Vindecare en gros vs medicină en detail, partea a VI-a. Cea mai gravă boală se află în minte

De la ”imposibil” la ”banal”

Atunci când ceva este considerat imposibil de marea majoritate a oamenilor și totuși cineva reușește, este considerat extraordinar. Dar ceea ce este considerat extraordinar sau miraculos devine normal atunci când devine evident că eticheta ”imposibil” a fost aplicată din ignoranță. Așadar, înloc să fiu excesiv de entuziast în legătură cu a promova beneficiile disoxidului de clor, prefer să mă întreb ce este în neregulă cu un sistem medical care pare să fie dominat de frică, ignoranță, lăcomie, prostie, indiferență și incompetență. Dacă ți se pare că asta este o perspectivă exagerată, atunci de ce pe locul 3 sau 4 în topul morților se găsesc cauzele iatrogenice (adică în urma unor erori/neglijențe medicale pacienții au urmat indicațiile primite de la medic/doctor)?

Există multe organizații de stat sau nonguvernamentale care condamnă tot ceea ce pare a fi ”miraculos” sau ”insuficient dovedit” în domeniul sănătății, dar cei care ascultă ce susțin aceste organizații par să uite că:

• pentru ca un tratament să treacă prin sita deasă a autorizațiilor, este necesar ca o companie să investească multe zeci/sute de milioane de dolari în research & development până ce un tratament ajunge să fie autorizat oficial, ceea ce ulterior se urmărește a fi recuperat prin vânzările către pacienți, doctori, companii de asigurări și instituții medicale; tratamentele cu dioxid de clor sau cele naturiste sunt atât de eficiente, încât cu un buget de câteva zeci sau sute de euro, problemele de sănătate se pot vindeca, ceea ce nu conferă un model de business care să întrețină mecanismul conceput de companiile farmaceutice care preferă să învețe pacienții cum să supraviețuiască bolnavi decât să se vindece;

• substanțele etichetate drept ”vaccinuri anti-COVID” au fost aplicate la un număr de miliarde de indivizi fără să treacă prin procesul de verificare cerut în mod normal pentru medicamente sau vaccinuri, și cu toate acestea puțini au mers la închisoare ca urmare a efectelor adverse suferite de victime;

• știința nu este despre consens, ci despre controversă între mai multe perspective: rolul științei nu este de a stabili adevărul, ci de a afirma, testa, înțelege, explica ipoteze între cauză și efect, rezultând în cele din urmă un sistem și o tehnologie. Teoretic, medicii și doctorii își asumă responsabilitatea și răspunderea juridică pentru diagnosticele, recomandările și tratamentele pe care le folosesc, însă practic pacienții suferă consecințele în primul rând atunci când doctorii sau medicii greșesc.

• Nu doar companiile farmaceutice au dreptul de a se exprima, ci și pacienții, iar în ultimii ani s-a constatat că tot mai mulți pacienți se exprimă despre experiențele lor proprii într-o manieră vocală, care nu mai poate fi cenzurată și care nu trebuie să fie cenzurată.

Așa cum am explicat și în articolul ”Dificil” ar trebui să fie o plimbare în parc. Aceasta este o misiune imposibilă., încă înainte de 2017 am experimentat rezolvarea relativ rapidă a unor probleme medicale despre care unii medici au considerat că sunt nerezolvabile și constituie, cel mai probabil, sentințe pentru tot restul vieții (adică de la un diagnostic se ajunge la un prognostic). De exemplu: miopie, alergii, intoleranțe alimentare. Asemenea probleme au fost atât de ”imposibil” de realizat încât în doar câteva săptămâni de când m-am apucat de tratarea lor, le-am rezolvat. Această abordare, pe care am avut-o cel puțin din adolescență, se bazează și pe o anumită experiență în familie, și pe convingerea că tratamente alternative există sau se pot descoperi pentru a rezolva marea majoritate a bolilor.

Multe persoane consideră că antidotul la frică este curajul, dar eu nu cred asta. Frica este o emoție umană normală, numai că ceea ce faci după ce simți frică face diferența în alegerile tale de viață. Multe persoane, atunci când simt frică se opresc, sau se blochează, sau dau înapoi. Eu cred că o reacție mai potrivită este de multe ori informarea. Atunci când cineva se simte copleșit de frică, teamă sau îndoială, o întrebare potrivită poate fi: ”ce ai nevoie să știi?”. Curiozitatea poate fi o virtute dacă este folosită cu măsură și orientată corespunzător. Problema nu este dacă cineva simte frică, ci ce alege să facă atunci când sau după ce simte această emoție. Ce mi se pare tragic este atunci când mare parte din alegerile pe care cineva le face sunt dictate de frică, mai ales în legătură cu propria sănătate. În loc să întrebi ”Și dacă…?”, poate fi mai util să întrebi ”de ce?” sau ”cum?”. Dacă sunt foarte sigur în legătură cu ceva, este pentru că m-am documentat și consider că am strâns suficiente argumente și explicații pentru a înțelege cum funcționează ceva, inclusiv pe pielea mea.

 

Întrebări cu cântec despre medicina en detail

În acest context, curajul nu este asumarea nebunească a unui risc necalculat, ci aplicarea cu perseverență a unei discipline în implementarea unei tehnologii care a fost calibrată pentru sănătatea umană.

Una din problemele fundamentale ale organizațiilor însărcinate cu cercetările privind diferite boli este că dacă cercetările arată că boala respectivă este vindecabilă, atunci cercetătorii respectivi vor rămâne foarte repede fără pâine. Sunt oare ei cu adevărat interesați să caute rezultate acolo unde acestea chiar există?

Oare cât de mult din formarea medicilor și a specialiștilor în servicii medicale sunt puternic conturate de agenda companiilor farmaceutice?

De ce cărțile disponibile în bibliotecile multor facultăți de medicină conțin în secțiunile adresate publicului larg cărți cu remedii care nu se găsesc în secțiunile adresate medicilor?

De ce pacienții nu se îngrijorează citind lista de efecte secundare adverse de pe prospectele unor medicamente farmaceuitce dar se sperie de adjective nefundamentate atunci când e vorba de descrierea unor remedii bazate pe dioxiul de clor?

Când anume a devenit mediul stăpân peste trupul și conștiința pacientului ca o autoritate absolută, în ciuda faptului că mulți medici nu își fac timp pentru a se păstra informați cu privire la ultimele cercetări nici măcar pe marginea propriei specializări după absolvire?

De ce au fost înlocuite disciplina informării și a aplicării riguroase a unor proceduri și logica în gândire cu preferința mai degrabă de a muri decât a depune efortul necesar vindecării?

Cum se explică păstrarea încrederii atât de mari în unii medici, în ciuda faptului că iatrogenia (moartea sau efectele secundare nedorite ca urmare a respectării recomandărilor și proceselor medicale farmaceutice standardizate) este pe ocul 3 sau 4 mondial în prinvința numărului de incidente?

Cum se expică faptul că deși în fiecare an în toată lumea mor mai multe milioane de oameni ca urmare a medicamentelor farmaceutice decât au fost tratați vreodată cu dioxid de clor? Cum se explică faptul că, în ciuda acestei statistici, un caz de supradozaj cu dioxid de clor cântărește mai mult decât o mie de cazuri de deces din cauze farmaceutice?

Câte din deciziile bazate pe frică s-au dovedit inspirate, în comparație cu deciziile luate pe bază de curiozitate rațională?

Într-o lume în care suntem înconjurați de frigidere atât acasă, cât și la locul de muncă (iar în unele cazuri portabile, chiar și în mașină), ce fel de scuză poate să existe pentru alegerea de a nu respecta o procedură atent și disciplinat măcar pentru câteva săptămâni, dacă poate duce la rezolvarea unor probleme duse de o viață?

Pare foarte ușor să stabilești o limită arbitrară pentru ceea ce este ”posibil” și să declari a fi ”imposibil” tot ce depășește acea limită, mai ales când este profitabil să faci asta, nu?

Perspectivele mele asupra sănătății s-au schimbat radical în vara lui 2017, astfel încât viața mea pot spune că se împarte în două etape din acest punct de vedere: înainte de vara lui 2017 și după vara lui 2017.Asta nu înseamnă că până în 2017 am fost mai mult bolnav iar din 2017 am fost mai mult sănătos, ci că atunci când am experimentat probleme de sănătate, am avut un control mai bun asupra a ce pot să fac cu rezultate, pentru mine.

 

Când chiar avem nevoie de medicină en detail?

Eu nu m-am sfătuit cu niciun medic înainte de a urma un protocol cu dioxid de clor, pentru că nu am avut nevoie. Consider că rolul unui doctor este a completa cultura și orizontul meu informațional despre propria sănătate, nu o scuză pentru a evita să mă interesez de propria sănătate. Mai mult, după ce am experimentat beneficiile de pe urma tratamentului cu MMS, niciun mdic nu a putut să-mi explice cum acestea au fost posibile în niște situații atât de ”imposibile” ca cele în care mă găseam eu. Cum am luat hotărârea de a folosi dioxidul de clor pentru tratament? Am luat în considerare cercetările și reclamațiile care s-au făcut în legătură cu produsul examinat, am luat în considerare efectele secundare și costurile și am hotărât să urmez acest tratament, asumându-mi riscurile. Din momentul în care am început să îl introduc în corp cu încredere, i-am observat efectele benefice și cred că orice persoană care suferă de ceva poate renunța la prejudecăți destul de repede atunci când observă pe cont propriu.

Cred că este important să subliniez că deși eu am avut niște dureri destul de neplăcute care poate ar fi speriat pe altcineva, în ciuda acestei experiențe trecătoare, susțin că este o idee bună ca cei care doresc să se însănătoșească să se informeze corespunzător și obiectiv și să folosească această soluție care există deja de câteva decenii, timp în care multe sute de milioane de bolnavi care ar fi putut să fie vindecați au murit inutil.

Prezumția unor pacienți că medicul/doctorul la care se întâmplă să ajungă poate să ofere răspunsul definitiv cu privire la propriile probleme de sănătate este greșită deoarece marea majoritate a medicilor sunt hiperspecializați într-un sector, cu insuficiente cunoștințe despre cum funcționează reacții cauză-efect complexe. Să luăm câteva exemple comune:

• Câți psihiatri cer analize la glanda tiroidă înainte de a prescrie o rețetă farmaceutică ce riscă să trateze greșit o problemă care este cauzată de altceva?

• Câți neurologi cer analize la păr (HTMA=hair trace mineral analysis) pacienților care reclamă tulburări neurologice înainte de a le da un diagnostic doar pe baza unei inspecții fizice?

• Câți nutriționiști cer un test de coprocultură pentru a verifica prezența unor paraziți înainte de a recomanda diete chinuitoare sau inutile?

• Câți specialiști ORL cer pacienților un CBCT (cone beam computer tomography) pentru a verifica prezența unei infecții la dinți înainte de a trata simptomele unor pacienți?

• Câți toxicologi întrabă pacienții care se plâng de ceva dacă s-au injectat sau nu cu serurile etichetate drept ”vaccinuri anti-COVID”?

• Câți hematologi solicită o analiză Doppler a vaselor de sânge dintr-o zonă a corpului care este afectată de probleme de circulație?

Se poate spune că mulți pacienți nu ar fi dispuși să-și facă niște analize pe care le percep drept costisitoare, dar nu se uită la costul pe termen lung de a nu rezolva cauzele problemelor. Prea mulți medici sunt obișnuiți să trateze efectele în locul investigării potrivite a cauzelor.

Peste toate acestea, se adaugă și o barieră de comunicare între medic/doctor și pacient, în care doctorul își pierde răbdarea să răspundă la prea multe întrebări, iar pacientul își pierde curajul de a adresa întrebări. Se întâmplă adesea ca un pacient să urmeze sfatul de tratament al unui medic, iar acel tratament să nu meargă. Îdacă în loc să investigheze împreună de ce nu a funcționat, pacientul își pierde încrederea în acel medic, atunci sunt puține șanse de a ieși din acest cerc vicios. Rolul medicului/doctorului este de a completa informarea pacientului despre propriile probleme, nu a o înlocui.

 

De ce ar vrea cineva să rămână bolnav?

Din câte am observat, marea majoritate a oamenilor se încred destul de mult în medici, iar medicii se încred în mare parte în remedii farmaceutice. Companiile farmaceutice se încred la rândul lor în profituri, iar un om vindecat este un om care nu aduce profituri. Astfel, cu cât cineva investește mai multe resurse (energie, bani, timp) în direcția unor tratamente convenționale și ”științifice”, cu atât este mai puțin probabil să accepte, să ia în considerare posibilitatea unor remedii destul de radicale, puternice și naturale ale propriilor probleme de sănătate.

Cât % din medici sunt parte din ”armata albă”, o masă amorfă spălată pe creier pe deplin în instituțiile de lobby farmaceutic numite universități de medicină? Cât % din medici au intenția pozitivă și misiunea de a veni în sprijinul fiecărui pacient folosindu-se de resursele pe care le au la dispoziție? Cât % din medicii care doresc să se informeze în legătură cu un anumit remediu o pot face? Câtă disponibilitate și deschidere mentală este necesar să aibă pentru a alege să învețe ceva dincolo de granițele de gândire în care au fost restricționați în perioada studiilor? Este oare, nevoie de o conspirație pentru a ascunde adevăratele remedii așa cum sugerează documentarul Burzynski: The Cancer Cure Cover-up?

Articole scrise de jurnaliști fără o pregătire științifică și uneori fără chiar o logică par să ridiculizeze speranțele naive ale unor biete victime ale unor boli că există vreun tratament pentru problemele lor. Aceste victime trebuie salvate, de sub amenințarea ”șarlatanilor” care distribuie produse ”nedovedite”, ”dubioase” promovate de persoane căutate de autorități? Tratamentul corespunzător este să lăsăm aceste victime pe mâna unor medici ignoranți care îi lasă să moară suficient de încet încât să le golească conturile înainte de sfârșitul acceptat cu sobietate științifică. Nu pare demn de un adult rațional să acorde credit unor asemenea ”soluții”. Ce e demn în schimb? Este demn să urmezi recomandările medicului, chiar și pe măsură ce pacientul se vede apropiindu-se tot mai mult de moarte? Chiar și în cazurile în care medicul spune că nu mai este nicio speranță, pacientul nu își poate permite să încerce o soluție alternativă? În cele din urmă, este demn să mori ca un erou pe altarul farmaceutic care va înainta o notă de plată colosală familiei rămase în viață, nu?

Cât % din refuzul de a folosi tratamente cu dioxid de clor se datorează lăcomiei companiilor farmaceutice? Cât % se datorează ignoranței medicilor? Cât % se datoreză inabilității pacienților care s-ar putea să știe din mass-media ce rochie a purtat nu știu care celebritate, dar nu reușesc să se informeze și să aplice corespunzător un tratament?

Unde sunt cimitirele pline cu cei care au murit bând ceaiuri, adminstrându-și pulberi de plante, dependenții de argilă, sau folosind dioxidul de clor? Nu știu, însă în documentarul Bluetruth cei care au murit fiind injectați cu serurile etichetate drept ”vaccinuri anti-COVID-19” pot fi reperați ușor într-un cimitir după adresele MAC emise din cadavrele lor după injectare. Unde sunt vajnicii eroi medicali care i-au ”salvat” în ”pandemie” eventual stând acasă fără să facă nimic?

Scepticismul patologic nu este singurul impediment în calea unui tratament de succes, ci și lipsa de disciplină într-o societate care promite ”a pill for every ill”, dar nu poate produce o pastilă care să facă pe cineva nevinovat sau să rupă consecințele logice de cauzele propriilor acțiuni. Vindecarea este un dar ostentor. Merită oare, dacă tratamentul solicită perseverență zi de zi și alimentație bogată și sănătoasă, evitând antioxidanții artificiali (inclusiv și mai ales cafeaua)? Ții suficient de mult la sănătatea ta? Poți lua suficient de în serios această alternativă? La urma urmei, fiecare persoană are o rutină zilnică ce devine întreruptă în caz de boală. Merită să schimbi rutina înainte sau după ce te îmbolnăvești?

Dacă ți-a plăcut acest articol, atunci te invit să citești și articolele anterioare din această serie:

O soluție pentru 7 probleme, se poate?

Rezultatele și beneficiile personale de pe urma primei aplicări a tratamentului

Cum a decurs primul meu tratament cu dioxid de clor

Ce este dioxidul de clor și cum funcționează în sănătate

Beneficii și dovezi în privința tratamentelor cu dioxidul de clor

 

Disclaimer

Seria din care acest articol face parte oferă o perspectivă subiectivă și informații personale despre tratamente alternative și complementare, fără a pretinde valoare științifică sau medicală certificată. Autorul nu este calificat în vreun domeniu medical, nu a urmat un tratament în scopul realizării unui studiu de caz sau a unui material promoțional și nu a fost remunerat pentru acest material.

Acest material nu are avizul sau recomandarea vreunui medic sau specialist medical, neavând ca scop furnizarea de sfaturi medicale calificate. Cititorii sunt îndemnați să-și realizeze propriile cercetări și să se consulte cu specialiști pentru o opinie avizată.

Informațiile din articole au caracter educativ și informativ și nu înlocuiesc sfatul medical profesionist, diagnosticul sau tratamentul. Se recomandă consultarea unui specialist calificat pentru orice întrebări referitoare la starea de sănătate specifică a unui pacient.

Seria de articole nu susține sau recomandă teste medicale, servicii, proceduri sau opinii specifice și se bazează pe cunoștințele disponibile autorului la data redactării. Cititorii sunt avertizați să nu neglijeze sfatul medical profesionist din cauza informațiilor prezentate și să își asume răspunderea și responsabilitatea pentru deciziile legate de sănătate.

Estimările exprimate în articol pot varia în funcție de istoricul medical și condițiile individuale. Se subliniază că anumite condiții medicale preexistente pentru un pacient pot influența utilizarea anumitor substanțe menționate în articol. Orice îmbunătățiri ale stării de sănătate se recomandă a fi documentate clinic, iar monitorizarea tratamentului merită efectuată sub supravegherea medicului.

Cititorii sunt de acord să elibereze autorul și publicistul de orice pretenție sau răspundere legată de deciziile luate în baza informațiilor furnizate. Se recomandă consultarea unui medic înainte de utilizarea tratamentelor alternative.

 

Marcus Victor Grant

Copyright text © Marcus Victor Grant 2017-prezent, toate drepturile rezervate.

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.