Arhive etichetă: crestinism

Crăciun fericit!

Dragii mei cititori, în primul rând vă amintesc: Crăciunul este o sărbătoare creştină şi are şi anul acesta 3 zile: duminica 25, luni 26 şi marti 27 (care este şi sărbătoarea sfântului diacon Ştefan, întâiul mucenic al ortodoxiei).

Nasterea Domnului

Crăciunul este sărbătoarea ghiftuielii, dezmăţului şi petrecerilor nebuneşti după care ieşi mai obosit decât erai după ce ai pus lucrurile în ordine în casă naşterii Mântuitorului – pentru creştini. Pentru adepţii ateismului, agnosticismului, ecumenismului, gnosticismului, new-age-ului, posthumanismului ş.a.m.d, poate fi ce am scris tăiat în fraza anterioară – motiv pentru care acestora nu le urez Crăciun fericit sau sărbători fericite, ci le urez moderaţie în a nu o face prea lată.

Pentru aceia care vor sărbători anul acesta Crăciunul (adică, sărbătoarea creştină), vă doresc:

  • să mergeţi cu înţelepciune pe calea Domnului şi a-i inspira şi pe alţii să facă asemenea

  • sănătate, pază de ispite şi pază de pericole fizice imediate

  • multă, multă răbdare

  • mai multă mulţumire cu ceea ce aveţi

  • determinare, concentrare, perseverenţă, ambiţie, tenacitate în planificarea succesului şi nu a experienţelor

  • căldură cât mai funcţională şi ieftină în calorifere şi pe coloana de apă

  • acceptare, toleranţă, înţelegere, pace şi linişte

  • şi, în cele din urmă, în legătură cu treburile casnice şi planificarea acestor sărbători, mai am un sfat insolit pentru voi:

HO, PRRRRR! (Adică: make time to smell the roses, vorba lui Ionuţ Ciurea. Cum care trandafiri? Pe cei de lângă voi, pe care îi aveţi în suflet)

Deschideţi puţintel Bibliacăutaţi prin Noul Testament, aplecaţi-vă mintea şi sufletul spre a citi din Filocalii sau barem din Patericul mirenilorSunt convins că veţi decoperi lucruri care să vă schimbe perspectiva – sau cel puţin să vă aducă aminte PENTRU CE să vă bucuraţi.

Cine doreşte să-mi ureze „la mulţi ani” de Sf. Ştefan, vă rog să îmi lăsaţi un comment aici.

PS: Acest articol este pe jumătate un pamflet, al cărui scop este să îndemne la meditaţie şi descreţirera frunţilor. Îmi pare rău faţă de persoanele care s-ar fi putut simţi indignate de ce am scris în acest post atipic, vă rog să mă iertaţi.

Îţi mulţumesc!

Ştefan

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu. Update al articolului original publicat în 2011.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi: 

secţiunea „Ortodoxie” a blogului Discerne

Anunțuri

Câteva propuneri pentru preoții și înaltul cler din Biserica Ortodoxă Română în contextul marilor provocări contemporane

Mișcarea pentru Apărarea Ortodoxiei vine cu câteva mici propuneri concrete, care credem noi că ar trebui luate în considerație pentru că ne-ar putea fi de folos tuturor:

          1 – Reprezentanții BOR care vor merge în Grecia la Sinodul pan-ortodox din Creta în perioada 16-27 iunie 2016, să fie mandatați de Sfântul Sinod al BOR să susțină acolo propuneri de apărare a ortodoxiei, cum ar fi respingerea fermă a falsului dialog interecumenic, a ecumenismului (globalizării religioase), evident creație masonică pentru uniformizarea lumii și crearea unei Noi Ordini Mondiale de factură antihristică;

          2 – Să se facă o caterisire neîntârziată a preoților și clericilor care fac parte din loji sau alte structuri masonice (dușmanilor lui Hristos) pe baza Hotărârii Sfântului Sinod al BOR din anul 1937, aflat și astăzi în vigoare (evident că nu se poate sluji în același timp la doi domni);

         3 – Să fie făcute mereu dezvăluiri publice și prin orice mijloace a planurilor ocultei și atacurilor mai mult sau mai puțin discrete și subversive la adresa ortodoxiei și creștinismului în general;

         4 – Să fie cinstiți sfinții români din închisorile și lagărele comuniste, care au luptat pentru ortodoxie și neamul românesc, măcar prin pomenirea lor în cadrul Sfintei Liturghii la momentul pomenirii și sfințirii darurilor;

        5 – Cinstirea sfântului, sfinților sau Maicii Domnului ocrotitorii lăcașurilor de cult (din biserici și mănăstiri) cu o candelă aprinsă deasupra icoanei lor, care arde permanent și folosirea acestui ulei sfințit pentru folosul clericilor și credincioșilor;

        6 – Organizarea pe parcursul fiecărei săptămâni a unei mici cateheze pentru mireni de pildă joia sau vinerea înainte sau după Sfântul Maslu, timp de două ore pe diverse teme de actualitate pentru creșterea lor duhovnicească (recomandarea unor cărți spre lectură, aducerea la cunoștință a multelor deosebiri care ne despart de catolici, protestanți și alte culte confesionale, atacurile din trecut la adresa ortodoxiei etc) și a-i pregăti totodată pe mireni pentru viitoarele încercări grele și provocări la adresa ortodoxiei;

         7 – Neimplicarea în bătăliile politice, jocurile murdare și alegerile politice, biserica nefiind o instituție pur omenească și nici politică precum există de atâtea secole în statul Vatican;

         8 – Implicarea mai mare și în mod organizat a Bisericii Ortodoxe în activități sociale, în cazurile sociale grave, inclusiv ajutarea concretă a românilor nevoiași (de pildă, reducând sau anulând când e cazul cheltuielile de înmormântare), precum și ajutarea reală a oamenilor străzii și tinerelor femei prostituate prin diverse proiecte sociale pentru reintegrarea lor profesională (precizând faptul că statul român are multe lacune în acest domeniu, credem că era cu adevărat mult mai important pentru BOR și societatea românească în ansamblu decât proiectul masonic, ecumenist, enorm și costisitor al construirii Catedralei Mântuirii Neamului, amplasat și el nu întâmplător chiar alături de edificiul megalomanic al Casei Poporului construit la dorința lui Ceaușescu, inițial mason activând în Loja P2);

         9 – Difuzarea gratuită a unor broșuri, cum ar fi Îndreptarul de spovedanie a protosinghelului Nicolae Mândiță, pentru cunoașterea păcatelor (pentru că observăm faptul că omul modern nu mai știe ce este păcat și ce nu; omul modern nu mai înțelege sau nu vrea să înțeleagă ce este păcatul și nu mai cunoaște importanța deosebită a lucrării Tainelor Bisericii precum Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie);

         10 – Preoții trebuie să nu uite că mai au o datorie creștină, că sunt în același timp și misionari în societate. De aceea ar fi ideală atragerea mirenilor în activitățile lor misionare (cum ar fi de pildă implicarea civică în campania de strângere de semnături pentru modificarea art. 48 alin.1 din Constituția României pentru apărarea familiei creștine și tradiționale, pentru asigurarea perpetuării societății românești și așa afectată puternic de scăderea natalității, îmbătrânirea populației și scăderea demografică datorată plecării la muncă în străinătate sau emigrării);

         11 – Preoții să-i învețe pe mireni tot ce le trebuie în războiul duhovnicesc, să-i înarmeze cu rugăciuni, post și săvârșirea faptelor bune, să-i învețe cum să dobândească și să răspândească în jurul lor virtuțile creștine. În acest fel răul care lucrează în lume se va reduce sau va fi îndepărtat.

                                 UNIȚI ÎN SLUJBA CRUCII ȘI A NEAMULUI ROMÂNESC!

                                             Mișcarea pentru Apărarea Ortodoxiei
nevrednicul Radu Iacoboaie, 31 ianuarie 2016

Copyright (C) Radu Iacoboaie, 31 ianuarie 2016. Publicat iniţial aici. Republicat cu permisiunea scrisă a autorului. Daţi vă rog mai departe!

Creştinismul ascuns în filmul Gran Torino (2008)

Motto:

The world is nothing but the little things you leave behind.”

Walt Kowalski

What is this? The stuff that dreams are made of?”

Găsesc o puternică asemănare între The Maltese Falcon (1941) şi Gran Torino (2008) în ceea ce priveşte maniera în care este folosită puterea simbolică a unor obiecte materiale pentru a exprima esenţa metaforei ce stă la baza unui film. La fel cum şoimul maltez reprezenta himerele după care tind să alerge oamenii încercând să găsească bogăţia, bunăstarea şi fericirea care ar trebui să le însoţească, autoturismul Ford Gran Torino va juca rolul unui simbol ce va reprezenta lucrurile frumoase şi bune pentru noi pe care dorim să le obţinem în viaţa noastră.

In expozitiune, vedem cum Walt Kowalski (Clint Eastwood), un veteran al Razboiului din Coreea, isi petrece batranetea in singuratate, intr-un cartier in care a ramas singurul american alb intr-o mare multietnica.

În primul act al filmului, Thao (nume cu siguranţă deloc întâmplător ales, având puternică rezonanţă simbolică), vecinul asiatic al lui Walt Kowalski (Clint Eastwood), va încerca să fure autoturismul celui din urmă în cadrul unui act de iniţiere într-o gaşca din cartierul în care locuieşte. Ei bine, treptat personajul lui Clint Eastwood ajunge chiar să dezvolte fata de Thao un anumit ataşament parental sau de bunic mai degrabă şi sa constientizeze că are mai multe în comun şi se simte mai apropiat sufleteşte cu vecinii săi de origine asiatică decât cu propria familie. Aici, se ilustrează cum legăturile de sânge sau chiar de etnie nu conduc automat la apropiere sufletească între oameni. La un moment dat, ca urmare a acestei afinitati dintre cei doi, Walt va simţi nevoia de a-i preda învăţăturile sale de viaţă despre idealul american de masculinitate, autodisciplină, militărie, corectitudine. La un moment dat, Kowalski săvârşeşte singura spovedanie din viaţa lui iar cele mai grele păcate mărturisite vor spune destul de mult nu atât despre păcătoşenia sa, cât despre cât de corect şi virtuos a fost: singurul act de înşelare fata de soţie a fost un sărut cu altă femeie şi o singură dată în viaţa sa a făcut evaziune fiscală în valoare de câteva sute de dolari (“not paying taxes is like stealing”, tine să sublinieze acesta).

Este un film despre America, o excelentă radiografie a actualei civilizaţii americane. Personajul lui Clint Eastwood reprezintă Vechea America albă cu descendenţa europeană, iar Thao este Noua America multietnică, fie ea coreeană, vietnameză, arabă, neagră sau hispanică. Reprezintă ultimele valuri de imigranţi din a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar şi urmaşii imigranţilor din valuri mai vechi, dar care au ajuns împreună să domine numeric America “europeană”.

Practic, Eastwood este ultimul american din cartierul său. De fapt, până şi doctorul său cu nume evreiesc (Feldman) a fost înlocuit de un doctor femeie cu trăsături asiatice. Personajul se izbeşte la orice pas de diversitatea Americii şi regizorul nu ne lasă să pierdem din vedere acest lucru. La nivel superficial, Kowalski este un rasist, dar un rasist principial şi cu un anumit simt masculin al dreptatii. Sunt foarte amuzante scenele în care încearcă să-l înveţe pe Thao înţelegerea clasic-americana a masculinităţii. Cu toate acestea, poate că ceea ce vrea Eastwood să ne spună prin personajul său este că şi acea parte din americani care mai este încă rasistă, în realitate nu este formată din oameni în mod profund răi, ci doar din nişte duri ursuzi care au trecut prin multe la viaţa lor dar care îşi pot schimba concepţia şi la 80 de ani dacă au ocazia.

Filmul are şi valenţe de western adus în secolul XXI, Kowalski fiind bătrânul şerif moral, nedesemnat oficial dar recunoscut la nivel informal de către oamenii din comunitate, care încearcă să păstreze ordinea şi securitatea în faţa elementelor de haos reprezentate de găştile etnice specifice cartierelor din oraşele americane. Coloana sonoră accentuează trecutul militar al lui Kowalski de fiecare dată când acesta este nevoit să-i înfrunte pe răufăcători.

ATENŢIE SPOILERS AHEAD

Aceasta naraţiune cinematografică cu iz de bildungsroman se încheie cu o ultimă lecţie pentru Thao, o lecţie ce întruchipează paradigma învăţătorului care-şi dă viaţa pentru învăţăcelul său. În acest context este deosebit de impresionantă jertfa supremă a bătrânului. El reuşeşte să o transforme şi într-o învăţătură de viaţă pentru tânăr: o ploaie de gloanţe se năpusteşte asupra lui în timp ce acesta rosteşte o ultimă rugăciune adresată Maicii Domnului; în acest timp, trupul său căzut la pământ formează o cruce, sugerând o Imitatio Christi şi astfel, dobândirea mântuirii de păcate printr-un act final de eroism creştin.

Precizam mai sus cum Kowalski pare să se comporte ca un şerif în comunitate, arogându-şi anumite atribuţii de menţinere a ordinii pe parcursul acţiunii filmului, însă acest ultim act din partea sa, îl transformă într-un anti-şerif, iar filmul într-un anti-western. Una din caracteristicile esenţiale ale filmului western este aceea că personajele îşi rezolvă problemele pe calea conflictului direct care de obicei se lasă cu morţi şi răniţi (această cale a fost urmată de toate personajele western pe care le-a interpretat Clint Eastwood începând cu A Fistfull of Dollars 1964). Însă pentru prima dată după 40 de ani de duritate vestică şi sălbatică, Eastwood decide ca personajul justiţiarului să moară într-o manieră cu totul neobişnuită. Kowalski se va lăsa ucis într-un mod plănuit şi aproape ritualic. Prin urmare, această răsturnare a tradiţiei conflictuale americane are o semnificaţie cu atât mai profundă cu cât vine din partea unui simbol american şi internaţional precum este Clint Eastwood. Dacă acest film ar fi fost regizat de către altcineva, nu ar fi avut nici pe departe această încărcătură semantică, iar dacă personajul principal ar fi fost jucat de altcineva, ar fi fost un cu totul alt film.

Prin acest ultim act jertfelnic, Kowalski reuşeşte “să împuşte” mai mult de doi iepuri: salvează comunitatea de o bandă de răufăcători, făcând ca aceştia să fie arestaţi pentru uciderea lui (alegând deci calea legalităţii, procedurală, a statului de drept), nimeni în afară de el însuşi nu mai moare, Thao nu-şi mânjeşte el însuşi mâinile de sânge din dorinţa de a-şi răzbuna sora. Ne amintim cu această ocazie de personajul lui Tom Hanks şi relaţia cu fiul său în Road to Perdition (2002). Thao învaţa lecţia cea mai importantă: a nonviolenţei într-o lume violentă, a nu răspunde cu aceeaşi monedă la rău, a fi responsabil pentru cei din jurul tău şi a fi dispus la dovezi absolute de dragoste pentru aceştia.

Thao va dobândi în urma testamentului lăsat de Kowalski autoturismul Gran Torino 1972, ca urmare a dovezilor de îndreptare şi maturizare pe care le-a dat acesta în decursul săptămânilor petrecute împreună.

Afirmam la început că autoturismul Gran Torino din 1972 constituie în film simbolul obiectivelor importante pentru noi, dar himerice în acelaşi timp, adică nu în sensul unor scopuri înălţătoare şi morale, ci al unor dorinţe şi motivaţii superficiale în conţinutul lor axiologic însă puternice prin energia pe care este capabilă să o degaje. Însă semantica acestui simbol se schimbă la finalul filmului, deoarece în momentul în care maşina este transmisă în mod gratuit lui Thao, Gran Torino va fi însemnând Visul American înţeles în mod corect: bunuri materiale câştigate prin efort, risc şi merit, acceptarea şi respectarea celorlalţi aşa cum sunt, şansă şi nu dreptul sau garanţia de a-ţi căuta fericirea. Este moştenirea Vechii Americi către Noua America, o moştenire culturală puternică de curaj şi eleganţă.

Trailer

 

Guest post de av. George Perju. Copyright (C) George Perju, 2016

Maturitatea şi aşteptările asupra realităţii

 Când eram mic, am înghiţit un ac. Şi n-am păţit nimic. Şi n-am păţit nimic. Şi n-am păţit nimic. Şi n-am păţit nimic.”

 

Condiţionarea respectului

A ajunge la concluzii precum acestea, acestea şi acestea face parte din maturitate. Maturitatea deplină nu se dobândeşte la o anumită vârstă, ea nu vine nici o dată cu majoratul şi nici o dată cu bacalaureatul. Se dă examen pentru conducerea maşinii, dar nu se dă examen pentru conducerea vieţii. Există oameni care nici la 70 de ani nu sunt maturi şi există adolescenţi care la 15 ani deja sunt maturi.

Cultura noastră ne-a învăţat să ne prefacem că îi respectăm pe ceilalţi după aparenţe: după poziţie socială, după cărunteţea părului, după posesiile afişate. Dacă acceptăm condiţionarea ca o trăsătură implicită a respectului: „te respect dacă…”, atunci fiecare om are măsura proprie a condiţiilor pe care le pun ca să îi respecte pe ceilalţi.

De curând, am aflat despre mine că nu am un respect mai mare pentru persoanele bătrâne pentru că sunt bătrâne, deoarece în experienţa mea, înţelepciunea nu vine odată cu vârsta. La fel, maturitatea şi responsabilitatea nu vin odată cu vârsta sau creşterea în înălţime. Numai că există deja nişte vârste de la care acestea încep să devină deranjante.

Ceea ce unii consideră că trebuie să fie „de la sine înţeles” se justifică prin gândirea de turmă, într-un cadru pe cât mai restrâns, pe atât mai sigur: şi mătuşa, şi bunelul, şi verişoara consideră la fel. Pregătirea pentru viitor a copiilor nu mai porneşte de la libertatea de a descoperi propriul drum, ci de la controlul asupra vieţii lor. Acest control se manifestă subtil sau direct şi îl pune pe celălalt în situaţia nu numai de a suporta acest control, ci chiar de a-l considera absolut normal şi o expresie de iubire.

Copyright (C) Irina Chiriţă, 2016
Copyright (C) Irina Chiriţă, 2016

Poate că „puiul” are nevoie să fie ajutat (să treacă strada fără să vrea), mai ales atunci când deviază de la normalitatea minţii părinţilor, să revină pe drumul cel bun, fără a stabili mai întâi dacă acel drum chiar duce unde e bine şi potrivit pentru „pui”. Prin extensie, toată realitatea ajunge să fie încadrată în acest pat mental al lui Procust, iar copiii învaţă că aşa e normal, prin urmare aplică sistemul la nivelul întregii societăţi.

 

Un „mărunt” detaliu nerezolvat de vreo mie de ani

Un exemplu stupefiant despre dimensiunile groteşi la care pot să ajungă asemenea imaturităţi vine de la o cunoştinţă de-a mea, care a manifestat întotdeauna o alergie vizibilă la orice cărţi, seminarii sau abordări pentru dezvoltarea personală şi profesională şi cu atât mai mult pentru autocunoaştere şi consiliere în carieră, sub pretextul că ea „nu le are cu din astea şi nici nu-i trebuie”, ba chiar mai mult, îmi reproşa că aplic prea mult din ce am învăţat din abilităţile profesionale în viaţa mea personală 🙂 .

Ea, în calitate de creştină ortodoxă declarată, a hotărât să se căsătorească cu un catolic (cu care a mai încercat să se căsătorească o dată şi nu a reuşit din cauza inadvertenţelor dintre cele două confesiuni). La un moment dat, mă anunţă entuziasmată la telefon cu privire la această mirifică hotărâre, iar eu pun o întrebare perfect justificată în acest context: „şi aţi găsit preot care să vă căsătorească ortodox, aşa cum vrei tu?”.

În acest moment, brusc ea s-a arătat, cu hipersensibilitatea specifică, extrem de indignată pentru lipsa mea de suport, întrucât ea nu ajunsese încă la detaliile acestea „mărunte”, precum „popi”.

După viziunea ei, scinziunea de aproape o mie de ani între două confesiuni, care a produs atâtea tragedii şi atâţia martiri, este un detaliu „mărunt” pe care „popii” ar face bine să-l rezolve repede, nu de alta, căci domnişoara s-a hotărât să se căsătorească, iar aşteptarea ei este să se căsătorească ortodox, într-o biserică ortodoxă… cu un catolic! Dacă aşteptarea ei este ca ea să se căsătorească, atunci lumea ar trebui să se învârtă în aşa fel încât să se supună dorinţelor ei şi, în condiţiile în care a mai încercat să facă asta o dată şi nu a reuşit, consideră acest „detaliu” cu desăvârşire irelevant. În contexul acesta, cine îndrăzneşte să pună o întrebare, riscă să tulbure apele puternic.De curând, a hotărât că ţine atât de mult la ortodoxie, încât se va căsători catolic 🙂

Asemenea aşteptări, precum şi încercările unora de a se supune unor asemenea aşteptări aberante pot constitui în viziunea unora chiar semne de patologie care, duse la extreme, capătă manifestări psihiatrice. Unii oameni încep într-adevăr să devină paranoici, să sufere de halucinaţii, să audă voci şi să facă crize de isterie atunci când realitatea, mai ales cei dragi, aleg să nu se conformeze la viziunile lor proprii, înguste şi rigide despre cum ar trebui să se comporte. Şi chiar atunci când asta se întâmplă, preferă să continue să-i condiţioneze pe ceilalţi, în loc să se schimbe şi să devină modelele pe care le doresc în lume.

 

Prezenţă, nu complezenţă

Un om sănătos şi matur, atunci când observă că harta pe care o are asupra realităţii, începe să modifice harta, nu realitatea!

Aşadar, dacă ne întrebăm de ce ajungem uneori să ne simţim mai singuri alături de ceilalţi, de ce nu reuşim să fim ascultaţi şi înţeleşi, de ce nu reuşim să creăm relaţii durabile şi să legăm comunicări autentice, s-ar putea să nu aibă legătură cu rea-voinţa celorlalţi, cu atitudinea lor de superioritate şi nici cu viaţa în general, bat-o vina! S-ar putea să aibă legătură cu faptul că nu ştim să acceptăm şi să ne bucurăm de ceea ce avem în noi şi în alţii.

Numai privindu-l în ochi pe celălalt fără teamă putem avea o comunicare profundă cu privire la cine suntem.

 

Fă ceea ce ştii că dă rezultate

O idee inconfortabilă cu care te invit să te acomodezi este că e foarte posibil să suferi de probleme similare cu cei pe care îţi doreşti să-i schimbi. Aşadar, de fiecare dată când îţi vine să dai o sugestie de îmbunătăţire, cu atât mai mult cuiva drag, întrebă-te pe tine:

  • Ce anume care-mi displace la persoana aceasta găsesc atât de străin faţă de mine sau atât de similar cu ceva ce nu-mi place la mine?

  • Ce pot să fac pentru a oferi acestei persoane un model spre a fi mai aproape de cum vreau eu să fiu?

  • Oare această persoană vrea să audă părerea mea? Ce-ar fi s-o întreb mai întâi? „Dragă X, am o părere pentru tine despre asta, vrei s-o auzi?”

  • Ce cred că ar face această persoană cu sugestia mea? Este pregătit/ă să o înţeleagă?

  • Oare ştiu care sunt cuvintele cele mai potrivite cu care să i-o spun acum?

  • Ce mă deranjează de fapt atât de mult la asta încât simt nevoia să corectez? De ce altceva/de cine altcineva îmi aduce aminte?

  • Cum anume persoana aceasta este ajutată de ceea ce face actualmente? Ce ar trebui să ştiu/aflu despre ea în aşa fel încât acest comportament să aibă sens?

  • Cum pot să fac o critică utilă, constructivă, raportată strict la comportament/fapte şi nu la identitatea persoanei?

Imaginează-ţi că viaţa ar fi mult mai uşoară pentru toată lumea dacă am auzi mai des acest dialog onest:

– Am un feed-back/o părere/o sugestie pentru tine. Vrei să-ţi spun?

– Nu, mulţumesc.

– Bine, mult succes în continuare!

VA URMA

 

Acesta este al 11-lea articol din seria „De la aşteptare la realitate” pe blogul colectiv Discerne, încadrată la subcategoria „dezvoltare personală”. Dacă ţi-a plăcut, atunci îţi recomand şi articolele anterioare, pe care le găseşti în lista aceasta. Primele 10 articole au fost publicate  pe acest blog în perioada 23 septembrie-11 decembrie 2015. După o pauză de aproape două luni, seria continuă cu încă cel puţin 10 articole pregătite pentru tine. Articolele din serie sunt scrise de bloggerii Ştefan Alexandrescu, Alina Harnisfeger şi Bianca Roxana Ionel şi ilustrate grafic de designerul şi fotograful Irina Chiriţă.

Ştefan Alexandrescu

consultant în dezvoltare personală şi profesională

autorul cărţii „Modelarea din NLP, o cale rapidă spre excelenţă

 Modelarea din NLP, o cale spre excelenta coperta ICopyright text (C) Ştefan Alexandrescu, ianuarie 2016

Ce sărbătorim de Sf. Nicolae

Sf. Nicolae este (sau ar trebui să fie) unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi în România. Aproximativ 800.000 de români îi poartă numele într-un fel sau altul:

  • bărbaţii (Nicolae, Niculae, Niculai, Neculai, Nicuşor, Nic, Nik, Lae, Niklas, Laie)
  • femeile (Nicoleta, Nicolina, Niculina, Nicole, Nikole, Nichi)

Numele „Nicolae” este format din cuvintele din greaca veche „nike” – victorie, biruinţă şi laos – popor, traducându-se ca „om ce face parte dintr-un popor victorios”.

Dar pentru ce anume se cuvine să îl cinstim pe Sf. Nicolae?

În primul rând, se cuvine să ştim ce anume se celebrează la 6 decembrie. Atât data naşterii sale (cca. 240-280, Patara, Lichia) cât şi data morţii sale (cca. 343-345, Mira, astăzi Kocademre, aproape de Kale, Turcia), sunt necunoscute. Conform Wikipedia, la 6 decembrie se sărbătoreşte minunea prin care Sf. Nicolae a scăpat de la o judecată nedreaptă pe trei voievozi. „Voievod” desemna, în sec. al IV-lea d. Hr. pe cel care comanda în Imperiul Roman de Răsărit o provincie romană. În perioada respectivă, Imperiul Roman era într-una din epocile sale de glorie şi maximă întindere. Voievozii răspundeau în faţa împăratului pentru modul în care apărau şi conduceau provinciile care le-au fost încredinţate.

Minunea sărbătorită s-a petrecut în vremea împăratului Constantin cel Mare. Trei voievozi, pe nume Nepotian, Ursul şi Erpilion au fost trimişi pentru a potoli o tulburare în zona cunoscută drept Frigia. Ei conduceau o armată de soldaţi. Unii dintre aceştia luau cu sila cele necesare de la popor. Sf. Nicolae a lămurit lucrurile şi a vădit fapta altuia, care fusese mituit să condamne la moarte trei bărbaţi (atenţie, este vorba despre trei bărbaţi, nu despre cei trei voievozi – cum mai confundă unele articole apărute prin site-uri de can-can şi pentru femei). Cei trei voievozi, inspiraţi fiind de modelul şi judecata dreaptă oferite de Sf. Nicolae (care era cinstit ca sfânt în popor încă din timpul vieţii), au potolit tulburarea din Frigia.

La întoarcere însă, au fost pe nedrept închişi, urmând a fi judecaţi, torturaţi şi executaţi public. Aceştia trei l-au chemat în ajutor pe Sf. Nicolae, care a apărut ca o vedenie într-un vis al împăratului, luminându-l pe Sf. Constantin cu privire la greşita sa judecată. Împăratul i-a eliberat pe cei trei voievozi, şi-a înţeles greşeala şi I-a dat slavă lui Dumnezeu. De aceea, Sf. Nicolae apare în unele icoane ca povăţuind sau binecuvântând un conducător.

Aşadar, data principală a sărbătoririi sale îl proclamă în primul rând ca pe un ajutător ale celor nedreptăţiţi în judecată; acuzaţi de neadevăr.

Vă invit să citiţi detaliile acestei istorisiri, împreună cu viaţa sfântului, aici, pe site-ul închinat Sf. Nicolae.

Mai există şi o a altă dată în calendarul creştin ortodox la care este sărbătorit Sf. Nicolae: 9 mai (când este de asemenea trecut în Sinaxar), cu ocazia mutării moaştelor sale la Bari, în Italia, în 1087, pentru a nu fi profanate de turcii selgiucizi. Catedrala din Bari unde au fost depuse moaştele şi ele rămân acolo, fiind un loc de pelerinaj atât pentru ortodocşi, cât şi pentru catolici.

În cinstea sa, pe teritoriul Turciei, în Antalia de astăzi, se află biserica sfântului Nicolae din Myra, la 2 km de oraşul Demre. Aceasta a fost prima biserică închinată sf. Nicolae, în sec. VIII-lea. În 1042, aceasta a fost restaurată şi i s-a adăgat o mănăstire. Ce a rămas din respectiva biserică poate fi vizitat şi astăzi. Vă invit să citiţi un articol despre aceasta. Vă invit mai jos să ascultaţi o predică a lui Bartolomeu Anania despre sărbătoarea şi importanţa Sf. Nicolae.

 

Sf. Nicolae, nu Moş Crăciun

Sf. Nicolae este ocrotitor şi al Ţărilor de jos: Belgia, Luxemburg, Olanda. Atunci când imigranţi din aceste zone s-au mutat în SUA, au promovat numele Sf. Nicolae drept Sinterklaas (aşa cum se numea în flamandă). În timp, această denumire a fost transformată în „Santa Claus/Moş Crăciun”, deturnând sensul creştin al sărbătorii Crăciunului. În prezent, sărbătoarea lui Moş Crăciun stă din punct de vedere comercial pe acelaşi podium ca şi Halloween-ul (care este o sărbătoare păgână închinată morţii şi duhurilor acesteia).

În Germania, în Ţările de Jos şi în Ţările Nordice, Sf. Nicolae este moşul darurilor şi în ziua de astăzi. Tradiţiile spun că „Moş Nicolae” aduce şi o nuia, un băţ, pentru copiii care nu au fost cuminţi, amintind de cuvintele Sf. Scripturi, „Cel ce-şi iubeşte copilul, nu cruţă nuiaua”.

De fapt, în realitate, obiceiul pungii cu daruri a Sf. Nicolae vine de la o milostenie pe care a făcut-o cu un om sărac, care nevând bani nici de toate zilele, darămite  zestre să dea fiicelor sale pentru a se căsători după obicei, fiecare cu un bărbat bun, voia să le dea spre prostituţie. Astfel, printr-o pungă cu bani de aur aruncată pe geam, el a izbăvit acea casă de dăsfrânare. Astfel, unele  tinerele care îşi întreabă în zilele acestea iubiţii ce cadouri le aduc în noaptea de Sf. Nicolae poate că nu ştiu de fapt ce se cuvine să ceară.

Sf. Nicolae este cunoscut prin excelenţă ca un ocrotitor al familiei. Tinerii sunt îndemnaţi să îi citească acatistul şi să i se roage, pentru a le lumina mintea spre găsirea unui partener de viaţă, sau pentru buna călăuzire a familiei.

Citiţi acest articol pentru a afla pe scurt cum una din cele mai dragi sărbători creştine a fost deturnată spre scopuri comerciale.

 

Sf. Nicolae, apărătorul dreptei credinţe

Sfântul Nicolae mai este cunoscut şi pentru fapta cu îndrăzneală ce a făcut-o la primul sinod ecumenic, în 325, la Niceea. Sinodul a fost convocat de către împăratul roman Constantin cel Mare, ulterior devenit sfânt împreună cu mama sa Elena. Primul sinod a fost convocat pentru a combate erezia lui Arie. Acesta era unul ce susţinea că Iisus Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu, ci un învăţător, cu puteri supranaturale. Ipoteză nu foarte departe de ceea ce susţin în zilele de astăzi unii eretici, ecumenişti, new-age-işti, etc. Sf. Nicolae i-a dat o palmă lui Arie, atunci când acesta a spus erezii. Împăratul Constantin l-a trimis la închisoare pentru acest act violent, dar printr-o minune dumnezeiască, Sf. Nicolae a fost eliberat.

Arie avea un purtător de cuvânt foarte priceput, pe care l-a trimis să vorbească pentru cauza ariană. Sf. Nicolae însă a răspuns cu o minune şi a spus: „aceluia care grăieşte minciuni, să i se lege limba”, iar îndată vorbitorul lui Arie a amuţit şi, în scurt timp, a trecut de partea creştinilor.

Aşadar, Sf. Nicolae reprezintă un model pentru creştinii ortodocşi de astăzi, pentru a lua cu curaj cuvântul împotriva batjocoritorilor dreptei credinţe, care încearcă să convingă poporul de minciuni, aşa cum încearcă unii să o facă prin proiectul aşa-numit „Sf. Nicolae”, sau prin alterarea viziunii asupra ortodoxiei .

De asemenea, Sf. Nicolae mai este şi ocrotitorul marinarilor, datorită unei alte minuni săvârşite după moartea lui, când a slavat viaţa unor oameni care veneau pe mare să se închine moaştelor sale.

Aşadar, astăzi sărbătorim, prin Sf. Nicolae: dreapta judecată, generozitatea în milostenie, familia creştină şi lupta împotriva ereziilor.

Articol de Ştefan Alexandrescu

Copyright © Ştefan Alexandrescu, 2012

Acatistul Sf. Nicolae

Paraclisul sfântului Nicolae

Rugăciune către Sf. Nicolae

Altă rugăciune către Sf. Nicolae

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi articolul pe care l-am scris în 2013 cu ocazia aceleaiaşi sărbători: A şti să primeşti şi a şti să dăruieşti

şi acest articol: A avea şi a păstra
 şi secţiunea „Ortodoxie” pe Discerne