Cine caută răspunsuri, culege puncte de vedere. Cine caută întrebări, cultivă orizonturi.

21 02 2017

Motto:

”Dacă ai credință, poți să muți și munții din loc.

Dacă ai însă și înțelepciune, îl lași acolo, că-i mai bine așa”.

  

Am scris despre leadershipul actual în politica românească și am observat că nu mi-a sărit nimeni în cap, așa că m-am hotărât să scriu și despre proteste, asumându-mi mai multe puncte de vedere, din care unele ar putea să pară contradictorii. Toate aceste puncte de vedere vor deranja pe cei care nu sunt de acord cu ele, mai ales că nu am intenția să le argumentez de la Adam și Eva încoace. Pentru orice eventualitate, aceia care doresc să afle mai mult despre ramificațiile acestei povești, sunt invitați să cerceteze linkurile pe care le-am plasat cu generozitate.

  

Ce e prea mult, e prea mult. Dacă spunem asta, poate ajungem să și credem.

(A)sentimentul mulţumii care protesta în noiembrie 2015 pe străzile din Bucureşti despre cum „corupţia ucide” părea să fie: „Gata, dom‘le, există o limită, şi-au făcut de cap de-ajuns până acuma!”. O asemenea spăşenie este memorabilă la români, cu atât mai mult că pare a fi exprimată în public, desigur, nu la persoana I, ci la persoana a III-a. Ideea cu lupta împotriva corupției se reia în februarie 2017, cu ocazia unei ordonanțe de urgență care i-ar scăpa pe marii corupți de responsabilitatea în cazul unor acuzații procesate de justiție.

Atunci când Nelson Mandela a demarat procesul de iertare colectivă a celor care au comis crime în regimul de Apartheid, cei responsabili aveau obligația de a mărturisi public crimele lor, cu detalii privind cei care au fost implicați, cu promisiunea că vor fi absolviți de pedeapsă dacă își vor recunoaște vina. Totuși, acest demers nu a venit obligatoriu și cu solicitarea ca acești să-și ceară iertare sau măcar scuze. Poporul pare că a înghițit gălușca și de atunci Africa de Sud este dat ca un exemplu istoric în care lupul doarme frățește cu oaia. Dacă te interesează un studiu aprofundat al acestei ultime remarci, te invit să citești pp. 38-43 și 124-145 din lucrarea de doctorat ”Chasing the Forgiveness Ideal: case Studies in Restorative Justice, Post Apartheid South Africa and the Pastoral Care of Victims of Domestic Violence” de Maria Anne Mayo.

Atunci când Traian Băsescu în calitate de președinte al României a incriminat comunismul în 2006, CNSAS a fost înființată cu rolul de a tria persoanele care aveau accesul la funcții politice, dar asta nu i-a împiedicat pe unii foști membri ai Partidului Comunist Român sau chiar colaboratori cu securitatea să acceadă la funcții politice extrem de importante în stat. Condamnarea celor care au fost responsabili de crimele comunismului și de mineriade nu s-a făcut decât simbolic și extrem de târziu. Iliescu încă o duce bine, a fost în continuare senator și după 2006, iar în 2017 e invitat să dea declarații.

președintele Klaus Iohannis a ”dat un tun” de 15-18 miliarde de euro nu mai impresionează pe nimeni. Ce ți-e 15 milioane, ce ți-e 15 miliarde, la urma urmei oricum sunt niște cifre astronomice pe care omul de rând nici nu prea le percepe ca dimensiune. La urma urmei, a mutat și Ponta 19 miliarde de datorii din contul FMI în alte conturi conform declarațiile halucinante pe care le-a făcut privind activitatea sa de premier. Astea nu sunt motive ca lumea să iasă în stradă. Morala este simplă: pe principiul contractului psihologic ilustrat în acest articol, e OK să furi atâta vreme cât nu scrii că e OK să furi (și, mai ales, Doamne ferește, să scrii și CÂT e OK să furi). Furtul a miliarde de euro nu reprezintă un motiv de ieșit în stradă, dar ca un politician să creadă că i se cuvine să fure câteva zeci de mii de euro este strigător la cer. Da, e adevărat că s-a protestat și împotriva lui Iohannis, dar nu din cauza asta.

Când s-a protestat cu privire la Roșia Montană, a fost privită închiderea lucrărilor acolo ca o mare victorie. Câinii latră la Roșia Montană, caravana trece la Certej. Poporul doarme în continuare. Cât despre gazurile de șist, Chevron n-au fost alungați de protestatari, ci de faptul că au socotit că nu face daraua cât ocaua ca să extragă din România ce aveau nevoie. Rezultatul? Statul român plătește.

Când s-a protestat în legătură cu actele biometrice și s-au strâns peste 1 milion de semnături pentru a se face referendum, i-a băgat cineva în seamă? Actele biometrice s-au încetățenit (pașaport, card național de sănătate, peste câțiva ani și buletin de identitate), chiar dacă decizia a fost contestată chiar și în tribunal, și în consultarea cu societatea civilă, și în proteste, și în procesul de transparență decizională. Nu a contat nici măcar că normele de implementare contraziceau însăși legislația actelor biometrice. Curtea Constituțională a dormit în papuci, Avocatul Poporului la fel.

Când s-a protestat împotriva legalizării parteneriatelor civile și s-au strâns 3 milioane de semnături pentru modificare Constituției pentru introducerea unui articol pentru protecția familiei, s-a întâmplat ceva? Nu, desigur. Am și pierdut șirul protestelor pentru susținerea drepturilor familiei și a marșurilor pentru normalitate care s-au ținut în ultimii ani. Comisii din Camera Deputaților dau undă verde parteneriatelor civile.

  

De ce contează tocmai ACESTE proteste?

De ce acestea sunt ilustrate în presa națională și internațională? Păi, pentru că este util politic. Au ieșit oameni spontan în stradă? Minunat! Ia să vedem cum pot să fie direcționați!

Au dreptate protestatarii să ceară abrogarea infamei ordonanțe de urgență? Au dreptate, căci este culmea infamiei să legalizezi furtul public. Au dreptate protestatarii să ceară demisia premierului și a celor doi președinți ai Camerei Deputaților? Au dreptate, căci tupeul nemăsurat al acestei șleahte de tâlhari pe bună dreptate au atras investigațiile Laurei Codruței Kovesi, indiferent cât ar protesta Călin Popescu Tăriceanu (care își face planurile să-i ia locul lui Iohannis în cazul unei suspendări): cine știe pe cine au vrut să scape cu prioritate când au dat ordonanța: oare pe Dragnea? Au dreptate protestatarii să ceară demisia lui Iohannis? Au dreptate, dar din motivele greșite: că doar omul nu e la prima lovitură de stat pe care o încearcă. Au dreptate protestatarii să rămână să protesteze indiferent de ce face Guvernul? Au dreptate, căci OUG 14/2017 (care abrogă 13/2017) a fost deja contestată la Curtea de Apel. Ca să vezi, ce coincidență uimitoare, cine se plânge de faptul că în contextul continuării protestelor, s-a mai dat încă o lege de respingere a OUG 13/2017: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu. Cine știe prin ce matrapazlâc administrativ, legislativ sau juridic vor reuși să strecoare o idee asemănătoare cu cea a amnistiei în următoarele săptămâni? La urma urmei, se poartă obiceiul și pe la case mai mari: vezi referendumurile care au respins constituția europeană, ulterior devenind Convenția de la Lisabona.

Au dreptate cei care susțin că acești protestatari sunt manipulați? Au dreptate, căci protestul lor este vizibil doar pentru ca CINE TREBUIE SĂ CÂȘTIGE. ”Cine trebuie” s-a stabilit în culise, departe de ochii electoratului. Au dreptate cei care susțin că protestul este încurajat de oamenii lui Soros? Au dreptate, căci dacă hoții noștri fură atât de mult, nu mai e loc pentru hoții lor! Au dreptate cei care susțin că protestele sunt încurajate de multinaționale, care vor să dea jos un Guvern ce a amenințat deja că va impozita local profiturile acestora? Au dreptate, pentru că există cu siguranță o miză și aici. Au dreptate cei care spun că ei au venit din proprie inițiativă în piață să protesteze fără să fie manipulați de nimeni? Au dreptate, că doar toată lumea protestează împotriva dușmanului comun, indifent din ce motive.

Nu cred că acest protest este organizat de oamenii lui Soros, dar cred că daca aceștia și-ar fi propus, ar fi reușit să îl preia foarte ușor. Oare chiar au făcut-o? Sorin Grindeanu susține că apreciază creativitatea protestatarilor, dar multe pancarte (deja disponibile la locul protestului) sunt uimitor de similare cu cele anti-Trump. Ce coincidență interesantă!

  

Între solidaritate şi spirit de turmă, care e soluţia?

În România, se pare că libertatea de a exprima opinii diferite nu se numește democrație, ci diviziune chiar și în rândul istoricilor. De fapt, vehemența scinziunii între părinți și copii (fiecare cu exagerările lor), între PSD-iști și anti-PSD-iști vine din faptul că românii nu au o cultură a ascultării reciproce. În plus, stau cam prost cu înţelegerea. Există unii care protestează împotriva protestatarilor, că nu au o viziune comună, că au prea multă ură, că sunt proști, că sunt manipulați, că nu sunt solidari, pierzându-se din vedere că cei care protestează în fața Guvernului nu sunt o comunitate. Nu sunt nici măcar un colectiv. Ei nu sunt animați de solidaritate decât ”împotrivă”. Ei știu clar ce NU VOR. Dacă stai să discuți cu privire la ce vor să se întâmple, formulat pozitiv, se ajunge ușor și repede la păreri diferite, pentru că motivațiile sunt diferite.

Solidaritatea este un termen frumos. La o biserică ortodoxă la care am fost în perioada protestelor din noiembrie 2015, s-a ţinut o predică frumoasă despre cum solidaritatea este o mare virtute a poporului român. Ce gând frumos! Atâta doar că ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în stradă, proteste contra aia și cealaltă, nu este solidaritate. Să vedem ce înseamnă termenul.

1. Faptul de a fi solidar; răspundere comună. 2. Unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înțelegere. ♦ Coeziune

Aşdar, primul sens se referă la răspundere comună. Însă răspundere faţă de ce anume, mai exact? Poate fi considerată masa nenominală de oameni care au protestat colo sau colo răspunzătoare pentru căderea Guvernului? Dacă da, atunci, în faţa cui răspunde? Răspunderea cui este pentru aplicarea sloganurilor în vieţile lor? Ale lor, mai exact ale fiecăruia, individual.

Aşadar, solidaritatea bazată pe înţelegere la români funcţiona cam aşa la protestele pentru Colectiv: „dacă nu eşti cu mine, eşti împotriva mea, aşa că ar fi bine să fii furios pe cine sunt eu furios, că altfel nu mai suntem prieteni”. Comuniunea de interese nu a existat niciodată la nivelul mulţimii, există poate cel mult comuniunea de stare: unul e furios pe Guvern că au crescut taxele în cutare zonă, altul e furios pe Biserică pentru că i-a cerut preotul mai mulţi bani la nuntă (decât se aştepta), altul e furios că un prieten i-a rămas nenorocit la incendiul de la Colectiv (ce nume convenient, nu-i aşa?). Protestele organizate cu ocazia Colectiv nu au fost suficient de solidare, pentru că motivațiile erau prea diferite. De data aceasta, ținta pare a fi puțin mai clară: să dăm jos pe toată lumea și să punem alții, tot de-ai lor!

schimbarea-puterii

Aşadar, ce rămâne în comun la colectiv nu mai este decât spiritul de turmă (psihosociologic vorbind, gregarismul), o unealtă deosebit de utilă în mâinile celor care vor să mătrăşească guverne pentru a le înlocui cu altele care să dea legi după aceleaşi valori, aceleaşi interese, pentru care nici ei, nici cei ce i-au pus acolo şi nici cei din stradă nu sunt răspunzători.

Grigore Cartianu, în cartea sa, „Crimele Revoluţiei. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN”, încearcă să înţeleagă la ce se referea Silviu Brucan când caracteriza poporul român în ianuarie 1990 ca „stupid people”:

<<Un popor pe care să-l minţi la televizor şi el te crede cu sfinţenie; îl mitraliezi şi dai vina pe terorişti, iar el pune mâna pe arme şi fuge bezmetic să-l prindă; îi oferi cadavre de ofiţeri români pe care scrii „terorişti”, iar el face pipi pe mortăciuni; îi pui la conducere agenţi sovietici, stalinişti notorii, comunişti înrăiţi, iar el se uită la ei ca la salvatori providenţiali; te proclami „emanaţie a Revoluţiei”, iar el nu obervă că ai lipsit de la Revoluţie; îl serveşti cu o contrarevoluţie, iar el crede că e cea mai curată revoluţie; îi iei puterea cu care se trezise în braţe, şi el pleacă liniştit acasă; iar după toate astea, abia aştepţi să te voteze în chip democratic!”>>

  

Locul controlului

Acum, sunt curios câţi din cei care au protestat în stradă împotriva corupţiei o vor respinge, la nivel individual, atunci când aceasta le-ar aduce avantaje? Principiile se numesc aşa pentru că le urmezi şi atunci când nu-ţi convine. Oare cei care au ieşit să protesteze împotriva Guvernului n-au beneficiat niciodată de pe urmele corupţiei?

Nu am auzit vreodată vreun protest de stradă în lume care să sune cam aşa: „noi suntem de vină că i-am votat pe idioţii care sunt acum la putere!”, „noi am tolerat corupţia câtă vreme am avut câştig de pe urma ei!”, „noi am fost indiferenţi la efectele corupţiei atâta vreme cât nu ne afecta personal!”, „noi ne dăm demisia pentru că nu ne-am făcut bine treaba”. Ei, pentru aşa ceva, chiar ar trebui ceva curaj!Restul, e gargară gregară?

Tu, pentru interesele cui ai ieşi în stradă? Şi pentru răspunderea cui? Oricum nu contează: vor fi cu siguranţă nişte politicieni bucuroşi dacă mai strângi nişte prieteni şi vă manifestaţi „solidaritatea” în stil românesc. Ei au pierdut alegerile anul trecut, dar dacă se alege cu anticipate, cine știe? Poate vei vota dracul alb în locul dracului negru. Sau, pardon, roșu, am uitat…

Au dreptate oamenii care protestează? Da. Au dreptate cei care nu sunt de acord cu ei? Da. Contează? Nu. Nu contează că ai dreptate. Nu a fost niciodată suficient să ai dreptate, a constat întotdeauna cum știi să demonstrezi asta. Nu contează că protestezi. Tu, românule, meriți mult în raport cu cine ești ca ființă umană, nu în raport cu modul în care știi să ceri ce îți dorești. La urma urmei, ce îți dorești s-ar putea să nu fie ceea ce ai nevoie.

E ușor să sesizezi propaganda când nu ești de acord cu ea. E ușor să ridiculizezi lozinci generale. E ușor să citești o mulțime de articole și să te crezi informat. E ușor să crezi că susținând un anumit partid sau candidat lucrurile se vor rezolva, sau că dând jos un anumit politician sau un partid lucrurile se vor schimba. Ceea ce rămâne constant este că însăși cetățenia românească reprezintă temeiul pentru care se permite statului român să te abuzeze prin legile strâmbe care deja există. Ceea ce deranjează este plata strâmbă, nedreaptă pentru acest abuz. Statul român știe să abuzeze, dar nu și să compenseze.

  

Care vor fi rezultatele acestor demersuri?

Să zicem că demisionează Guvernul. Va fi numit un alt premier, cel mai probabil tot din PSD, pentru că altfel nu ar fi susținut și acceptat de parlamentari cabinetul pe care îl propune. Și chiar dacă s-ar organiza alegeri anticipate, PSD-ul ar lua tot majoritatea (poate nu chiar atât cât a luat în toamnă, dar configurația ierarhiei s-ar păstra cam aceeași). Consecințele pentru următoarele luni sunt destul de evidente:

  • Cei care au răcit țipând în ger vor plăti la medici tratamentele. Statul decontează parțial. Cu banii de la tine. Restul, tot protestatariii îi plătesc.

  • Tot în aceeași ordine de idei, dacă unii protestatari vor intenta un proces pentru abuzurile la care au fost supuși când protestau, avocații vor câștiga și ei o pâine. Protestatarii îi vor plăti.

  • Guvernul se așteaptă ca încasările la buget să crească anul acesta cu 15 % în condițiile în care taxele nu au fost mărite, dar au fost mărite salariile. Cine plătește? Toată lumea, desigur.

  • Klaus Iohannis va avea un oarece câștig de imagine pentru că a fost în asentimentul protestatarilor anti-PSD.

Protestatarii au considerat inadecvat ”mi-se-cuven-ismul” (entitlement) politicienilor de a stabili că unii sunt mai egali decât alții. În același timp, este bine ca și aceștia să devină conștienți că lor nu li se cuvine nimic în mod deosebit. Nimeni nu este obligat să facă ce vor ei. Ei reprezintă o minoritate în această anocrație zisă ”democrație”. Ei reprezintă o minoritate oricum ai lua-o. Și chiar dacă ar fi o majoritate, nu contează. Guvernele, Parlamentele, președinții și celelalte instituții ale statului au demonstrat cu succes până acum ignorarea unor majorități de milioane (fie că e vorba despre referendumul pentru Parlamentul Unicameral, fie că e vorba de inițiativele de referendum pentru care s-au strâns semnături).

Principalele beneficii pe care le manifestă protestarii sunt ventilarea în public a emoțiilor negative și socializarea (parcă văd peste cîțiva ani niște povești de dragoste care încep așa: ”ne-am cunoscut la proteste și parcă avea pe vino-ncoa atunci când m-am uitat la ea”).

Puterea poporului în România este dată de iluzia conferită alegerilor electorale și protestelor care ”dau jos guverne” (vezi guvernul Boc înlocuit de Guvernul Ungureanu, Guvernul Ponta înlocuit de Guvernul Cioloș, etc.). Cine caută să investigheze puțin la Constituție, bine ar fi să vizioneze documentarul lui Cornel Mihalache, ”Piepturi goale și buzunare pline”, ca să se lămurească cu privire la ce înseamnă democrația românească în spiritul Revoluției.

 

  

Tu cu ce rămâi?

Acum, pentru încheiere, câteva întrebări pentru toată lumea:

  1. Câți din participanții la protest au venit cu ele de acasă, făcute de mânuța lor, și câți le-au găsit la loc?

  2. Cum se face că în vreo două săptămâni deja s-a scos o carte cu lozincile scandate la proteste?

  3. Cum se face că majoritatea participnaților la protest au venit în grupuri?

  4. Despre câte din protestele sau subiectele despre care am scris în acest articol știai?

  5. Cât de legitim ți se pare un protest democratic cu care nu ești de acord?

  6. Cât de mult merită să plătești ca politicienii să își facă afacerile pe banii tăi?

  7. Cât de mult poți să protestezi fără să te bage politicienii în seamă?

  8. Cât de mult poți să vorbești de rău pe cei cu care nu ești de acord?

  9. Cu cine ar merita să fie înlocuit Sorin Grindeanu ca premier? Câți mai cred ca tine?

  10. Cu cine ar merita să fie înlocuit Liviu Dragnea ca președinte al Camerei Deputaților? Câți mai cred ca tine?

  11. Cu cine ar merita să fie înlocuit Călin Popescu Tăriceanu ca președinte al Senatului? Câți mai cred ca tine?

  12. Ce este mai acceptabil: să avem o constituție și legi care nu sunt respectate, sau să avem o constituție și legi strâmbe care să fie respectate?

  13. Ce partid ar putea, în termeni realiști, să preia locul fruntaș în ierarhia preferințelor electorale din România, în următorii 2 ani?

  14. Cât îți permiți să scoți din buzunar, indirect, pentru participarea la proteste?

  15. Când aleg televiziunile să pună camerele pe proteste? Oare contează mai mult numărul protestatarilor sau cauza pentru care protestează?

  16. Cine își permite să acopere mediatic un protest în direcția unei schimbări pe care nimeni nu are în plan sau în avantaje să o schimbe?

  17. Cât de mult ai citit păreri cu care nu ești de acord fără să-i insulți în mintea ta pe cei care le-au emis?

  18. Câte din argumentele pe care le servești în discuțiile pe marginea acestor subiecte le-ai găsit tu gândind individual și câte le-ai luat servite deja de la alții?

  19. E adevărat că IQ-ul unei mase de oameni este egal cu IQ-ul cel mai mic înregistrat în acea masă?

  20. Cât de mult adevărul reprezintă ceea ce vrei tu să se întâmple?

  21. Tu ce ai nevoie de fapt, din toată această poveste?

  22. Ce crezi că (ți) se cuvine să se întâmple în urma protestelor?

  23. Dacă ar fi să iei niște lecții de viață din aceste proteste și mediatizarea lor, cum ar suna aceste principii?

  24. Cum ai ști că ce crezi de fapt nu e adevărat?

  25. Cum ar putea fi puse aceste proteste în slujba unui obiectiv mai important?

  

Ștefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare și resurse umane





Teoria puişorului şi a hamsterului – o fabulă modernă. Partea II.

12 01 2017

hamster-wheel-1014047_1920

Să recapitulăm de săptămâna trecută teoria puişorului şi a hamsterului

Propun un nou model de explicare al relaţiilor dintre părinţi şi copii în România. Este teoria puişorului şi a hamsterului. Nu se aplică tuturor, ci doar unora. Cui?

  • Celor care uită să îşi trăiască viaţa proprie şi caută să trăiască viaţa altora. Cine mai potrivit decât copiii? Astfel, responsabilităţile proprii vor fi pasate altora în timp ce hamsterul va alerga pentru responsabilităţile altuia.

  • Celor care nu se cunosc şi nici nu vor să se cunoască. Nu care cumva să-şi dea seama că pot lua alegeri mai bune! Asta i-ar arunca într-o depresie cruntă cu privire la ce au făcut până acum.

  • Celor cărora le place să creadă că ştiu despre ce e vorba, că ei au trecut prin chestiile astea şi au depăşit nivelul în care să înveţe de la alţii.

  • Celor care confundă adevăratul sacrificiu creştinesc şi datoria morală (reală!) de părinte cu poziţia de salvator din triunghiul dramatic.

  • Celor care speră să compenseze toate nereuşitele, frustrările şi compromisurile din viaţă prin apariţia unui copil. Problemele reale nu vor fi rezolvate, ci doar mutate şi agravate.

  • Celor care cunosc cum funcţionează mecanismul acestei teorii, dar nu au curajul să spună: „Mami, tati, am devenit găină/cocoş”.

  • Celor care caută scuze pentru a explica de ce nu-şi asumă ceva mai multă responsabilitate.

Teoria puişorului şi a hamsterului are explicaţii care merg dincolo de cadrul familial. Aceasta explică nu doar lipsa de responsabilitate a copiilor deveniţi părinţi, ci şi lipsa de responsabilitate pentru asumarea rezultatelor profesionale, banii cheltuiţi în România de românii din străinătate (pentru rude, desigur), o parte din industria construcţiilor şi sectorul imobiliarelor şi, bineînţeles, nedumerirea unora cu privire la de ce nu are statul mai bună grijă de ei, săracii.

  

Dacă ai ajuns să citeşti până aici, e bine să ştii…

Aşadar, independenţa cea mai importantă care trebuie câştigată, mai presus de independenţa financiară (despre care am explicat în articolele de aici), este independenţa emoţională.

Da, un părinte trebuie să se sacrifice pentru copilul său, dar să aibă grijă mai ales să nu-i sacrifice autonomia şi independenţa.

Da, un copil trebuie să-şi respecte părintele, dar nu să fie de acord cu tot ce spune el.

Copii, nu mai încercaţi să faceţi cadou o viaţă părinţilor! Asta trebuie să şi-o facă dar singuri! Părinţi, nu mai încercaţi să faceţi cadou o viaţă copiilor, cu atât mai puţin a voastră! Voi le-aţi dat naştere, dar viaţa trebuie să şi-o facă singuri!

Da, un tânăr trebuie să aleagă un partener matur pentru căsătorie – dar matur emoţional în primul rând şi nu cu declaraţia financiară înaintea dragostei.

Da, părinţii trebuie să aibă un cuvânt de spus în alegerea partenerului de viaţă al copiilor, dar acel cuvânt să fie motivat şi să fie unul scurt și la obiect, nu un discurs de o viaţă.

Da, copiii trebuie să aibă grijă de părinţi la bătrâneţile lor, dar să aibă grijă mai întâi de necesităţile lor emoţionale, nu să încerce să cumpere lucruri care să astupe gropile iubirii (despre care am scris aici)

Da, un copil trebuie să înveţe responsabilitatea de a-şi asuma propria viaţă. Şi de la cine învaţă asta cel mai bine? De la modelul-părinte. Fie el așa cum o fi. Ai tăi cum sunt?





Teoria puişorului şi a hamsterului – o fabulă modernă. Partea I.

7 01 2017


Când spui „stop!”

După ce am publicat cartea mea din 2014, „Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală, am avut bucuria ca discuţia pe temele propuse să se continue cu cititori, specialişti, potenţiali cumpărători şi critici.

Cum una din temele principale – alături de sistemul de învăţământ preuniversitar din Ro – este relaţia dintre generaţii, mi se pare inevitabil să se ajungă şi la acest subiect din nou şi din nou. La urma urmei, atunci când un autor publică o carte, nu este sfârşitul unui drum al cunoaşterii, ci doar începutul lui.

Nu doresc a spune prin asta că volumul meu ar fi incomplet. Cu siguranţă, dacă-l mai pregăteam vreo 7 ani, ieşea mai bun. Dar, în viaţă, trebuie să existe momente în care spui: „stop!”. Din fericire, s-au găsit vreo două persoane care să considere cartea perfectă și are 5 stele pe Bookblog, prin urmare mă declar mulțumit.

  

Baby, It’s Cold Outside

Toată lumea ştie că e greu să te descurci în ziua de astăzi ca să subzişti în România. Chirie/rată la bancă, întreţinere, utilităţi, transport, mâncare, cheltuieli de sănătate (ocazionale, sperăm!) şi tot felul de asemenea obligaţii! Ce mai, o adevărată avalanşă istovitoare! Greu mai e să trăieşti în România – a fost cândva uşor?

În acest sistem, desigur că este foarte importantă într-ajutorarea între părinţi şi copii. Este prescrisă chiar în Biblie și în Codul Familiei, nu?

Vorbeam deunăzi cu o prietenă de-a mea care locuieşte într-un oraş mare al României că nu îţi acoperi cheltuielile de supravieţuire într-un așa oraș cu doar 300 de euro pe lună – ceea ce este aproximativ un salariu minim pe economie. S-a arătat profund ofensată, prin prisma faptului că la cei 30 de anişori ai ei, îi era greu chiar să viseze la un salariu mai mare decât acesta (a se nota: această prietenă nu este interesată în dezvoltarea personală). Aşa că m-a contrazis, ceea ce m-a făcut să replic: da, poţi să trăieşti cu 300 de euro pe lună dacă locuieşti într-o cutie de chibrituri cu iubitul/iubita – sau mai bine, în casa părintească, dacă mămica şi tăticul îţi fac de mâncare sau îţi trimit pacheţel, dacă stai la Pocreaca City sau prin vreo fundătură de periferie a oraşului. Dar, prin prisma acceptabilă a viziunii societăţii, dacă „puişorul” de 25-30-40 de ani are un salariu fix pe lună, înseamnă că e ”independent” – chiar şi dacă acel salariu fix pe lună este doar o garanţie a faptului că acesta nu ajunge pentru tot ce trebuie. Şi astfel, suspină unii cu luare-aminte (punând căruţa înaintea boilor): „când voi avea bani, am să mai fac şi un curs de dezvoltare personală”.

Mergem mai departe. De ce are puişorul sprijinul părinţilor, care continuă să alerge ca un hamster pentru el/ea şi la 60-70 de ani, eventual până cînd intră în groapă?

Pentru că, în ochii unui părinte, indiferent ce vârstă are un copil, acesta va fi mereu „puişorul mamii”. Şi la 30-40 de ani, îl va suna şi-i va spune: „Pune-ţi fes! Ai mâncat astăzi? Îmbracă-te bine! De ce tuşeşti?”.

Ascultam amuzat cum o mamă contemporană a unui copilaş de 4 ani petrecea vreo jumătate de oră ca să-şi înfofolească odorul pentru cei 100 de metri care sunt în drumul de la maşină până la intrarea în grădiniţă. Bietul copil, când ieşea din casă, arăta ca un cosmonaut, abia se putea mişca! Desigur că în maşină transpira şi răcea. Cu toate acestea, mă gândesc că această mămică, și ea elevă de grădiniță pe vremea lui Ceaşcă a trăit bine-mersi şi până în ziua de azi fără să fie înfofolită în halul acela. Desigur, mama acestei mămici regretă că nu a putut face mai mult pe vremea aceea pentru puişor, căci aşa au fost vremurile atunci! Când comunismul s-a schimbat cu capitalismul, hamsterii au primit drept cadou o roată mai mare! Şi, după cum se cuvine, printr-o inexplicabilă anomalie genetică, atunci când un un puişor are copii, devine hamster.

Mutăm puţin exemplul la altă vârstă. Nu contează dacă acel copil are 4 ani sau 40 de ani. Intenţia bună a părintelui rămâne! Şi – nu-i aşa? – nu se cuvine să treci peste vorba mamei! Părintele are dreptate, chiar şi atunci când, încetişor, încetişor, ajunge să te omoare cu blândeţea lui de hamster fidel care se sacrifică pentru binele suprem al copiilor alergând pe orice roată pe care o găseşte, fără oprire, fără odihnă.

Şi, desigur, cine este cel mai mare model pentru hamsterul care trebuie să granteze că puişorii nu vor muri de frig? Desigur, Guvernul. Statul-dădacă.

  

Puişor, ce vrei să te faci când devii mare?

Tot în Biblie mai scrie şi că se va dezlipi copilul de părintele lui şi se va căsători şi se va aşeza la casa lui. Asta presupune că există o vârstă la care copilul spune „stop!”, devine matur şi începe să îşi asume responsabilităţi. Ca să înţelegem ce înseamnă responsabilitatea, să mergem puţin în limba engleză: „responsability” – adică response ability: abilitatea de a răspunde. A răspunde la ce? La o situaţie reală, desigur, nu la una imaginată. O comunicare autentică bazată pe nevoi emoţionale reale, nu pe formalităţi şi complezenţă.

Problema de confruntare care se evită între hamster şi puişor este atunci când puişorul afirmă:

  • Uite ce e, acum am ajuns găină/cocoş. Nu mai e nevoie să pedalezi!

Asta e esenţa discursului, cu mici variații. De obicei, acest discurs este amânat ani de zile, de preferinţă după ce hamsterul a murit. Atunci se poate manifesta abilitatea de a răspunde fără ca hamsterul să mai poată avea vreun contraargument.

Desigur, atunci când un puişor trecut de 20 de ani îndrăzneşte să susţină această periculoasă teză, pământul se cutremură, văile urlă, copacii se înfioară şi toată furia naturii se dezlănţuie. Este sfârşitul lumii. Mai ales pentru hamster, căci îşi pierde vocaţia esenţei de a trăi pentru puişor. Îşi dă seama că trebuie să se întoarcă la o viaţă a lui (pe care n-o are), pe care să o trăiască (nu ştie cum).

Aşadar, pe principiul procreării al lui Jerry Seinfeld („La naiba cu lumea! Pot să-mi fac proprii mei oameni!”), viaţa multora se opreşte la vârsta la care au copii, pe principiul: „ah, la naiba cu viaţa asta ratată! Acum am să trăiesc pentru copil!”.

Spre sfârşitul vieţii hamsterului, se mai întâmplă uneori iarăşi o ciudată metamorfoză pe care oamenii de ştiinţă încă nu au elucidat-o. Hamsterul devine puişor, iar puişorul devine hamster. Astfel, puişorul va putea aplica toate principiile hamstereşti pe care le-a învăţat de la părintele său.

De exemplu: îi va cumpăra tot felul de lucruri de care părintele nu are nevoie, dar despre care copilul consideră că sunt bune („uite, mămică dragă, cu asta apeşi aici şi îţi face masaj așa!”), iar părintele va uita într-un colţişor toate obiectele extraterestre cumpărate de copil, după cum şi copilul, pe vremea când era puişor, a aruncat într-un colţ toate lucrurile utile cumpărate din dragoste cu cele mai bune intenţii şi fără nicio întrebare, de părinte.

Unul din cele mai mari pericole pentru un părinte-hamster este ca puişorul lui să plece în altă ţară. Astfel, va fi privat, între altele, de posibilitatea de a-i trimite pacheţel şi de a-i aminti în fiecare dimineaţă prin telefon să se îmbrace bine. La rândul său, copilaşul devenit hamster se va gândi cu groază ce oroare este să-şi abandoneze părintele-puişor în această lume haină şi să-şi ia dragostea de ţară şi mamă în a sa inimă peste graniţă. Aici îmi amintesc cu tragicomedie de exemplul unei tinere de vreo 25 de ani, cea mai tânără într-o familie cu 13 copii, care a refuzat o slujbă de vis în Grecia ca să „aibă grijă de tata”. Nu contează că tata a construit vreo 5 case, mai are vreo 7 fraţi, 12 copii şi vreo câteva zeci de nepoţi. Tăticul-puişor nici nu a aflat de conflictul interior care o chinuia pe tânără de luni de zile. Important este că ale sale cămăşi erau călcate de copilaşul-hamster, nu de vreun străin hain cu ochi mongoloizi.

  

We are BORG. Hamster

Totuşi, înainte ca puişorii să devină hamsteri prin natura lor proprioceptivă de părinţi, trebuie să se petreacă ceva. Mama-hamster şi tata-hamster trebuie să aprobe ca puişorul să se căsătorească, dar nu cumva să iasă de pe orbita lor hamsterească! Totuşi, puişorul trebuie să se căsătorească cu un cetăţean matur, adult, responsabil, independent, cu stabilitate salarială (chiar şi dacă asta nu asigură independenţa, de preferinţă la casa lui şi cu maşină).

Ferească sfântul ca puişorul să se căsătorească cu cineva care este puişorul altui hamster, căci va fi trecut prin furcile caudine şi prin cazanele iadului! Nimic nu poate să stârnească imaginaţia mai tare unui hamster decât tumbele prin care-l va face să treacă pe partenerul puişorului său pentru a-şi demonstra vrednicia! Desigur, chiar dacă partenerul puişorului nu este nici hamster, nici puişor, ci este un adult bine-mersi la locul lui, atunci acest adult va trebui să accepte totuşi că s-a căsătorit cu un puişor şi să-l ferească sfântul să intervină în legătura de sânge între hamster şi puişor, oricât de anti-evoluţionistă ar fi aceasta! Un asemenea adult, la căsătorie, împreună cu slujba, nu va auzi de fapt vocea interioară a părinţilor hamsteri, care sună cam aşa:

– We are Hamster. You are Puişor. You will be assimilated. Resistence is futile!

Odată trecuţi prin borgtezul familiei, noul/noua „e de-al casei” şi va fi verificat/ă mult mai blând, doar cu precizia cu care un uliu îşi pândeşte prada sau un proprietar de apartament chiriaşii. Astfel, părinţii-hamsteri vor avea mai multă energie să alerge pe o roată şi mai mare („facem o casă cu 7 camere” – nu contează că nu are cine să locuiască acolo şi nici că întreţinerea ei va costa o avere). De aceea, toate investiţiile părinteşti nu vor fi pentru independenţa copiilor, ci pentru crearea unei şi mai strânse dependenţe, financiare şi mai ales emoţionale, de părinţi.

VA URMA





Crăciun fericit!

24 12 2016

Dragii mei cititori, în primul rând vă amintesc: Crăciunul este o sărbătoare creştină şi are şi anul acesta 3 zile: duminica 25, luni 26 şi marti 27 (care este şi sărbătoarea sfântului diacon Ştefan, întâiul mucenic al ortodoxiei).

Nasterea Domnului

Crăciunul este sărbătoarea ghiftuielii, dezmăţului şi petrecerilor nebuneşti după care ieşi mai obosit decât erai după ce ai pus lucrurile în ordine în casă naşterii Mântuitorului – pentru creştini. Pentru adepţii ateismului, agnosticismului, ecumenismului, gnosticismului, new-age-ului, posthumanismului ş.a.m.d, poate fi ce am scris tăiat în fraza anterioară – motiv pentru care acestora nu le urez Crăciun fericit sau sărbători fericite, ci le urez moderaţie în a nu o face prea lată.

Pentru aceia care vor sărbători anul acesta Crăciunul (adică, sărbătoarea creştină), vă doresc:

  • să mergeţi cu înţelepciune pe calea Domnului şi a-i inspira şi pe alţii să facă asemenea

  • sănătate, pază de ispite şi pază de pericole fizice imediate

  • multă, multă răbdare

  • mai multă mulţumire cu ceea ce aveţi

  • determinare, concentrare, perseverenţă, ambiţie, tenacitate în planificarea succesului şi nu a experienţelor

  • căldură cât mai funcţională şi ieftină în calorifere şi pe coloana de apă

  • acceptare, toleranţă, înţelegere, pace şi linişte

  • şi, în cele din urmă, în legătură cu treburile casnice şi planificarea acestor sărbători, mai am un sfat insolit pentru voi:

HO, PRRRRR! (Adică: make time to smell the roses, vorba lui Ionuţ Ciurea. Cum care trandafiri? Pe cei de lângă voi, pe care îi aveţi în suflet)

Deschideţi puţintel Bibliacăutaţi prin Noul Testament, aplecaţi-vă mintea şi sufletul spre a citi din Filocalii sau barem din Patericul mirenilorSunt convins că veţi decoperi lucruri care să vă schimbe perspectiva – sau cel puţin să vă aducă aminte PENTRU CE să vă bucuraţi.

Cine doreşte să-mi ureze „la mulţi ani” de Sf. Ştefan, vă rog să îmi lăsaţi un comment aici.

PS: Acest articol este pe jumătate un pamflet, al cărui scop este să îndemne la meditaţie şi descreţirera frunţilor. Îmi pare rău faţă de persoanele care s-ar fi putut simţi indignate de ce am scris în acest post atipic, vă rog să mă iertaţi.

Îţi mulţumesc!

Ştefan

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu. Update al articolului original publicat în 2011.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi: 

secţiunea „Ortodoxie” a blogului Discerne





Despre lideri în politica românească

20 12 2016

Introducere

Am ales să risc să-mi dau și eu cu părerea în mod public despre subiecte electorale. De obicei, nu spun nici măcar prietenilor cu cine votez, iar subiectul nu mă preocupă în mod deosebit. Totuși, în cel puțin 3 poziții, procesul electoral mi se pare personal foarte interesant. Una din poziții e cea de marketer, care a lucrat pentru un politician în 2006, cunoaște politicieni și a urmărit cu atenție comunicarea politică din punctul de vedere al comunicării de specialitate. Altă poziție este aceea de militant pentru urmărirea modificării unor legi și a respectării unor drepturi, situația în care am făcut apel personal la sute de politicieni, am trimis memorii, am pus în public în dificultate politicieni români. Chiar dacă aceste apeluri au rămas în mare parte (cel puțin după cunoștințele mele) irelevante, experiențele mi-au conturat argumentele de a avea scepticism cu privire la politicieni în general. O a treia poziție este cea de cetățean care analizează din oferta electorală toate posibilele opțiuni, dând candidaților și partidelor șanse (aproape) egale înainte de a decide pe baza performanțelor anterioare și a programului.

Așadar, nu sunt de părere că de fiecare dată nu avem cu cine vota, nu cred că toți politicienii sunt o apă și-un pământ, și în același timp, nu am încredere prea mare într-un anumit politician și nici nu îmi permit sau propun să suțin unul public. Așadar, dacă nu vorbesc pe cineva de rău, nu înseamnă că-l gândesc de bine și nici că l-am votat. Dacă vorbesc pe cineva de bine, nu înseamnă că-mi place și nici că l-am votat. Părerile multor români despre politică sunt destul de vehemente și de aceea îi sfătuiesc pe majoritatea bloggerilor să-și țină degetele departe de tastatură când vine vorba de a scrie despre politică dacă nu vor să-și piardă cititorii.

Așadar, am să scriu despre un concept pe care l-am studiat destul de științific, zic eu, și care este relevant atât pentru dezvoltarea personală, cât și pentru viața politică: leadershipul.

A fi lider în politica românească este sinonim pentru mulți cu a fi un fel de lichea cu 7 fețe, ce reușește să iasă de cele mai multe ori între câștigători, să obțină funcții și să conducă partide spre succes. Așadar, un lider este unul care are o viziune sau măcar un slogan de care se ține, ce reușește performanțe validate atât în partid cât și în alegeri, ce reușește să își asume cât de cât credibil o serie de îmbunătățiri vizibile.

Oricât de mult ne-ar displace, este cazul să ne asumăm că există lideri în politica românească și există foarte multe persoane șterse, fără charismă, care au ajuns conjunctural în anumite funcții și au reușit să se facă de râs în mod public în diferite situații. Așadar, doresc să fac o trecere în revistă a liderilor politici la nivelul României, care sunt în partide care încă mai există.

 

Ion Iliescu

Primul care merită menționat este Ion Iliescu, președintele onorific și marele fondator al PSD. Ion Iliescu a fost întotdeauna președintele din umbră al PSD. În 2001, când a fost înființat, Ion Iliescu era la al treilea mandat de președinte, iar președintele oficial al PSD era Adrian Năstase. Ulterior, Mircea Geoană l-a înfrânt pe Ion Iliescu la congresul PSD din 2005, pe care l-am urmărit cu interes la televizor. Totuși, Iliescu a spus o afirmația care pe atunci era absolut revoluționară: ”eu am, cum se zice, brandul meu!”, fiind prima folosire publică a cuvântului ”brand” pe care am auzit-o la vreun politician de calibru în România postdecembristă. Când nu a fost președinte de stat, a fost senator de București, cel puțin până în 2008. Astfel, din decembrie 1989 și până în decembrie 2008, Ion Iliescu a fost mereu într-o funcție politică importantă în stat. Vreme de 15 ani, electoratul l-a votat din nou și din nou. Cei 19 ani de politică i-au asigurat un loc clar în istoria României, leadershipul său fiind cel cel în perioada căruia țara a fost practic distrusă și apoi parțial reconstruită (nu după meritele sale, desigur). Ion Iliescu mai are și meritul de a nu fi sprijinit pe deplin 3 figuri politice care au eșuat să fie lideri. Mircea Geoană s-a făcut de râs prin propriile ambiții (deși ajunsese într-o vreme Președintele Senatului), în confruntările repetate cu Traian Băsescu și în cele din urmă a fost dat afară în șuturi din propriul partid. Adrian Năstase a reprezentat un candidat neconvingător, fără prea multă personalitate și care în cele din urmă a intrat la închisoare. Victor Ponta, deși a câștigat șefia partidului și funcția de prim-ministru, a fost învins în alegerile prezidențiale de o figură și mai ștearsă, s-a făcut de râs în toată lumea cu scandalul plagiatului și în cele din urmă, după ce a încălcat toate promisiunile făcute înainte de intrarea la guvernare în 2012, a fost dat jos prin protestele de stradă organizate în toamna lui 2015. Cine a rămas președinte de onoare al PSD? Ion Iliescu. Alți președinți vin și pleacă, însă Ion Iliescu rămâne bine-mersi, nimeni nu îl anchetează pentru implicarea în crimele comise la Revoluție, își scrie memoriile, apare în emisiuni, iar partidul lui o duce mai bine ca niciodată. Fie că vreți, fie că nu vreți, victoria PSD în alegerile locale și parlamentare din 2016 nu ar fi existat fără temeliile atent întreținute de Ion Iliescu. E adevărat că el nu mai este un lider al prezentului, ci al trecutului, însă longevitatea sa politică nu poate să fie trecută cu vederea. Ion Iliescu știe să întoarcă vorba și să manipuleze pe oricine. L-am întâlnit personal la o prelegere de vreo oră ținută unor tineri studenți în 2007. Atunci, a trebuit să îi repet o întrebare de 3 ori ca să răspundă la ea. În cele din urmă, mi-a dăruit o carte cu autograf, care pot să jur că este între cele mai proaste 10 cărți pe care le-am cititi în viața mea. Dar, are skill? Are charismă? Are, fără îndoială. Este un lider politic, încă neîntrecut de nimeni. În plus, structurile politice pe care le-a înființat în anii ’90 au dat 3 președinți ai țării: pe el, pe Traian Băsescu (amintesc, PD s-a scindat din PSDR) și pe Nicolae Văcăroiu, președinte interimar în 2007.

 

Traian Băsescu

Al doilea lider evident este Traian Băsescu, care este unicul președinte din istoria României care a putut fi validat prin 4 tururi de scrutin electorale ca președinte: la alegerile din 2004 și 2009 și la suspendările din 2007 și 2012. De asemenea, a câștigat alegerile ca deputat în 1992 și 1996, ca primar în 2000 și 2004, ca senator în 2016. Practic, Traian Băsescu a câștigat toate alegerile la care a participat și a fost și ministru al transporturilor în 5 cabinete de guvernare post-decembriste. Traian Băsescu a reușit să câștige șefia PD în 2004 asupra lui Petre Roman, fondatorul acestuia. A fost ”locomotivă” pentru 3 partide parlamentare: PD, PNL și PMP. A reușit să eludeze justiția chiar și atunci când și-a pierdut imunitatea parlamentară. Chiar dacă mijloacele folosite pentru a ajunge și a rămâne la putere au fost de cele mai multe ori dezgustătoare, Traian Băsescu a mizat cu inteligență pe o carte mereu câștigătoare: ”lupta cu sistemul ticăloșit”, luptându-se în imaginea electoratului cu un dușman invizibil. În timpul președenției sale, România a intrat în Uniunea Europeană (un dezastru, după părerea mea, dar ceva destul de apreciat la vremea respectivă), iar comunismul a fost condamnat (doar declarativ, desigur). Chiar dacă partidul care l-a adus la președenție în 2004 nu mai exista în 2014, Traian Băsescu a înființat propriul partid, PMP, cu care a reușit să intre în parlament la alegerile din 2016. Traian Băsescu nici nu s-a obosit să candideze la alegerile locale în 2016, acestea fiind o miză prea mică pentru el.

 

Marko Bela

Al treilea lider, deși nu pare foarte evident, este Marko Bela, care a condus UDMR din 1993 până în 2011, adică 18 ani. Este cea mai lungă șefie de partid din România, după Corneliu Vadim Tudor la PRM. UDMR a fost ”partid-balama” și de aceea foarte des în poziția de a avea o putere politică mai mare decât cea adjudecată prin vot direct. Poziția UDMR a fost constantă în cei 27 de ani. Dacă românii din diaspora ar fi avut o reprezentare atât de bună în Parlamentul României (ce să mai spun de parlamente străine) cum au avut cei de la UDMR în Parlamentul României, lucrurile ar sta foarte, foarte diferit pentru români. Marko Bela a reușit să ridice procentele obținute de UDMR în 2000 față de 1996 și a reușit în 1996, 2004 și 2009 să își aducă partidul chiar în guvern. Marko Bela a fost chiar vicepremier în 2009. După preluarea președenției de către Kelemenor Hunor, procentele UDMR în toate alegerile au scăzut la minime istorice. Marko Bela a rămas în continuare senator, din 1990 până în 2016.

 

Călin Popescu Tăriceanu

Al patrulea lider, deși la început nu ar fi părut, s-a dovedit a fi Călin Popescu Tăriceanu. Prelând conducerea PNL de la Theodor Stolojan în 2004, a ajuns prim ministru, numit în echipă ”frățească” de Traian Băsescu, cu care ulterior a intrat în conflict, dar căruia a reușit să-i țină piept. Călin Popescu Tăriceanu este de altfel, din această scurtă listă pe care am alcătuit-o și singurul om de afaceri român milionar în euro, care a contribuit atât ca legiuitor din poziția de executiv, cât și ca om de afaceri, la dezvoltarea pieței auto din România. În ciuda conflictului cu Traian Băsescu, Tăriceanua reușit să fie numit prim ministru (29 decembrie 2004-22 decembrie 2008) și pentru un al doilea cabinet și a fost primul premier de dreapta al României postdecembriste care a rezistat 4 ani neîntrerupt în funcție, practic pe durata mandatului electoral, fiind depășit după 1989 în termeni absoluți doar de Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992-11 decembrie 1996). Dacă ar fi să ne raportăm la întreaga istorie a României, Călin Popescu Tăriceanu a rezistat neîntrerupt în funcția de prim-ministru chiar mai mult decât: Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Ghica, Dimitrie Brătianu, Ion I. C. Brătianu (care a avut 4 mandate ca premier, dar nu succesive și niciunul de 4 ani), Titu Maiorescu, Alexandru Averescu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Antonescu, Petre Roman, Theodor Stolojan. Dintre liberali, singurii din punct de vedere istoric care l-au depășit ca longevitate neîntreruptă în funcția de premier au fost Lascăr Catargiu (11 martie 1871-30 martie 1876), Ion Brătianu (9 iunie 1881-20 martie 1888) și Dimitrie Sturdza (27 februarie 1901-4 ianuarie 1906). După ce a pierdut alegerile în 2008 și șefia PNL în 2009, temelia alianței cu PSD-ul a adus în cele din urmă partidul său la guvernare. În 2012 a candidat ca independent și a obținut un mandat de senator, ceea ce este o reușită destul de rară. În 2014, a fost numit Președintele Senatului, funcție păstrată până în prezent și care urmează să fie păstrată și în virtutea câștigării alegerilor parlamentare din 2016. Ceea ce înseamnă că dacă Klaus Iohannis este suspendat ca președinte, Călin Popescu Tăriceanu devine președintele României. Amintesc, Călin Popescu Tăriceanu a susținut suspendarea lui Traian Băsescu în 2007. De asemenea, la alegerile prezidențiale din 2014, Călin Popescu Tăriceanu a obținut al treilea loc la voturi, după Iohannis și Ponta și este de așteptat că va candida și în 2019. Partidul său înființat în 2014, PLR, prin alianța politică cu partidul condus de Daniel Constantin, ALDE, a reușit să intre într-o majoritate politică cu PSD, iar dacă cele două partide vor guverna singure, majoritatea ar putea să fie simplă și suficientă. De fapt, ALDE are acum mai multă putere decât PSD-ul, deoarece PSD ține ”cu dinții” de versiunea Dragnea premier, ceea ce nu se va întâmpla. Prin urmare, Klaus Iohannis poate desemna probabil un premier ori în poziția lui Daniel Constantin, ori în poziția lui Călin Popescu Tăriceanu.

Călin Popescu Tăriceanu mai este cunoscut și ca motociclist, pilot și mare cuceritor (a avut 5 neveste).

Președinții PNL care i-au urmat lui Călin Popescu Tăriceanu au eșuat. Crin Antonescu a ajuns președinte interimar, poziție din care s-a făcut de râs, iar un an și jumătate mai târziu, Tăriceanu i-a succedat în funcție ca președinte al Senatului. Alina Gorghiu și-a dat demisia ca urmare a scorului considerat foarte scăzut la alegerile parlamentare din 2016.

În doar 2 ani, partidul controlat de Călin Popescu Tăriceanu, într-o alianță inteligentă, a ajuns la aproape o treime din scorul PNL-ului, partid înființat în sec. al XIX-lea.

 

Theodor Stolojan

Theodor Stolojan este în continuare un lider politic care s-a remarcat în cei 27 de ani de tranziție. Theodor Stolojan a fost ministru de finanțe (1990-1991) în primul cabinet de după Revoluție și prim-ministru în 1991-1992. Din această poziție, a devenit recunoscut și de către marile mase ca un economist expert. În 2000, a candidat la președenție și a ieșit al treilea după numărul de voturi. În 2002, devine șeful PNL, funcție pe care o pierde în 2006 ca urmare a contestării unor decizii luate de conducerea partidului. Tot în 2006 face un pariu câștigător și înființează propriul partid, PLD (Partidul Liberal Democrat), împreună cu alți liberali nemulțumiți, partid cu care câștigă un mandat de europarlamentar, menținut și reconfirmat până în prezent. PLD a fuzionat în 2007 cu PD sub denumirea PD-L, iar Theodor Stolojan a devenit prim-vicepreședinte. În 2008, a fost numit prim-ministru dar a renunțat, deoarece a afirmat că nu suportă să îi fie dictat ce să facă, o decizie onorabilă pentru un om politic român. Theodor Stolojan a demonstrat că poate câștiga simpatia electoratului, a înființat propriul partid, a câștigat cu el, a transformat un partid al unui fost coleg de alianță (PD) care ulterior (2014) a fuzionat cu PNL. Actualmente, Theodor Stolojan este europarlamentar și membru în PNL.

 

Cine a fost, cine a rămas și cine a eșuat ca lider politic

Așadar, în România mai există după părerea mea 5 lideri politici în partide: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Marko Bela, Călin Popescu Tăriceanu și Theodor Stolojan. Din aceștia, Ion Iliescu, Marko Bela și Theodor Stolojan aparțin trecutului, iar posibilitatea ca ei să mai dețină funcții importante în România ca președenția, conducerea Guvernului, președenția Camerei Deputaților, Președenția Senatului sau chiar conducerea vreounui partid este foarte mică. Doi lideri confirmați în trecut încă mai au resursele de a face istorie pe scena politică din România și care actualmente sunt președinții propriilor partide intrate în Parlament: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu.

Voi trece în revistă și alte persoane pe scurt, care s-au apropiat de statutul de lider, dar au eșuat sau încă nu au fost pe deplin confirmați.

Emil Constantinescu a îngropat PNȚCD-ul, iar guvernarea CDR între 1996-2000 s-a dovedit a fi mai proastă decât cea PSD. Predarea sa prin refuzul de a mai candida la un al doilea mandat a fost un gest de slăbiciune politică iar în cele din urmă promisiunile sale au rămas neîndeplinite. Totuși, din toți politicenii români care au servit funcții majore în stat după 1989, Constantinescu se remarcă prin demnitate, chiar dacă nu prin leadership. Constantinescu nu a avut stofă de politician. 

Nicolae Văcăroiu a fost prim-ministrul cel mai longeviv după Revoluție (1992-1996). A servit sub Ion Iliescu și Emil Constantinescu. A fost președinte al României în 2007, ca urmare a faptului că între 2000-2008 a fost Președintele Senatului. Din 2008, este președintele curții de conturi, funcție apolitică. Deoarece de 8 ani nu a mai deținut o funcție politică, este destul de bătrân și este doar un membru obișnuit în PSD, Nicolae Văcăroiu a fost un lider în trecut, dar acum nu mai e. Spre exemplu, nici Ion Iliescu nu mai deține o funcție politică în stat, dar este totuși președintele de onoare al PSD.

Corneliu Vadim Tudor a fost un lider naționalist, dar a murit în 2015 și odată cu el și șansele PRM. 

Dan Voiculescu a avut o viziune politică cu influență, dar în cele din urmă a fost doborât de procesele în justiție. Corupția dovedită în cazul său a însemnat sfârșitul puterii sale directe iar Partidul Conservator înființat de el a supraviețuit doar pentru că Daniel Constantin a avut curajul și inspirația să-l dea pe Voiculescu pe mâna justiției.

Emil Boc a fost o figură ștearsă, folosită ca marionetă de Traian Băsescu, marioneta care nu a putut fi nici Tăriceanu, nici Stolojan. În cele din urmă, importanța sa pe scena națională a puterii politice a fost dată jos de protestele de stradă. Emil Boc este în cel mai bun caz un politician local.

Gigi Becali a reușit să intre la pușcărie și să se facă de râs de multe ori în public, inclusiv din postura de europarlamentar. Partidul fondat de el nu mai există.

Klaus Iohannis este de asemenea prin excelență un politician local. El a avut mare succes în Sibiu și a ajuns președinte ca urmare a unor circumstanțe neobișnuit de favorabile. La alegerile parlamentare din 2016, atât el, cât și Dacian Cioloș, prin imixtiunea în campania electorală a PNL și pri n declarațiile făcute, au pus umărul la îngroparea partidului. La următoarele alegeri prezidențiale, Klaus Iohannis nu are șanse împotriva unor candidați pe val ca Tăriceanu sau Gabriela Firea (care nici ei nu au multe șanse).

Liviu Dragnea și-a câștigat renumele ca prefect, iar apoi printr-un concurs de împrejurări a ajuns președintele PSD, însă victoria din alegerile parlamentare 2016 nu e meritul lui, Dragnea este condamnat penal, iar de unde a ajuns nu o poate lua decât în jos.

Nicușor Dan este un politician local, de București, care a pierdut jocul strategic la alegerile locale din 2012, când nu a făcut cunoscută candidatura sa drept consilier local. În 2016, a ieșit consilier local pe București, dar a abandonat promisiunile pentru o poziție obținută ca deputat. Partidul său nu are o orientare politică și pare mai degrabă o însăilătură de tehnocrați cu afirmații care de care mai opuse, fără experiență la guvernare și care a reușit să intre în guvern mai mult ca urmare a ponderii voturilor din București și din străinătate. Foarte probabil, ca multe alte partide micuțe și trecătoare, va intra în jocul compromisurilor politice prin care își va îndepărta electoratul. Perspectivele susținerii lui Dacian Cioloș ca premier, împreună cu PNL, precum și discuțiile despre o posibilă coaliție de dreapta, lipsa de claritate a modului în care ”se împarte ciolanul” și recentele certuri vor pune foarte probabil cruce acestei inițiative declarate ”anti-sistem”.

Niciunul din politicienii tineri nu are puterea necesară pentru a deține și păstra prin alegeri reconfirmate funcții politice majore. Obținerea primăriei unui oraș mare (cum a fost în cazul lui Funar sau al lui Boc Clujul, iar în cazul lui Sorin Oprescu și a lui Victor Ciorbea, Bucureștiul) nu reprezintă o garanție pentru accesul ca lider la păstrarea puterii la o scară națională.

Problema principală a României este că nu are suficienți lideri politici, iar din cei care încă mai sunt lideri, niciunul nu este o opțiune pe care votanții să și-o asume pe deplin. Nu există o cultură a formării și dezvoltării liderilor politici din cauza mediocrității care se exprimă în partide. Cine are curajul să critice în interiorul propriului partid și să plece bine ar fi în stare să își facă un nou partid (Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Theodor Stolojan) cu care să cîștige alegeri pe cont propriu.

În esență, ca urmare a fricțiunilor între acești trei lideri, PD a dispărut în 8 ani de pe scena politică a României (2006-2014), iar ceea ce începuse ca un partid de centru-dreapta este acum fragmentat, în timp ce PNL și ALDE sunt mai degrabă partide de centru. Dreapta politică în România a apus pentru mult timp, este o minoritate fragmentată.

Dacă Nicușor Dan va da dovadă de rezistență și voință politică refuzând în continuare orice alianțe și își va implementa măcar promisiunile din campania parlamentară, atunci el are șanse în cel mai bun caz să spere la un mandat de primar al Bucureștiului în 2020 sau la un nou mandat de deputat în 2020, dacă nu cumva USR crapă până atunci (lucru foarte probabil). Chiar dacă va candida la președenția României în 2019, nu va ajunge în turul 2 de scrutin, și Dan va găsi foarte greu să nu pice într-una din capcanele jocurilor de manevră pentru suținerea candidatului din turul 2. Prin comparație cu dinozaurii Tăriceanu și Băsescu, Nicușor Dan nu pare decât o meduză rătăcită în ape tulburi.

Concluzia? Ca de obicei. Nu prea avem cu cine vota. Așa că viața merge în continuare, putem conta pe faptul că în mod sigur se găsește cineva care să ne pună în pericol tihna, siguranța și munca de-o viață prin legile strâmbe care se dau, iar tinerii se feresc de politică în timp ce jocurile sunt făcute tot de niște foști comuniști.

Ștefan Alexandrescu

marketer și votant sceptic








%d blogeri au apreciat asta: