Despre încrederea în sine și valoarea propriei munci în 10 puncte

31 03 2017

 

 

Introducere

Lucrez în consultanță din 2005. ce fac eu în consultanță, poate fi citit aici și aici.

În sine, ”explicații” este ceea ce se cheamă că se cuvine să dai atunci când prin deciziile pe care le iei contrariezi pe cineva sau nu te ridici la înălțimea așteptărilor sale. Totuși, pentru că omul este adesea o ființă raționalizatoare decât rațională, este important ca oamenii cu și pentru care lucrez să înțeleagă argumentele din spatele unor decizii care îi afectează direct. Orice aș face sau aș spune, există riscul să nemulțumesc pe cineva, sau cineva să mă judece pentru ce spun sau ce fac.

În toată cariera mea, am ținut cont de oamenii care m-au ajutat pe gratis sau pe bani foarte puțini: mi-au oferit coaching, mentoring, design, fotografie, promovare, training cu dragă inimă fără să îmi ceară ceva (sau mare lucru) în schimb. Sunt prea multe zeci de oameni ca să mă apuc acum să le muțumesc la fiecare, ar trebui să scriu un articol numai despre asta. De aceea, am păstrat multă vreme o componentă pro bono a activităților mele profesionale, pentru anumite persoane, în funcție de anumite criterii profesionale. Mă bucur că am putut să fac asta.

De asemenea, de 2 ani am dezvoltat o serie de colaborări în format barter (serviciu contra serviciu) care au fost utile și productive.

Acestea vor continua, doar că la un nivel mai redus și conform unor noi condiții.

O perioadă de mulți ani, am avut tariful standard de 30 euro pe ora de consultanță pentru serviciile mele. În 2016, am crescut la 40 de euro pe oră. De la 1 aprilie 2017, voi crește am crescut tariful la 50 de euro pe ora de consultanță, iar de la 1 iulie la 70 de euro pe ora de consultanță, urmând ca în decembrie 2017 să ajungă la 100 de euro pe oră.

 

De ce această creștere? Iată 10 argumente.

1. Această creștere treptată este pe de-o parte o reflectare a calității muncii pe care o desfășor, în comparație cu ceea ce se găsește atât pe piața internațională, cât și pe piața din România. Cunosc coachi care nu știu să facă ceea ce știu eu și cer de cel puțin 2 ori mai mult ca mine.

2. În al doilea rând, este o reflectare a succesului înregistrat în ultimii 2 ani oferind consultanță prin Skype pentru zeci de clienți din 7 țări. În 2017 intenționez să obțin clienți și de pe alte continente, până acum observ că mă descurc la fel de bine pe consultanța în engleză ca și pe cea în română, prin urmare prețul meu trebuie să fie unul serios. 50 de euro pe ora de consultanță nu este un preț serios pe piața internațională.

3. Există unii profesioniști care preferă să seteze tariful în funcție de client, luând în considerare și țara de proveniență și puterea de cumpărare și altele. Eu prefer să păstrez același tarif pentru toți clienții, chiar dacă în funcție de anumite înțelegeri particulare ofer anumite reduceri (de exemplu dacă mă angajez într-un proiect de 10 ore sau 30 de ore de consultanță, mi se pare normal să existe o reducere calculată la volum). Îmi place să fiu cât mai corect și transparent acceptabil pentru fiecare.

4. În ultimul an am petrecut mult timp experimentând tehnici și abordări noi, creând modele, studiind pe cont propriu materiale avansate în dezvoltarea personală, psihologie și marketing. Acestea sunt foarte funcționale. Am deplină încredere că merită să fie folosite pentru un public mai larg. De fapt, sunt atât de funcționale încât mi-aș putea permite să cer și 300 euro/oră pe ele și tot cred că aș găsi clienți (dar ar fi mai greu, la început, așa că să fim realiști). Iau așadar în considerare sugestiile primite de la clienți și colaboratori care îmi spun că îmi vând serviciile prea ieftin, că am nevoie de mai multă promovare să audă lumea de mine, că e nevoie să am mai multă încredere în mine și în abilitățile mele. Mi se reproșează faptul că nu manifest cu mai mult curaj înclinația de a deveni un lider. Este așadar un curs firesc să cer mai mult pentru ceea ce ofer. Așadar, competențe la standarde înalte trebuie să fie reflectate prin prețuri înalte, care să aducă o diferențiere față de concurență. Câștigând mai mult, voi putea avea mai mult timp și mai mulți bani să mă dedic promovării serviciilor mele și să deleg sarcinile care îmi ocupă programul ineficient.

5. Cerând mai mult, pot oferi clienților mei șansa de a contribui iar munca mea să se desfășoare la un nivel mai înalt: pot participa la formări, pot realiza cercetări, pot achiziționa tehnologie care să îmi facă mie și lor viața și activitiatea mult mai ușoară, pot externaliza servicii pentru a mă focusa doar pe ce fac eu mai bine. Altfel spus, pot deveni mai bun profesionist pentru a veni în întâmpinarea mai multora. Pot crea produse care să fie accesibile pentru mii sau zeci de mii de oameni, prin care să-mi împărtășesc cunoștințele mai amplu, astfel încât și mai multe persoane să beneficieze de ceea ce am de oferit.

6. Pentru a nu fi acuzat că trec peste cuvântul meu și peste înțelegerile făcute, fiecare persoană are dreptul să se răzgândească. Fiecare înțelegere și contract pot fi renegociate. Există BATNA (best alternative to a negotiated agreement).

7. Am spus încă de la sfârșitul lui 2016 că am să fac asta, poate unii își mai amintesc. Am stabilit niște obiective pentru 2017 și a venit timpul să le implementez.

8. Când am atât de mult de lucru pentru clienții pe care îi am deja și nu îmi mai permit să iau alții noi, este clar că ceva trebuie să fie schimbat. Ei bine, mare parte din aceste peste 60 de sarcini vor fi în continuare gratuite și subsumate muncii de consultanță, atâta doar că o oră de consultanță va costa mai mult.

9. Mai devreme sau mai târziu, de regulă în câteva luni, clienții mei reușesc să câștige mai mulți bani, parțial ca urmare a consultanței oferite de mine. Prin urmare, o creștere a tarifului poate fi permisă. Există și problema pe care o ridic unii: bine, dar ”sunt unii care poate încă nu s-au convins de valoarea serviciilor tale, Ștefan! Lor li se pare prea mult și nu înțeleg de ce ceri atâta”. Acest punct de vedere este just din punctul de vedere al acelor persoane. În același timp, eu ofer o ședință de consultanță gratuită, demonstrativă, pe un serviciu la alegerea clientului. De asemenea, atâta vreme cât ajung să nu mai am timp să iau clienți noi care sunt dispuși să mă plătească atâta pentru că am prea mult de lucru pentru cei deja existență, se cuvine să acord prioritate celor care sunt motivați să folosească serviciile mele la valoarea pe care o cer. Dacă cineva alege să nu mai lucreze cu mine pentru că i se pare prea mult, pentru mine nu e o problemă. Am la coadă alți oameni care așteaptă să lucreze cu mine.

10. Per ansamblu, economia o duce bine, există o piață în dezvoltare pentru serviciile oferite în sfera dezvoltării personale și profesionale, în care unii șarlatani o duc mai bine decât mine, în timp ce eu sunt îngropat sub un munte de treabă neplătită. 10 euro în plus pe oră nu va aduce pe nimeni la sapă de lemn, dar mi-ar face mie viața mai ușoară.

 

There is no more free (or discounted) lunch

De la 1 aprilie la 30 iunie 2017:

  • Singurele servicii pe care le mai ofer gratuit sunt o ședință de consultanță sau de evaluare inițială, demonstrativă, pentru fiecare client care nu a mai beneficiat în trecut de serviciile mele.

  • 50 de euro pe ora de consultanță (deocamdată). Același tarif este și pentru ora de coaching. Aceeași valoare și în cadrul barterelor, indiferent de câte ore vorbim.

  • Ofer o reducere de 5% pentru achiziționarea de 10 ședințe la pachet în avans.

  • Ce depășește 5 minute ora de consultanță se taxează pentru fiecare minut ce depășește o oră (1 minut=0.8(3) euro)

  • Materialele promoționale, sintezele de strategie, analiza de metalimbaj, editarea de srisori, excel-urile de evaluare, precum și tiparele lingvistice de recadrare a convingerilor limitatoare se taxează (deocamdată) cu 15 euro/ora de realizare.

  • Analiza grafologică se plătește cu 15 euro/individ pentru o analiză simplă și 25 de euro/individ pentru o analiză complexă

  • Comentariul audio/video înregistrat pe materialul clientului se taxează cu 0.5 euro/minut.

  • 25 de euro pe ora de depanare computer al clientului din orice motive, socotită la minut

  • Anulezi întâlnirea cu mai puțin de 24 de ore înainte fără cauză justificată și excepțională (ex: a dat o mașină peste tine, ai avut o inundație, ți-a murit mama), îmi datorezi jumătate din valoarea ședinței de consultanță.

  • Oferta cu: ”am început consultanța la un anumit preț, mergem în continuare la același preț dacă nu întrerupi” mai este valabilă doar până la 30 iunie 2017, doar pentru clienții cu care am început să lucrez consultanță de orice fel pentru prima dată în anul 2017.

  • Cu fiecare client ședințele se stabilesc în avans pe următoarele 2 săptămâni și pt. următoarele 2 ședințe.

În concluzie, nu am crescut prețul pentru că sunt eu zgârciobu’ dracului, vreun profitor materialist sau mi s-a năzărit peste noapte, nici că am avut vreun burnout sau apucături pasiv-agresive anul acesta, ci pur și simplu pentru că este natural, justificat și omenesc, din toate aceste puncte de vedere și mai multe.

Dacă e cineva care crede că e prea mult, atunci îi recomand să cumpere cărțile mele, acolo se găsește echivalentul a multe, multe ore de consultanță foarte ieftin. Că veni vorba, și alea sunt cam ieftine. Ar trebui să le mai cresc prețul. Dar deocamdată le las așa.

Mulțumesc pentru înțelegere.  

Dacă nu ai avut deja parte de această experiență, solicită și tu o ședință gratuită de o oră de consultanță!

0729 034 883

Ștefan Alexandrescu

consultant 1 la 1 din 2005





Cine caută răspunsuri, culege puncte de vedere. Cine caută întrebări, cultivă orizonturi.

21 02 2017

Motto:

”Dacă ai credință, poți să muți și munții din loc.

Dacă ai însă și înțelepciune, îl lași acolo, că-i mai bine așa”.

  

Am scris despre leadershipul actual în politica românească și am observat că nu mi-a sărit nimeni în cap, așa că m-am hotărât să scriu și despre proteste, asumându-mi mai multe puncte de vedere, din care unele ar putea să pară contradictorii. Toate aceste puncte de vedere vor deranja pe cei care nu sunt de acord cu ele, mai ales că nu am intenția să le argumentez de la Adam și Eva încoace. Pentru orice eventualitate, aceia care doresc să afle mai mult despre ramificațiile acestei povești, sunt invitați să cerceteze linkurile pe care le-am plasat cu generozitate.

  

Ce e prea mult, e prea mult. Dacă spunem asta, poate ajungem să și credem.

(A)sentimentul mulţumii care protesta în noiembrie 2015 pe străzile din Bucureşti despre cum „corupţia ucide” părea să fie: „Gata, dom‘le, există o limită, şi-au făcut de cap de-ajuns până acuma!”. O asemenea spăşenie este memorabilă la români, cu atât mai mult că pare a fi exprimată în public, desigur, nu la persoana I, ci la persoana a III-a. Ideea cu lupta împotriva corupției se reia în februarie 2017, cu ocazia unei ordonanțe de urgență care i-ar scăpa pe marii corupți de responsabilitatea în cazul unor acuzații procesate de justiție.

Atunci când Nelson Mandela a demarat procesul de iertare colectivă a celor care au comis crime în regimul de Apartheid, cei responsabili aveau obligația de a mărturisi public crimele lor, cu detalii privind cei care au fost implicați, cu promisiunea că vor fi absolviți de pedeapsă dacă își vor recunoaște vina. Totuși, acest demers nu a venit obligatoriu și cu solicitarea ca acești să-și ceară iertare sau măcar scuze. Poporul pare că a înghițit gălușca și de atunci Africa de Sud este dat ca un exemplu istoric în care lupul doarme frățește cu oaia. Dacă te interesează un studiu aprofundat al acestei ultime remarci, te invit să citești pp. 38-43 și 124-145 din lucrarea de doctorat ”Chasing the Forgiveness Ideal: case Studies in Restorative Justice, Post Apartheid South Africa and the Pastoral Care of Victims of Domestic Violence” de Maria Anne Mayo.

Atunci când Traian Băsescu în calitate de președinte al României a incriminat comunismul în 2006, CNSAS a fost înființată cu rolul de a tria persoanele care aveau accesul la funcții politice, dar asta nu i-a împiedicat pe unii foști membri ai Partidului Comunist Român sau chiar colaboratori cu securitatea să acceadă la funcții politice extrem de importante în stat. Condamnarea celor care au fost responsabili de crimele comunismului și de mineriade nu s-a făcut decât simbolic și extrem de târziu. Iliescu încă o duce bine, a fost în continuare senator și după 2006, iar în 2017 e invitat să dea declarații.

președintele Klaus Iohannis a ”dat un tun” de 15-18 miliarde de euro nu mai impresionează pe nimeni. Ce ți-e 15 milioane, ce ți-e 15 miliarde, la urma urmei oricum sunt niște cifre astronomice pe care omul de rând nici nu prea le percepe ca dimensiune. La urma urmei, a mutat și Ponta 19 miliarde de datorii din contul FMI în alte conturi conform declarațiile halucinante pe care le-a făcut privind activitatea sa de premier. Astea nu sunt motive ca lumea să iasă în stradă. Morala este simplă: pe principiul contractului psihologic ilustrat în acest articol, e OK să furi atâta vreme cât nu scrii că e OK să furi (și, mai ales, Doamne ferește, să scrii și CÂT e OK să furi). Furtul a miliarde de euro nu reprezintă un motiv de ieșit în stradă, dar ca un politician să creadă că i se cuvine să fure câteva zeci de mii de euro este strigător la cer. Da, e adevărat că s-a protestat și împotriva lui Iohannis, dar nu din cauza asta.

Când s-a protestat cu privire la Roșia Montană, a fost privită închiderea lucrărilor acolo ca o mare victorie. Câinii latră la Roșia Montană, caravana trece la Certej. Poporul doarme în continuare. Cât despre gazurile de șist, Chevron n-au fost alungați de protestatari, ci de faptul că au socotit că nu face daraua cât ocaua ca să extragă din România ce aveau nevoie. Rezultatul? Statul român plătește.

Când s-a protestat în legătură cu actele biometrice și s-au strâns peste 1 milion de semnături pentru a se face referendum, i-a băgat cineva în seamă? Actele biometrice s-au încetățenit (pașaport, card național de sănătate, peste câțiva ani și buletin de identitate), chiar dacă decizia a fost contestată chiar și în tribunal, și în consultarea cu societatea civilă, și în proteste, și în procesul de transparență decizională. Nu a contat nici măcar că normele de implementare contraziceau însăși legislația actelor biometrice. Curtea Constituțională a dormit în papuci, Avocatul Poporului la fel.

Când s-a protestat împotriva legalizării parteneriatelor civile și s-au strâns 3 milioane de semnături pentru modificare Constituției pentru introducerea unui articol pentru protecția familiei, s-a întâmplat ceva? Nu, desigur. Am și pierdut șirul protestelor pentru susținerea drepturilor familiei și a marșurilor pentru normalitate care s-au ținut în ultimii ani. Comisii din Camera Deputaților dau undă verde parteneriatelor civile.

  

De ce contează tocmai ACESTE proteste?

De ce acestea sunt ilustrate în presa națională și internațională? Păi, pentru că este util politic. Au ieșit oameni spontan în stradă? Minunat! Ia să vedem cum pot să fie direcționați!

Au dreptate protestatarii să ceară abrogarea infamei ordonanțe de urgență? Au dreptate, căci este culmea infamiei să legalizezi furtul public. Au dreptate protestatarii să ceară demisia premierului și a celor doi președinți ai Camerei Deputaților? Au dreptate, căci tupeul nemăsurat al acestei șleahte de tâlhari pe bună dreptate au atras investigațiile Laurei Codruței Kovesi, indiferent cât ar protesta Călin Popescu Tăriceanu (care își face planurile să-i ia locul lui Iohannis în cazul unei suspendări): cine știe pe cine au vrut să scape cu prioritate când au dat ordonanța: oare pe Dragnea? Au dreptate protestatarii să ceară demisia lui Iohannis? Au dreptate, dar din motivele greșite: că doar omul nu e la prima lovitură de stat pe care o încearcă. Au dreptate protestatarii să rămână să protesteze indiferent de ce face Guvernul? Au dreptate, căci OUG 14/2017 (care abrogă 13/2017) a fost deja contestată la Curtea de Apel. Ca să vezi, ce coincidență uimitoare, cine se plânge de faptul că în contextul continuării protestelor, s-a mai dat încă o lege de respingere a OUG 13/2017: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu. Cine știe prin ce matrapazlâc administrativ, legislativ sau juridic vor reuși să strecoare o idee asemănătoare cu cea a amnistiei în următoarele săptămâni? La urma urmei, se poartă obiceiul și pe la case mai mari: vezi referendumurile care au respins constituția europeană, ulterior devenind Convenția de la Lisabona.

Au dreptate cei care susțin că acești protestatari sunt manipulați? Au dreptate, căci protestul lor este vizibil doar pentru ca CINE TREBUIE SĂ CÂȘTIGE. ”Cine trebuie” s-a stabilit în culise, departe de ochii electoratului. Au dreptate cei care susțin că protestul este încurajat de oamenii lui Soros? Au dreptate, căci dacă hoții noștri fură atât de mult, nu mai e loc pentru hoții lor! Au dreptate cei care susțin că protestele sunt încurajate de multinaționale, care vor să dea jos un Guvern ce a amenințat deja că va impozita local profiturile acestora? Au dreptate, pentru că există cu siguranță o miză și aici. Au dreptate cei care spun că ei au venit din proprie inițiativă în piață să protesteze fără să fie manipulați de nimeni? Au dreptate, că doar toată lumea protestează împotriva dușmanului comun, indifent din ce motive.

Nu cred că acest protest este organizat de oamenii lui Soros, dar cred că daca aceștia și-ar fi propus, ar fi reușit să îl preia foarte ușor. Oare chiar au făcut-o? Sorin Grindeanu susține că apreciază creativitatea protestatarilor, dar multe pancarte (deja disponibile la locul protestului) sunt uimitor de similare cu cele anti-Trump. Ce coincidență interesantă!

  

Între solidaritate şi spirit de turmă, care e soluţia?

În România, se pare că libertatea de a exprima opinii diferite nu se numește democrație, ci diviziune chiar și în rândul istoricilor. De fapt, vehemența scinziunii între părinți și copii (fiecare cu exagerările lor), între PSD-iști și anti-PSD-iști vine din faptul că românii nu au o cultură a ascultării reciproce. În plus, stau cam prost cu înţelegerea. Există unii care protestează împotriva protestatarilor, că nu au o viziune comună, că au prea multă ură, că sunt proști, că sunt manipulați, că nu sunt solidari, pierzându-se din vedere că cei care protestează în fața Guvernului nu sunt o comunitate. Nu sunt nici măcar un colectiv. Ei nu sunt animați de solidaritate decât ”împotrivă”. Ei știu clar ce NU VOR. Dacă stai să discuți cu privire la ce vor să se întâmple, formulat pozitiv, se ajunge ușor și repede la păreri diferite, pentru că motivațiile sunt diferite.

Solidaritatea este un termen frumos. La o biserică ortodoxă la care am fost în perioada protestelor din noiembrie 2015, s-a ţinut o predică frumoasă despre cum solidaritatea este o mare virtute a poporului român. Ce gând frumos! Atâta doar că ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în stradă, proteste contra aia și cealaltă, nu este solidaritate. Să vedem ce înseamnă termenul.

1. Faptul de a fi solidar; răspundere comună. 2. Unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înțelegere. ♦ Coeziune

Aşdar, primul sens se referă la răspundere comună. Însă răspundere faţă de ce anume, mai exact? Poate fi considerată masa nenominală de oameni care au protestat colo sau colo răspunzătoare pentru căderea Guvernului? Dacă da, atunci, în faţa cui răspunde? Răspunderea cui este pentru aplicarea sloganurilor în vieţile lor? Ale lor, mai exact ale fiecăruia, individual.

Aşadar, solidaritatea bazată pe înţelegere la români funcţiona cam aşa la protestele pentru Colectiv: „dacă nu eşti cu mine, eşti împotriva mea, aşa că ar fi bine să fii furios pe cine sunt eu furios, că altfel nu mai suntem prieteni”. Comuniunea de interese nu a existat niciodată la nivelul mulţimii, există poate cel mult comuniunea de stare: unul e furios pe Guvern că au crescut taxele în cutare zonă, altul e furios pe Biserică pentru că i-a cerut preotul mai mulţi bani la nuntă (decât se aştepta), altul e furios că un prieten i-a rămas nenorocit la incendiul de la Colectiv (ce nume convenient, nu-i aşa?). Protestele organizate cu ocazia Colectiv nu au fost suficient de solidare, pentru că motivațiile erau prea diferite. De data aceasta, ținta pare a fi puțin mai clară: să dăm jos pe toată lumea și să punem alții, tot de-ai lor!

schimbarea-puterii

Aşadar, ce rămâne în comun la colectiv nu mai este decât spiritul de turmă (psihosociologic vorbind, gregarismul), o unealtă deosebit de utilă în mâinile celor care vor să mătrăşească guverne pentru a le înlocui cu altele care să dea legi după aceleaşi valori, aceleaşi interese, pentru care nici ei, nici cei ce i-au pus acolo şi nici cei din stradă nu sunt răspunzători.

Grigore Cartianu, în cartea sa, „Crimele Revoluţiei. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN”, încearcă să înţeleagă la ce se referea Silviu Brucan când caracteriza poporul român în ianuarie 1990 ca „stupid people”:

<<Un popor pe care să-l minţi la televizor şi el te crede cu sfinţenie; îl mitraliezi şi dai vina pe terorişti, iar el pune mâna pe arme şi fuge bezmetic să-l prindă; îi oferi cadavre de ofiţeri români pe care scrii „terorişti”, iar el face pipi pe mortăciuni; îi pui la conducere agenţi sovietici, stalinişti notorii, comunişti înrăiţi, iar el se uită la ei ca la salvatori providenţiali; te proclami „emanaţie a Revoluţiei”, iar el nu obervă că ai lipsit de la Revoluţie; îl serveşti cu o contrarevoluţie, iar el crede că e cea mai curată revoluţie; îi iei puterea cu care se trezise în braţe, şi el pleacă liniştit acasă; iar după toate astea, abia aştepţi să te voteze în chip democratic!”>>

  

Locul controlului

Acum, sunt curios câţi din cei care au protestat în stradă împotriva corupţiei o vor respinge, la nivel individual, atunci când aceasta le-ar aduce avantaje? Principiile se numesc aşa pentru că le urmezi şi atunci când nu-ţi convine. Oare cei care au ieşit să protesteze împotriva Guvernului n-au beneficiat niciodată de pe urmele corupţiei?

Nu am auzit vreodată vreun protest de stradă în lume care să sune cam aşa: „noi suntem de vină că i-am votat pe idioţii care sunt acum la putere!”, „noi am tolerat corupţia câtă vreme am avut câştig de pe urma ei!”, „noi am fost indiferenţi la efectele corupţiei atâta vreme cât nu ne afecta personal!”, „noi ne dăm demisia pentru că nu ne-am făcut bine treaba”. Ei, pentru aşa ceva, chiar ar trebui ceva curaj!Restul, e gargară gregară?

Tu, pentru interesele cui ai ieşi în stradă? Şi pentru răspunderea cui? Oricum nu contează: vor fi cu siguranţă nişte politicieni bucuroşi dacă mai strângi nişte prieteni şi vă manifestaţi „solidaritatea” în stil românesc. Ei au pierdut alegerile anul trecut, dar dacă se alege cu anticipate, cine știe? Poate vei vota dracul alb în locul dracului negru. Sau, pardon, roșu, am uitat…

Au dreptate oamenii care protestează? Da. Au dreptate cei care nu sunt de acord cu ei? Da. Contează? Nu. Nu contează că ai dreptate. Nu a fost niciodată suficient să ai dreptate, a constat întotdeauna cum știi să demonstrezi asta. Nu contează că protestezi. Tu, românule, meriți mult în raport cu cine ești ca ființă umană, nu în raport cu modul în care știi să ceri ce îți dorești. La urma urmei, ce îți dorești s-ar putea să nu fie ceea ce ai nevoie.

E ușor să sesizezi propaganda când nu ești de acord cu ea. E ușor să ridiculizezi lozinci generale. E ușor să citești o mulțime de articole și să te crezi informat. E ușor să crezi că susținând un anumit partid sau candidat lucrurile se vor rezolva, sau că dând jos un anumit politician sau un partid lucrurile se vor schimba. Ceea ce rămâne constant este că însăși cetățenia românească reprezintă temeiul pentru care se permite statului român să te abuzeze prin legile strâmbe care deja există. Ceea ce deranjează este plata strâmbă, nedreaptă pentru acest abuz. Statul român știe să abuzeze, dar nu și să compenseze.

  

Care vor fi rezultatele acestor demersuri?

Să zicem că demisionează Guvernul. Va fi numit un alt premier, cel mai probabil tot din PSD, pentru că altfel nu ar fi susținut și acceptat de parlamentari cabinetul pe care îl propune. Și chiar dacă s-ar organiza alegeri anticipate, PSD-ul ar lua tot majoritatea (poate nu chiar atât cât a luat în toamnă, dar configurația ierarhiei s-ar păstra cam aceeași). Consecințele pentru următoarele luni sunt destul de evidente:

  • Cei care au răcit țipând în ger vor plăti la medici tratamentele. Statul decontează parțial. Cu banii de la tine. Restul, tot protestatariii îi plătesc.

  • Guvernul se așteaptă ca încasările la buget să crească anul acesta cu 15 % în condițiile în care taxele nu au fost mărite, dar au fost mărite salariile. Cine plătește? Toată lumea, desigur.

  • Klaus Iohannis va avea un oarece câștig de imagine pentru că a fost în asentimentul protestatarilor anti-PSD.

Protestatarii au considerat inadecvat ”mi-se-cuven-ismul” (entitlement) politicienilor de a stabili că unii sunt mai egali decât alții. În același timp, este bine ca și aceștia să devină conștienți că lor nu li se cuvine nimic în mod deosebit. Nimeni nu este obligat să facă ce vor ei. Ei reprezintă o minoritate în această anocrație zisă ”democrație”. Ei reprezintă o minoritate oricum ai lua-o. Și chiar dacă ar fi o majoritate, nu contează. Guvernele, Parlamentele, președinții și celelalte instituții ale statului au demonstrat cu succes până acum ignorarea unor majorități de milioane (fie că e vorba despre referendumul pentru Parlamentul Unicameral, fie că e vorba de inițiativele de referendum pentru care s-au strâns semnături).

Principalele beneficii pe care le manifestă protestarii sunt ventilarea în public a emoțiilor negative și socializarea (parcă văd peste cîțiva ani niște povești de dragoste care încep așa: ”ne-am cunoscut la proteste și parcă avea pe vino-ncoa atunci când m-am uitat la ea”).

Puterea poporului în România este dată de iluzia conferită alegerilor electorale și protestelor care ”dau jos guverne” (vezi guvernul Boc înlocuit de Guvernul Ungureanu, Guvernul Ponta înlocuit de Guvernul Cioloș, etc.). Cine caută să investigheze puțin la Constituție, bine ar fi să vizioneze documentarul lui Cornel Mihalache, ”Piepturi goale și buzunare pline”, ca să se lămurească cu privire la ce înseamnă democrația românească în spiritul Revoluției.

 

  

Tu cu ce rămâi?

Acum, pentru încheiere, câteva întrebări pentru toată lumea:

  1. Câți din participanții la protest au venit cu ele de acasă, făcute de mânuța lor, și câți le-au găsit la loc?

  2. Cum se face că în vreo două săptămâni deja s-a scos o carte cu lozincile scandate la proteste?

  3. Cum se face că majoritatea participnaților la protest au venit în grupuri?

  4. Despre câte din protestele sau subiectele despre care am scris în acest articol știai?

  5. Cât de legitim ți se pare un protest democratic cu care nu ești de acord?

  6. Cât de mult merită să plătești ca politicienii să își facă afacerile pe banii tăi?

  7. Cât de mult poți să protestezi fără să te bage politicienii în seamă?

  8. Cât de mult poți să vorbești de rău pe cei cu care nu ești de acord?

  9. Cu cine ar merita să fie înlocuit Sorin Grindeanu ca premier? Câți mai cred ca tine?

  10. Cu cine ar merita să fie înlocuit Liviu Dragnea ca președinte al Camerei Deputaților? Câți mai cred ca tine?

  11. Cu cine ar merita să fie înlocuit Călin Popescu Tăriceanu ca președinte al Senatului? Câți mai cred ca tine?

  12. Ce este mai acceptabil: să avem o constituție și legi care nu sunt respectate, sau să avem o constituție și legi strâmbe care să fie respectate?

  13. Ce partid ar putea, în termeni realiști, să preia locul fruntaș în ierarhia preferințelor electorale din România, în următorii 2 ani?

  14. Cât îți permiți să scoți din buzunar, indirect, pentru participarea la proteste?

  15. Când aleg televiziunile să pună camerele pe proteste? Oare contează mai mult numărul protestatarilor sau cauza pentru care protestează?

  16. Cine își permite să acopere mediatic un protest în direcția unei schimbări pe care nimeni nu are în plan sau în avantaje să o schimbe?

  17. Cât de mult ai citit păreri cu care nu ești de acord fără să-i insulți în mintea ta pe cei care le-au emis?

  18. Câte din argumentele pe care le servești în discuțiile pe marginea acestor subiecte le-ai găsit tu gândind individual și câte le-ai luat servite deja de la alții?

  19. E adevărat că IQ-ul unei mase de oameni este egal cu IQ-ul cel mai mic înregistrat în acea masă?

  20. Cât de mult adevărul reprezintă ceea ce vrei tu să se întâmple?

  21. Tu ce ai nevoie de fapt, din toată această poveste?

  22. Ce crezi că (ți) se cuvine să se întâmple în urma protestelor?

  23. Dacă ar fi să iei niște lecții de viață din aceste proteste și mediatizarea lor, cum ar suna aceste principii?

  24. Cum ai ști că ce crezi de fapt nu e adevărat?

  25. Cum ar putea fi puse aceste proteste în slujba unui obiectiv mai important?

  

Ștefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare și resurse umane





Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea II. ”Eu n-am facut cerere ca sa ma nasc inteligent”

30 11 2016

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne,partea a doua dintr-o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani  experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

  1. Ce este o conferinţă, după părerea ta? Cine câştigă de pe urma conferinţelor?

O conferinţă, după părerea mea este atunci când mai mulţi se adună să-i asculte pe câţiva cum vorbesc. Conferinţa este un fel de şezătoare modernă, atâta doar că la şezătoare, munceai şi mai şi beneficiai direct de pe urma muncii în timpul taifasului. La conferinţă, doar stai şi asculţi, iar dacă vrei să fii interesant, mai pui şi nişte întrebări pentru care te urăşte toată lumea. De obicei, plăteşti.

Există trei categorii profesionale care beneficiază în mod direct de pe urma conferinţelor:

a) cei care susţin şi organizează conferinţele – cei din spatele şi cei din faţa microfonului, la care ajung banii participanţilor dacă îi convingă să cumpere ceva;

b) vânzătorii din public care se duc armaţi cu discursuri persuasive şi cărţi de vizită să găsească clienţi. Cu cât conferinţa e mai scumpă, cu atât sunt şanse să găseşti clienţi cu bani. Dacă dai 100 de euro şi obţii 2 clienţi care îţi plătesc 200 de euro pentru serviciile tale, se cheamă că ai făcut profit;

c) universitarii care participă la sindrofiile profesionale – ceva mai ieftine – care o fac pentru prestigiu şi ca să mai adauge o bifă la CV.

În toată povestea asta, teoretic se încurajează dialogul, dar de obicei întrebările vin de la oameni nepregătiţi, iar respondenţii evită întrebările bune. Iar la întrebări cretine se dau răspunsuri cretine, o știu și eu, o știi și tu, o ştie toată lumea. Oamenii pregătiţi nu vin la conferinţele altora ca să discute, ci le ţin pe bani în faţa altora dispuşi să plătească.

 

  1. Care este deosebirea între un specialist şi un expert?

Accepţiunea generală este aceea că pentru a te considera specialist, ai nevoie de cel puţin 1000 de ore de practică, iar pentru titlul de expert, minim 10.000 de ore de practică într-o arie foarte bine delimitată, de obicei o nişă. Cu cât nişa este mai îngustă, cu atât specialistul este mai valoros şi este mai greu să obţină experienţa necesară, mai ales dacă lucrează ca angajat. Angajaţii fac de regulă în timpul programului o mulţime de alte lucruri care nu au legătură cu specializarea lor: fac cafeaua şefului, cumpără flori pentru soţia şefului, ies la o ţigară, joacă solitaire şi socializează pe Facebook ca să treacă vremea. Un specialist nu are şanse să se formeze astfel. Cel mai probabil, el este un profesionist care a lucrat pe cont propriu într-o nişă în care ştie foarte bine ce face şi pentru ariile învecinate, are cunoştinţe şi colaboratori.

 

  1. Ce părere ai despre pregătirea tinerilor care ies de pe băncile facultăţii?

Mare tâmpenie s-a făcut cu sistemul Bologna. Eu am făcut 4 ani la rând universitate. După doi ani, tot nu ştiam încă ce voiam să mă fac când aveam să devin mare. Acuma, li se cere studenţilor după nici un an jumate să aleagă subiectul licenţei şi profesorul coordonator. Apoi, s-au păstrat doar materiile profilor care aveau mai multe pile, nu cele care ar fi fost valoroase.

Mulţi tineri îşi arogă titlurile de specialist sau expert şi chiar le cred doar pentru că aşa scrie în cartea de vizită fără măcar să aibă habar ce e aia. Nu zic, sunt unele arii în care generaţia tânără crescută pe calculator poate să exceleze pe la 21-22 de ani (programare, design, fotografie, blogging) şi chiar să fie un specialist… cu condiţia să se apuce de ele de pe la 14-15 ani cel târziu şi să lase deoparte petrecerile şi băutele şi frecatul mentei şi să studieze cu pasiune chestiile în care se antrenează. Dar eu cunosc puţine asemenea exemple. În schimb, când văd pe unul care se declară specialist în resurse umane dar nu ştie să facă o fişă a postului, sau o specialistă în piar care nu e în stare să scrie un proiect, îmi vine să-i arunc pe geam. Şi când te gîndeşti că ăştia mai vor şi bani! Să zică bodaprosti că nu scriu pe bloguri despre ei!

 

  1. Ce părere ai de studenţii care protestează împotriva faptului că munca lor pentru note este monetizată de către profesorii lor coordonatori, mai les în cercetare?

Cred că asta este o problemă prost înţeleasă. Cadrele didactice universitare, mai puţin profesorii universitari, nu pot trăi din rămăşiţa de salariu pe care o primesc de la stat. Ăștia mai deștepți își trag și ei niște fonduri europene, ceva. Studentul este acolo ca să înveţe. Iar cel mai potrivit este să înveţe de la cineva care chiar câştigă bani din ce predă. Aşa că studenţii care pun problema că sunt exploataţi de profesori în contextul aplicării de chestionare sau realizării de proiecte bat câmpii. Profesorii au dreptul să obţină bani pe munca studenţilor (mai ales a celor buni), fără să le ceară permisiunea, cu condiţia să nu încalce drepturile de autor. Există exemple mai grave de profesori de la facultate.

 

  1. Care este deosebirea între consultantul în carieră şi consilierul în carieră?

Termenii înseamnă acelaşi lucru, car au conotaţii diferite, după părerea mea. Consultant este un termen capitalist, iar consilier un termen socialist, dacă nu te-ai uitat la ”Nașul”. Asta pentru că de obicei consultantul în carieră este un liber-profesionist care își caută singur clienţii, iar consilierul este de obicei o plantă plătită cu salariu fix de o organizaţie, cel mai adesea de stat, care aşteaptă clienţii să vină la el.

Da’ nu știu ‘ce mă întrebi pe mine, ‘ce nu-i întrebi pe labagiii ăștia de la NBCC, că marea majoritate nu-s în stare nici măcar să facă o factură, darămite să găsească un client plătitor pe cont propriu.

 

  1. Sorin, eşti misogin?

Io pe cuvânt nu mă consider, dar femeile zic că sunt, aşa că trebuie să le dau dreptate. Mai ales când m-am învârtit atâta timp printre astea.

Acuma, că m-ai întrebat, trebuie totuşi să-ți zic că e o chestie care pe mine mă scoate din minţi şi după care aş tria cam orice femeie pentru a afla dacă merită să fie respectată. Prima întrebare este: „citeşti reviste pentru femei?”. A doua: „Îţi plac?”. Dacă răspunsul la doar una din întrebări este da, atunci situaţia este salvabilă. Dacă răspunsul la ambele întrebări este: da, nu are rost să mă chinui. Revistele pentru femei le învaţă cum să profite de bărbaţi, să-i exploateze, să-i înşele, cum să-şi cumpere toate briz-briz-urile inutile şi o mulţime de alte tâmpenii „feministe” pentru care merită să fie tratate ca nişte pupeze fără creier în loc de adulţi.

 

  1. Ai scris aici şi aici nişte articole foarte critice despre filmul românesc, în general. Nu ţi-a fost teamă că vei fi considerat ne-patriot?

Un regizor nu se cheamă regizor dacă a făcut două jumătăţi de film şi-un scurt metraj, pe care le-a târât 5 ani. Un actor nu se numeşte actor dacă a apărut într-un singur film în viaţa lui. Toată halucinaţia asta colectivă care se numeşte „cinematografia românească” cu care te tot agiți tu ca prostu’ este o pleaşcă periculoasă, din păcate încurajată de festivalurile de la Cannes şi Berlin. Dacă un idiot de român s-a trezit să se creadă artist şi a încropit o mediocritate, toţi cronicarii se grăbesc să îi ridice o statuie iar eu trebuie să mă simt mândru că îi sunt compatriot. Haida de!

Să o luăm puţin altfel, şi să înlocuim profesia: dacă să zicem eu sunt arhitect şi sunt doar câţiva arhitecţi care fac clădiri după normele minime de siguranţă în oraşul meu, atunci eu ar trebui să mă mândresc că sunt coleg de breaslă cu aceia, sau să mă îngozesc că majoritatea caselor făcute de restul de ageamii riscă să se dărâme? Măcar o casă are cel puţin 4 stâlpi. Cinematografia românească pe cine are? Porumboiu, Solomon, Puiu, şi jumătate de Mungiu (aia care n-a furat). Păi se dărâmă casa! Problema se pune altfel în cinematografie, că nimeni nu-şi sparge capul dacă se uită la un film prost şi toată lumea se poate uita la un perete şi unul să zică: „eu cred că peretele e roz” şi altul „eu cred că peretele e maro”. În comunicarea comercială, asta se numeşte publicitate mincinoasă. În artă, se numeşte subiectivitate. D-aia îmi place mie să lucrez cu publicitarii, nu cu artiștii. Publicitarii măcar își dau seama când se mint pe ei.

 

  1. Sorin, unii susţin că doreşti să epatezi şi te ascunzi în faţa unei imagini dincolo de care ai un ego prea mare. Cum comentezi asta?

În primul rând, aş fi putut să nu răspund la întrebarea asta, pentru că mi se pare destul de provocatoare. Mi-ai scris că nu trebuie să răspund la toate întrebările. Totuşi, vreau să lămuresc ceva care are foarte mare legătură cu cauza mea, arta şutului în fund.

Eu nu am făcut cerere să mă nasc inteligent, aşa m-a făcut mama. Şi m-a învăţat că nu e o ruşine să o arăt. Ce e o ruşine în schimb, este că anumite persoane se uită la ceea ce am făcut, ce am scris şi ce am spus eu şi aleg să se simtă inferiori – pe criterii ştiute de ei. Ei bine, tocmai ăștia sunt loseri, pentru că ei aleg să nu se dezvolte, ci să critice. În loc să-şi valorifice propria inteligenţă, se apucă să o critice pe-a mea. Faza amuzantă este că ei nu sunt plătiţi pentru asta, în schimb eu primesc consultanţă în branding personal gratuit. Este cineva care scrie că nu i-a plăcut discursul meu din cutare situaţie? Nu-i nimic! Înseamnă că l-a ţinut minte! A mai scris printre două înjurături şi ceva argumente care să mă ajute să-mi îmbunătăţesc prestaţia data viitoare? Bring it on! Pe mine nu mă deranjează şuturile în cur care mă ajută să mă dezvolt. Pe mine nu mă deranjează să cad, pentru că din asta învăţ. Arta de a învinge nu este despre a face totul cu succes, ci despre cum înveţi din greşeli. Eu caut să nu fac aceeaşi geşeală a doua oară.

Ce este jenent în societatea românească este faptul că nu-mi permit să scriu despre aceste lucruri cu tranşanţa pe care mi-o permit sub pseudonim, pentru că pupilul din ziua de astăzi susţine că vrea să iasă din zona de confort, dar te dă în judecată dacă îi dai un şut. În ziua de astăzi, ca să te faci observat, trebuie să deranjezi. Din cauza asta avem atât de mulţi care au succes doar deschizând gura mare şi ţipând, ca o reminescenţă de când erau mici, băteau din picioare şi primeau tot ce doresc de la nişte părinţi care n-au ştiut să-i crească.

Eu am un ego mare şi ştiu să mi-l acopăr cu argumente, numai că uneori mă satur să caut nșpe argumente şi formulări frumoase prin care să fiu corect politic. Toată ziua trebuie să fiu corect politic şi să nu supăr pe nimeni. Este dreptul meu constituţional să public şi sub zece pseudonime dacă am chef şi nu este cazul să mă justific pentru asta. Cui îi place mă citeşte. De ceilalţi nu-mi pasă. Înseamnă că cei care nu mă plac nu sunt în publicul meu ţintă. Din când în când, mai primesc şi hate mail de la oameni care nu înţeleg asta şi aleg să-şi plângă de milă. Asta e o confirmare că scriu doar pentru unii: deci dacă alţii se obosesc să îmi scrie e-mail-uri kilometrice despre ce NU le place din ce scriu eu, e clar că m-am diferenţiat şi am un public-ţintă. Mai ales că sunt suficienţi care adoră ce scriu.

 

  1. Cum pot cei care citesc acest articol să intre în contact cu tine?

Având în vedere că blogul ăsta şi interviul acesta îl acord sub pseudonim, e mai greu. Dar cititorii care doresc să mă contacteze pot să lase un comentariu pe blog. Dacă mi se pare suficient de deştept comentariul, îi caut eu.

 

  1. Cum ţi s-au părut întrebările? Ce atitudine ţi-au trezit?

Ca de obicei – şi asta e o mare calitate atât pentru un consultant cât şi pentru un coach – tu măcar ştii ce întrebări să pui. Cred că m-au ajutat să pun punctul pe i în anumite aspecte, dar te-a ajutat foarte mult şi faptul că ne ştim şi am mai vorbit despre lucrurile astea şi ai ştiut să abordezi aspectele care să îţi aducă ţie vizualizări. Interviul ăsta e așa, mai mult ca să reușești și tu să publici ce nu îndrăznești să spui, că doar ce ți-am scris le știi și tu. Un lucru de care trebuie să ţii cont este că dacă provoci, vei fi provocat, deci e bine să ştii să-ţi asumi asta.

 

Note finale ale redactorului:

  1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

  2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

  3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

  4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail.





Tacticile ascultării empatice

29 02 2016

Tacticile ascultării empatice – adică vârful icebergului despre care scriam iniţial în articolul anterior, cuprind patru etape.

1. Imitarea conţinutului. Practic, repeţi cuvintele celuilalt. În lipsa unui caracter şi a unei relaţii integre, poate fi resimţită ca jignitoare şi oamenii reacţionează păstrând distanţă. Stephen Covey ne dă drept exemplu o conversaţie între un tată şi fiul lui, în fiecare din cele patru tactici ale ascultării.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Ce-ai spus? Crezi că şcoala e pentru fraieri?

2. Reformularea conţinutului. E ceva mai eficientă, însă limitată şi aceasta la comunicarea verbală, folosind raţiunea.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Nu mai vrei să te duci la şcoală!

3. Reflectarea sentimentelor. În acest caz nu acorzi atenţie la ceea ce spune, ci la ceea ce simte când vorbeşte.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Te simţi frustrat.

4. Reformularea conţinutului şi reflectarea sentimentelor. Înţelegi ambele componente ale comunicării: sentimentul – frustrarea, şi conţinutul – scoala.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Te simţi frustrat în legătură cu şcoala.

Ceea ce se întâmplă când recurgi la tactica a patra a ascultării empatice, este pur şi simplu incredibil! Încercând cu sinceritate să-l înţelegi pe cel din faţa ta, reformulând conţinutul spuselor sale şi analizându-i sentimentele, îi “oferi aer psihologic”. Mai mult, îl ajuţi să-şi limpezească gândurile şi emoţiile. Pe măsură că îi creşte încrederea în dorinţa ta sinceră de a-l asculta şi înţelege, dispare bariera dintre ceea ce gândeşte şi ceea ce spune. Se produce o deschidere de la suflet la suflet, iar celălalt dă curs liber gândurilor şi sentimentelor cele mai intime şi mai vulnerabile.

Tată, asta e! Şcoala e pentru fraieri! ([Traducere din metalimbaj:] Vreau să stau de vorbă cu tine, să-ţi atrag atenţia.)

Te simţi frustrat cu privire la şcoală? ([Traducere din metalimbaj:] Chiar aşa! Asta simt!)

E inutilă! Îmi pierd timpul!

Simţi că nu te alegi cu nimic? ([Traducere din metalimbaj:] Stai să te gândeşti – chiar asta ai vrut să spui?)

Cam aşa. Nu învăţ nimic care să-mi fie de folos. De pildă, uită-te la Dan. A plecat de la şcoală şi repară maşini. Face o grămadă de bani. Practic, nu?

Crezi că Dan a avut o idee bună? (Mm…)

Ei bine, cred că într-un fel, da. Azi câştiga bine. Dar peste câţiva ani pariez că o să-şi dea palme.

Crezi că va simţi că a luat o hotărâre greşită?

Va fi silit să recunoască. Vreau să spun că dacă nu ai studii, n-ai cum să reuşeşti în lumea asta.

Studiile sunt importante…

Da! Dacă nu ai o diplomă şi dacă nu-ţi poţi lua un serviciu, nici merge la colegiu, ce se alege din tine? Trebuie să studiezi!

E important pentru viitor…

Da.

Ştii… Îmi pare rău. Dar n-o să-i spui mamei?

Nu vrei ca mama să afle singură.

Nu… Ba cred că poţi să-i spui. Oricum, odată şi odată tot o să afle. Tată! Am dat un test astăzi şi mi-au spus că sunt la nivel de clasa a patra. Eu care sunt la liceu!

Aceasta este metoda prin care ajungi la adevărata problemă care îl frământă pe om şi pe care nu ştia cum să ţi-o comunice, sau mai bine spus nu reuşea din cauză că reacţia ta îl bloca. Singura cale de a afla ce e în mintea unui om trece prin sufletul lui.

Copyright (C) Brian Solis. Licenţa CC-By ND 2.0

Copyright (C) Brian Solis. Licenţa CC-By 2.0

Este o diferenţă uriaşă când vrei să înţelegi cu tot dinadinsul. Sfaturile cele mai bine intenţionate din lume nu valorează nimic, dacă nu ne adresăm adevăratei probleme. Dar niciodată nu o vom afla dacă rămânem captivi în propria noastră autobiografie, în propriile noastre paradigme, dacă nu ne scoatem puţin ochelarii, să privim lumea şi dintr-o altă perspectivă. Pentru a afla adevărata problemă, este nevoie să sondăm în sufletul omului şi putem face asta doar dacă avem un Cont Afectiv suficient de mare la acel om. Încrederea deschide sufletele şi scoate la lumina adevăratele probleme, unindu-i astfel pe oameni.

Încercând mai întâi să înţeleagă, acest tată dintr-o posibilă tranzacţie, a creat un prilej de transformare. Nu s-a mulţumit cu nivelul superficial al comunicării (rezolvarea problemei), ci a dat ocazia transformării fiului său, dar şi relaţiei tată-fiu. A lăsat deoparte experienţa lui de viaţă, care i-ar fi dat impulsul de a-i spune/ordona fiului direct ce să facă. În schimb, a investit în Contul Afectiv şi i-a creat băiatului climatul propice pentru a-şi deschide sufletul puţin câte puţin, până la a spune adevărata lui frământare. Acum nu mai fac parte din tabere diferite, ci stau la aceeaşi masă rezolvând problema. Iar fiul, care altă dată ar fi evitat orice discuţie cu tatăl, a devenit receptiv la experienţa lui şi îi cere sfatul. Însă din clipa în care tatăl începe să-i dea sfaturi, acesta trebuie să fie foarte atent la reacţiile băiatului. Câtă vreme răspunsurile sunt logice, tatăl poate continua să întrebe, să sfătuiască. Îndată ce răspunsul trădează o emoţie, este nevoie din nou de ascultarea empatică şi tatăl trebuie să alunece iar spre sentimente.

În anumite situaţii, transformarea omului are loc fără sfaturi venite din afară. Deseori, când li se oferă ocazia de a se deschide, îşi clarifica singuri problemele şi găsesc soluţii pe parcurs. Alteori este nevoie de puncte de vedere suplimentare, ajutătoare.

Cheia este de a urmări cu toată sinceritatea interesul individului, de a-l asculta cu empatie şi de a-l lăsa să-şi contureze problemele şi soluţiile pas cu pas, în ritmul lui. Când oamenii sunt realmente în suferinţa şi-i asculţi cu dorinţa sinceră de a-i înţelege, vei fi uluit cât de repede se deschid. Abia aşteaptă să se destăinuie, mai cu seamă copiii, şi nu atât celor de o seamă cu ei, cât părinţilor. Şi o vor face, dacă simt că după aceea părinţii îi vor iubi la fel, fără a pune condiţii, fără a-i judeca sau a-i lua în râs. Dacă faci efortul de a înţelege fără ipocrizie sau intenţii rele, vei rămâne uimit de undele de caldă împărtăşire pe care le vei recepta de la o altă fiinţă umană.”

Stephen Covey

Avem nevoie de aceste tactici, dar ele nu sunt eficiente dacă nu pornesc de la dorinţa de a înţelege. Oamenii reacţionează invers dacă se simt manipulaţi. Când avem de a face cu persoane apropiate, este mai bine să le spunem ce avem de gând: „Am citit cartea aceea despre ascultarea empatică şi m-am gândit la relaţia dintre noi. Mi-am dat seama că nu ţi-am acordat atenţia cuvenită. Vreau să te ascult. Îmi vine greu. Mai calc în străchini, dar să şti că nu renunţ. Ţin mult la tine, crede-mă, şi vreau să te înţeleg. Poate că vrei să mă ajuţi şi tu.”. Dar încearcă asta doar dacă eşti sincer. Altfel, dacă omul îşi dă seama că nu îţi pasă de el şi că rămâne expus şi lezat, ăsta distruge relaţia dintre voi.

Una din relaţiile care are de obicei mare nevoie de acest gen de mărturisire a motivaţiilor, este cea de cuplu. Comunicarea cu partenerul de viaţă este de multe ori lăsată prada rutinei în baza experienţelor comune, la gândul că o anumită problemă se subînţelege. Ori în realitate nu este deloc aşa, din motiv că aceeaşi problemă este văzută diferit de fiecare om (avem lentile diferite, adică percepţii diferite: paiele din ochii celorlalţi au culori diferite pentru fiecare). În orice parteneriat, pentru a-l face să funcţioneze, trebuie să ne concentrăm pe valorificarea diferenţelor. Acelaşi lucru se aplică şi în cuplu, mai ales dacă partenerii au paradigme diferite – moduri diferite de a vedea lucrurile. Totul trebuie să înceapă cu efortul de a înţelege perspectiva celuilalt, a privi prin ochii lui şi a găsi împreună terenul comun şi soluţiile avantajoase pentru ambii parteneri.

Unii obiectează că ascultarea empatică cere prea mult timp. Poate că da, la început; dar mai târziu îl economiseşte. Ascultarea empatică creşte încrederea celui ascultat în ascultător. Acest tip foarte particular de ascultare întăreşte relaţiile dintre oameni. Oamenii vor să fie înţeleşi. Iar asta este valabil în căsnicie, la serviciu, între prieteni sau cu colaboratorii de orice fel.

Acesta este un articol din seria „De la aşteptare la realitate” pe blogul colectiv Discerne, încadrată la subcategoria „dezvoltare personală”. Dacă ţi-a plăcut, atunci îţi recomand şi lista retrospectivă.

Guest post de de Alina Harnisfeger Publicat iniţial aici la 7 noiembrie 2014 Copyright (C) Alina Harnisfeger, 2014. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi blogul ei.





Ascultarea empatică – o cheie a relaţiilor de calitate între oameni

23 02 2016

Mă auzi, dar asculţi cu adevărat ce spun? Este o întrebare pe care fiecare om, atunci când vorbeşte, ar putea s-o adreseze – pe bună dreptate – celui cu care conversează. Puţini sunt oamenii mereu atenţi la ce înseamnă vorbele interlocutorilor lor, sau dornici să asculte şi să-l înţeleagă pe cel cu care vorbesc. De cele mai multe ori, nici nu îi privim în ochi pe partenerii noştri de discuţie, poate pentru că nu avem timp să stăm de vorbă, sau vrem să scurtăm expunerea sa, ne plictiseşte, ori nu credem că ar avea ceva interesant să ne spună, sau pur şi simplu credem că e mai important ce avem noi de spus.

Suntem înclinaţi în mod firesc să vrem inversul: noi să fim înţeleşi mai întâi. Mulţi nici nu ascultă cu intenţia de a înţelege; ascultă cu intenţia de a replica. Ori vorbesc, ori se pregătesc să vorbească. Conversaţiile noastre devin nişte monologuri colective. Nu înţelegem niciodată cu adevărat ce se întâmplă înăuntrul altei fiinţe umane.”

Stephen Covey

90% din conflictele dintre oameni sunt cauzate de o comunicare defectuoasă. De multe ori ascultătorul înţelege greşit, sau vorbitorul se exprimă incorect, ori are un ton deplasat, de care de obicei nu e conştient („Cum adică, am ţipat?! Nu am ţipat. Ţi se pare”). Dar, chiar şi atunci când vorbitorul nu comunica eficient, dacă cel care ascultă este foarte atent şi dornic să înţeleagă sensul cuvintelor spuse, el poate salva conversaţia.

Când vorbeşte altcineva, “ascultăm” de obicei pe unul dintre aceste patru nivele:

Putem pur şi simplu ignora interlocutorul, neascultându-l de fapt;

Putem să ne prefacem că îl ascultăm (“Da, da. Hm. Aşa, aşa.”);

Putem asculta selectiv, auzind doar fragmentar ce se spune;

Putem asculta cu atenţie, concentrându-ne energia pe cuvintele rostite.

Sunt foarte puţini cei care practică cel de-al cincilea nivel, forma cea mai elevată a ascultării, ascultarea empatică.

 

Ce este ascultarea empatică

Ascultarea empatică, în sensul american definit aici, este salvatoarea comunicării, şi prin asta, a calităţii relaţiilor interumane. Relaţiile dintre oameni sunt foarte complexe şi nu putem vorbi de o singură soluţie pentru îmbunătăţirea sau repararea lor. Însă ascultarea empatică este esenţială în cultivarea unor relaţii de calitate. Ea creează conexiune umană, apropiere, apreciere şi afecţiune. Când ascult pe cineva în mod empatic, atunci se simte respectat. Îi câştig treptat încrederea şi ajung chiar să-l pot influenţa, iar în acest fel, din postura de ascultător, am posibilitatea să schimb cursul discuţiei şi să o duc într-o zonă în care fiecare dintre noi să se simtă bine. Mai mult, dintr-o experienţă de acest fel, fiecare dintre participanţii la discuţie are de câştigat şi de învăţat. Dacă ajung în postura de a influenţa pe cineva, aş putea folosi acest lucru şi în sens negativ, aş putea să-l manipulez, însă asta riscă nu a construi, ci a distruge relaţia noastră.

Stephen Covey în cartea Cele 7 deprinderi ale oamenilor eficienţi, defineşte ascultarea empatică în felul următor:

<<Când vorbesc de ascultare empatică, vreau să definesc un mod de a asculta cu intenţia de a înţelege. Mai întâi a asculta, pentru a înţelege cu adevărat. Ascultarea empatică (de la empatie sau intropatie) pătrunde înăuntrul cadrului de referinţă al interlocutorului. Priviţi într-însul, priviţi lumea aşa cum o vede el, îi înţelegeţi paradigma, înţelegeţi ce simte. În esenţă, ascultarea empatică nu implică o atitudine aprobatoare din partea dumneavoastră; înseamnă o înţelegere cât mai deplină, cât mai profundă la nivel intelectual şi afectiv a interlocutorului dumneavoastră. Ascultarea empatică presupune mult mai mult decât a înregistra, a reflecta, sau chiar a înţelege cuvintele rostite. Experţii în comunicare susţin că, în realitate, numai 10 procente din comunicarea noastră se face prin cuvinte. Alte 30 de procente sunt reprezentate de sunete şi 60 de procente de limbajul corporal. Când ascultaţi empatic, ascultaţi cu urechile, dar de fapt ascultaţi şi cu ochii şi cu inima. Ascultaţi percepând sentimente, semnificaţii. Ascultaţi limbajul comportamental. Vă folosiţi şi emisfera dreaptă şi pe cea stângă. Percepeţi, simţiţi, intuiţi. Ascultarea empatică este o enormă depunere în Contul Afectiv, are un efect terapeutic şi vindecător, oferindu-i interlocutorului „ozon psihologic”>>

Cu cât ascultarea e mai profundă, cu atât ne oferă date mai corecte. În loc să ne proiectăm propria biografie, prin care să interpretăm gândurile, sentimentele şi acţiunile unei persoane, tratăm cu realitatea ei interioară, cu mintea şi cu sufletul ei. Ascultăm pentru că vrem să înţelegem. Vrem să primim mesaje din intimitatea unui suflet omenesc.

Ascultarea empatică este cheia pentru a câştiga încrederea unui om, cu condiţia ca acesta să nu o perceapă în acest fel, ci ca pe o preocupare sinceră de a-i înţelege nevoile la un nivel profund. Dacă eforturile tale sunt percepute de către cel pe care îl asculţi ca fiind manipulative şi interesate, efectul este invers: îi pierzi încrederea. Contul afectiv de care vorbeşte Stephen Covey este depozitul de încredere pe care îl ai la acea persoană şi care creşte de fiecare dată când creezi o conexiune pozitivă cu el, dovedindu-i loialitate, sau scade de fiecare dată când îi înşeli încrederea. Fiecare om are câte un cont afectiv deschis în sufletul oricărui om cu care are vreo interacţiune.

 

Cum ascultăm în mod normal

După ce ascultăm pe cineva vorbind, de obicei avem unul din următoarele 4 răspunsuri autobiografice, pe care le dăm spontan şi firesc:

Evaluăm: suntem sau nu de acord;

Examinăm: punem întrebări din perspectiva noastră subiectivă;

Sfătuim: dăm sfaturi pornind de la propria noastră experienţă;

Interpretăm: căutam să ne reprezentăm oamenii, să ne explicăm mobilele lor, comportamentul lor, bazându-ne pe propriile noastre motivaţii şi comportamente.

Aceste răspunsuri afectează relaţia dintre mine şi interlocutorul meu. Cum ar putea el/ea să se deschidă faţă de mine, când eu îl/o judec şi îl/o examinez înainte să apuce să explice ceva? A examina înseamnă a pune zeci de întrebări. E o conduită “autobiografică” inchizitivă, uneori invazivă, acaparatoare. Poate fi şi logică – dar limbajul logic e diferit de cel al sentimentelor şi emoţiilor. Poţi să pui zeci de întrebări pe zi şi să nu afli ce e cu adevărat important în viaţa celuilalt, dacă nu ştii să pui întrebările care contează. Întrebările cu care părinţii îşi hărţuiesc permanent copiii reprezintă unul din motivele care îi ţin departe de ei. Suntem atât de subjugaţi de acest fel de răspunsuri, încât o facem într-un mod cu totul inconştient.

 

Cum putem ajunge să ascultăm cu empatie

Prin exerciţiu. Unii sunt şocaţi când li se cere să exerseze situaţii de ascultare empatică. Îşi aud pentru prima dată, conştientizându-le, răspunsurile lor stereotipe. Pe măsură ce învaţă să-şi controleze felul obişnuit de a răspunde, şi să asculte cu empatie, observă rezultate spectaculoase în calitatea comunicării.

Niciodată nu veţi putea pătrunde în sufletul cuiva, nici vedea lumea aşa cum o vede, până nu sunteţi mânaţi de dorinţa sinceră de a-l înţelege, susţinuţi de fermitatea de caracter, de un Cont Afectiv substanţial şi de abilitatea de a asculta cu empatie.”

Stephen Covey

Pentru a asculta empatic un alt om, pentru a asculta şi a înţelege cu adevărat ce spune el, avem nevoie să ne schimbăm perspectivă din care privim lucrurile. Trebuie să mutăm lupa de la viaţa noastră, la a receptorului. Trebuie să nu mai trecem totul prin filtrul propriei noastre paradigme şi să nu ne mai citim autobiografia în vieţile celorlalţi („Ştiu ce simţi! Am trecut prin aceeaşi încercare. Cunosc situaţia. Stai să-ţi spun cum a fost”). Detaliile vieţii omului cu care vorbesc sunt altele decât cele ale vieţii mele. Dacă vreau cu adevărat să-l înţeleg şi să am o conversaţie la un nivel superior şi o conexiune profundă cu el, trebuie să văd lucrurile din perspectiva lui. Asta nu înseamnă să fiu neapărat de acord cu el, ci doar să-i înţeleg discursul, starea, motivaţiile, argumentele, atitudinea sau acţiunile.

Dacă reuşesc să-l înţeleg cu adevărat, chiar dacă nu sunt de acord cu el, chiar dacă nu aş alege niciodată să trăiesc la fel ca el, cel puţin voi fi capabil/ă să-l tratez cu mai mult respect şi să nu îl/o judec la fel ca în situaţia în care aş fi privit doar prin lentilele mele şi aş fi analizat în consecinţă.

După supravieţuirea fizică, nevoia cea mai imperioasă a fiinţei umane este supravieţuirea psihologică – a fi înţeles, a se putea afirma, a fi confirmat, a fi apreciat. Ascultând pe cineva cu empatie, îi oferiţi aer psihologic. După ce a fost satisfăcută această nevoie vitală, puteţi trece la rezolvarea problemei, la influenţarea ei. Această nevoie de aer psihologic este un element hotărâtor în comunicare, indiferent de domeniul vieţii.”

Stephen Covey

Când ascultăm empatic, ne expunem şi unor riscuri: acelea de a fi influenţaţi şi de a deveni vulnerabili. Pentru a exercita o influenţă asupra cuiva, trebuie să mă las influenţat. Am nevoie de stabilitate interioară pentru a face faţă cu tărie şi calm vulnerabilităţii la care mă expun. Dar asta înseamnă a asculta cu profundă participare şi a înţelege cu adevărat.

E drept că a încerca mai întâi să înţelegi, să pui un diagnostic înainte de a prescrie, e un lucru greu. E mult mai uşor, pentru moment, să dai cuiva o pereche de ochelari care ţi s-au potrivit în ultimii ani.”

Stephen Covey

Acesta este un articol din seria „De la aşteptare la realitate” pe blogul colectiv Discerne, încadrată la subcategoria „dezvoltare personală”. Dacă ţi-a plăcut, atunci îţi recomand şi lista retrospectivă.

Guest post de de Alina Harnisfeger. Publicat iniţial aici la 7 noiembrie 2014 Copyright (C) Alina Harnisfeger, 2014. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi blogul ei.








%d blogeri au apreciat asta: