (cu cip RFID) vor fi folosite tot mai mult împotriva omului. Dezavantajele sunt cu mult mai mari decât avantajele care se invocă de către autorități. Mulți monahi, preoți, specialiști în IT au evidențiat faptul că în spatele acestora se ascunde dictatura mondială și sclavia electronică. Iar această dictatură globală ne va aduce nouă, creștinilor și necreștinilor, sclavia lui antihrist…

Treptat vedem cum ne invadează deja cardurile de orice tip și dispar tot mai mult tranzacțiile cu numerar ori sunt reduse la un anumit cuantum, pentru ca în viitorul apropiat banii să fie retrași cu totul. Se va ajunge astfel ca oamenii să nu mai poată cumpăra sau vinde orice fel de produse, inclusiv alimente și bunuri de strictă necesitate, decât dacă vor plăti prin carduri sau prin folosirea cipului RFID implantat în mâna dreaptă sau pe frunte. Este exact împlinirea profeției din Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul…

Acum vor să implementeze îndosarierea electronică pentru ca uriașa bază de date de la Bruxelles care dispune de datele cetățenilor din UE, să fie completă și să poată da un randament mai mare pentru scopurile masoneriei europene și mondiale. Dictatura este pregătită sistematic, încet dar sigur prin controlul total al cetățenilor… Această îndosariere este însă similară cu dosarele pe care le făcea Securitatea comunistă, numai că ea este extinsă la toți cetățenii (văzuți astfel ca potențiali infractori sau cetățeni antisistem) și se realizează mult mai simplu în mediul electronic și mult mai rapid. Nimeni nu ne poate garanta protecția datelor, că acestea nu vor fi accesate însă și folosite grupuri oculte (masonice) împotriva creștinilor ortodocși.

Părintele Justin Pârvu l-a cunoscut pe Sfântul Paisie Aghioritul din Grecia înainte de a da comunicatele împotriva cipurilor (RFID) și actelor biometrice, spunând că este vremea muceniciei și ne îndemna pe toți creștinii ortodocși să nu ne temem și să luptăm până la capăt! Oare noi l-am uitat, am devenit comozi și căldicei sau am obosit?…

Părintele Justin Pârvu zicea:

        ,,… După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acum este momentul să mărturisim cu propria noastră viață. (…) Nu noi, mănăstirile, care suntem în fața altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul și să-i prevenim la ceea ce-i așteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, ești respins, ești catalogat niav și depășit – ba chiar mai face și glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viață? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educația și formarea acestui popor – de la învățători, profesori până la preoți și miniștri.

         Vă cer, așadar, în numele Mântuitorului Hristos, Care a spus: ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru ei înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se leapădă de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereți autorităților române să abroge legile care permit îndosarierea și urmărirea electronică a creștinilor, renunțarea la libertatea cu care ne-am născut…”

În al doilea comunicat al său referitor la actele și cipurile biometrice spune:

          ,,… Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea fiarei, 666. Acest cip este premergător peceții antihristice. Creștinul adevărat știe că la cea mai mică lepădare îl părăsește harul lui Dumnezeu și cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoți și monahi sihaștri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. (…) Dacă noi primim acum cipul, ceilalți de după noi vor primi liniștiți pecetea. (…) Monahul, preotul care socotește că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri și primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. (…)

          Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evangheliei lui Hristos în fața acestei lumi este un pericol terorist. Tăcerea noastră înseamnă sclavie și îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noștri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul Ortodoxiei pe care i-l pregătește stăpânirea acestei lumi. (…) Viața noastră ortodoxă este foarte dușmănită de Occidentul acesta, de aceea ne și aplică ei atâtea metode diabolice. Dar noi mergem tot cu mucenicia; așa mergem până la moarte și nu renunțăm.”

Într-un interviu, părintele mai adaugă, mai mult pentru noi, creștinii ortodocși:

         ,,Mai bine să ne rugăm ca Sfântul Siluan pentru întreaga omenire decât să protestăm (românii fiind mult prea pasivi – n.a.). Când mărșăluiesc homosexualii, când ni se pun cipuri, când ni se omoară copiii prin vaccinuri (cum este hexacim, promovat din nou acum – n.a.), nu protestează nimeni, sau foarte puțini. Iată că avem posibilitatea să revenim la asceza creștinismului de altădată. Pentru noi, creștinii, este o binefacere această sărăcie, pentru că e învață să fim mai cu stăpânire de sine, mai grijulii și mai cu frică de Dumnezeu. (…) Acum și mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor și acolo trebuie să lucrăm. (…) Nu vedeți cum se tâmpesc copiii care stau, la televizor, la calculator, pe internet, că nu mai știu să numere nici până la cinci? Ce exemplu le oferim noi acestor copii dacă noi ne permitem să pălăvrăgim pe internet? Folosind prea mult internetul ne facem părtași la acest sistem care urmărește să transforme societatea într-o lume oarbă, handicapată mintal, care să nu mai poată distinge mai târziu binele de rău și astfel să accepte pecetea lui antihrist.”

Cine nu cunoaște sau nu înțelege marile dezavantaje ale folosirii cipurilor RFID și pericolele concrete, să caute articolul ,,STUDIU despre RFID” scris de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică și de asemenea studiul inginerului fizician Lucian Cornianu (președintele ACESDS).

După cum știm, deja a fost votată în procedură de urgență, fără informarea prealabilă cerută de lege și dezbatere publică, legea pașapoartelor electronice, în pofida faptului că în ultimii ani s-au organizat conferințe împotriva actelor biometrice, s-au scris relativ multe articole (și pe internet) și cărți despre acestea iar Biserica Ortodoxă Română, prin Sinodul Mitropolitan de la Cluj s-a pronunțat împotriva pașapoartelor biometrice. Mai urmează să fie și permisele auto electronice și buletinele de identitate cu cip RFID…

Mai există și marea problemă a implanturilor cipurilor RFID (biocipurilor) în corpul uman… Deja se fac în lume multe dintre acestea, în ceafă, în spate ori alte părți ale corpului, prin operații sau chiar direct de la nașterea copiilor!…

Primul implant pe creier a fost deja efectuat în SUA, statul Ohio. Iar în Suedia, premierul Olof Palme a aprobat încă din anul 1973 asemenea implanturi la deținuți, pentru a fi urmăriți oriunde. Mai mult, experimente secrete din toată lumea folosesc deținuți, soldați, bolnavi psihic, persoane cu handicap, bătrâni, copii… Într-un articol semnat de cercetătoarea doctor în medicină Rauni-Leena Luukanen-Kilde din Finlanda, se spune: ,,Printr-un astfel de implant viața privată a unui om este distrusă pentru totdeauna. (…) Metodele de control mental pot fi utilizate și în scopuri politice, pentru a-i face pe oameni să acționeze împotriva intereselor individuale sau de grup, ori chiar să ucidă, fără a-și aminti nimic după aceea. Acest război tăcut este dus împotriva civililor și soldaților de către Armată și Serviciile Secrete. Din 1980, stimularea electronică a creierului a fost utilizată, în SUA, în secret, pentru a controla oameni fără știința și acceptul acestora. Toate normele dreptului internațional interzic manipularea în acest mod a ființelor umane.” (preluare de pe site-ul despremasonerie.go.ro/pecetea.html)

 

Pentru mult mai multe detalii, vă rugăm să accesați și link-urile:

https://raduiacoboaie.wordpress.com/2015/01/22/nu-primim-nici-cardurile-electronice-de-sanatate-si-nu-dorim-dosar-electronic-de-sanatate/

http://www.atitudini.com/2015/01/cine-va-avea-acces-la-informatiile-din-dosarul-electronic-de-sanatate/

http://asociatialibertatearomanilor.ro/ce-pericole-ascunde-dosarul-electronic-de-sanatate-interviu/

https://raduiacoboaie.wordpress.com/2015/01/17/apel-pentru-crearea-unei-platforme-comune-pentru-respingerea-cardurilor-de-sanatate-si-tuturor-documentelor-electronice/

https://raduiacoboaie.wordpress.com/2015/03/02/modelul-declaratiei-prin-care-respingem-cardul-electronic-de-sanatate-si-dosarul-electronic-de-sanatate/

https://raduiacoboaie.wordpress.com/2015/01/04/miscarea-pentru-apararea-ortodoxiei-va-rugam-sa-trimiteti-acest-memoriu-cu-numele-d-voastra-pana-pe-9-februarie-2015/

http://www.apologeticum.ro/2016/11/foto-cartea-de-identitate-cu-cip-este-deja-stadiul-de-prototip/

 

MIȘCAREA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI

nevrednicul Radu Iacoboaie, 16 noiembrie 2016

Republicat de aici de Ștefan Alexandrescu având permisiune scrisă din partea lui Radu Iacoboaie

Vaccinarea obligatorie, impotriva Constitutiei Romaniei

Ca raspuns la ce se poate citi aici si aici:

Stimaţi membri ai comisiei pentru analiza observaţiilor şi propunerilor,

Răspunzând invitaţiei publice de a formula observaţii şi propuneri pe marginea legii privind organizarea şi finanţarea activităţii de vaccinare a populaţiei în România, îmi permit să aduc următoarele critici legii în dezbatere.

1. În art. 2(7) şi în art. 11(4i) sunt luate în discuţie „compensarea oricăror efecte invalidante”, respectiv atribuţiile comisiilor de vaccinare cu privire la compensări. În termenii legii, comisiile „analizează şi certifică cazurile de reacţii adverse postvaccinale invalidante şi le înaintează către Ministerul Sănătăţii pentru dispunerea măsurilor compensatorii”.

Nu este cazul sa analizez aici cacofoniile textului legii („certifică cazurile”), pentru că situaţia e mult mai gravă decât asprimile rezultate din ignorarea regulilor de stil, inofensive în raport cu pericolul pe care-l discutăm. Însăşi legea recunoaşte eventualitatea ca administrarea unui vaccin să aibă ca efect reacţii invalidante. Termenul, desigur, nu a fost ales la întâmplare. Când vorbim de reacţii invalidante, avem în vedere nu simple reacţii adverse care dispar într-o zi sau o lună, ci pierderea unor capacitaţi senzoriale sau/şi motorii pe termen lung, posibil pe toată viaţa.

În aceste condiţii, consider că asocierea dintre „reacţii invalidante” şi caracterul de obligativitate prezent in art. 25 ridică multe semne de întrebare şi alarmă.

Atunci când unei persoane i se propune administrarea unei substanţe care ar putea avea efecte invalidante cu riscul de a-i afecta viaţa în mod ireversibil, este necesar din toate punctele de vedere (moral, uman, legal) ca dreptul de a decide dacă se supune sau nu administrării să revină în exclusivitate persoanei în cauză.

Orice încălcare a acestui drept reprezintă implicit o încălcare a art. 22(1) din Constituţia României: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. Nu se mai poate vorbi de „integritate fizică şi psihică” în momentul apariţiei unei reacţii invalidante şi nimeni nu are voie să priveze pe nimeni de acest drept garantat de Constituţie.

Nu discut aici cazul persoanelor minore, întrucât nu am familie, nu sunt pedagog/ psiholog şi nu am competenţa de a discuta această situaţie. Mă refer în exclusivitate la cazul persoanelor majore care face obiectul art. 25.

Aşa cum e formulat, articolul nu lasă loc nici unui drept de decizie pentru persoana în cauză. Legea specifică sub formă de obligaţie pentru persoana majoră „prezentarea la administrarea vaccinului în cazul convocării acestora de către furnizorul de servicii medicale de vaccinare” fără a specifica în nici un fel dreptul persoanei majore de a decide dacă se prezintă sau nu la convocarea amintită.

Prin aceasta legea manifestă, aşa cum am arătat, un vădit caracter anticonstituţional. Însa nu numai atât. A introduce în organismul unei persoane substanţe care prezintă un grad de risc la adresa integrităţii fizice şi psihice, sub ameninţarea obligativităţii şi fără consimţământul persoanei în cauză, reprezintă o acţiune detestabilă şi antiumană care evocă vremurile de tristă amintire ale dictaturilor naziste şi comuniste, despre care am vrea să credem că sunt de mult apuse.

2. În art. 11(4p) este specificată atribuţia comisiilor de vaccinare de a sesiza conducerile unor organisme profesionale ale cadrelor medicale în cazul în care membrii acestor organisme se fac vinovaţi de anumite fapte negative, printre acestea fiind enumerată „participarea la acţiuni antivaccinare”.

Dreptul la liberă exprimare este garantat prin art. 30 din Constituţia României.

Din formularea textului legii se poate înţelege că simpla participare la o manifestare publică în care se expun opinii critice privitor la unele vaccinuri, poate fi etichetată drept „participare la acţiuni antivaccinare” şi sancţionată ca atare.

Nu am auzit să existe un astfel de precedent, respectiv o lege care să interzică unui cadru medical de a exprima în mod public opinii critice la adresa unui medicament.

Prevederea în discuţie îngrădeşte nu numai dreptul la liberă exprimare, ci şi dreptul la informaţie garantat de art. 31 din Constituţia României. Prin interdicţia de a participa la „acţiuni antivaccinare”, în speţă la manifestările unde se discută public despre posibilele riscuri ale unor vaccinuri şi despre cazurile în care s-au manifestat efecte nedorite, cadrul medical administrator al vaccinului este privat de oportunitatea de a se informa din mai multe surse şi de a-şi forma o imagine obiectivă cât mai completă care să-l ajute în prevenirea acelor reacţii invalidante pe care însăşi legea le recunoaşte. Privat de această oportunitate, cadrul medical va ajunge să ia în considerare doar ce spun producătorii, care evident au interesul de a-şi promova produsul. Orice formă de descurajare a cadrelor medicale de la cunoaşterea cât mai completă a situaţiilor în care s-au produs reacţii invalidante, orice fel de „ascundere sub preş”, ca în epoca „de aur” de tristă amintire, a acestor situaţii nedorite de nimeni, reprezintă o încercare de ceauşizare a mecanismului vaccinărilor, cu consecinţe nefaste pentru integritatea fizică şi psihică a celor vaccinaţi.

Faptul că până şi medicii dentişti, care în mod normal nu sunt implicaţi direct în activitatea de vaccinare, sunt incluşi în lista celor care se pot trezi pedepsiţi pentru „participare la acţiuni antivaccinare”, nu face decât să accentueze opoziţia între Constituţia României şi legea în discuţie şi totodată să provoace serioase îngrijorări cu privire la încercarea amintită mai sus de a transforma vaccinările într-un mecanism în care informaţia are voie să circule numai de sus în jos şi numai de la centru spre margine.

Semnatarul acestor randuri a fost confruntat timp de 12 (doisprezece) ani cu un abuz al sistemului medical din România care i-a interzis să afle ce s-a întâmplat în ultimele clipe ale vieţii părintelui său, încheiată sub secretul medical într-o unitate de stat. Semnatarul a fost nevoit să îndure nu doar suferinţa generată de încălcarea dreptului legitim al fiului de a cunoaşte cele întâmplate cu părintele, dar şi umilinţa produsă de reducerea la zero a statutului de cercetător cu realizări recunoscute în străinătate, prin negarea, cu aroganţă şi dispreţ, a dreptului de a fi informat cu precizie ştiinţifică despre analizele şi tratamentele din ultimele ore ale celui defunct. Numai după un proces întins pe şase ani şi terminat cu punerea în aplicare a executării silite, semnatarul a putut intra în posesia dosarului medical în care se aflau informaţiile pe care le solicitase.

După un astfel de proces care l-a costat atât financiar dar mai ales psihic, pe parcursul căruia sistemul medical a jucat tot timpul rolul negativ al duşmanului înverşunat, semnatarul consideră că este îndreptăţit să se întrebe dacă sistemul medical chiar vrea binele locuitorilor României prin legea pe care le-a pregătit-o sau dacă dimpotrivă, prin această lege cu caracter vădit anticonstituţional se urmăreşte umilirea celor cărora li se adresează şi transformarea lor din fiinţe gânditoare (şi cu drept de decizie) în vietăţi necuvântătoare – la fel cum semnatarului i s-a pretins să nu mai gândească, să nu mai pună întrebări şi să-l dea uitării pe părintele său în spatele uşilor închise ale secretului medical abuziv.

Cu îngrijorare faţă de viitorul naţiei şi teamă faţă de siguranţa cetăţeanului,

Prof. Dr. Dan Tudor Vuza

http://www.imar.ro/organization/people/PRS/PRS_158.php?PAG=3DPRS

Cine caută răspunsuri, culege puncte de vedere. Cine caută întrebări, cultivă orizonturi.

Motto:

”Dacă ai credință, poți să muți și munții din loc.

Dacă ai însă și înțelepciune, îl lași acolo, că-i mai bine așa”.

  

Am scris despre leadershipul actual în politica românească și am observat că nu mi-a sărit nimeni în cap, așa că m-am hotărât să scriu și despre proteste, asumându-mi mai multe puncte de vedere, din care unele ar putea să pară contradictorii. Toate aceste puncte de vedere vor deranja pe cei care nu sunt de acord cu ele, mai ales că nu am intenția să le argumentez de la Adam și Eva încoace. Pentru orice eventualitate, aceia care doresc să afle mai mult despre ramificațiile acestei povești, sunt invitați să cerceteze linkurile pe care le-am plasat cu generozitate.

  

Ce e prea mult, e prea mult. Dacă spunem asta, poate ajungem să și credem.

(A)sentimentul mulţumii care protesta în noiembrie 2015 pe străzile din Bucureşti despre cum „corupţia ucide” părea să fie: „Gata, dom‘le, există o limită, şi-au făcut de cap de-ajuns până acuma!”. O asemenea spăşenie este memorabilă la români, cu atât mai mult că pare a fi exprimată în public, desigur, nu la persoana I, ci la persoana a III-a. Ideea cu lupta împotriva corupției se reia în februarie 2017, cu ocazia unei ordonanțe de urgență care i-ar scăpa pe marii corupți de responsabilitatea în cazul unor acuzații procesate de justiție.

Atunci când Nelson Mandela a demarat procesul de iertare colectivă a celor care au comis crime în regimul de Apartheid, cei responsabili aveau obligația de a mărturisi public crimele lor, cu detalii privind cei care au fost implicați, cu promisiunea că vor fi absolviți de pedeapsă dacă își vor recunoaște vina. Totuși, acest demers nu a venit obligatoriu și cu solicitarea ca acești să-și ceară iertare sau măcar scuze. Poporul pare că a înghițit gălușca și de atunci Africa de Sud este dat ca un exemplu istoric în care lupul doarme frățește cu oaia. Dacă te interesează un studiu aprofundat al acestei ultime remarci, te invit să citești pp. 38-43 și 124-145 din lucrarea de doctorat ”Chasing the Forgiveness Ideal: case Studies in Restorative Justice, Post Apartheid South Africa and the Pastoral Care of Victims of Domestic Violence” de Maria Anne Mayo.

Atunci când Traian Băsescu în calitate de președinte al României a incriminat comunismul în 2006, CNSAS a fost înființată cu rolul de a tria persoanele care aveau accesul la funcții politice, dar asta nu i-a împiedicat pe unii foști membri ai Partidului Comunist Român sau chiar colaboratori cu securitatea să acceadă la funcții politice extrem de importante în stat. Condamnarea celor care au fost responsabili de crimele comunismului și de mineriade nu s-a făcut decât simbolic și extrem de târziu. Iliescu încă o duce bine, a fost în continuare senator și după 2006, iar în 2017 e invitat să dea declarații.

președintele Klaus Iohannis a ”dat un tun” de 15-18 miliarde de euro nu mai impresionează pe nimeni. Ce ți-e 15 milioane, ce ți-e 15 miliarde, la urma urmei oricum sunt niște cifre astronomice pe care omul de rând nici nu prea le percepe ca dimensiune. La urma urmei, a mutat și Ponta 19 miliarde de datorii din contul FMI în alte conturi conform declarațiile halucinante pe care le-a făcut privind activitatea sa de premier. Astea nu sunt motive ca lumea să iasă în stradă. Morala este simplă: pe principiul contractului psihologic ilustrat în acest articol, e OK să furi atâta vreme cât nu scrii că e OK să furi (și, mai ales, Doamne ferește, să scrii și CÂT e OK să furi). Furtul a miliarde de euro nu reprezintă un motiv de ieșit în stradă, dar ca un politician să creadă că i se cuvine să fure câteva zeci de mii de euro este strigător la cer. Da, e adevărat că s-a protestat și împotriva lui Iohannis, dar nu din cauza asta.

Când s-a protestat cu privire la Roșia Montană, a fost privită închiderea lucrărilor acolo ca o mare victorie. Câinii latră la Roșia Montană, caravana trece la Certej. Poporul doarme în continuare. Cât despre gazurile de șist, Chevron n-au fost alungați de protestatari, ci de faptul că au socotit că nu face daraua cât ocaua ca să extragă din România ce aveau nevoie. Rezultatul? Statul român plătește.

Când s-a protestat în legătură cu actele biometrice și s-au strâns peste 1 milion de semnături pentru a se face referendum, i-a băgat cineva în seamă? Actele biometrice s-au încetățenit (pașaport, card național de sănătate, peste câțiva ani și buletin de identitate), chiar dacă decizia a fost contestată chiar și în tribunal, și în consultarea cu societatea civilă, și în proteste, și în procesul de transparență decizională. Nu a contat nici măcar că normele de implementare contraziceau însăși legislația actelor biometrice. Curtea Constituțională a dormit în papuci, Avocatul Poporului la fel.

Când s-a protestat împotriva legalizării parteneriatelor civile și s-au strâns 3 milioane de semnături pentru modificare Constituției pentru introducerea unui articol pentru protecția familiei, s-a întâmplat ceva? Nu, desigur. Am și pierdut șirul protestelor pentru susținerea drepturilor familiei și a marșurilor pentru normalitate care s-au ținut în ultimii ani. Comisii din Camera Deputaților dau undă verde parteneriatelor civile.

  

De ce contează tocmai ACESTE proteste?

De ce acestea sunt ilustrate în presa națională și internațională? Păi, pentru că este util politic. Au ieșit oameni spontan în stradă? Minunat! Ia să vedem cum pot să fie direcționați!

Au dreptate protestatarii să ceară abrogarea infamei ordonanțe de urgență? Au dreptate, căci este culmea infamiei să legalizezi furtul public. Au dreptate protestatarii să ceară demisia premierului și a celor doi președinți ai Camerei Deputaților? Au dreptate, căci tupeul nemăsurat al acestei șleahte de tâlhari pe bună dreptate au atras investigațiile Laurei Codruței Kovesi, indiferent cât ar protesta Călin Popescu Tăriceanu (care își face planurile să-i ia locul lui Iohannis în cazul unei suspendări): cine știe pe cine au vrut să scape cu prioritate când au dat ordonanța: oare pe Dragnea? Au dreptate protestatarii să ceară demisia lui Iohannis? Au dreptate, dar din motivele greșite: că doar omul nu e la prima lovitură de stat pe care o încearcă. Au dreptate protestatarii să rămână să protesteze indiferent de ce face Guvernul? Au dreptate, căci OUG 14/2017 (care abrogă 13/2017) a fost deja contestată la Curtea de Apel. Ca să vezi, ce coincidență uimitoare, cine se plânge de faptul că în contextul continuării protestelor, s-a mai dat încă o lege de respingere a OUG 13/2017: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu. Cine știe prin ce matrapazlâc administrativ, legislativ sau juridic vor reuși să strecoare o idee asemănătoare cu cea a amnistiei în următoarele săptămâni? La urma urmei, se poartă obiceiul și pe la case mai mari: vezi referendumurile care au respins constituția europeană, ulterior devenind Convenția de la Lisabona.

Au dreptate cei care susțin că acești protestatari sunt manipulați? Au dreptate, căci protestul lor este vizibil doar pentru ca CINE TREBUIE SĂ CÂȘTIGE. ”Cine trebuie” s-a stabilit în culise, departe de ochii electoratului. Au dreptate cei care susțin că protestul este încurajat de oamenii lui Soros? Au dreptate, căci dacă hoții noștri fură atât de mult, nu mai e loc pentru hoții lor! Au dreptate cei care susțin că protestele sunt încurajate de multinaționale, care vor să dea jos un Guvern ce a amenințat deja că va impozita local profiturile acestora? Au dreptate, pentru că există cu siguranță o miză și aici. Au dreptate cei care spun că ei au venit din proprie inițiativă în piață să protesteze fără să fie manipulați de nimeni? Au dreptate, că doar toată lumea protestează împotriva dușmanului comun, indifent din ce motive.

Nu cred că acest protest este organizat de oamenii lui Soros, dar cred că daca aceștia și-ar fi propus, ar fi reușit să îl preia foarte ușor. Oare chiar au făcut-o? Sorin Grindeanu susține că apreciază creativitatea protestatarilor, dar multe pancarte (deja disponibile la locul protestului) sunt uimitor de similare cu cele anti-Trump. Ce coincidență interesantă!

  

Între solidaritate şi spirit de turmă, care e soluţia?

În România, se pare că libertatea de a exprima opinii diferite nu se numește democrație, ci diviziune chiar și în rândul istoricilor. De fapt, vehemența scinziunii între părinți și copii (fiecare cu exagerările lor), între PSD-iști și anti-PSD-iști vine din faptul că românii nu au o cultură a ascultării reciproce. În plus, stau cam prost cu înţelegerea. Există unii care protestează împotriva protestatarilor, că nu au o viziune comună, că au prea multă ură, că sunt proști, că sunt manipulați, că nu sunt solidari, pierzându-se din vedere că cei care protestează în fața Guvernului nu sunt o comunitate. Nu sunt nici măcar un colectiv. Ei nu sunt animați de solidaritate decât ”împotrivă”. Ei știu clar ce NU VOR. Dacă stai să discuți cu privire la ce vor să se întâmple, formulat pozitiv, se ajunge ușor și repede la păreri diferite, pentru că motivațiile sunt diferite.

Solidaritatea este un termen frumos. La o biserică ortodoxă la care am fost în perioada protestelor din noiembrie 2015, s-a ţinut o predică frumoasă despre cum solidaritatea este o mare virtute a poporului român. Ce gând frumos! Atâta doar că ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în stradă, proteste contra aia și cealaltă, nu este solidaritate. Să vedem ce înseamnă termenul.

1. Faptul de a fi solidar; răspundere comună. 2. Unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înțelegere. ♦ Coeziune

Aşdar, primul sens se referă la răspundere comună. Însă răspundere faţă de ce anume, mai exact? Poate fi considerată masa nenominală de oameni care au protestat colo sau colo răspunzătoare pentru căderea Guvernului? Dacă da, atunci, în faţa cui răspunde? Răspunderea cui este pentru aplicarea sloganurilor în vieţile lor? Ale lor, mai exact ale fiecăruia, individual.

Aşadar, solidaritatea bazată pe înţelegere la români funcţiona cam aşa la protestele pentru Colectiv: „dacă nu eşti cu mine, eşti împotriva mea, aşa că ar fi bine să fii furios pe cine sunt eu furios, că altfel nu mai suntem prieteni”. Comuniunea de interese nu a existat niciodată la nivelul mulţimii, există poate cel mult comuniunea de stare: unul e furios pe Guvern că au crescut taxele în cutare zonă, altul e furios pe Biserică pentru că i-a cerut preotul mai mulţi bani la nuntă (decât se aştepta), altul e furios că un prieten i-a rămas nenorocit la incendiul de la Colectiv (ce nume convenient, nu-i aşa?). Protestele organizate cu ocazia Colectiv nu au fost suficient de solidare, pentru că motivațiile erau prea diferite. De data aceasta, ținta pare a fi puțin mai clară: să dăm jos pe toată lumea și să punem alții, tot de-ai lor!

schimbarea-puterii

Aşadar, ce rămâne în comun la colectiv nu mai este decât spiritul de turmă (psihosociologic vorbind, gregarismul), o unealtă deosebit de utilă în mâinile celor care vor să mătrăşească guverne pentru a le înlocui cu altele care să dea legi după aceleaşi valori, aceleaşi interese, pentru care nici ei, nici cei ce i-au pus acolo şi nici cei din stradă nu sunt răspunzători.

Grigore Cartianu, în cartea sa, „Crimele Revoluţiei. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN”, încearcă să înţeleagă la ce se referea Silviu Brucan când caracteriza poporul român în ianuarie 1990 ca „stupid people”:

<<Un popor pe care să-l minţi la televizor şi el te crede cu sfinţenie; îl mitraliezi şi dai vina pe terorişti, iar el pune mâna pe arme şi fuge bezmetic să-l prindă; îi oferi cadavre de ofiţeri români pe care scrii „terorişti”, iar el face pipi pe mortăciuni; îi pui la conducere agenţi sovietici, stalinişti notorii, comunişti înrăiţi, iar el se uită la ei ca la salvatori providenţiali; te proclami „emanaţie a Revoluţiei”, iar el nu obervă că ai lipsit de la Revoluţie; îl serveşti cu o contrarevoluţie, iar el crede că e cea mai curată revoluţie; îi iei puterea cu care se trezise în braţe, şi el pleacă liniştit acasă; iar după toate astea, abia aştepţi să te voteze în chip democratic!”>>

  

Locul controlului

Acum, sunt curios câţi din cei care au protestat în stradă împotriva corupţiei o vor respinge, la nivel individual, atunci când aceasta le-ar aduce avantaje? Principiile se numesc aşa pentru că le urmezi şi atunci când nu-ţi convine. Oare cei care au ieşit să protesteze împotriva Guvernului n-au beneficiat niciodată de pe urmele corupţiei?

Nu am auzit vreodată vreun protest de stradă în lume care să sune cam aşa: „noi suntem de vină că i-am votat pe idioţii care sunt acum la putere!”, „noi am tolerat corupţia câtă vreme am avut câştig de pe urma ei!”, „noi am fost indiferenţi la efectele corupţiei atâta vreme cât nu ne afecta personal!”, „noi ne dăm demisia pentru că nu ne-am făcut bine treaba”. Ei, pentru aşa ceva, chiar ar trebui ceva curaj!Restul, e gargară gregară?

Tu, pentru interesele cui ai ieşi în stradă? Şi pentru răspunderea cui? Oricum nu contează: vor fi cu siguranţă nişte politicieni bucuroşi dacă mai strângi nişte prieteni şi vă manifestaţi „solidaritatea” în stil românesc. Ei au pierdut alegerile anul trecut, dar dacă se alege cu anticipate, cine știe? Poate vei vota dracul alb în locul dracului negru. Sau, pardon, roșu, am uitat…

Au dreptate oamenii care protestează? Da. Au dreptate cei care nu sunt de acord cu ei? Da. Contează? Nu. Nu contează că ai dreptate. Nu a fost niciodată suficient să ai dreptate, a constat întotdeauna cum știi să demonstrezi asta. Nu contează că protestezi. Tu, românule, meriți mult în raport cu cine ești ca ființă umană, nu în raport cu modul în care știi să ceri ce îți dorești. La urma urmei, ce îți dorești s-ar putea să nu fie ceea ce ai nevoie.

E ușor să sesizezi propaganda când nu ești de acord cu ea. E ușor să ridiculizezi lozinci generale. E ușor să citești o mulțime de articole și să te crezi informat. E ușor să crezi că susținând un anumit partid sau candidat lucrurile se vor rezolva, sau că dând jos un anumit politician sau un partid lucrurile se vor schimba. Ceea ce rămâne constant este că însăși cetățenia românească reprezintă temeiul pentru care se permite statului român să te abuzeze prin legile strâmbe care deja există. Ceea ce deranjează este plata strâmbă, nedreaptă pentru acest abuz. Statul român știe să abuzeze, dar nu și să compenseze.

  

Care vor fi rezultatele acestor demersuri?

Să zicem că demisionează Guvernul. Va fi numit un alt premier, cel mai probabil tot din PSD, pentru că altfel nu ar fi susținut și acceptat de parlamentari cabinetul pe care îl propune. Și chiar dacă s-ar organiza alegeri anticipate, PSD-ul ar lua tot majoritatea (poate nu chiar atât cât a luat în toamnă, dar configurația ierarhiei s-ar păstra cam aceeași). Consecințele pentru următoarele luni sunt destul de evidente:

  • Cei care au răcit țipând în ger vor plăti la medici tratamentele. Statul decontează parțial. Cu banii de la tine. Restul, tot protestatariii îi plătesc.

  • Guvernul se așteaptă ca încasările la buget să crească anul acesta cu 15 % în condițiile în care taxele nu au fost mărite, dar au fost mărite salariile. Cine plătește? Toată lumea, desigur.

  • Klaus Iohannis va avea un oarece câștig de imagine pentru că a fost în asentimentul protestatarilor anti-PSD.

Protestatarii au considerat inadecvat ”mi-se-cuven-ismul” (entitlement) politicienilor de a stabili că unii sunt mai egali decât alții. În același timp, este bine ca și aceștia să devină conștienți că lor nu li se cuvine nimic în mod deosebit. Nimeni nu este obligat să facă ce vor ei. Ei reprezintă o minoritate în această anocrație zisă ”democrație”. Ei reprezintă o minoritate oricum ai lua-o. Și chiar dacă ar fi o majoritate, nu contează. Guvernele, Parlamentele, președinții și celelalte instituții ale statului au demonstrat cu succes până acum ignorarea unor majorități de milioane (fie că e vorba despre referendumul pentru Parlamentul Unicameral, fie că e vorba de inițiativele de referendum pentru care s-au strâns semnături).

Principalele beneficii pe care le manifestă protestarii sunt ventilarea în public a emoțiilor negative și socializarea (parcă văd peste cîțiva ani niște povești de dragoste care încep așa: ”ne-am cunoscut la proteste și parcă avea pe vino-ncoa atunci când m-am uitat la ea”).

Puterea poporului în România este dată de iluzia conferită alegerilor electorale și protestelor care ”dau jos guverne” (vezi guvernul Boc înlocuit de Guvernul Ungureanu, Guvernul Ponta înlocuit de Guvernul Cioloș, etc.). Cine caută să investigheze puțin la Constituție, bine ar fi să vizioneze documentarul lui Cornel Mihalache, ”Piepturi goale și buzunare pline”, ca să se lămurească cu privire la ce înseamnă democrația românească în spiritul Revoluției.

 

  

Tu cu ce rămâi?

Acum, pentru încheiere, câteva întrebări pentru toată lumea:

  1. Câți din participanții la protest au venit cu ele de acasă, făcute de mânuța lor, și câți le-au găsit la loc?

  2. Cum se face că în vreo două săptămâni deja s-a scos o carte cu lozincile scandate la proteste?

  3. Cum se face că majoritatea participnaților la protest au venit în grupuri?

  4. Despre câte din protestele sau subiectele despre care am scris în acest articol știai?

  5. Cât de legitim ți se pare un protest democratic cu care nu ești de acord?

  6. Cât de mult merită să plătești ca politicienii să își facă afacerile pe banii tăi?

  7. Cât de mult poți să protestezi fără să te bage politicienii în seamă?

  8. Cât de mult poți să vorbești de rău pe cei cu care nu ești de acord?

  9. Cu cine ar merita să fie înlocuit Sorin Grindeanu ca premier? Câți mai cred ca tine?

  10. Cu cine ar merita să fie înlocuit Liviu Dragnea ca președinte al Camerei Deputaților? Câți mai cred ca tine?

  11. Cu cine ar merita să fie înlocuit Călin Popescu Tăriceanu ca președinte al Senatului? Câți mai cred ca tine?

  12. Ce este mai acceptabil: să avem o constituție și legi care nu sunt respectate, sau să avem o constituție și legi strâmbe care să fie respectate?

  13. Ce partid ar putea, în termeni realiști, să preia locul fruntaș în ierarhia preferințelor electorale din România, în următorii 2 ani?

  14. Cât îți permiți să scoți din buzunar, indirect, pentru participarea la proteste?

  15. Când aleg televiziunile să pună camerele pe proteste? Oare contează mai mult numărul protestatarilor sau cauza pentru care protestează?

  16. Cine își permite să acopere mediatic un protest în direcția unei schimbări pe care nimeni nu are în plan sau în avantaje să o schimbe?

  17. Cât de mult ai citit păreri cu care nu ești de acord fără să-i insulți în mintea ta pe cei care le-au emis?

  18. Câte din argumentele pe care le servești în discuțiile pe marginea acestor subiecte le-ai găsit tu gândind individual și câte le-ai luat servite deja de la alții?

  19. E adevărat că IQ-ul unei mase de oameni este egal cu IQ-ul cel mai mic înregistrat în acea masă?

  20. Cât de mult adevărul reprezintă ceea ce vrei tu să se întâmple?

  21. Tu ce ai nevoie de fapt, din toată această poveste?

  22. Ce crezi că (ți) se cuvine să se întâmple în urma protestelor?

  23. Dacă ar fi să iei niște lecții de viață din aceste proteste și mediatizarea lor, cum ar suna aceste principii?

  24. Cum ai ști că ce crezi de fapt nu e adevărat?

  25. Cum ar putea fi puse aceste proteste în slujba unui obiectiv mai important?

  

Ștefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare și resurse umane

Despre lideri în politica românească

Introducere

Am ales să risc să-mi dau și eu cu părerea în mod public despre subiecte electorale. De obicei, nu spun nici măcar prietenilor cu cine votez, iar subiectul nu mă preocupă în mod deosebit. Totuși, în cel puțin 3 poziții, procesul electoral mi se pare personal foarte interesant. Una din poziții e cea de marketer, care a lucrat pentru un politician în 2006, cunoaște politicieni și a urmărit cu atenție comunicarea politică din punctul de vedere al comunicării de specialitate. Altă poziție este aceea de militant pentru urmărirea modificării unor legi și a respectării unor drepturi, situația în care am făcut apel personal la sute de politicieni, am trimis memorii, am pus în public în dificultate politicieni români. Chiar dacă aceste apeluri au rămas în mare parte (cel puțin după cunoștințele mele) irelevante, experiențele mi-au conturat argumentele de a avea scepticism cu privire la politicieni în general. O a treia poziție este cea de cetățean care analizează din oferta electorală toate posibilele opțiuni, dând candidaților și partidelor șanse (aproape) egale înainte de a decide pe baza performanțelor anterioare și a programului.

Așadar, nu sunt de părere că de fiecare dată nu avem cu cine vota, nu cred că toți politicienii sunt o apă și-un pământ, și în același timp, nu am încredere prea mare într-un anumit politician și nici nu îmi permit sau propun să suțin unul public. Așadar, dacă nu vorbesc pe cineva de rău, nu înseamnă că-l gândesc de bine și nici că l-am votat. Dacă vorbesc pe cineva de bine, nu înseamnă că-mi place și nici că l-am votat. Părerile multor români despre politică sunt destul de vehemente și de aceea îi sfătuiesc pe majoritatea bloggerilor să-și țină degetele departe de tastatură când vine vorba de a scrie despre politică dacă nu vor să-și piardă cititorii.

Așadar, am să scriu despre un concept pe care l-am studiat destul de științific, zic eu, și care este relevant atât pentru dezvoltarea personală, cât și pentru viața politică: leadershipul.

A fi lider în politica românească este sinonim pentru mulți cu a fi un fel de lichea cu 7 fețe, ce reușește să iasă de cele mai multe ori între câștigători, să obțină funcții și să conducă partide spre succes. Așadar, un lider este unul care are o viziune sau măcar un slogan de care se ține, ce reușește performanțe validate atât în partid cât și în alegeri, ce reușește să își asume cât de cât credibil o serie de îmbunătățiri vizibile.

Oricât de mult ne-ar displace, este cazul să ne asumăm că există lideri în politica românească și există foarte multe persoane șterse, fără charismă, care au ajuns conjunctural în anumite funcții și au reușit să se facă de râs în mod public în diferite situații. Așadar, doresc să fac o trecere în revistă a liderilor politici la nivelul României, care sunt în partide care încă mai există.

 

Ion Iliescu

Primul care merită menționat este Ion Iliescu, președintele onorific și marele fondator al PSD. Ion Iliescu a fost întotdeauna președintele din umbră al PSD. În 2001, când a fost înființat, Ion Iliescu era la al treilea mandat de președinte, iar președintele oficial al PSD era Adrian Năstase. Ulterior, Mircea Geoană l-a înfrânt pe Ion Iliescu la congresul PSD din 2005, pe care l-am urmărit cu interes la televizor. Totuși, Iliescu a spus o afirmația care pe atunci era absolut revoluționară: ”eu am, cum se zice, brandul meu!”, fiind prima folosire publică a cuvântului ”brand” pe care am auzit-o la vreun politician de calibru în România postdecembristă. Când nu a fost președinte de stat, a fost senator de București, cel puțin până în 2008. Astfel, din decembrie 1989 și până în decembrie 2008, Ion Iliescu a fost mereu într-o funcție politică importantă în stat. Vreme de 15 ani, electoratul l-a votat din nou și din nou. Cei 19 ani de politică i-au asigurat un loc clar în istoria României, leadershipul său fiind cel cel în perioada căruia țara a fost practic distrusă și apoi parțial reconstruită (nu după meritele sale, desigur). Ion Iliescu mai are și meritul de a nu fi sprijinit pe deplin 3 figuri politice care au eșuat să fie lideri. Mircea Geoană s-a făcut de râs prin propriile ambiții (deși ajunsese într-o vreme Președintele Senatului), în confruntările repetate cu Traian Băsescu și în cele din urmă a fost dat afară în șuturi din propriul partid. Adrian Năstase a reprezentat un candidat neconvingător, fără prea multă personalitate și care în cele din urmă a intrat la închisoare. Victor Ponta, deși a câștigat șefia partidului și funcția de prim-ministru, a fost învins în alegerile prezidențiale de o figură și mai ștearsă, s-a făcut de râs în toată lumea cu scandalul plagiatului și în cele din urmă, după ce a încălcat toate promisiunile făcute înainte de intrarea la guvernare în 2012, a fost dat jos prin protestele de stradă organizate în toamna lui 2015. Cine a rămas președinte de onoare al PSD? Ion Iliescu. Alți președinți vin și pleacă, însă Ion Iliescu rămâne bine-mersi, nimeni nu îl anchetează pentru implicarea în crimele comise la Revoluție, își scrie memoriile, apare în emisiuni, iar partidul lui o duce mai bine ca niciodată. Fie că vreți, fie că nu vreți, victoria PSD în alegerile locale și parlamentare din 2016 nu ar fi existat fără temeliile atent întreținute de Ion Iliescu. E adevărat că el nu mai este un lider al prezentului, ci al trecutului, însă longevitatea sa politică nu poate să fie trecută cu vederea. Ion Iliescu știe să întoarcă vorba și să manipuleze pe oricine. L-am întâlnit personal la o prelegere de vreo oră ținută unor tineri studenți în 2007. Atunci, a trebuit să îi repet o întrebare de 3 ori ca să răspundă la ea. În cele din urmă, mi-a dăruit o carte cu autograf, care pot să jur că este între cele mai proaste 10 cărți pe care le-am cititi în viața mea. Dar, are skill? Are charismă? Are, fără îndoială. Este un lider politic, încă neîntrecut de nimeni. În plus, structurile politice pe care le-a înființat în anii ’90 au dat 3 președinți ai țării: pe el, pe Traian Băsescu (amintesc, PD s-a scindat din PSDR) și pe Nicolae Văcăroiu, președinte interimar în 2007.

 

Traian Băsescu

Al doilea lider evident este Traian Băsescu, care este unicul președinte din istoria României care a putut fi validat prin 4 tururi de scrutin electorale ca președinte: la alegerile din 2004 și 2009 și la suspendările din 2007 și 2012. De asemenea, a câștigat alegerile ca deputat în 1992 și 1996, ca primar în 2000 și 2004, ca senator în 2016. Practic, Traian Băsescu a câștigat toate alegerile la care a participat și a fost și ministru al transporturilor în 5 cabinete de guvernare post-decembriste. Traian Băsescu a reușit să câștige șefia PD în 2004 asupra lui Petre Roman, fondatorul acestuia. A fost ”locomotivă” pentru 3 partide parlamentare: PD, PNL și PMP. A reușit să eludeze justiția chiar și atunci când și-a pierdut imunitatea parlamentară. Chiar dacă mijloacele folosite pentru a ajunge și a rămâne la putere au fost de cele mai multe ori dezgustătoare, Traian Băsescu a mizat cu inteligență pe o carte mereu câștigătoare: ”lupta cu sistemul ticăloșit”, luptându-se în imaginea electoratului cu un dușman invizibil. În timpul președenției sale, România a intrat în Uniunea Europeană (un dezastru, după părerea mea, dar ceva destul de apreciat la vremea respectivă), iar comunismul a fost condamnat (doar declarativ, desigur). Chiar dacă partidul care l-a adus la președenție în 2004 nu mai exista în 2014, Traian Băsescu a înființat propriul partid, PMP, cu care a reușit să intre în parlament la alegerile din 2016. Traian Băsescu nici nu s-a obosit să candideze la alegerile locale în 2016, acestea fiind o miză prea mică pentru el.

 

Marko Bela

Al treilea lider, deși nu pare foarte evident, este Marko Bela, care a condus UDMR din 1993 până în 2011, adică 18 ani. Este cea mai lungă șefie de partid din România, după Corneliu Vadim Tudor la PRM. UDMR a fost ”partid-balama” și de aceea foarte des în poziția de a avea o putere politică mai mare decât cea adjudecată prin vot direct. Poziția UDMR a fost constantă în cei 27 de ani. Dacă românii din diaspora ar fi avut o reprezentare atât de bună în Parlamentul României (ce să mai spun de parlamente străine) cum au avut cei de la UDMR în Parlamentul României, lucrurile ar sta foarte, foarte diferit pentru români. Marko Bela a reușit să ridice procentele obținute de UDMR în 2000 față de 1996 și a reușit în 1996, 2004 și 2009 să își aducă partidul chiar în guvern. Marko Bela a fost chiar vicepremier în 2009. După preluarea președenției de către Kelemenor Hunor, procentele UDMR în toate alegerile au scăzut la minime istorice. Marko Bela a rămas în continuare senator, din 1990 până în 2016.

 

Călin Popescu Tăriceanu

Al patrulea lider, deși la început nu ar fi părut, s-a dovedit a fi Călin Popescu Tăriceanu. Prelând conducerea PNL de la Theodor Stolojan în 2004, a ajuns prim ministru, numit în echipă ”frățească” de Traian Băsescu, cu care ulterior a intrat în conflict, dar căruia a reușit să-i țină piept. Călin Popescu Tăriceanu este de altfel, din această scurtă listă pe care am alcătuit-o și singurul om de afaceri român milionar în euro, care a contribuit atât ca legiuitor din poziția de executiv, cât și ca om de afaceri, la dezvoltarea pieței auto din România. În ciuda conflictului cu Traian Băsescu, Tăriceanua reușit să fie numit prim ministru (29 decembrie 2004-22 decembrie 2008) și pentru un al doilea cabinet și a fost primul premier de dreapta al României postdecembriste care a rezistat 4 ani neîntrerupt în funcție, practic pe durata mandatului electoral, fiind depășit după 1989 în termeni absoluți doar de Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992-11 decembrie 1996). Dacă ar fi să ne raportăm la întreaga istorie a României, Călin Popescu Tăriceanu a rezistat neîntrerupt în funcția de prim-ministru chiar mai mult decât: Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Ghica, Dimitrie Brătianu, Ion I. C. Brătianu (care a avut 4 mandate ca premier, dar nu succesive și niciunul de 4 ani), Titu Maiorescu, Alexandru Averescu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Antonescu, Petre Roman, Theodor Stolojan. Dintre liberali, singurii din punct de vedere istoric care l-au depășit ca longevitate neîntreruptă în funcția de premier au fost Lascăr Catargiu (11 martie 1871-30 martie 1876), Ion Brătianu (9 iunie 1881-20 martie 1888) și Dimitrie Sturdza (27 februarie 1901-4 ianuarie 1906). După ce a pierdut alegerile în 2008 și șefia PNL în 2009, temelia alianței cu PSD-ul a adus în cele din urmă partidul său la guvernare. În 2012 a candidat ca independent și a obținut un mandat de senator, ceea ce este o reușită destul de rară. În 2014, a fost numit Președintele Senatului, funcție păstrată până în prezent și care urmează să fie păstrată și în virtutea câștigării alegerilor parlamentare din 2016. Ceea ce înseamnă că dacă Klaus Iohannis este suspendat ca președinte, Călin Popescu Tăriceanu devine președintele României. Amintesc, Călin Popescu Tăriceanu a susținut suspendarea lui Traian Băsescu în 2007. De asemenea, la alegerile prezidențiale din 2014, Călin Popescu Tăriceanu a obținut al treilea loc la voturi, după Iohannis și Ponta și este de așteptat că va candida și în 2019. Partidul său înființat în 2014, PLR, prin alianța politică cu partidul condus de Daniel Constantin, ALDE, a reușit să intre într-o majoritate politică cu PSD, iar dacă cele două partide vor guverna singure, majoritatea ar putea să fie simplă și suficientă. De fapt, ALDE are acum mai multă putere decât PSD-ul, deoarece PSD ține ”cu dinții” de versiunea Dragnea premier, ceea ce nu se va întâmpla. Prin urmare, Klaus Iohannis poate desemna probabil un premier ori în poziția lui Daniel Constantin, ori în poziția lui Călin Popescu Tăriceanu.

Călin Popescu Tăriceanu mai este cunoscut și ca motociclist, pilot și mare cuceritor (a avut 5 neveste).

Președinții PNL care i-au urmat lui Călin Popescu Tăriceanu au eșuat. Crin Antonescu a ajuns președinte interimar, poziție din care s-a făcut de râs, iar un an și jumătate mai târziu, Tăriceanu i-a succedat în funcție ca președinte al Senatului. Alina Gorghiu și-a dat demisia ca urmare a scorului considerat foarte scăzut la alegerile parlamentare din 2016.

În doar 2 ani, partidul controlat de Călin Popescu Tăriceanu, într-o alianță inteligentă, a ajuns la aproape o treime din scorul PNL-ului, partid înființat în sec. al XIX-lea.

 

Theodor Stolojan

Theodor Stolojan este în continuare un lider politic care s-a remarcat în cei 27 de ani de tranziție. Theodor Stolojan a fost ministru de finanțe (1990-1991) în primul cabinet de după Revoluție și prim-ministru în 1991-1992. Din această poziție, a devenit recunoscut și de către marile mase ca un economist expert. În 2000, a candidat la președenție și a ieșit al treilea după numărul de voturi. În 2002, devine șeful PNL, funcție pe care o pierde în 2006 ca urmare a contestării unor decizii luate de conducerea partidului. Tot în 2006 face un pariu câștigător și înființează propriul partid, PLD (Partidul Liberal Democrat), împreună cu alți liberali nemulțumiți, partid cu care câștigă un mandat de europarlamentar, menținut și reconfirmat până în prezent. PLD a fuzionat în 2007 cu PD sub denumirea PD-L, iar Theodor Stolojan a devenit prim-vicepreședinte. În 2008, a fost numit prim-ministru dar a renunțat, deoarece a afirmat că nu suportă să îi fie dictat ce să facă, o decizie onorabilă pentru un om politic român. Theodor Stolojan a demonstrat că poate câștiga simpatia electoratului, a înființat propriul partid, a câștigat cu el, a transformat un partid al unui fost coleg de alianță (PD) care ulterior (2014) a fuzionat cu PNL. Actualmente, Theodor Stolojan este europarlamentar și membru în PNL.

 

Cine a fost, cine a rămas și cine a eșuat ca lider politic

Așadar, în România mai există după părerea mea 5 lideri politici în partide: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Marko Bela, Călin Popescu Tăriceanu și Theodor Stolojan. Din aceștia, Ion Iliescu, Marko Bela și Theodor Stolojan aparțin trecutului, iar posibilitatea ca ei să mai dețină funcții importante în România ca președenția, conducerea Guvernului, președenția Camerei Deputaților, Președenția Senatului sau chiar conducerea vreounui partid este foarte mică. Doi lideri confirmați în trecut încă mai au resursele de a face istorie pe scena politică din România și care actualmente sunt președinții propriilor partide intrate în Parlament: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu.

Voi trece în revistă și alte persoane pe scurt, care s-au apropiat de statutul de lider, dar au eșuat sau încă nu au fost pe deplin confirmați.

Emil Constantinescu a îngropat PNȚCD-ul, iar guvernarea CDR între 1996-2000 s-a dovedit a fi mai proastă decât cea PSD. Predarea sa prin refuzul de a mai candida la un al doilea mandat a fost un gest de slăbiciune politică iar în cele din urmă promisiunile sale au rămas neîndeplinite. Totuși, din toți politicenii români care au servit funcții majore în stat după 1989, Constantinescu se remarcă prin demnitate, chiar dacă nu prin leadership. Constantinescu nu a avut stofă de politician. 

Nicolae Văcăroiu a fost prim-ministrul cel mai longeviv după Revoluție (1992-1996). A servit sub Ion Iliescu și Emil Constantinescu. A fost președinte al României în 2007, ca urmare a faptului că între 2000-2008 a fost Președintele Senatului. Din 2008, este președintele curții de conturi, funcție apolitică. Deoarece de 8 ani nu a mai deținut o funcție politică, este destul de bătrân și este doar un membru obișnuit în PSD, Nicolae Văcăroiu a fost un lider în trecut, dar acum nu mai e. Spre exemplu, nici Ion Iliescu nu mai deține o funcție politică în stat, dar este totuși președintele de onoare al PSD.

Corneliu Vadim Tudor a fost un lider naționalist, dar a murit în 2015 și odată cu el și șansele PRM. 

Dan Voiculescu a avut o viziune politică cu influență, dar în cele din urmă a fost doborât de procesele în justiție. Corupția dovedită în cazul său a însemnat sfârșitul puterii sale directe iar Partidul Conservator înființat de el a supraviețuit doar pentru că Daniel Constantin a avut curajul și inspirația să-l dea pe Voiculescu pe mâna justiției.

Emil Boc a fost o figură ștearsă, folosită ca marionetă de Traian Băsescu, marioneta care nu a putut fi nici Tăriceanu, nici Stolojan. În cele din urmă, importanța sa pe scena națională a puterii politice a fost dată jos de protestele de stradă. Emil Boc este în cel mai bun caz un politician local.

Gigi Becali a reușit să intre la pușcărie și să se facă de râs de multe ori în public, inclusiv din postura de europarlamentar. Partidul fondat de el nu mai există.

Klaus Iohannis este de asemenea prin excelență un politician local. El a avut mare succes în Sibiu și a ajuns președinte ca urmare a unor circumstanțe neobișnuit de favorabile. La alegerile parlamentare din 2016, atât el, cât și Dacian Cioloș, prin imixtiunea în campania electorală a PNL și pri n declarațiile făcute, au pus umărul la îngroparea partidului. La următoarele alegeri prezidențiale, Klaus Iohannis nu are șanse împotriva unor candidați pe val ca Tăriceanu sau Gabriela Firea (care nici ei nu au multe șanse).

Liviu Dragnea și-a câștigat renumele ca prefect, iar apoi printr-un concurs de împrejurări a ajuns președintele PSD, însă victoria din alegerile parlamentare 2016 nu e meritul lui, Dragnea este condamnat penal, iar de unde a ajuns nu o poate lua decât în jos.

Nicușor Dan este un politician local, de București, care a pierdut jocul strategic la alegerile locale din 2012, când nu a făcut cunoscută candidatura sa drept consilier local. În 2016, a ieșit consilier local pe București, dar a abandonat promisiunile pentru o poziție obținută ca deputat. Partidul său nu are o orientare politică și pare mai degrabă o însăilătură de tehnocrați cu afirmații care de care mai opuse, fără experiență la guvernare și care a reușit să intre în guvern mai mult ca urmare a ponderii voturilor din București și din străinătate. Foarte probabil, ca multe alte partide micuțe și trecătoare, va intra în jocul compromisurilor politice prin care își va îndepărta electoratul. Perspectivele susținerii lui Dacian Cioloș ca premier, împreună cu PNL, precum și discuțiile despre o posibilă coaliție de dreapta, lipsa de claritate a modului în care ”se împarte ciolanul” și recentele certuri vor pune foarte probabil cruce acestei inițiative declarate ”anti-sistem”.

Niciunul din politicienii tineri nu are puterea necesară pentru a deține și păstra prin alegeri reconfirmate funcții politice majore. Obținerea primăriei unui oraș mare (cum a fost în cazul lui Funar sau al lui Boc Clujul, iar în cazul lui Sorin Oprescu și a lui Victor Ciorbea, Bucureștiul) nu reprezintă o garanție pentru accesul ca lider la păstrarea puterii la o scară națională.

Problema principală a României este că nu are suficienți lideri politici, iar din cei care încă mai sunt lideri, niciunul nu este o opțiune pe care votanții să și-o asume pe deplin. Nu există o cultură a formării și dezvoltării liderilor politici din cauza mediocrității care se exprimă în partide. Cine are curajul să critice în interiorul propriului partid și să plece bine ar fi în stare să își facă un nou partid (Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Theodor Stolojan) cu care să cîștige alegeri pe cont propriu.

În esență, ca urmare a fricțiunilor între acești trei lideri, PD a dispărut în 8 ani de pe scena politică a României (2006-2014), iar ceea ce începuse ca un partid de centru-dreapta este acum fragmentat, în timp ce PNL și ALDE sunt mai degrabă partide de centru. Dreapta politică în România a apus pentru mult timp, este o minoritate fragmentată.

Dacă Nicușor Dan va da dovadă de rezistență și voință politică refuzând în continuare orice alianțe și își va implementa măcar promisiunile din campania parlamentară, atunci el are șanse în cel mai bun caz să spere la un mandat de primar al Bucureștiului în 2020 sau la un nou mandat de deputat în 2020, dacă nu cumva USR crapă până atunci (lucru foarte probabil). Chiar dacă va candida la președenția României în 2019, nu va ajunge în turul 2 de scrutin, și Dan va găsi foarte greu să nu pice într-una din capcanele jocurilor de manevră pentru suținerea candidatului din turul 2. Prin comparație cu dinozaurii Tăriceanu și Băsescu, Nicușor Dan nu pare decât o meduză rătăcită în ape tulburi.

Concluzia? Ca de obicei. Nu prea avem cu cine vota. Așa că viața merge în continuare, putem conta pe faptul că în mod sigur se găsește cineva care să ne pună în pericol tihna, siguranța și munca de-o viață prin legile strâmbe care se dau, iar tinerii se feresc de politică în timp ce jocurile sunt făcute tot de niște foști comuniști.

Ștefan Alexandrescu

marketer și votant sceptic