Arhive etichetă: psihologie

In cautarea ascultarii pierdute

Ce presupune ascultarea

Posibilitatea fiecarui om de a-si indeplini nevoile prin intermediul tehnologiei a ridicat urmatoarea minge la fileu: fiecare persoana care doreste sa se exprime are de infruntat o concurenta tot mai mare pentru o resursa tot mai indisponibila: atentia limitata a interlocutorului.

Una din functiile principale in ceea ce priveste ascultarea este validarea. Aceasta problema este foarte importanta in comunicarea organizationala, dar isi are radacinile in societate, asa ca o voi trata din aceasta perspectiva, cu mai multe exemple.

Citește în continuare In cautarea ascultarii pierdute

Cine caută răspunsuri, culege puncte de vedere. Cine caută întrebări, cultivă orizonturi.

Motto:

”Dacă ai credință, poți să muți și munții din loc.

Dacă ai însă și înțelepciune, îl lași acolo, că-i mai bine așa”.

  

Am scris despre leadershipul actual în politica românească și am observat că nu mi-a sărit nimeni în cap, așa că m-am hotărât să scriu și despre proteste, asumându-mi mai multe puncte de vedere, din care unele ar putea să pară contradictorii. Toate aceste puncte de vedere vor deranja pe cei care nu sunt de acord cu ele, mai ales că nu am intenția să le argumentez de la Adam și Eva încoace. Pentru orice eventualitate, aceia care doresc să afle mai mult despre ramificațiile acestei povești, sunt invitați să cerceteze linkurile pe care le-am plasat cu generozitate.

  

Ce e prea mult, e prea mult. Dacă spunem asta, poate ajungem să și credem.

(A)sentimentul mulţumii care protesta în noiembrie 2015 pe străzile din Bucureşti despre cum „corupţia ucide” părea să fie: „Gata, dom‘le, există o limită, şi-au făcut de cap de-ajuns până acuma!”. O asemenea spăşenie este memorabilă la români, cu atât mai mult că pare a fi exprimată în public, desigur, nu la persoana I, ci la persoana a III-a. Ideea cu lupta împotriva corupției se reia în februarie 2017, cu ocazia unei ordonanțe de urgență care i-ar scăpa pe marii corupți de responsabilitatea în cazul unor acuzații procesate de justiție.

Atunci când Nelson Mandela a demarat procesul de iertare colectivă a celor care au comis crime în regimul de Apartheid, cei responsabili aveau obligația de a mărturisi public crimele lor, cu detalii privind cei care au fost implicați, cu promisiunea că vor fi absolviți de pedeapsă dacă își vor recunoaște vina. Totuși, acest demers nu a venit obligatoriu și cu solicitarea ca acești să-și ceară iertare sau măcar scuze. Poporul pare că a înghițit gălușca și de atunci Africa de Sud este dat ca un exemplu istoric în care lupul doarme frățește cu oaia. Dacă te interesează un studiu aprofundat al acestei ultime remarci, te invit să citești pp. 38-43 și 124-145 din lucrarea de doctorat ”Chasing the Forgiveness Ideal: case Studies in Restorative Justice, Post Apartheid South Africa and the Pastoral Care of Victims of Domestic Violence” de Maria Anne Mayo.

Atunci când Traian Băsescu în calitate de președinte al României a incriminat comunismul în 2006, CNSAS a fost înființată cu rolul de a tria persoanele care aveau accesul la funcții politice, dar asta nu i-a împiedicat pe unii foști membri ai Partidului Comunist Român sau chiar colaboratori cu securitatea să acceadă la funcții politice extrem de importante în stat. Condamnarea celor care au fost responsabili de crimele comunismului și de mineriade nu s-a făcut decât simbolic și extrem de târziu. Iliescu încă o duce bine, a fost în continuare senator și după 2006, iar în 2017 e invitat să dea declarații.

președintele Klaus Iohannis a ”dat un tun” de 15-18 miliarde de euro nu mai impresionează pe nimeni. Ce ți-e 15 milioane, ce ți-e 15 miliarde, la urma urmei oricum sunt niște cifre astronomice pe care omul de rând nici nu prea le percepe ca dimensiune. La urma urmei, a mutat și Ponta 19 miliarde de datorii din contul FMI în alte conturi conform declarațiile halucinante pe care le-a făcut privind activitatea sa de premier. Astea nu sunt motive ca lumea să iasă în stradă. Morala este simplă: pe principiul contractului psihologic ilustrat în acest articol, e OK să furi atâta vreme cât nu scrii că e OK să furi (și, mai ales, Doamne ferește, să scrii și CÂT e OK să furi). Furtul a miliarde de euro nu reprezintă un motiv de ieșit în stradă, dar ca un politician să creadă că i se cuvine să fure câteva zeci de mii de euro este strigător la cer. Da, e adevărat că s-a protestat și împotriva lui Iohannis, dar nu din cauza asta.

Când s-a protestat cu privire la Roșia Montană, a fost privită închiderea lucrărilor acolo ca o mare victorie. Câinii latră la Roșia Montană, caravana trece la Certej. Poporul doarme în continuare. Cât despre gazurile de șist, Chevron n-au fost alungați de protestatari, ci de faptul că au socotit că nu face daraua cât ocaua ca să extragă din România ce aveau nevoie. Rezultatul? Statul român plătește.

Când s-a protestat în legătură cu actele biometrice și s-au strâns peste 1 milion de semnături pentru a se face referendum, i-a băgat cineva în seamă? Actele biometrice s-au încetățenit (pașaport, card național de sănătate, peste câțiva ani și buletin de identitate), chiar dacă decizia a fost contestată chiar și în tribunal, și în consultarea cu societatea civilă, și în proteste, și în procesul de transparență decizională. Nu a contat nici măcar că normele de implementare contraziceau însăși legislația actelor biometrice. Curtea Constituțională a dormit în papuci, Avocatul Poporului la fel.

Când s-a protestat împotriva legalizării parteneriatelor civile și s-au strâns 3 milioane de semnături pentru modificare Constituției pentru introducerea unui articol pentru protecția familiei, s-a întâmplat ceva? Nu, desigur. Am și pierdut șirul protestelor pentru susținerea drepturilor familiei și a marșurilor pentru normalitate care s-au ținut în ultimii ani. Comisii din Camera Deputaților dau undă verde parteneriatelor civile.

  

De ce contează tocmai ACESTE proteste?

De ce acestea sunt ilustrate în presa națională și internațională? Păi, pentru că este util politic. Au ieșit oameni spontan în stradă? Minunat! Ia să vedem cum pot să fie direcționați!

Au dreptate protestatarii să ceară abrogarea infamei ordonanțe de urgență? Au dreptate, căci este culmea infamiei să legalizezi furtul public. Au dreptate protestatarii să ceară demisia premierului și a celor doi președinți ai Camerei Deputaților? Au dreptate, căci tupeul nemăsurat al acestei șleahte de tâlhari pe bună dreptate au atras investigațiile Laurei Codruței Kovesi, indiferent cât ar protesta Călin Popescu Tăriceanu (care își face planurile să-i ia locul lui Iohannis în cazul unei suspendări): cine știe pe cine au vrut să scape cu prioritate când au dat ordonanța: oare pe Dragnea? Au dreptate protestatarii să ceară demisia lui Iohannis? Au dreptate, dar din motivele greșite: că doar omul nu e la prima lovitură de stat pe care o încearcă. Au dreptate protestatarii să rămână să protesteze indiferent de ce face Guvernul? Au dreptate, căci OUG 14/2017 (care abrogă 13/2017) a fost deja contestată la Curtea de Apel. Ca să vezi, ce coincidență uimitoare, cine se plânge de faptul că în contextul continuării protestelor, s-a mai dat încă o lege de respingere a OUG 13/2017: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu. Cine știe prin ce matrapazlâc administrativ, legislativ sau juridic vor reuși să strecoare o idee asemănătoare cu cea a amnistiei în următoarele săptămâni? La urma urmei, se poartă obiceiul și pe la case mai mari: vezi referendumurile care au respins constituția europeană, ulterior devenind Convenția de la Lisabona.

Au dreptate cei care susțin că acești protestatari sunt manipulați? Au dreptate, căci protestul lor este vizibil doar pentru ca CINE TREBUIE SĂ CÂȘTIGE. ”Cine trebuie” s-a stabilit în culise, departe de ochii electoratului. Au dreptate cei care susțin că protestul este încurajat de oamenii lui Soros? Au dreptate, căci dacă hoții noștri fură atât de mult, nu mai e loc pentru hoții lor! Au dreptate cei care susțin că protestele sunt încurajate de multinaționale, care vor să dea jos un Guvern ce a amenințat deja că va impozita local profiturile acestora? Au dreptate, pentru că există cu siguranță o miză și aici. Au dreptate cei care spun că ei au venit din proprie inițiativă în piață să protesteze fără să fie manipulați de nimeni? Au dreptate, că doar toată lumea protestează împotriva dușmanului comun, indifent din ce motive.

Nu cred că acest protest este organizat de oamenii lui Soros, dar cred că daca aceștia și-ar fi propus, ar fi reușit să îl preia foarte ușor. Oare chiar au făcut-o? Sorin Grindeanu susține că apreciază creativitatea protestatarilor, dar multe pancarte (deja disponibile la locul protestului) sunt uimitor de similare cu cele anti-Trump. Ce coincidență interesantă!

  

Între solidaritate şi spirit de turmă, care e soluţia?

În România, se pare că libertatea de a exprima opinii diferite nu se numește democrație, ci diviziune chiar și în rândul istoricilor. De fapt, vehemența scinziunii între părinți și copii (fiecare cu exagerările lor), între PSD-iști și anti-PSD-iști vine din faptul că românii nu au o cultură a ascultării reciproce. În plus, stau cam prost cu înţelegerea. Există unii care protestează împotriva protestatarilor, că nu au o viziune comună, că au prea multă ură, că sunt proști, că sunt manipulați, că nu sunt solidari, pierzându-se din vedere că cei care protestează în fața Guvernului nu sunt o comunitate. Nu sunt nici măcar un colectiv. Ei nu sunt animați de solidaritate decât ”împotrivă”. Ei știu clar ce NU VOR. Dacă stai să discuți cu privire la ce vor să se întâmple, formulat pozitiv, se ajunge ușor și repede la păreri diferite, pentru că motivațiile sunt diferite.

Solidaritatea este un termen frumos. La o biserică ortodoxă la care am fost în perioada protestelor din noiembrie 2015, s-a ţinut o predică frumoasă despre cum solidaritatea este o mare virtute a poporului român. Ce gând frumos! Atâta doar că ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în stradă, proteste contra aia și cealaltă, nu este solidaritate. Să vedem ce înseamnă termenul.

1. Faptul de a fi solidar; răspundere comună. 2. Unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înțelegere. ♦ Coeziune

Aşdar, primul sens se referă la răspundere comună. Însă răspundere faţă de ce anume, mai exact? Poate fi considerată masa nenominală de oameni care au protestat colo sau colo răspunzătoare pentru căderea Guvernului? Dacă da, atunci, în faţa cui răspunde? Răspunderea cui este pentru aplicarea sloganurilor în vieţile lor? Ale lor, mai exact ale fiecăruia, individual.

Aşadar, solidaritatea bazată pe înţelegere la români funcţiona cam aşa la protestele pentru Colectiv: „dacă nu eşti cu mine, eşti împotriva mea, aşa că ar fi bine să fii furios pe cine sunt eu furios, că altfel nu mai suntem prieteni”. Comuniunea de interese nu a existat niciodată la nivelul mulţimii, există poate cel mult comuniunea de stare: unul e furios pe Guvern că au crescut taxele în cutare zonă, altul e furios pe Biserică pentru că i-a cerut preotul mai mulţi bani la nuntă (decât se aştepta), altul e furios că un prieten i-a rămas nenorocit la incendiul de la Colectiv (ce nume convenient, nu-i aşa?). Protestele organizate cu ocazia Colectiv nu au fost suficient de solidare, pentru că motivațiile erau prea diferite. De data aceasta, ținta pare a fi puțin mai clară: să dăm jos pe toată lumea și să punem alții, tot de-ai lor!

schimbarea-puterii

Aşadar, ce rămâne în comun la colectiv nu mai este decât spiritul de turmă (psihosociologic vorbind, gregarismul), o unealtă deosebit de utilă în mâinile celor care vor să mătrăşească guverne pentru a le înlocui cu altele care să dea legi după aceleaşi valori, aceleaşi interese, pentru care nici ei, nici cei ce i-au pus acolo şi nici cei din stradă nu sunt răspunzători.

Grigore Cartianu, în cartea sa, „Crimele Revoluţiei. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN”, încearcă să înţeleagă la ce se referea Silviu Brucan când caracteriza poporul român în ianuarie 1990 ca „stupid people”:

<<Un popor pe care să-l minţi la televizor şi el te crede cu sfinţenie; îl mitraliezi şi dai vina pe terorişti, iar el pune mâna pe arme şi fuge bezmetic să-l prindă; îi oferi cadavre de ofiţeri români pe care scrii „terorişti”, iar el face pipi pe mortăciuni; îi pui la conducere agenţi sovietici, stalinişti notorii, comunişti înrăiţi, iar el se uită la ei ca la salvatori providenţiali; te proclami „emanaţie a Revoluţiei”, iar el nu obervă că ai lipsit de la Revoluţie; îl serveşti cu o contrarevoluţie, iar el crede că e cea mai curată revoluţie; îi iei puterea cu care se trezise în braţe, şi el pleacă liniştit acasă; iar după toate astea, abia aştepţi să te voteze în chip democratic!”>>

  

Locul controlului

Acum, sunt curios câţi din cei care au protestat în stradă împotriva corupţiei o vor respinge, la nivel individual, atunci când aceasta le-ar aduce avantaje? Principiile se numesc aşa pentru că le urmezi şi atunci când nu-ţi convine. Oare cei care au ieşit să protesteze împotriva Guvernului n-au beneficiat niciodată de pe urmele corupţiei?

Nu am auzit vreodată vreun protest de stradă în lume care să sune cam aşa: „noi suntem de vină că i-am votat pe idioţii care sunt acum la putere!”, „noi am tolerat corupţia câtă vreme am avut câştig de pe urma ei!”, „noi am fost indiferenţi la efectele corupţiei atâta vreme cât nu ne afecta personal!”, „noi ne dăm demisia pentru că nu ne-am făcut bine treaba”. Ei, pentru aşa ceva, chiar ar trebui ceva curaj!Restul, e gargară gregară?

Tu, pentru interesele cui ai ieşi în stradă? Şi pentru răspunderea cui? Oricum nu contează: vor fi cu siguranţă nişte politicieni bucuroşi dacă mai strângi nişte prieteni şi vă manifestaţi „solidaritatea” în stil românesc. Ei au pierdut alegerile anul trecut, dar dacă se alege cu anticipate, cine știe? Poate vei vota dracul alb în locul dracului negru. Sau, pardon, roșu, am uitat…

Au dreptate oamenii care protestează? Da. Au dreptate cei care nu sunt de acord cu ei? Da. Contează? Nu. Nu contează că ai dreptate. Nu a fost niciodată suficient să ai dreptate, a constat întotdeauna cum știi să demonstrezi asta. Nu contează că protestezi. Tu, românule, meriți mult în raport cu cine ești ca ființă umană, nu în raport cu modul în care știi să ceri ce îți dorești. La urma urmei, ce îți dorești s-ar putea să nu fie ceea ce ai nevoie.

E ușor să sesizezi propaganda când nu ești de acord cu ea. E ușor să ridiculizezi lozinci generale. E ușor să citești o mulțime de articole și să te crezi informat. E ușor să crezi că susținând un anumit partid sau candidat lucrurile se vor rezolva, sau că dând jos un anumit politician sau un partid lucrurile se vor schimba. Ceea ce rămâne constant este că însăși cetățenia românească reprezintă temeiul pentru care se permite statului român să te abuzeze prin legile strâmbe care deja există. Ceea ce deranjează este plata strâmbă, nedreaptă pentru acest abuz. Statul român știe să abuzeze, dar nu și să compenseze.

  

Care vor fi rezultatele acestor demersuri?

Să zicem că demisionează Guvernul. Va fi numit un alt premier, cel mai probabil tot din PSD, pentru că altfel nu ar fi susținut și acceptat de parlamentari cabinetul pe care îl propune. Și chiar dacă s-ar organiza alegeri anticipate, PSD-ul ar lua tot majoritatea (poate nu chiar atât cât a luat în toamnă, dar configurația ierarhiei s-ar păstra cam aceeași). Consecințele pentru următoarele luni sunt destul de evidente:

  • Cei care au răcit țipând în ger vor plăti la medici tratamentele. Statul decontează parțial. Cu banii de la tine. Restul, tot protestatariii îi plătesc.

  • Guvernul se așteaptă ca încasările la buget să crească anul acesta cu 15 % în condițiile în care taxele nu au fost mărite, dar au fost mărite salariile. Cine plătește? Toată lumea, desigur.

  • Klaus Iohannis va avea un oarece câștig de imagine pentru că a fost în asentimentul protestatarilor anti-PSD.

Protestatarii au considerat inadecvat ”mi-se-cuven-ismul” (entitlement) politicienilor de a stabili că unii sunt mai egali decât alții. În același timp, este bine ca și aceștia să devină conștienți că lor nu li se cuvine nimic în mod deosebit. Nimeni nu este obligat să facă ce vor ei. Ei reprezintă o minoritate în această anocrație zisă ”democrație”. Ei reprezintă o minoritate oricum ai lua-o. Și chiar dacă ar fi o majoritate, nu contează. Guvernele, Parlamentele, președinții și celelalte instituții ale statului au demonstrat cu succes până acum ignorarea unor majorități de milioane (fie că e vorba despre referendumul pentru Parlamentul Unicameral, fie că e vorba de inițiativele de referendum pentru care s-au strâns semnături).

Principalele beneficii pe care le manifestă protestarii sunt ventilarea în public a emoțiilor negative și socializarea (parcă văd peste cîțiva ani niște povești de dragoste care încep așa: ”ne-am cunoscut la proteste și parcă avea pe vino-ncoa atunci când m-am uitat la ea”).

Puterea poporului în România este dată de iluzia conferită alegerilor electorale și protestelor care ”dau jos guverne” (vezi guvernul Boc înlocuit de Guvernul Ungureanu, Guvernul Ponta înlocuit de Guvernul Cioloș, etc.). Cine caută să investigheze puțin la Constituție, bine ar fi să vizioneze documentarul lui Cornel Mihalache, ”Piepturi goale și buzunare pline”, ca să se lămurească cu privire la ce înseamnă democrația românească în spiritul Revoluției.

 

  

Tu cu ce rămâi?

Acum, pentru încheiere, câteva întrebări pentru toată lumea:

  1. Câți din participanții la protest au venit cu ele de acasă, făcute de mânuța lor, și câți le-au găsit la loc?

  2. Cum se face că în vreo două săptămâni deja s-a scos o carte cu lozincile scandate la proteste?

  3. Cum se face că majoritatea participnaților la protest au venit în grupuri?

  4. Despre câte din protestele sau subiectele despre care am scris în acest articol știai?

  5. Cât de legitim ți se pare un protest democratic cu care nu ești de acord?

  6. Cât de mult merită să plătești ca politicienii să își facă afacerile pe banii tăi?

  7. Cât de mult poți să protestezi fără să te bage politicienii în seamă?

  8. Cât de mult poți să vorbești de rău pe cei cu care nu ești de acord?

  9. Cu cine ar merita să fie înlocuit Sorin Grindeanu ca premier? Câți mai cred ca tine?

  10. Cu cine ar merita să fie înlocuit Liviu Dragnea ca președinte al Camerei Deputaților? Câți mai cred ca tine?

  11. Cu cine ar merita să fie înlocuit Călin Popescu Tăriceanu ca președinte al Senatului? Câți mai cred ca tine?

  12. Ce este mai acceptabil: să avem o constituție și legi care nu sunt respectate, sau să avem o constituție și legi strâmbe care să fie respectate?

  13. Ce partid ar putea, în termeni realiști, să preia locul fruntaș în ierarhia preferințelor electorale din România, în următorii 2 ani?

  14. Cât îți permiți să scoți din buzunar, indirect, pentru participarea la proteste?

  15. Când aleg televiziunile să pună camerele pe proteste? Oare contează mai mult numărul protestatarilor sau cauza pentru care protestează?

  16. Cine își permite să acopere mediatic un protest în direcția unei schimbări pe care nimeni nu are în plan sau în avantaje să o schimbe?

  17. Cât de mult ai citit păreri cu care nu ești de acord fără să-i insulți în mintea ta pe cei care le-au emis?

  18. Câte din argumentele pe care le servești în discuțiile pe marginea acestor subiecte le-ai găsit tu gândind individual și câte le-ai luat servite deja de la alții?

  19. E adevărat că IQ-ul unei mase de oameni este egal cu IQ-ul cel mai mic înregistrat în acea masă?

  20. Cât de mult adevărul reprezintă ceea ce vrei tu să se întâmple?

  21. Tu ce ai nevoie de fapt, din toată această poveste?

  22. Ce crezi că (ți) se cuvine să se întâmple în urma protestelor?

  23. Dacă ar fi să iei niște lecții de viață din aceste proteste și mediatizarea lor, cum ar suna aceste principii?

  24. Cum ai ști că ce crezi de fapt nu e adevărat?

  25. Cum ar putea fi puse aceste proteste în slujba unui obiectiv mai important?

  

Ștefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare și resurse umane

Antreprenori, culegeți roadele orientării în carieră comuniste!

Comuniștii se preocupau de orientarea în carieră a tinerilor! Dacă nu vă vine să credeți, atunci dau citare lui Dumitru Ozunu, din cartea sa, ”Formula succesului? Orientarea profesională a tinerilor”, apărută la Editura Politică, în 1981 (!), la pp 125-130, subcapitolul ”Tipologii și stratageme ale parazitismului”.

<<Atitudinea comunistă față de muncă este o trăsătură caracteristică definitorie în structura profilului moral, direcționând și mobilizând eforturile noastre […] Ea constituie o veritabilă forță de propulsie pe un traseu plin cu obstacole, dar pe care nu-l abandonăm și care ne conduce spre succes, căci este traseul existenței noastre onorabile, traseul muncii>>

A se înțelege din acest pasaj că în afara muncii comuniste la slujbă, nu există muncă. Cine nu muncește în comunism la slujbă, nu se cheamă că muncește. Omul există ca să muncească, deci viața este pentru muncă, nu munca pentru viață. Și atitudinea comunistă de slugărnicie este coloana vertebrală a acestei munci. Mergem mai departe

<mai întâlnim situații în care unii tineri, ce-i drept tot mai puțini, nu au o atitudine corespunzătoare față de muncă, renunțând la singurul lucru de preț care aduce cinste, la muncă. Este vorba despre acele cazuri pentru a căror definire s-a adoptat o denumire sugestivă din domeniul biologiei, cea de ”paraziți”, existența lor constituind rușinosul și mai ales nocivul parazitism. De aceea, putem constitui o tipologie a parazitului și strategeme ale parazitismului.>

Așadar, precum în tactica moștenită de la Stalin, dușmanul este echitat cu ură și apoi toate posibilele interpretări suspicioase la adresa celor care par să fie diferite de politica partidului pot fi dușmănite cu strășnicie. În această dușmănire, este important ca oamenii muncii să se coalizeze împotriva celor care îndrăznesc să detroneze supremația muncii de pe piedestalul altarului comunist. Urmează descrierea detaliată a suspectului dat în urmărire generală, parazitul și a crimelor comise de el împotriva societății, reunite sub incriminarea: parazitism.

<<Parazitul arată ca un ins oarecare; după aspectul fizic nu-l putem deosebi de ceilalți: nu este nici mai frumos, nici mai urât, nici mai voinic, nici mai pirpiriu. Poate lucirea ochilor e alta: bănuitoare, pusă pe pândă, dar unii au ochii opaci, care nu spun nimic>>

Așadar, tovarăși, fiți cu ochii-n patru, dușmanul e printre noi și poate fi oricine. Nu vă lăsați păcăliți, există o mișcare concertată împotriva comunismului, de aceea parazitismul trebuie eliminat tranșant! Descrierea minuțioasă continuă.

<<L-ai mai putea bănui și după mîini, pentru că sunt nemuncite și nu știu să facă ceva util.>>.

Avem, așadar, un prim semn al justificării suspiciunii: mâinile sunt nemuncite, căci munca intelectuală nu se distinge prin valoare decât dacă este pusă în slujba partidului. Așadar, un bun comunist angajat trebuie să lucreze din greu, nu inteligent, căci dacă are mâinile vizibil nemuncite, înseamnă că partidul comunist n-are bani de utilaje performante munca sa n-are valoare.

<<Să încercăm numai să facem un bilanț: parazitul fuge de muncă; nu numai că nu muncește, dar disprețuiește și munca celorlalți, muncă de care nu pregetă să-și bată joc; parazitul îi disprețuiește pe cei din jur, a căror valoare o nesocotește; el dă dovadă de un egoism exagerat, apelând la orice mijloace pentru a-și satisface viciile; parazitul apare ca un om slab, neputând să ducă la capăt ceva care i-ar cere chiar foarte puțin efort; el este un dezechilibrat moral, pentru că nu mai percepe hotarul dintre bine și rău. Sugestiv pentru tabloul său caracterial este faptul că parazitul social, ca orice parazit, este periculos, fiind capabil de orice mârșăvie pentru a-și atinge ”țelurile” obscure.>>

Așadar, observăm cum limbajul ambiguu lasă loc în mod deliberat unei liste de caracteristici care par să fie interdependente, deoarece aparțin toate parazitului social. El nu poate fi doar parțial un parazit, căci un parazit este rău și nu poate fi bun. Prin această retorică, de exemplu, un inginer care atrăgea atenția că 10 muncitori într-o mină lucrează ineficient, era tratat ca un parazit, căci îndrăznea să își ”bată joc de munca altora”, iar exprimarea propriilor păreri este sancționabilă drept egoism. În mod similar, cei care își fac un obiect al muncii din criticarea celorlalți (de exemplu, jurnaliștii, comentatorii, analiștii, bloggerii) merită a fi etichetați drept nepatrioți și linșați. Interesele ”parazitului” sunt viciile, iar ”țelurile” (care desigur nu pot exista în afara slujbei comunismului) nu pot fi decât obscure, căci dacă nu sunt muncite cu mâinile deoarece partidul comunist n-are bani de utilaje performante din lene, ele n-au valoare și nu pot fi reale. De asemenea, cel care părăsește sânul comunității, bine ar fi să depună efort de unul singur, căci este riscant a-l ajuta: parazitismul este contagios și toți care îl tolerează pot deveni dușmani ai sistemului.

<Strategemele la care recurg paraziții sunt diferite și, nu arareori, ingenioase. Mai frecvent, trăiesc pe seama părinților sau a bunicilor, zicând că muncile care li se oferă nu le corespund, fiind prea grele, unele degradante, altele sub nivelul lor, sau că vor să se pregătească pentru a-și continua studiile, ori să mediteze temeinic asupra a ceea ce pot face mai bine în viață.>

Valoarea individului este determinată de societatea comunistă de angajați, nu de individ sau de vreun specialist (nici nu poate exista așa ceva!). Astfel, consilierea în carieră, autocunoașterea și dezvoltarea personală sunt niște strategeme pe care tinerii comuniști candidați le pot invoca pentru a se substrage de la datoria sfântă a muncii pe altarul comunist capitalist. Tânărul trebuie să știe de cum iese din găoace dacă va fi inginer sau medic, arhitect sau sudor, căci odată lansat pe orbita pregătirii educaționale ca șoim al patriei, trebuie să fie pregătit să se înscrie pe o traiectorie deja prescrisă, altfel va fi retrogradat biologic la statutul de parazit! Amin! Și așa a fost.

<<Când nu le mai merge cu vorbele mieroase sau plângărețe, aceștia recurg la… forță. Alții fac pe neînțeleșii, vrând să pară inși pe care societatea i-a dat deoparte, negându-le valoarea. Așa că ei suferă, așteaptă ceva, și până atunci trebuie să trăiască din ceva, cumva.>>

Astfel, bunul comunist capitalist nu trebuie să se lase păcălit de reacțiile emoționale viclene ale perfidului parazit, ci trebuie să stea cu ochii în patru ca un șoim al patriei, intransigent la orice manifestare de neputință și neînțelegere. Nu care cumva trebuie cedat, căci suspiciunea planează mereu asupra celor care nu sunt parte din sistem căci cu viclenia lor ar putea să viclenească pe mulți pe a le răpi roadele muncii depuse la căpătâiul sfântului altar comunist capitalist. Paraziții trebuie striviți fără milă!

<<Îl putem întâlni pe parazit într-un colectiv de oameni harnici, unde, ca o lipitoare, nu face nimic, trăind din munca celorlalți. Nu numai că nu-și vede de treburile lui, dar îi mai încurcă și pe ceilalți în muncă, deoarece… se pricepe să dea sfaturi, să-și revendice drepturi. Iar dacă trebuie să iasă cineva în față și să vorbească despre rezultatele bune pe care colectivul le obține la locul de muncă, atunci parazitul despre care vorbim va face totul ca să fie acela.>>

Așadar, deviza ”noi muncim, nu gândim” prefigurează apusul epocii comunist-industriale, după cum deviza ”noi gândim, nu citim” prefigurează apusul epocii capitaliste-informaționale-non-cyborg. Este cineva talentat în consultanță, în relații cu publicul, în vorbit în public, în management? Aduce aminte cineva de drepturi? Acesta cu siguranță că nu poate fi decât un parazit, căci bunul comunist angajat este un executant orb, care nu îndrăznește să iasă în evidență. Drepturile în ochii statului comunist angajatorului există ca să fie cedate, nu respectate.

<<Parazitul pretinde recompense materiale și morale pentru activitatea sa ”deosebită”, deoarece ceilalți nu s-ar fi putut ”descurca” fără el, care este un bun ”organizator”, ”coordonator”, și deci, ”coautor” la tot ce face colectivul.>>

De aici reiese preferința pentru munca în colectiv, care poate fi singurul autor al unei reușite. Apartenența și integrarea în grup este singura condiție și necesitate pentru succesul individual. Contribuția dincolo de munca patriotică nu poate fi recompensată, ci orice asemenea inițiativă ce urmărește recunoașterea meritelor trebuie balamată. Managerul este dușmanul nr 1 al sistemului, căci este un individ care își arogă prea multe drepturi, riscând prin separarea de colectiv, prin individualizare, să fie etichetat ca un parazit și izolat social spre a fi zdrobit sub povara propriei atitudini necolegiale.

<<În loc să-și vadă omenește de treabă la locul de muncă, el este tot timpul ocupat cu probleme ”deosebite”, zicând că merge să țină voluntar conferințe, că desfășoară activitate culturală, ș.a. Și aceste activități sunt necesare, dar să le facă în celelalte ”opt ore”, nu în timpul programului de serviciu, unde apare din când în când și îl duc ceilalți în spate. Și dacă îi analizăm ”activitatea” obștească, vedem că aceasta există, de obicei, doar prin…. vorbe.>>

Cu această ocazie, blestemul este purtat mai departe, și acoperă și categoria plină de tupeu ridicol a trainerilor, artiștilor și intelectualilor care se întâlnesc pentru a discuta strategie în public. Aceste discuții nu au valoare pentru că ele nu constituie muncă, prin urmare ar trebui făcute în afara orelor de lucru și cât mai fuguța, că oamenii mai au și alte treburi (scopul vieții e munca comunistă capitalistă, mai ții minte?). De aceea, programele conferințelor sunt făcute șvaițer și interacțiunea dintre participanți este minimă chiar și până în ziua de astăzi, fie că tematica este psihologie socială sau organizațională! Acestea nu sunt productive, prin urmare trainerii, artiștii și intelectualii trebuie condamnați la sărăcie, tăcere și mizerie. Aceasta este soarta pe care acești paraziți și-o asumă cu bună știință în fața societății. Vorbele nu contează pentru că sunt teorie, în schimb practica e cea care contează, căci doar ea are valoare. Între practică și teorie este o prăpastie de netrecut, mai ceva ca între rai și iad. Cine îndrăznește să spună că niște muncitori muncesc din greu și prost, acela e nepatriot și parazit! Ce îi caracterizează pe unii români în ceea ce priveşte abordarea seminariilor în dezvoltare personală? Faptul că de obicei, când ajung acasă, iau entuziasmul şi notiţele şi le pun frumos la pacheţel, în cutiuţă. Şi le lasă acolo (deocamdată). În loc să facă astfel cu grijile, problemele, ceea ce este pus la sertar sunt „teoriile” (care nu valorează nimică dacă nu sunt formate prin suferiţă zdrobitoare).

<<Uneori, parazitul arborează aerul unei persoane deosebit de competente într-un anumit domeniu și, mai ales, a omului ocupat. Prin urmare, el pretinde să fie ”răsplătit” pentru munca sa de către cei pe care i-a servit, deși pentru aceasta este remunerat cinstit de către stat. Dacă i-ar spune cineva că este un ”ciubucar” abject, s-ar revolta și ar suține că a fost ultragiat.>>

Pentru a se proteja de puterea contagioasa a blestemului purtat de paraziti, comunistii angajatii get-beget se pot proteja prin puterea magică a cuvintelor ”ciubucar abject” care îl face pe parazit să se retragă mai ceva ca Shelob din Stăpânul inelelor în fața luminii lui Galadriel. Astfel, o asemenea sentință gravă și ireparabilă îi așteaptă pe cei care au tupeul incredibil să nu se mulțumească cu salariul și statutul de la statul comunist angajator si ar indrăzni sa ceara un tarif pe ora de consultanta, eventual ca specialist certificat, persoană fizică autorizată. Dacă un specialist lucrează ceva de valoare ce depășește fișa postului, să zică bodaprosti că primește și el acolo, o bere, căci altfel e nerecunoscător. Astfel, umilința este asociată cu slugărnicia și cu modestia. A cere bani pe muncă de specialitate este o rușine. Prin urmare, bine ar fi să muncești pe gratis dacă îndrăznești să nu te angajezi, căci mai există o rușine și mai mare decât aceea de a fi parazit în afara sistemului comunist corporatist: aceea de a cere bani pentru ce faci în afara sa, deoarece aia numai muncă nu se poate numi, iar viața fără muncă este lipsită de onoare. Munca se cuvine pur și simplu a fi oferită fără comentarii și așteptări.

<<Este un tip care crede că totul se poate cumpăra, pentru că el este în stare să vândă totul.>>

În această instanță, și vânzătorii pricepuți sunt puși sub umbrela parazitismului, căci ei pot avea succes și în afara sistemului, prin urmare trebuie disprețuiți, scuipați, supuși oprobiului public. Cei care au abilități de vânzare nu sunt demni de încredere, sunt mercantili și este o datorie patriotică să-i urăști pentru că așa spune partidul comunist statul român.

În cele ce urmează, după ce dușmanii muncii comuniste corporatiste au fost raliați din toate colțurile profesiilor liberale, independente și autonome, urmează planul de exterminare a acestor persoane.

<<Și dacă nu am ajuns mai departe este pentru că nu ne arătăm îngăduitori cu ele. Dacă am lăsa ploșnițele să ne muște în voie și ne-am scărpina mai des, mâinile noastre ar atinge un grad de îndemânare cu mult mai ridicat decât cel pe care-l posedăm acum. Evident, față de paraziți trebuie să luăm prompt o atitudine severă. Sancționarea drastică a acestor persoane reprezintă mijlocul cel mai eficient de a le trezi la viață. Dar nu trebuie să așteptăm ca acest lucru să-l facă alții. Suntem datori să-l facem în primul rând noi, cei mulți, noi, care alcătuim opinia publică. Cum atitudinile sunt supuse influențelor mediului social, cazurile despre care vorbim nu sunt iremediabil pierdute pentru societate; indivizii pot fi influențați în bine, readuși pe calea adevărului, a existenței cinstite.>>

Paraziții merită să fie tolerați doar atâta vreme cât mai există întoarcerea de pe calea necinstită în afara sistemului. De aceea, patronul a devenit inamicul și suspectul nr. 1 de evaziune fiscală încă din anii ’90. Nu marii patroni, politicienii care au vândut fabrici pe mai nimic și le-au dat la fier vechi. Cei mici, care încercau să supraviețuiască în afara sistemului. De aceea, manifestarea afecțiunii din partea părinților către copii, din partea bunicilor către nepoți și între soții care se iubesc, este condiționată de întoarcerea lor pe calea cea luminoasă a statutului de bun comunist angajat. Să insiști pe lângă cel drag că este important să-și găsească o slujbă în timp ce el poate vrea să-și deschidă o afacere este astfel o importantă dovadă de dragoste, în timp ce nemulțumirea în fața acestei atitudini iubitoare îl face să fie un hain care trebuie scos de la inimă și un parazit care trebuie strivit fără milă. Iată, comuniștii angajații sunt milostivi, dau șanse.

<<recuperarea integrală a persoanelor atinse de morbul parazitismului nu se poate face cât ai bate din palme, fiind necesară, pe lângă un tratament sever, o perioadă de ”dezintoxicare” și una de acomodare cu un nou mod de viață.[…] Unii din tinerii sfătuiți [rău de către părinți] pun un semn de egalitate între munca intelectuală și facilitarism, începând să meargă pe linia minimei rezistențe și, apoi, pe cărările noroioase ale unui trai parazitar>>

Am încercat să găsesc ”facilitarism” în dicționare de limba română, dar nu am găsit, probabil este o combinație Între ”facil” și ”utilitarism”. Deci intelectualul este în pericolul capital de a face lucrurile utile să fie ușoare. Astfel, intelectualii, oricât de avansați se pot considera, trebuie să se simtă mereu cu munca musca pe căciulă, căci numai munca din greu merită să fie prețuită, iar nu munca inteligentă. Terapia de șoc aplicată celor care îndrăznesc să profite de ceilalți în afara sistemului trebuie să fie severă. Acești tineri trebuie degrabă re-spălați pe creier și scoși din mocirla lăturalnică. Urmează să aflăm mai departe și care este cel mai rău lucru și cea mai gravă spaimă a sistemului față de acești paraziți.

<<Mai trebuie să menționăm și exemplul greșit al unor părinți, care nu muncesc sau au o atitudine nu tocmai corespunzătoare față de muncă. Așa sunt, de pildă, cei dornici de înavuțire rapidă, indiferent de mijloacele de realizare.>>

În acest paragraf se recunoaște implicit că cel mai rău lucru posibil în ceea ce privește un parazit este ca el să se îmbogățească de tânăr prin muncă cinstită. Iată care este marea primejdie a celor ce se rup de orbita sistemului! Deci înavuțirea rapidă, chiar dacă este realizată cinstit, este rea în sine, și este opusă muncii. Muncitorul comunist angajat nu are voie să fie bogat. Și nici însăși munca nu valorează nimic dacă atitudinea față de muncă nu este comunistă corporatistă.

Așadar, vă dați seama ce blestem îl așteaptă pe bietul întreprinzător român! Trecut prin furcile caudine ale Fiscului, forjat în caznele familiei iubitoare care îl încurajează spre o slujbă la picioarele altarului comunismului capitalismului pentru a-și evita pierzania, dacă reușește să se afirme ca rătăcitul intelectual, arogantul liber-profesionist ciubucar abject, artistul muritor de foame, vorbitorul în public băgătorul în seamă, vânzătorul profesionist materialist, orientat spre dezvoltarea carierei călcatul peste cadavre, analistul critic nepatriotul, este așteptat de marea condamnare care atârnă de gâtul său precum o piatră de moară: bogăția. Ei bine, subcapitolul se încheie cu concluzia: ”școala trebuie să facă mai mult”. Prin urmare, rolul școlii este educarea șoimilor pentru a nu involua spre paraziți, căci asta pune în pericol societatea comunistă. De aceea, angajații trebuie ajutați, iar liber-profesioniștii, antreprenorii și intelectualii condamnați!

Cunoașteți persoane care cred asemenea lucruri și în ziua de astăzi, 35 de ani mai târziu? Eu cunosc. Cât de mult s-a schimbat conținutul? Nu prea mult, s-au înlocuit doar câteva cuvinte. Convingerile limitatoare au rămas aceleași, atâta doar că ele nu sunt atât de clar legate între ele după cum ați citit aici. Amintesc că ”Formula succesului” nu este vreo carte albă a comunismului, ci un banal volum de spălare pe creier scrisă de un trepăduș al partidului care a repetat papagalicește ce i s-a transmis, ca să disemineze la cât mai mulți. Ideologia este veche, dar foarte actuală. Mai dați un refresh prin subconștient ca să vă reîmprospătați colecția de pitici pe creier moștenită din familie și de la școală, poate se mai leagă vreo câteva lucruri…

Ștefan Alexandrescu

liber-profesionist, consultant, trainer, consilier in cariera, critic, blogger, public speaker, autor individual, wordsmith

Tacticile ascultării empatice

Tacticile ascultării empatice – adică vârful icebergului despre care scriam iniţial în articolul anterior, cuprind patru etape.

1. Imitarea conţinutului. Practic, repeţi cuvintele celuilalt. În lipsa unui caracter şi a unei relaţii integre, poate fi resimţită ca jignitoare şi oamenii reacţionează păstrând distanţă. Stephen Covey ne dă drept exemplu o conversaţie între un tată şi fiul lui, în fiecare din cele patru tactici ale ascultării.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Ce-ai spus? Crezi că şcoala e pentru fraieri?

2. Reformularea conţinutului. E ceva mai eficientă, însă limitată şi aceasta la comunicarea verbală, folosind raţiunea.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Nu mai vrei să te duci la şcoală!

3. Reflectarea sentimentelor. În acest caz nu acorzi atenţie la ceea ce spune, ci la ceea ce simte când vorbeşte.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Te simţi frustrat.

4. Reformularea conţinutului şi reflectarea sentimentelor. Înţelegi ambele componente ale comunicării: sentimentul – frustrarea, şi conţinutul – scoala.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Te simţi frustrat în legătură cu şcoala.

Ceea ce se întâmplă când recurgi la tactica a patra a ascultării empatice, este pur şi simplu incredibil! Încercând cu sinceritate să-l înţelegi pe cel din faţa ta, reformulând conţinutul spuselor sale şi analizându-i sentimentele, îi “oferi aer psihologic”. Mai mult, îl ajuţi să-şi limpezească gândurile şi emoţiile. Pe măsură că îi creşte încrederea în dorinţa ta sinceră de a-l asculta şi înţelege, dispare bariera dintre ceea ce gândeşte şi ceea ce spune. Se produce o deschidere de la suflet la suflet, iar celălalt dă curs liber gândurilor şi sentimentelor cele mai intime şi mai vulnerabile.

Tată, asta e! Şcoala e pentru fraieri! ([Traducere din metalimbaj:] Vreau să stau de vorbă cu tine, să-ţi atrag atenţia.)

Te simţi frustrat cu privire la şcoală? ([Traducere din metalimbaj:] Chiar aşa! Asta simt!)

E inutilă! Îmi pierd timpul!

Simţi că nu te alegi cu nimic? ([Traducere din metalimbaj:] Stai să te gândeşti – chiar asta ai vrut să spui?)

Cam aşa. Nu învăţ nimic care să-mi fie de folos. De pildă, uită-te la Dan. A plecat de la şcoală şi repară maşini. Face o grămadă de bani. Practic, nu?

Crezi că Dan a avut o idee bună? (Mm…)

Ei bine, cred că într-un fel, da. Azi câştiga bine. Dar peste câţiva ani pariez că o să-şi dea palme.

Crezi că va simţi că a luat o hotărâre greşită?

Va fi silit să recunoască. Vreau să spun că dacă nu ai studii, n-ai cum să reuşeşti în lumea asta.

Studiile sunt importante…

Da! Dacă nu ai o diplomă şi dacă nu-ţi poţi lua un serviciu, nici merge la colegiu, ce se alege din tine? Trebuie să studiezi!

E important pentru viitor…

Da.

Ştii… Îmi pare rău. Dar n-o să-i spui mamei?

Nu vrei ca mama să afle singură.

Nu… Ba cred că poţi să-i spui. Oricum, odată şi odată tot o să afle. Tată! Am dat un test astăzi şi mi-au spus că sunt la nivel de clasa a patra. Eu care sunt la liceu!

Aceasta este metoda prin care ajungi la adevărata problemă care îl frământă pe om şi pe care nu ştia cum să ţi-o comunice, sau mai bine spus nu reuşea din cauză că reacţia ta îl bloca. Singura cale de a afla ce e în mintea unui om trece prin sufletul lui.

Copyright (C) Brian Solis. Licenţa CC-By ND 2.0
Copyright (C) Brian Solis. Licenţa CC-By 2.0

Este o diferenţă uriaşă când vrei să înţelegi cu tot dinadinsul. Sfaturile cele mai bine intenţionate din lume nu valorează nimic, dacă nu ne adresăm adevăratei probleme. Dar niciodată nu o vom afla dacă rămânem captivi în propria noastră autobiografie, în propriile noastre paradigme, dacă nu ne scoatem puţin ochelarii, să privim lumea şi dintr-o altă perspectivă. Pentru a afla adevărata problemă, este nevoie să sondăm în sufletul omului şi putem face asta doar dacă avem un Cont Afectiv suficient de mare la acel om. Încrederea deschide sufletele şi scoate la lumina adevăratele probleme, unindu-i astfel pe oameni.

Încercând mai întâi să înţeleagă, acest tată dintr-o posibilă tranzacţie, a creat un prilej de transformare. Nu s-a mulţumit cu nivelul superficial al comunicării (rezolvarea problemei), ci a dat ocazia transformării fiului său, dar şi relaţiei tată-fiu. A lăsat deoparte experienţa lui de viaţă, care i-ar fi dat impulsul de a-i spune/ordona fiului direct ce să facă. În schimb, a investit în Contul Afectiv şi i-a creat băiatului climatul propice pentru a-şi deschide sufletul puţin câte puţin, până la a spune adevărata lui frământare. Acum nu mai fac parte din tabere diferite, ci stau la aceeaşi masă rezolvând problema. Iar fiul, care altă dată ar fi evitat orice discuţie cu tatăl, a devenit receptiv la experienţa lui şi îi cere sfatul. Însă din clipa în care tatăl începe să-i dea sfaturi, acesta trebuie să fie foarte atent la reacţiile băiatului. Câtă vreme răspunsurile sunt logice, tatăl poate continua să întrebe, să sfătuiască. Îndată ce răspunsul trădează o emoţie, este nevoie din nou de ascultarea empatică şi tatăl trebuie să alunece iar spre sentimente.

În anumite situaţii, transformarea omului are loc fără sfaturi venite din afară. Deseori, când li se oferă ocazia de a se deschide, îşi clarifica singuri problemele şi găsesc soluţii pe parcurs. Alteori este nevoie de puncte de vedere suplimentare, ajutătoare.

Cheia este de a urmări cu toată sinceritatea interesul individului, de a-l asculta cu empatie şi de a-l lăsa să-şi contureze problemele şi soluţiile pas cu pas, în ritmul lui. Când oamenii sunt realmente în suferinţa şi-i asculţi cu dorinţa sinceră de a-i înţelege, vei fi uluit cât de repede se deschid. Abia aşteaptă să se destăinuie, mai cu seamă copiii, şi nu atât celor de o seamă cu ei, cât părinţilor. Şi o vor face, dacă simt că după aceea părinţii îi vor iubi la fel, fără a pune condiţii, fără a-i judeca sau a-i lua în râs. Dacă faci efortul de a înţelege fără ipocrizie sau intenţii rele, vei rămâne uimit de undele de caldă împărtăşire pe care le vei recepta de la o altă fiinţă umană.”

Stephen Covey

Avem nevoie de aceste tactici, dar ele nu sunt eficiente dacă nu pornesc de la dorinţa de a înţelege. Oamenii reacţionează invers dacă se simt manipulaţi. Când avem de a face cu persoane apropiate, este mai bine să le spunem ce avem de gând: „Am citit cartea aceea despre ascultarea empatică şi m-am gândit la relaţia dintre noi. Mi-am dat seama că nu ţi-am acordat atenţia cuvenită. Vreau să te ascult. Îmi vine greu. Mai calc în străchini, dar să şti că nu renunţ. Ţin mult la tine, crede-mă, şi vreau să te înţeleg. Poate că vrei să mă ajuţi şi tu.”. Dar încearcă asta doar dacă eşti sincer. Altfel, dacă omul îşi dă seama că nu îţi pasă de el şi că rămâne expus şi lezat, ăsta distruge relaţia dintre voi.

Una din relaţiile care are de obicei mare nevoie de acest gen de mărturisire a motivaţiilor, este cea de cuplu. Comunicarea cu partenerul de viaţă este de multe ori lăsată prada rutinei în baza experienţelor comune, la gândul că o anumită problemă se subînţelege. Ori în realitate nu este deloc aşa, din motiv că aceeaşi problemă este văzută diferit de fiecare om (avem lentile diferite, adică percepţii diferite: paiele din ochii celorlalţi au culori diferite pentru fiecare). În orice parteneriat, pentru a-l face să funcţioneze, trebuie să ne concentrăm pe valorificarea diferenţelor. Acelaşi lucru se aplică şi în cuplu, mai ales dacă partenerii au paradigme diferite – moduri diferite de a vedea lucrurile. Totul trebuie să înceapă cu efortul de a înţelege perspectiva celuilalt, a privi prin ochii lui şi a găsi împreună terenul comun şi soluţiile avantajoase pentru ambii parteneri.

Unii obiectează că ascultarea empatică cere prea mult timp. Poate că da, la început; dar mai târziu îl economiseşte. Ascultarea empatică creşte încrederea celui ascultat în ascultător. Acest tip foarte particular de ascultare întăreşte relaţiile dintre oameni. Oamenii vor să fie înţeleşi. Iar asta este valabil în căsnicie, la serviciu, între prieteni sau cu colaboratorii de orice fel.

Acesta este un articol din seria „De la aşteptare la realitate” pe blogul colectiv Discerne, încadrată la subcategoria „dezvoltare personală”. Dacă ţi-a plăcut, atunci îţi recomand şi lista retrospectivă.

Guest post de de Alina Harnisfeger Publicat iniţial aici la 7 noiembrie 2014 Copyright (C) Alina Harnisfeger, 2014. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi blogul ei.

Cum am să te sprijin să te dezvolţi personal