Nicola Tesla, geniul ce a luminat lumea

Pe 7 ianuarie 1943 Nicola Tesla a murit. Se împlinesc azi 75 de ani de atunci.

Încă de când studiam fizică în liceu, îl admiram pe Nicola Tesla, unul dintre cei mai mari inventatori care au trăit vreodată. Inventator al curentului alternativ, a concurat cu cele mai luminate minți ale timpului său pentru a aduce progres omenirii.

Ceea ce mă uimește cel mai mult este iniţiativa lui Tesla de a furniza electricitate fără cablu. Turnul pe care l-a construit cu acest scop a fost distrus pentru a preveni inamicii Statelor Unite să-l folosească în scopuri strategice. Nu încetez să mă întreb cum ar fi fost dacă ar fi avut șansa să termine proiectul. Lumea în care trăim ar fi fost complet diferită.

Am învățat foarte multe lucruri noi din acest documentar, o profundă perspectivă în trecut și dovada că cele mai mari invenţii ale omenirii, sunt aproape de fiecare dată folosite, mai întâi, în scopuri militare. Îmi imaginez, de asemenea că cine are înclinaţii tehnologice, va găsi plăcere în scenele de la muzeu.

Chiar dacă este evident că producătorii filmului nu au avut suficiente resurse, structura și povestea documentarului sunt destul de captivante și relevante în conținut pentru a-l face un film peste medie. O lecție bună de a face mult cu puține resurse.

 

Traducere a articolului „Nikola Tesla The Genius Who Lit the World” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Analytic Vision la 7 iulie 2011. Traducere de AIM. Copyright © Ştefan Alexandrescu

Anunțuri

Profilul clientului mediu de coaching. Analiza cantitativă a 16 interviuri pe 23 de dimensiuni.

  Demersul metodologic

În primăvara lui 2017, am condus în calitate de consultant în strategie de comunicare o serie de interviuri față în față cu clienți care au beneficiat de serviciile de coaching ale lui Ștefan Drăgan. De ce? Ca să știm ce să (continuie să) facă pentru fiecare din clienții săi și pentru a aborda o strategie de promovare. Răspunsurile prilejuite au fost analizate cu atenție și am ajuns să descopăr ce funcționează, ceea ce doresc să împărtășesc și cu tine, cititorul meu. Dacă și pentru practica altora de coaching se aplică, atunci acest articol ar putea fi unul care să facă lucruri să se întâmple și pentru tine, fără să-ți dai seama.

Aceste concluzii sunt doar pe baza celor 16 discuții de maxim 30 min pe care fiecare client intervievat a oferit-o, pentru a urmări cu atenție răspunsurile la 15-18 întrebări. Așadar, nu pot fi generalizate cu privire la nișa coachingului în România, însă oferă niște insight-uri interesante ca puncte de pornire. Eu cred că rezultatele dau de lucru și de gândit unui coach la început de drum și cuiva care este interesat de coaching, deoarece am măsurat atât aspecte cantitative (24 de trăsături de gândire ce sunt relevante în acest context, preț, durată, frecvență) cât și aspecte calitative. Rostul acestei mini-cercetări este să definească o strategie luând în considerare profilul clientului.

Întrebările au fost modelate după LAB Profile, despre care Ștefan Drăgan, client de-al meu în servicii de marketing, a publicat un articol în două părți, pe care te invit să le citești aici și aici.

Citește în continuare Profilul clientului mediu de coaching. Analiza cantitativă a 16 interviuri pe 23 de dimensiuni.

Mărturisire creștină împotriva masoneriei

Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

(Ioan, 8, 31-32)

Această mărturisire pe care o voi prezenta în scris sosește, din păcate, cu întârziere, trebuia făcută mai demult. Este vorba despre situația în care ne aflăm noi acum.

Observ de ani buni și consider că poporul nostru este împins să meargă pe un drum greșit, într-o direcție din care întoarcerea pare foarte greu de realizat. Faptul care m-a făcut să mă hotărăsc pentru această mărturisire este moartea. Am ajuns de mai multe ori în vecinătatea ei. Am pipăit-o. Și nu aș vrea să iau cu mine în mormânt această mărturisire.

Mă numesc Socaci Călin Bogdan, cu numele de călugărie Petroniu, am 55 de ani, sunt monah de aproape 20 de ani și hirotonit preot și duhovnic de mai mult de 10 ani. În prezent, fac parte din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, la o mănăstire cu cămin de bătrâni. Anterior, am mai fost detașat în Arhiepiscopia Iașilor.

În toată această perioadă am avut timp să cunosc bine și să îmi dau seama cu multă durere de problemele, slăbiciunile și greșelile oamenilor, în general, dar mai ales ale creștinilor, credincioșilor, în particular. Și vă mărturisesc că nu doresc nicidecum ca aceste rânduri să devină vreun act de acuzare sau ceva demascator împotriva acestor slăbiciuni și probleme, ci un strigăt de durere și de alarmare, de trezire de conștiințe, dacă este posibil. Și mai ales, încerc să fac acest lucru din poziția de preot al Bisericii lui Iisus Hristos.

În ultimii ani, viaţa și sănătatea românilor este atacată într-un mod din ce în ce mai agresiv de un CANCER cu tendințe evidente de metastază, care se întinde și cuprinde ușor, ușor, pe acuns, toate părțile importante ale societății și ale vieții oamenilor: politicul, justiția, armata, presa, învățământul, economia, socialul, credințele. Este vorba despre masonerie.

Aceasta se străduiește să pătrundă în toate segmentele vieții omului. Se folosește de orice metodă legală sau ilegală spre a controla conducerile tuturor acestor părți ale societății și de a le face să lucreze în interesul lor, nesocotind așezămintele și legile ţării. Masoneria este în același timp o mișcare îndreptată împotriva lui Hristos și a omului creat de Dumnezeu. Scopul acestei mișcări este unul luciferic: de a stăpâni și conduce creația lui Dumnezeu, de a-L îndepărta pe Dumnezeu din creația Lui, de a uzurpa prezența lui Dumnezeu.

Îmi amintesc că în perioada în care eram presat să intru acolo, am cercetat în această problemă pe marele Duhovnic și Părinte al nostru, Arsenie Papacioc. Cuvintele lui mi-au rămas în suflet pentru totdeauna. Mi-a zis așa: „Părinte, masoneria este o altă religie și ei au alt dumnezeu! Nu ne putem înscrie acolo. Îți spun despre cazul unui om care a făcut parte din ea. La intrare, la înscriere, se face promisiunea ca cei care devin membrii să-și poată păstra credința cu care vin: musulmani, evrei, budiști, creștini. Mai apoi, la gradele mai înalte, sunt presaţi să se lepede de credința lor și să rămână doar cu masoneria. Să vezi ce a pățit acest fiu duhovnicesc: la o așa zisă înaltă inițiere, i s-a poruncit să traverseze rapid o cameră care avea două uși, de intrare și de ieșire. A făcut omul așa, și mergând repede prin cameră, a observat sub picioarele lui, lipită pe podea, o fotografie mare cu chipul Mântuitorului. Așadar, l-au făcut să calce peste Hristos, adică să își calce în picioare credința, crezul și pe Dumnezeul lui. Iar în acea clipă, omul s-a înspăimântat și a plecat de acolo. Așa a ajuns să vină să se spovedească la mine. Așa l-am cunoscut.”

Nu doresc să acuz oameni, ci doar această ideologie eretică. E adevărat însă, că oamenii care au ales să facă parte din această mișcare au greșit grav, nedându-și seama de consecințe. Poate unii au ales să intre acolo din cauza fricii, datorate unor presiuni, alții din oportunism, pentru funcții importante, putere și pentru avantaje materiale, iar unii, pur și simplu, au fost amăgiţi și au făcut acest pas din simplitate prostească. Cea mai gravă este situația creștinilor, membrii Bisericii lui Hristos. Unii că aceștia au devenit duplicitari faţă de Hristos… Observ și vă mărturisesc cu durere cum acești creștini singuri pierd darul lui Dumnezeu și, în timp, își urâţesc chipul.

Revenind la situația mea, aș vrea să vă mărturisesc că de-a lungul timpului am fost și eu ademenit cu diferite avantaje și funcții înalte. Prețul era de a deveni mason. Cu ajutorul lui Dumnezeu, însă, mereu m-am împotrivit oricărei colaborări cu ei. Iar acest lucru a început să mă coste, deoarece au început să mă prigonească. Am fost izgonit din unele mănăstiri, mi s-au adus fel de fel de acuze neadevărate cu scopul de a mă compromite. În același timp, unii dintre oamenii care mă cercetau ca duhovnic pentru spovedanie erau intimidaţi sau chiar hărţuiţi. Într-un final, datorită poziției mele de a sta hotărât împotriva planurilor lor de a se infiltra în viața bisericii, m-au condamnat la moarte în cadrul unui ritual ucigaș, numit „arderea între coloane”.

Până în acest moment s-a încercat uciderea mea prin otrăvire. Numai Dumnezeu știe câtă suferință mi-a adus otrăvirea, căci, vă spun, otrava provoacă niște dureri foarte greu de suportat, timp de multe ore. Simți efectiv cum te afli la limita dintre viaţă și moarte. Faptul că mă aflu încă în viață se datorează milostivirii Bunului Dumnezeu, Care mi-a dat zile. Până și ei se mirau că nu mor. I-am auzit vorbind între ei și spuneau despre mine că m-am obișnuit cu otrava și am devenit imun.

De curând, am fost avertizat că se vor încerca asupra mea și alte metode de ucidere. De aceea, doresc să vă spun că nu am de gând cu niciun chip a mă sinucide sau scrie bilete de rămas bun. Nu intenționez să mor cu niciun chip. Mă simt foarte bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în putere.

Îmi asum responsabilitatea pentru cele mărturisite în această scrisoare. Am preferat să nu dau niciun nume pentru a nu supăra pe nimeni. Rămâne ca Dumnezeu Atotștiutorul să-i judece pe acești oameni dimpreună cu faptele lor.

În încheiere, rog autoritățile să scoată această mișcare, plină de ilegalități, în afară legii. Consider că poporul nostru are cu adevărat nevoie de ajutor. Amin!

guest post scris de Ieromonah Petroniu

Despre conștiința de oaie din turmă

 

Mândria de obicei funcționează în opoziție cu rușinea, aflându-se în percepția populară la capete extreme ale unui continuum. Astfel, este destul de improbabil ca cineva să se simtă mândru și rușinat de același lucru la un moment dat. Motivele pentru care se întmplă asta pot fi logice, dar, mai ales, psihologice. Pentru a înțelege cum funcționează mândria, e important să înțelegem cum funcționează rușinea, luând în considerare premisa că dacă s-ar găsi pe o monedă, pe fața opusă ar fi rușinea.

Aplicația pe care o aduc astăzi în analiză cu această ocazie este cea referitoare la conștiința patriotică.

De exemplu, eu, ca și alte vreo 20 de milioane de oameni, sunt român, deoarece m-am născut în România. Înainte de mă naște, nu am făcut cerere să mă nasc în România. Nu este ca și cum am avut de ales mai multe posibile alternative și am spus: ”România să fie!”. Așadar, eu nu am niciun merit personal că sunt român. Nu am făcut nimic deosebit ca să fiu român – este un fapt dobândit prin naștere. Aș putea, de exemplu, să-mi schimb cetățenia, teoretic vorbind, dar nu aș putea să-mi schimb originea și etnia.

De obicei, pentru ca cineva să se arate ”mândru” de o serie de fapte, se presupune că aceste fapte implică un merit sau o calitate, personale. Așadar, spre exemplu, la o extremă, părintele se poate arăta mândru de rezultatele copilului său dacă a investit niște eforturi, iar copilul a obținut o calitate. Un membru al unui partid poate fi mândru de partidul său dacă acesta a reușit să atingă un obiectiv propus. Asemănător, un părinte poate să-i spună copilului său că îi este rușine cu el dacă acesta alege să facă ceva care implică inferioritate, incompetență, viciu, eșec și risipirea eforturilor personale investite în educație. Un membru al unui partid se poate simți rușinat ca mebru dacă partidul per ansamblu ratează lamentabil un obiectiv ori se folosește de imaginea sa într-o manieră ce îl umilește. Rușinea proprie trebuie să determine o conștientizare a propriilor greșeli.

Până aici, lucrurile sunt clare.

Să analizăm așadar fenomenele următoare:

Cutare elev sau gimnastă reușește să câștige o medalie la o olimpiadă internațională. Un român primește o distincție internațională importantă (premiul Nobel, Palme D’Or). Prin urmare… dacă ești român trebuie să fii mândru‽‽‽‽‽ Pe bune‽‽‽ Păi de ce?

Știai tu cumva de românul acela că există înainte să afli că a câștigat acel premiu?

Tu cu ce l-ai ajutat ca să ajungă acolo? Prin ce efort l-ai susținut?

Ce calitate denotă asta despre cine?

Cu ce îl ajută pe el mândria ta?

Ce ai fi spus despre el dacă ai fi citit în ziar că se antrenează pentru acea performanță, dar încă n-a obținut-o?

Cutare român (aflat într-o funcție importantă) ”trage un tun financiar” sau dă o lege care este aspru criticată de societatea civilă sau prin proteste de stradă. Prin urmare, dacă ești român, trebuie să-ți fie rușine‽‽‽‽‽ Pe bune‽‽‽ Păi de ce?

L-ai ajutat tu să fure?

Ai dat tu legea aia?

Cu ce îl încurcă sau îl ajută pe el rușinea ta?

L-ai sprijinit în vreun fel?

Ce ai fi făcut dacă ai fi citit în ziar că se pregătește să dea cutare lege?

Dacă este să pornim de la premisa că oamenii sunt responsabili pentru propriile fapte, ei ar trebui să primească consecințele naturale ale acestor fapte: răsplată pentru performanță, rușine pentru eșec și viciu. De asemenea, dacă luăm în considerare că factorii de personalitate influențează mai mult decât factorii de mediu, cine a ajuns olimpic ar fi ajuns olimpic și dacă se năștea în Japonia, iar cine avea de furat, fura și dacă se năștea în Luxemburg. Etnia, naționalitatea, nu are nicio legătură cu performanța. Că unele sisteme educaționale sunt mai performante în anumite culturi decât în altele, e indubitabil. De exemplu, în cultura evreiască, există o preocupare pentru inteligența copiilor încă de când mama este însărcinată. În fața unor asemenea realități, este important pentru unii români să transmită mesajul ”și noi putem”. Desigur că și românii pot, dar nu pentru că românitatea lor ar fi vreo calitate inerentă în codul succesului. De ce oare nu se pune problema: ”persoana care a câștigat olimpiada este brunetă, sunt și eu brunet, prin urmare sunt mândru”? Deoarece asta nu e relevant?

Atunci când societatea este construită pe temelii competitive, superioritatea unor români în fața altor nații, prin reprezentarea lor politică, sportivă sau de altă formă, merită celebrată atunci când nu știi de fapt ce să celebrezi. Nu am citit în niciun articol despre performanța vreounui campion român de care se cuvine ”să fim mândri” care anume a fost elementul-cheie concret și specific ce l-a dus la acel succes și care poate fi folosit, cu antrenamentul corespunzător, de orice altă persoană.

Dacă nu este sănătos psihologic (și nici corect, cultural) să ne comparăm ca români cu alte nații, ce fel de comparație este sănătoasă? O comparație cu trecutul. De exemplu, dacă Ștefan cel Mare trăind astăzi ar fi dat sfoară în țară că vin rușii peste noi, cu un patriotism ca cel regăsit în mediul online românesc, ar fi obținut probabil rezultate de genul următor:

  • #vinrusii @Moldova (re-tweet de la Stefan cel Mare)

  • #unfriend_rusilor!

  • militarii în rezervă ar insista cu mărirea pensiilor sau eliberarea de jurământul militar

  • refugiații români din Europa de Vest ar deveni mai mulți decât cei africani

Se spune că românii se mândresc cu Eminescu. Asta nu i-a servit deloc lui Eminescu pe timpul cât trăia, chiar a avut parte de o moarte umilitoare. Se spune că românii se mândresc cu Brâncuși, Eugen Ionescu și cu Mircea Eliade. Dar aceștia ar fi vost vai și-amar de steaua lor dacă ar fi trăit în România în loc de Franța.

Revenind la mândria și rușinea de toate zilele, subtextul lor vine în raport cu realizările proprii pe care fiecare om consideră că le realizează în viață. Un om cu adevărat independent ce reușește să își îndeplinească obiectivele fără să conteze pe stat sau fără să se aștepte de la stat la mare lucru (în afară de taxe, piedici, birocrație și incompetență) nu stă să acorde prea multă atenție la ceea ce spun sau fac cei care nu au legătură cu domeniul lor, nici măcar olimpicii sau sportivii. Sunt prea preocupați să-și pună interesele la adăpost și să-și antreneze abilitățile necesare prin eforturi susținute spre a-și atinge obiectivele. Foarte adesea, progresele în societate se obțin ca urmare a eforturilor acestor oameni, în timp ce recunoașterea lor poate să se manifeste sau nu de către cei ce beneficiază de pe urma muncii lor. Mândria poate fi pentru ei o modalitate de manifestare în raport cu aceste eforturi. Cei care nu au motiv să se mândrescă sau nu găsesc motiv să se rușineze analizând propriile acțiuni se pot simți parte a unui întreg mai mare, nedeterminat, o turmă de oi români, ce reacționează la ce face unul sau altul, dar nu are suficient motive să iasă din amorțeala cotidiană pentru că treburile merg nici prea-prea, nici foarte-foarte. Lasă că merge și-așa!

O modalitate și mai comodă de a se depărta de posibilitatea de a obține rezultate similare este atribuirea unor calități greu obtenabile performerilor: ”nu oricine poate”, când în realitate poate oricine vrea să muncească. E adevărat că anumite culturi au înclinații mai puternice de a reuși în anumite domenii (de exemplu, persoanele de culoare în domenii sportive, atletice), deoarece există un fond genetic și cultural de performanță care favorizează obținerea succeselor, dar nu scutește de efort pe nimeni. Problema apare atunci când se produc exagerări. Nu vorbim de ontologia și metafizica păcatului strămoșesc moștenit de la Adam și Eva. Nu mai trăim în Evul Mediu, în care greșelile morale ale părinților ”pătau” întreaga familie. Fiecare se cuvine să fie responsabil pentru propriile greșeli și merite.

Un alt subiect comun este înfierarea unor români pentru ”nepatriotismul” de a prezenta aspecte negative ale societății românești în exterior, ca și cum nu am ieșit încă din vremea comunismului, în care divagarea de la planul cincinal chiar și prin presupunere era interzisă.

”Străinii” știu despre aspectele negative ale României și se așteaptă la aceastea, mai ales că sunt destul de similare cu ale altor țări din regiune și sunt destul de transparente și bine documentate. Ascunderea unor aspecte nu ar face decât să creeze o discrepanță între ceea ce se poate constata odată ce ajung în România și ceea ce a fost promovat.

Vorbind cu o familie de americani stabilită în București, care a locuit și în Republica Moldova, am constatat că tolerarea birocrației era o parte a specificului cultural și nu o sursă de nervi. Mulți români consideră inacceptabile și iau emoțional lucruri care nu pot fi schimbate de ei și care se manifestă din plin și în alte culturi. ”Ca la noi, nicăieri” nu trădează decât o ignoranță datorată lipsei de cunoaștere culturală și standardelor prea ridicate, care nu au nicio legătură cu realitatea, ci cu importanța pe care unii și-o dau propriilor viziuni.

Partea și mai interesantă mi se pare cea care se manifestă în relațiile interpersonale: se cuvine să te mândrești cu ce crede vecinul sau să te rușinezi cu ce crede iubitul.

De exemplu, îmi povestea cineva că e mândru că are un vecin credincios care este în Oastea Domnului (de parcă apartenența la o organizație ar fi un merit inerent în sine). L-am întrebat:

-L-ai încurajat tu să intre în Oastea Domnului?

-Nu.

-Ești și tu membru acolo?

-Nu.

-Vă vedeți duminica la Biserică?

-Nu, nici nu merg la Biserică.

-Ai ales să te muți aici pentru că vecinul era în Oastea Domnului?

-Nu.

-Și-atunci nu înțeleg unde e meritul tău de te mândrești cu el.

Altă scenă. Într-un grup de cunoștințe care au făcut o ieșire din oraș, am fost atenționat că prietena cu care am mers are niște convingeri diferite de ale mele și acestea se reflectă negativ asupra mea, deoarece cine se aseamănă să adună și cu o asemenea persoană vreau eu să-mi petrec timpul? La această abordare, eu am reacționat în felul următor:

Scuză-mă, dacă vrei ca în mașină cu tine să nu urce oameni care au convingeri diferite, cred că e o idee bună să le dai un chestionar în care să îi întrebi care sunt viziunile lor pe toate subiectele care te interesează și apoi să stabilești dacă au permisiunea să se urce cu tine în mașină. Eu nu sunt responsabil pentru ce crede prietena mea și nici tu nu ești responsabil pentru alegerile mele cu privire la cu cine îmi petrec timpul. Poate că nici mie nu-mi place prietena ta, dar respect alegerea pe care ai făcut-o fără să te judec pentru asta. Un om este mai mult decât suma convingerilor sale pe un anumit subiect cu care se întâmplă ca tu și eu să nu fim de acord.

Așadar, în spatele mecanismului rușinii și al mândriei, se ascunde dorința subconștientă de a controla ca tot ceea ce intră în spectrul atenției să fie exact așa cum crede fiecare că se cuvine sau trebuie să fie, iar cei care îndrăznesc să gândească altfel, sunt excluși, judecați, de parcă oamenii ar trebui să gândească sau să se comporte toți la fel. Ferească Sfântul să aibă cineva o gândire opusă față de curentul majoritar de opinie, sau față de curentul de opiniei al presei, căci corectitudinea politică nu admite opoziție. Nici dictatura nu admite opoziție. Prin amenințarea rușinii, orice atitudine sau gândire care nu este conformă cu ce decretează o autoritate, este pusă la zid, împreună cu cei ce îndrăznesc să nu își reformeze gândirea.

Dau un exemplu de discuție redundantă de pe Facebook messenger:

-Sunt multe comentarii la articolul despre elevul olimpic!

-Nu mă interesează subiectul.

-Cum poți să spui așa ceva? Nu ești patriot?

-Păi tu ce gest patriotic ai făcut? Ai dat post, share și like? Wow, cred că Ștefan cel Mare se răsucește în mormânt de emoție de patriotismul tău! Cu oameni ca tine, Imperiul Otoman ar fi fost învins încă de acum jumătate de mileniu!

Eu sunt român și nu mă mândresc cu asta, nici nu mi-e rușine, așa cum nu mă mândresc și nu mi-e rușine că sunt brunet. Așa m-a făcut mama și nu am niciun merit în asta 🙂 . Nu mă consider patriot, deși am făcut pentru drepturile românilor mai mult decât mai fiecare din cei pe care îi cunosc (propuneri de modificare și inițiere legi, lobby, participare la proteste, petiții, informare publică, încurajarea procesului de vot electoral). Și ce? Patriotismul, chiar de-ar fi un merit, nu e ceva care se manifestă așa cum cred unii.

Pentru informația celor care consideră că patriotismul constă în a-ți afișa pe toate ”gardurile virtuale” mândria față de campionii români și rușinea față de politicienii români, țin să aduc aminte:

  • partidele care au afișat o platformă ”patriotică”, de dreapta, naționalistă, au avut de-a lungul timpului rezultate mizerabile în alegerile parlamentare și au fost ridiculizate de mass-media;

  • politicienii votați de marea majoritate a celor care au fost la urne au dat și aplicat legi care i-au protejat pe cei care au subminat economia națională, au trădat interesele economice și teritoriale ale României (vezi Insula Șerpilor, Ucraina, datoria Germaniei la România, Tezaurul de la Moscova), au incitat la război civil (vezi Revoluția, Mineriadele) și i-au protejat pe foștii torționari comuniști;

  • prin politica de distrugere a învățământului românesc, cei care ar fi putut avea performanțe intelectuale și științifice în România au fost încurajați să se afirme în străinătate;

  • aproape orice inițiativă politică cu iz naționalist riscă să fie asociată cu eticheta ”legionară”;

  • statul român, de-a lungul timpului, a demonstrat că nu merită nici măcar încrederea propriilor cetățeni.

În aceste condiții, manifestarea patriotismului (vezi soții Teodorovici, Teo Peter, Antonie Iorgovan și alții) poate dăuna grav sănătății. Statul român nu te vrea patriot, căci asta e împotriva intereselor politicienilor. Așadar, ca să parafrazez un alt blogger, dacă nu vrei să te calce avionul în timp ce te plimbi prin pădure sau să te înjunghii accidental în inimă de trei ori, bine ar fi pentru tine să nu fii (prea) patriot. Sau să primești telefoane în miez de noapte, așa cum a primit și Cornel Mihalache de la Gelu Voican Voiculescu: ”Se găsește un glonț și pentru tine!”. E OK să fii patriot de turmă, patriot de social media. Nici prea mult, nici prea puțin. Așa cum e PSD-ul: puțintel înainte de alegeri, că dă bine în poză.

PS: Ține minte să dai post, like și share, că altfel s-ar putea să-mi fie ”rușine” cu tine că nu ești suficient de ”patriot” 🙂

Comportamentul pe Twitter (Dacă eşti la început)


Am luat câteva decizii cu privire la comportamentul pe twitter care reflectă viziunea mea despre networking, viziune pe care aş vrea s-o împart cu tine. Înainte de toate
Twitter este un instrument. Abraham Maslow a zis cândva ceva de genul: “Fii atent la cine deţine ciocanul. S-ar putea ca totul din jur să i se pară cuie”.

Am început să folosesc Twitter după ce am participat la 2 evenimente, Conferința RoTwitter şi Webstock 2009. Asta înseamnă că am văzut o mulţimeee de oameni vorbind despre ce să faci și ce să nu faci pe Twitter. Voi urmări asta în continuare. Dar, mai important decât asta este că Twitter este un instrument pentru branding personal, pe care ar fi bine să-l utilizezi în mod corespunzător. Chiar dacă nu doreşti să-l foloseşti ca pe un instrument de branding personal, aceasta nu schimbă faptul că asta este.

Desigur, Twitter este ușor de utilizat.

Dar atenție modul în care îl utilizezi. DE CE?

Mai întâi de toate, ia în considerare cine este pe Twitter.

1.Pe cine urmăreşti spune o mulțime de lucruri despre tine. Dacă, de exemplu, cineva pe care nu-l cunosc îmi cere permisiunea să-mi urmărească postările şi nu exista nimic despre el/ea pe profil, niciun link, şi nu cunosc acea persoană, verific ceea ce scrie și pe cine urmăreşte. Dacă urmăreşti 4 persoane, din care 1 este vecinul tău, NU EŞTI RELEVANT.

În al doilea rând, dacă începi să scrii, scrie lucruri interesante sau cel puțin decente, astfel încât oamenii care au decis să te urmărească să aibă ce să citească. Ceea ce scrii definește prescripţia celorlalţi despre tine. Aminteşte-ţi că fiecare utilizator primeşte postările tale după ce începe să te urmărească, ceea ce înseamnă…

2. Scrie numai lucruri relevante care împărtășesc o viziune profesională destul de interesantă pentru cei care citesc. De exemplu, urmăresc peste 100 de conturi de twitter. Nu e mult, dar dacă as avea în stream-ul meu numai lucruri de genul “M-am trezit. Bună dimineața „sau „M-am trezit. O dimineață nasoală.” aş avea impresia că-mi pierd timpul. Twitter nu este Messenger. Există anumite metode pentru a relaţiona pe twitter. Sunt numite following, DM și RT. Altfel, vei obține reacția lui Călin Fusu la Raluxa, despre care poţi citi aici, printre altele.

Apoi, când urmăreşti, cel puțin urmăreşte oameni care scriu ceva. De exemplu, i-aş urmări pe Richard Bandler, sau David Fincher, cu excepția faptului că ei nu scriu nimic. Aşa că…

3. Un strălucitor coş gol nu va fi foarte util pentru tine. Este la fel ca cei care poartă ochelari de soare oribili doar pentru a ieşi în evidenţă, evidenţiind doar faptul că habar n-au să-şi aleagă ochelarii. Dacă urmăreşti „celebrităţi” care nu scriu nimic, ai arăta că cineva care e pe Twitter doar pentru a se lăuda. Twitter este despre conținut.

Twitter, prin natura sa este un mediu foarte PUBLIC. Unul dintre lucrurile care se vor întâmpla atunci când oamenii te vor urmări este să te citeze. Deci, dacă aduci relevanță, s-ar putea ca cineva să valorifice, republicând postarea ta. Asta nu constituie e un pericol în sine. Ce vreau să spun este… De ce să-ţi pese de selectarea persoanelor cărora le permiţi să te urmărească?

De exemplu, am primit cerere de urmărire de la: spammeri, un tip care era pentru legalizarea drogurilor și nu a scris nimic original pe blog-ul său timp de o lună, o femeie care desfășoară un fel de ritual ciudat, fete îmbrăcate sumar care căutau chat-ul, etc. Am decis să nu permit acestor oameni să-mi vizioneze streamline-ul, pentru că am o responsabilitate față de conținutul meu și modul în care este folosit. Aşa că…

4. Să fii relevant/ă pe Twitter este o muncă grea. Nu e vorba despre cantitate, ci despre calitate. Nu contează cât de mulţi followeri ai, contează că ei sunt în ținta ta. Gândeşte-te la Twitter ca la un instrument pentru a exersa comunicarea în mod concentrat. Ai un public. Ai un mesaj. Ai informații. Foloseşte-le. De exemplu, am câteva sute de followeri pe Twitter. Știu că nu e mult, dar sunt mândru de fiecare dintre ei, pentru că i-am verificat. Pe toţi. M-am dus pe pagina lor, am verificat postările lor, pagina lor de web, pe cine urmăresc, cine îi urmăreşte. Dacă vrei să fi relevant, fii relevant pentru oamenii potriviţi!

Apoi, foloseşte Twitter ca sursă de informații în timp real! Obişnuiam să citesc despre evenimentele din comunicatedepresa.ro sau din buletine, să nu mai vorbim despre faptul că marile mase au iluzia că informația este la TV. Eu încă mai folosesc Web 1.0, dar dacă urmăresc oamenii potriviţi, evenimentele și toate știrile relevante vor ajunge la mine. Drept concluzie…

5. Există o diferență între date și informații. Dacă sunteți pe Twitter, puteți obține informații de la sursele de încredere. Bine ați venit în lumea reală!

Trei dintre alte motive pentru care postările mele sunt protejate, ceea ce înseamnă că nu poți vedea ce scriu decât dacă îţi permit, sunt:

6. Privacy. Când scriu ceva despre ceea ce fac acum, în viața mea, am de împărtăşit ceva ce spune despre mine: ce fac, ceea ce nu fac, ceea ce cred, ceea ce am citit, ceea ce eu consider că fiind relevant, cât de mult interacţionez, câţi oameni mă urmăresc, cine mă urmăreşte, etc.

Viața ta personală este viață și ar trebui să rămână personală. Fii atent la ce şi cât expui din aceasta. Nu poţi modifica postările pe twitter. Nu e ca un post pe wordpress pe care îl poţi edita după bunul plac. Odată ce ai pus-o acolo, poţi s-o păstrezi sau s-o ștergi. Nu-ţi va veni să crezi cât de multe informații reale poate obţine cineva care are acces la doar o parte din informațiile tale.

7. Dacă ai posibilitatea de a cunoaște publicul gratuit, de ce nu o foloseşti? Este practic un instrument care îţi permite să cunoşti exact cine este suficient de interesat să citească ceea ce scrii. Și când scriu exact, e chiar aşa! Dacă îţi ţii postările protejate, cei cărel vor vrea să citească vor trebui să îţi trimită o cerere. Poţi viziona apoi informațiile despre ei și selectezi cui îi permiţi să vizioneze profilul tău.

8. Penuria. Dacă știți că nu oricine (inclusiv orice tip care rătăceşte pe Google, care nici măcar nu știe ce este Twitter) poate vedea profilul cuiva, nu este atât de interesant, aşa e? Nu eşti atras de ceea ce oricine poate obține. Și ai toate motivele pentru aceasta. Twitter este pentru oameni inteligenţi care știu să-l folosească.

Alte 2 lucruri pe care vreau să le adaug sunt…

9. Este foarte indicat să citeşti ceea ce scriu oamenii pe care îi urmăreşti, este o dovadă de interacțiune și prezență, să nu mai vorbim bun simț. Desigur, este posibil să ai perioade când nu urmăreşti timp de o săptămână, așa cum am eu făcut săptămâna trecută. Nu e nevoie să-ţi petreci o oră pe zi citind postări pe Twitter, accesând link-uri și Re-Tweeturi, dar dacă faci asta, nivelul la care îți trăiești viața ta s-ar putea îmbunătăți în mod substanțial. Un alt lucru cu care ar trebui să fii atent este: cu cât mai multe persoane urmăreşti, cu atât va fi mai scurtă perioada acoperită de 3200 de postări pe care le vei putea vizualiza.

10. Twitter este cel mai grozav instrument de autodisciplina în ceea ce privește sursele de informare, ceea ce înseamnă că trebuie să alegi.

Pentru mai multe sfaturi cu privire la modul de a folosi Twitter, îți sugerez să consulţi Twitter Help. Dacă ți-a plăcut acest articol, te rog să recomanzi link-ul, trimite-l pe Twitter şi/sau lasă un comentariu. De asemenea, te rog să lăsa aici ca un comentariu orice alte resurse relevante cu privire la modul de a folosi Twitter pe care s-ar putea să le cunoşti. Mulţumesc.

[Later edit: La data publicării în română a acestui articol, nu mai folosesc în mod active Twitter]

Traducere a articolului „Twitter Behavior (If You Just Started)” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Analytic Vision la 8 octombrie 2009. Traducere de AIM. Copyright © Ştefan Alexandrescu

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

%d blogeri au apreciat asta: