Top 10 lung-metraje româneşti de ficţiune – 2013. Partea I.

25 05 2015

Concluzii

Deja a trecut un an de când am început să scriu despre filmul românesc pe Discerne (mai 2014), aşadar acum mă bucur să pot realiza o analiză mai completă pentru filmele anului 2013. Dacă încă mai am de văzut multe din documentarele româneşti lansate în 2013, pot spune că am văzut aproape toate filmele de ficţiune care meritau a fi văzute din acest an, în afară de A Long Story, care nici nu a rulat măcar ocazional în România şi pe care l-am prezentat în acest top ca bonus.

Iniţial voiam să fie o serie de 10 articole. Peste 30 de articole şi 100 de filme româneşti mai târziu, iată-ne aici, dragi cititori.

2013 a marcat un an cu multe filme româneşti de lung-metraj şi mediu-metraj, în total peste 50 (Observatorul cultural, a numărat doar 26). 2014 a urmat cu un număr aproximativ egal de filme.

Din aceste 11 filme româneşti selectate mai jos, doar 4 sunt producţie 100 % România.

Dacă aş fi ştiut că numărul producţiilor româneşti doar din 2013-2014 trecea de o sută, nu îmi mai asumam sarcina de a scrie despre toate, în dorinţa de a oferi o perspectivă completă, de ansamblu, asupra cinematografiei româneşti. Am încercat să fac tot ce am putut, ca pasionat cinefil şi m-am bucurat să descopăr, cu această ocazie, mici bijuterii de care altfel nici nu aş fi ştiut că există.

Am încercat să păstrez o notă cât mai obiectivă, cu riscul de a supăra unii producători şi regizori (ceea ce s-a şi întâmplat). Consider că producţia românească de film este seja suficient de amplă şi solidă cât să aibă cu ce să se laude (e adevărat, mai mult pe partea de documentar) fără să fie cazul să ridicăm în slăvi producţii medii sau doar bune. Cea mai regretabilă situaţie este cea în care filmele proaste nu sunt sancţionate cu critici argumentate pe măsură sau, mai rău, sunt promovate ca filme bune.

Când apreciez un film, îl fac după aceleaşi standarde pe care le folosesc şi la producţiile americane, europene sau asiatice. Aceste criterii sunt tranşante şi mă întreb de fiecare dată ce notă aş da filmului respectiv dacă ar fi produs într-o altă ţară. Am desigur, admiraţiile mele pentru regizori care n-au făcut film prost (în această categorie scurtă îi îinclud pe Porumboiu, Puiu şi Caranfil). Îmi place, de exemplu, Dan Chişu ca om, dar sunt conştient că filmele lui nu strălucesc, ci de regulă sunt proaste. Nu-mi place Cristian Mungiu, dar apreciez filmele lui bune. Îmi place Iulia Rugină ca autoare de scurt-metraje, dar nu de lung-metraje. Exemplele pot continua. Ce contează este să apreciez filmul de sine stătător, fără să iau în considerare cine l-a făcut, din ce ţară, cu ce bani şi care e povestea din spatele lui – căci spectatorul trebuie să fie în stare să înţeleagă mesajul său şi fără a cunoaşte aceste detalii.

 

 

Stabilirea anului

În demarcaţiile mele, am folosit următoarea regulă pentru determinarea anului filmului. Anul filmului este socotit anul în care a avut prima rulare în Bucureşti. Dacă nu a rulat în Bucureşti deloc, atunci anul filmului este socotit data primei rulări în România (de exemplu, în cadrul unui festival sau a unei proiecţii speciale pentru un public restrâns). Dacă nu a rulat în România, atunci data premierei sale în altă ţară, fie în reţeaua naţională, fie în festivaluri.

Spre exemplu, atât Closer to the Moon, cât şi Quod Erat Demonstrandum au avut premiera mondială în cadrul unor festivaluri internaţionale în 2013, dar au apărut în reţeaua cinematografică din România în 2014, prin urmare anul lor trebuie să fie socotit 2014.

Aşadar, anul care apare pe imdb sau Cinemagia în dreptul fiecărui film poate fi diferit. Anii vehiculaţi pentru filmele din acest top sunt 2012-2014, dar ştim cu toţii că de fapt anul corect pentru premiera unui film ar trebui să fie cel al lansării sale în cinematografe şi, de regulă, în capitala ţării de (co)producţie.

În România, este încă o practică foarte curentă ca un film să fie gata într-un an, să fie proiectat prin nişte săli obscure ştiute de puţini sau pe la tot felul de festivaluri de care puţini au auzit, ca apoi să aibă o premieră anemică 1-2 ani mai târziu. Astfel se face că un top al filmelor româneşti de ficţiune pe anul 2013 se poate realiza abia la jumătatea lui 2015, când am reuşit să văd şi (pen)ultimul din cele care au avut premiera (oficială sau nu) în Bucureşti.

 

 

Recomandări

Punctajul pe care îl folosesc de mulţi ani este de la 1 (minim) la 10 (maxim). 5 este valoarea pentru un film mediu, mediocru, acceptabil (nici prost, nici bun). Ce este peste 5 sunt filme bune şi foarte bune.

Vă recomand să vedeţi primele 8 din aceste filme, când şi dacă aveţi ocazia, pentru că veţi avea de ce să vă bucuraţi. Ele sunt mărturisirea vie a talentului, efortului şi promovării cinematografiei româneşti.

Deci am hotărât că filmele de jos merită văzute după ce am citit personal zeci de cronici şi articole, apoi le-am văzut şi le-am notat corespunzător. Am scris mai multe despre strategia mea de selecţie a filmelor aici.

Totuşi, trebuie să recunosc că dacă mă doare mintea de la trailer sau mă apucă râsul fără să fie vreo comedie, nici nu îi acord vreo şansă vreounei producţii româneşti.

 

 

Topul efectiv (detalii despre fiecare din ele, săptămâna viitoare)

  1. Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism/Métabolisme ou Quand le soir tombe sur Bucarestcand-se-lasa-seara-peste-bucuresti-sau-metabolism-998379l

  2. Poziţia copilului / Child’s Pose

  3. O vară foarte instabilă// A Very Unsettled Summer

  4. La limita de jos a cerului /The Unsaved

  5. Carmen
  6. Roxanne

  7. Déjà Vu

  8. Domestic

  9. Condamnat la viaţă / A Farewell to Fools

  10. Câinele japonez/The Japanese Dog

Bonus:

A Long Story

Am publicat prima dată un draft al acestui articol în mai 2014 şi l-am rescris în mai 2015, datorită faptului că pe 22 mai 2015 a avut premiera filmului Carmen.

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film





Obiective în Bucureşti

23 05 2015

Pe 24 mai, este Ziua Internationala a Gradinilor Zoologice si Parcurilor. Un amic de-al meu vine în Bucureşti în acest weekend şi m-a rugat să îi recomand câteva obiective pe care să le viziteze împreună cu fiul său. Aşa că m-am gândit să vă împărtăşesc şi vouă lista mea subiectivă şi făcută în grabă.

Palatul Parlamentului . Turul Palatului Parlamentului se face în 4 limbi şi costă vreo 20 lei de persoană. Nu se fac poze înautru.

Dacă mergeţi la Palatul Parlamentului, vizitaţi şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană (cu intrarea pe Calea 13 septembrie)

Muzeul Satului

Parcul Herastrau langa Muzeul Satului. În parcurile Cismigiu si Herastrau se poate inchiria barca cu buletinul (10 lei pe ora). Se poate împrumuta şi bicicletă gratis.

Arcul de Triumf langa Herastrau

Manastirea Casin

Parcul Kiseleff

Muzeul Taranului Roman

Piata Romana

Calea Victoriei de la intersectia cu blvd Dacia pana in Splaiul Independentei are urmatoarele obiective de-a lungul ei in dreapta si in stanga: Teatrul Act, Biserica Alba, Piata Amzei, Hotelul Radisson (traversezi hotelul si este piscina), Piata Revolutiei, Muzeul National de Pictură (o colectie de artă impresionantă), Monumentul Eroilor Revolutiei, Sala Palatului, Biserica Kretulescu (una din putinele din Romania care are picturi din Apocalipsa), Parcul Cismigiu, Hotel Novotel, Orange Concept Store (a must see), Teatrul Odeon, cladirea istorica a CEC-ului, Banca Nationala a Romaniei, centrul istoric al capitalei.

Aproape de Palatul Parlamentului este si Manastirea Antim, monument istoric.

O călătorie impresionantă ar trebui să fie cea cu tramvaiul 41, de la un capăt la celălalt. Tramvaiul este numit „metroul de suprafaţă” şi strabate un sfert din Bucureşti. Capătul cel mai accesibil este la Piaţa Presei Libere, foarte aproape de două din ieşirile din Herăstrău şi de muzeul Satului.

O altă călătorie cu tramvaiul oferă o panoramă interesantă a Bucureştiului: 1. Tramvaiul are un traseu în formă de cerc: Podul Basarab (care a fost dat în folosinţă abia luna trecută complet – şi care poate fi admirat de la distanţă de pe linia lui 41 pe podul Grant) – Banu Manta – Pasajul Victoriei – Ştefan cel Mare – Obor – Dristor (una din principalele intersecţii din Bucureşti şi nod de metrou) – Mall Vitan – Timpuri Noi – Biserica şi cimitirul Eroii Revolutiei (una din cele mai mari catedrale din Bucureşti) – zona industrială – Cotroceni AFI Palace (cel mai mare Mall din România – trebuie neapărat să intraţi, e o carieră în piatră, arhtectura efectiv îmbină piatra masivă cu structurile moderne si e si patinoar) – Grozăveşti – pod Basarab.

Staţii de metrou cu arhitecturi interesante şi lucruri de văzut:

Magistrala M1 (Republica-Dristor 2):

  • Titan (ieşire la Parcul Titan, foarte frumos amenajat şi de vizitat),

  • Dristor (toată staţia de metrou, cu ambele terminale – e imensă; într-o vreme, aici erau organizate expoziţii de fotografie şi de pictură),

  • Piaţa Unirii (pasajul dintre cele două staţii e impresionant acoperit cu… reclame – sigur nu ai să vezi aşa ceva nicăieri în altă parte în România),

  • Izvor (staţia cea mai aproape de Palatul Parlamentului – iar în parc se închiriază biciclete cu buletinul – e coadă tot timpul si are loc de joacă pentru copii),

  • Eroilor (Obiective turistice: Opera Română, Parcul Operei şi Catedrala Sf. Elefterie, una din cele mai mari din Bucureşti, Parcul Eroilor, Monumentul Eroilor Sanitari şi un monument închinat soldaţilor. Staţia este imensă, iar de-a lungul ei sunt 2 staţii de autobuz şi troleibuz),

  • Crângaşi (contact cu tramvaiul 41 şi acces la cel mai mare lac din Bucureşti: Lacul Morii),

  • Basarab (din nou una din staţiile uriaşe, şi cu accesul foarte facil la patru coridoare de metrou),

  • Gara de Nord (după Piaţa Unirii şi Piaţa Victoriei, cea mai mare staţie de metrou din Bucureşti – 6 ieşiri),

  • Piaţa Victoriei (cea mai modernă staţie de metrou din Bucureşti – ieşire directă către Parcul Kiseleff şi către Guvern. Este atât de frumos amenajată, încât merită vizitat ca obiectiv în sine),

  • Obor: blocul cel mai mare din tot Bucurestiul, se zice ca gazduieste echivalentul a trei sate; cea mai modernă staţie de metrou din Bucureşti după Victoriei; piaţă modernă; intersecţie principală; parcul din faţa primăriei are statui, iar sediul Primăriei sect. 2 este absolut impresionant.

Magistrala M2 (Berceni – Pipera):

  • Berceni (metroul circulă la suprafaţă),

  • Dimitrie Leonida (modele mozaicate frumoase),

  • Piaţa Sudului (singura staţie în care ieşi direct din metrou în mall),

  • Eroii Revoluţiei (acces la Biserica şi Cimitirul Eroilor Revoluţiei),

  • Tineretului (acces la Parcul Tineretului, cel mai imens din Bucureşti – are si un parc de joaca pentru copii),

  • Piata Unirii (Patriarhia, parcul, Biblioteca Naţională, centrul istoric vechi),

  • Piata Romana (ah, celebrele coloane de la metrou si de la suprafata),

  • Piata Victoriei (cu sediul Guvernului),

  • Aviatorilor (iesiri in Piata Charles de Gaulle spre Televiziune si spre Parcul Herastrau).

Magistrala M3 (Anghel Saligny – Preciziei):

  • 1 decembrie 1918 (statia arata destul de modern, acces la o catedrala mare, la o piata si la o intersectie principala),

  • Politehnica (AFI Palace Cotroceni, cel mai modern mall din România, alături de Palas din Iaşi),

Magistrala M4 (Gara de Nord – Parc Bazilescu):

Parc Bazilescu – parcul e încântător, mai ales primăvara şi vara – este şi o biserică mare foarte frumoasă de cealaltă parte a străzii faţă de parc.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Originile numelor cartierelor bucurestene (9 noiembrie 2011)





Studiu electoral de marcă, de Ştefan Alexandrescu

22 05 2015

Acum 10 ani, în 21 mai 2005, am prezentat proiectul „Studiu electoral de marcă”, evaluat în cadrul FEAA (Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din Iaşi). Proiectul a fost prezentat în cadrul secţiunii „management-marketing” a concursului studenţesc EconomMix şi a câştigat locul I. Desigur, acest proiect nu mai are în cariera mea o valoare deosebită, dar este mai mult o amintire specială, deoarece este prima cercetare pe care am realizat-o ca student. Cercetarea nu are dpdv statistic reprezentativitate (pornind de la date nu se poate ajunge la o generalizare sociologică din cauza numărului redus de participanţi), dar concluziile sale sunt corecte metodologic şi faptic. Cu această ocazie, re-public studiul şi rezultatele lui. Cercetarea o poţi găsi aici , iar prezentarea în powerpoint aici .

Acest studiu, la nivelul la care a fost realizat, ca o cercetare studenţească independentă, aduce avantajul testării unei percepţii care s-a verificat în timp. Ca şi evidenţă de cercetare, este nereprezentativă din punct de vedere sociologic şi de marketing. Totuşi, acest chestionar, ca stil de realizare şi ca idei folosite în alcătuirea lui, din programarea neuro-lingvistică (NLP), după cum au arătat şi rezultatele pe acest lot psihologic de 88 de indivizi (un univers al cercetării pe care se poate lucra în domeniul pretestării psihologice pentru operarea unor concluzii), are puterea de a scoate la iveală o serie de aspecte inconştiente fundamentale pentru comunicarea politică.

Studiul mai prezintă şi avantajul că a fost realizat în perioada imediat după anunţarea candidaturii la preşedenţie a actualului preşedinte, în contextul politic în care candidatul formaţiunii politice Alianţa DA (PNL-PD, facţiune care de atunci s-a “spart” în 3 formaţiuni politice distincte) s-a retras. Indicatorii de atunci arătau că Alianţa ar avea mai multe şanse cu Băsescu drept candidat decât iniţial, cu Stolojan.

Evoluţia evenimentelor a demonstrat puternic cum percepţia publicului era pregătită pentru a-l prefera mai întâi pe Traian Băsescu, apoi a-l pune la zid pe Adrian Năstase, care ajunsese în 2006 să fie considerat conform sondajelor cel mai corupt român.

Identificarea acestor factori inconştienţi în rândul maselor reprezintă genul de sondare a publicului care a adus puterea în mâna unor lideri ca Tony Blaire şi Bill Clinton. Aici nu mai este vorba de sondarea pentru detectarea a “ceea ce vrea poportul”, ci sondarea a “cum vrea poporul”… să-i fie livrată informaţia. Aflând aceste lucruri, se poate configura la nivel de strategie, cu mult timp înainte, o campanie care să pună în valoare punctele forte ale percepţiei pentru un anumit candidat. De exemplu, realizându-se un asemenea studiu cu jumătate de an înainte de alegeri şi constatându-se potenţialul mai mare pe canalul auditov al unui anumit politician, se poate insista pe comunicarea unor mesaje puternice prin intermediul radio-ului.

Automat, în momentul în care unul dintre candidaţi are o percepţie mai puternică în rândul indicatorilor Vizual, Auditiv, Kinestezic, de aproape 2 ori mai mare decât contra-candidatul, balanţa înclină de partea celui care reuşeşte să iasă cel mai bine în evidenţă, lucru demonstrat şi de proactivitatea şi locul controlului intern demonstrate în ultimii 3 ani de către “preşedintele jucător”.

Dacă această cercetare a fost una “interesantă” luând în considerare doar o singura dimensiune, respectiv modalităţile din programarea neuro-lingvistică, rezultatele ar putea fi multiplicate în precizie şi în efect dacă ar fi surprinse atitudinile inconştiente pe mai multe dimensiuni strategice, mergând chiar până la zeci. Apoi aplicarea pe un eşention reprezentatriv a respectivului studiu ar putea avea un impact decisiv pentru viitorul oricărui partid politic românesc ce ar hotărâ aplicarea unei asemenea cercetări.

Acest studiu, realizat in interes de curiozitate ştiinţifică din propria iniţiativă a coordonatorului acestui studiu, se dovedeşte a fi cu atât mai valoros cu cât ar intra în atenţia opiniei publice, a specialiştilor şi a membrilor puterii politice, mai ales luând în considerare evoluţia evenimentelor din octombrie 2004.

Chestionarul a conţinut 10 întrebări care au fost adresate trecătorilor pe stradă, lotul de 88 de oameni fiind compus mai ales din tineri şi gândit iniţaial din anumite rigori argumentate. Cei trei operatori au realizat sondajul în 4 ore, după care prelucrarea informaţiilor s-a făcut pe hârtie, iar ulterior s-au prelucrat o serie de grafice în Excel. Obiectivele chestionarului au fost să intre în mintea alegătorului şi să observe percepţia asupra partidelor şi a candidaţilor, folosind elemente de bazele senzoriale din programarea neuro-lingvistică.


Principalelele concluzii ale cercetării au fost (valabile în octombrie 2004):

  • Principala grupă de vârstă dezamăgită şi neiunteresată de viaţa politică sunt între 27-35 ani

  • Tineretul ţine partea lui Băsescu

  • Aproape jumătate din cei intervievaţi (deci care au declarat că nu s-au hotărât cu cine votează) erau pe deplin hotărâţi cu cine votează la sfârşitul întrebărilor.

  • Marea majoritate a celor intervievaţi (53 %) aleg un câştig pe termen scurt în defavoarea unuia pe termen lung.

  • Cei mai mulţi din cei la care s-au putut stabili corelaţii (18%) văd investiţia în votul pentru Băsescu ca una pe termen lung.

  • Peste un sfert din populaţie (frecvenţa ce mai mare) sunt preocupaţi de probleme sociale.

  • Pe români îi deranjează cel mai mult corupţia (în special pe cei din grupa 18-26 ani) şi din aceştia, majoritatea detaşată (38 % ar vota cu Băsescu), acest fenomen fiind corelat cu preocuparea pentru un loc de muncă. Pe locul doi în topul priorităţilor partidului la guvernare, ar fi colaborarea cu opoziţia pentru proiectele viabile.

  • Principalelele calităţi/atribute ale unui preşedinte sunt strategia şi controlul, urmate, în ordine de: psihologie, aspect fizic, prestanţă, prestigiu, charismă, pragmatism.

  • Băsescu este cel mai mult asociat cu un ciocan, iar Năstase cu nimic, apoi cu parfum (itemi la alegere: ochelari, boxe, parfum, bicicletă, nimic).Băsescu are o puternică dominanţă vizuală pe lângă cea kinestezică, în mintea celor intervievaţi.

  • Alianţa DA este mai pozitiv percepută decât Uniunea PSD+PUR.

  • Amândouă formaţiunile politice au aceeaşi putere practică.

  • Uniunea PSD+PUR este percepută de mai bine de două ori mai falsă decât Alianţa DA.

  • Alianţa DA are putere de schimbare şi de investiţie mai mare decât Uniunea PSD+PUR.

Concluzia finală a cercetării este că Băsescu este o marcă de două ori mai “tare” ca Năstase.

Au contribuit la această cercetare (în ordine alfabetică):

Ştefan Alexandrescu – manager proiect, elaborare şi pretestare chestionar, aplicare, prelucrarea, analiza şi intepretarea datelor, raportul de cerectare, prezentarea

Asist. univ. Adrian-Lucian Lupu – evaluare chestionar

Ing. Irina Minciună – obiective chestinar, Analiza SWOT, aplicare chestionar, analiza şi intepretarea datelor

Psih. Oana Pascu – aplicare chestionar, prelucrare date

Prof. Elena Seghedin – evaluare raport de cerectare

Bibliografie pentru proiect

Bârgăoanu, Alina; Dobrescu, Paul – Mass-media şi societatea, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004

Blagu, Bety – Fabrica de preşedinţi, Bussiness Magasin, nr. 06/2004

Dâncu, Vasile Sebastian – Comunicarea simbolică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003

Kotler, Philip – Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1993

Miftode, Vasile – Curs de metodologia cercetării sociologice în Manual de Comunicare Socială şi Relaţii Publice pentru anul I ID, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Iaşi 2003

Nedelcu, Maria – Marketing politic, note de curs

Nicolescu, Luminiţa – Marketingul, premisa succesului în afaceri, suport de curs Universitatea Virtuală de Afaceri Iaşi, 2003

Oprea, Dumitru – Analiza şi protecţia sistemelor informaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2000

Pânişoară, Ion-Ovidiu – Comunicarea eficientă, ediţia a II-a, Polirom, Iaşi, 2002

Pânzaru, Florina, Stănciugelu, Ioana – Imagine şi Comunicare în Afaceri, materiale şi suport de curs şi seminar Universitatea Virtuală de Afaceri Iaşi, 2003

Pripp, Cristina – Marketing Politic, Editura Nemira, Bucureşti, 2002

Prutianu, Ştefan; Anastasieiei, Bogdan; Jijie, Tudor – Cercetarea de marketing, Editura Polirom, Iaşi, 1999

Scmidt, Berndt – Estetica în marketing, Editura Teora, Bucureşti, 2004

Szekely, Andy – NLP, Calea Succesului, Editura Amaltea, Bucureşti, 2003

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu. Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.






Amintiţi-vă de sfinţii închisorilor comuniste!

21 05 2015

Astăzi se sărbătoreşte, odată cu Înălţarea Domnului şi cu sfinţii împăraţi Constantin şi Elena,  ziua eroilor neamului românesc, toţi aceia care au căzut în războaie şi în temniţe pentru apărarea credinţei, a neamului şi a patriei strămoşeşti. Cu această ocazie, avem onoarea să vă aducem aminte de anumiţi eroi trecuţi cu vederea, în această sfântă zi de reculegere, dar şi de bucurie. Sfinţii închisorilor româneşti se pomenesc de 4 ori pe an. Ei sunt cinstiţi în principal pe 14 mai. Apoi, ei mai sunt încă o dată cinstiţi astăzi ziua eroilor neamului românesc, încă o dată în Duminica Tuturor Sfinţilor pe 7 iunie 2015 şi încă o dată în duminica sfinţilor români (14 iunie anul acesta). Cu această ocazie, reiau în continuare un articol scris anul trecut de Radu Iacoboaie.

 

De ce unii preoţi nu-i mai pomenesc pe mucenicii şi mărturisitorii din închisorile şi lagărele comuniste?

,,Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-i mântuiască? Dacă un frate sau o soră sînt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, Și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși.” (Iacov, 2:14-17)

Aceste cuvinte simple dar pline de înțelepciunea Duhului Sfânt, scrise de Sfântul Apostol Iacov, au fost peste timp un îndemn puternic pentru săvârșirea faptelor bune și conlucrării cu Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sufletului. Ele au fost prezentate într-o formulare scurtă, mai cunoscută: ,,credința fără fapte este moartă”.

Dacă ne gândim care anume dintre faptele noastre ne apropie cel mai mult de mântuire, vom vedea că poate cea mai nobilă faptă este mărturisirea adevărată a lui Hristos înaintea oamenilor. Pentru că Însuși Mântuitorul ne spune: ,,Cine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui…” Este vorba de mărturisirea la a Doua Venire a Lui, la Judecata de Apoi, când vom da socoteală pentru tot ce am făcut, dar și ceea ce nu am făcut aici pe pământ.

Cine sunt cei care L-au mărturisit pe Hristos cu mult curaj și în vremuri de cumpănă? În primul rând, Sfinții Mucenici, cei care au primit cununa muceniciei și moarte mucenicească pentru mărturisirea credinței lor în Hristos și care nu s-au lepădat de El indiferent de amenințări, batjocuri sau torturi.

De aceea, ortodoxia, care este creștinismul autentic și neschimbat dintru începuturile sale, aduce veșnică recunoștință tuturor celor care au fost martirizați pentru dreapta credință, care au mărturisit pe Hristos chiar cu viața lor. Mulți dintre ei au fost canonizați și sunt trecute numele lor în calendarul nostru ortodox, iar în Sinaxarul zilei se amintește despre viața lor.

Alții însă, cum sunt martirii temnițelor comuniste nu au fost canonizați nici până acum de Sinodul BOR, pe pretextul apartenenței lor la Mișcarea Legionară, pentru că mulți dintre deținuții politici erau membri sau simpatizanți ai acestei mișcări de resurecție națională, anticomunistă și antimasonică.

Păi, cum să-i canonizeze când este fapt dovedit acum că Patriarhul este și mason și ecumenist (vezi şi articolul acesta)? Ba, a mărturisit și reiau această declarație a sa, pe care am mai subliniat-o, și anume că atât timp cât va trăi el, nu va fi canonizat niciun legionar. Și într-adevăr naționaliștii (legionarii) sunt în tabăra exact opusă francmasonilor și comuniștilor.

Întrebarea din titlul acestui articol este așadar pe cât de legitimă, pe atât de gravă. Pentru că există destui preoți atât în țară cât și în străinătate, care din motive mai mult de ei știute, nu mai pomenesc la Sfânta Liturghie când ies cu Sfintele Daruri și la alte slujbe, pe cei care au suferit prigoana sălbatică a comunismului și au murit în lagăre de muncă (de exterminare prin muncă mai exact) și în închisori, unii zăcând și astăzi în gropi comune neștiute. Oare ei chiar nu știu ce s-a întâmplat în perioada acestui regim diabolic de minciună și teroare, adică profund inuman?

 

Importanţa mărturisirii sfinţilor în Biserica Ortodoxă

De ce foarte mulți monahi și unii preoți îi cinstesc pe acești sfinți ai inchisorilor comuniste iar alții nu? Care este motivul real și determinant care îi împiedică să-și facă datoria creștină și misiunea de preot până la capăt? În schimb, observăm că unii îi pomenesc pe ,,eroii revoluției”. Care revoluție, fraților? A lui Ion Iliescu, care a acreditat această aberație și a creat până și un Institut al Revoluției? Care revoluție, când acum știm foarte bine că în decembrie 1989 a existat o lovitură de stat masonică, organizată de serviciile secrete străine şi mascată sub paravanul revoluției? Nu a existat nicidecum o revoltă cu totul spontană a populației, ci o manipulare odioasă a poporului român. Au existat realmente agitatori și mercenari plătiți pentru a face să explodeze nemulțumirile românilor și a-i determina să se revolte împotriva dictaturii, de care nici nu avuseseră cunoștință.

Este revoltător și strigător la cer să vedem și astăzi atâta frică de ierarhia superioară, atâta nepăsare, uitare sau împotrivire față de acești sfinți mucenici ai neamului românesc. Dacă patriarhul Daniel și unii episcopi cer imperativ acest lucru, ca să nu fie pomeniți la slujbe, ei trebuie pur și simplu să se execute chiar dacă este împotriva conștiinței lor, care este glasul lui Dumnezeu?

Să ţinem minte un aspect foarte important. Biserica nu se poate confunda niciodată și nici reduce la nivelul instituției Bisericii Ortodoxe Române. Din Biserică fac parte toți enoriașii sau credincioșii ortodocși, împreună cu clericii și monahii. Sfintele Taine ale Bisericii se oficiază împreună. Unii dintre credincioși cântă în același timp cu strana într-o desăvârșită armonie.

 

Sfinţii români

Știm că poporul român are deja evlavie la unii dintre sfinții închisorilor comuniste precum Ilie Lăcătușu, Valeriu Gafencu, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa și alții, care nu numai că au mărturisit și apărat ortodoxia, dar au salvat şi demnitatea poporului român. Nu s-au lepădat de credința ortodoxă și nici de convingerile lor morale, pentru a îmbrățișa ideologia satanică și nivelatoare a comunismului internaționalist, care aspira să domine întreaga omenire.

A nu-i cinsti astăzi pe sfinții inchisorilor comuniste, credem că nu este doar o impietate sau un gest de nerecunoștință. Înseamnă practic anularea jertfei lor pe altarul ortodoxiei și neamului românesc. Adică jertfa lor benevolă pentru Hristos și pentru noi a fost cu totul inutilă și zadarnică? Nu a fost rodnică pentru urmașii lor? Ei sunt adevărați creștini, care și-au purtat crucea de creștin până la capăt. Jertfa lor se poate asemăna în mare măsură cu însăși jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru răscumpărarea păcatelor omenirii și mântuirea omului.

De asemenea, credem că ar trebui pomeniți la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, și pe lângă ei și alți Sfinți, precum Sfinții Martiri Brâncoveni, al căror an omagial îl trăim. Sfinții Mucenici și Sfinți Mărturisitori ai ortodoxiei: domnitorul Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei. Lor li se alătură Sfetnicul de taină Ianache Văcărescu, decapitat și el atunci la Instanbul pe 15 august 1714. Mare prigoană a suferit în acel timp și Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, cinstit în inima Bucureștiului în mănăstirea care îi poartă numele, care nu de mult a aniversat 300 de ani de existenţă.

 

Concluzii

Din Cuvânt înainte rostit de Preot Protoiereu Dumitru Păun (ucenic al părintelui Calciu), Cuvânt Înainte la cartea “Cuvinte vii” – Părintele Gheorghe Calciu.

Iată ce spune un elev al Părintelui Gheorghe Calciu:

Cred că primul lucru pe care ni l-a transmis [părintele] a fost un foarte dezvoltat simț al nesupunerii în fața necredincioșilor. Or, repet, cum “sistemul” însuși – cu toate angrenajele lui, dar mai ales, cu neoamenii lui – era fără-nici-un-Dumnezeu, este de la sine înțeles cui îi deveniseră dușmani părintele Calciu și “calciștii” lui. Nu-i însă mai adevărat că, de departe, cea mai puternică armă împotriva neomeniei amintite era tot învățătura părintelui nostru: nu trebuie să întoarcem și celalalt obraz în fața celor ce ne batjocoresc, ci mai degrabă să respectăm verticalitatea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om și să urmăm exemplul Mântuitorului, Care, atunci când a fost lovit peste obraz, nu l-a întors și pe celălalt, ci a cerut socoteală zicând: “Dacă am vorbit rău, dovedește că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă bați?” (Ioan: 8,23).

O credință dreaptă. DREAPTĂ! Dreapta credință și încă un lucru… Un fapt care ne-a demonstrat nouă, elevilor lui, ceea ce avea să-i demonstreze lumii întregi, mai târziu: ne-frica de moarte.”

În încheiere, te invit să vizionezi documentarul de mediu-metraj „Piepturi goale şi buzunare pline”, despre martirii de la Revoluţia din 1989, realizat de către Cornel Mihalache în 2011. Este cel mai important documentar românesc făcut în ultimii 10 ani.

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi:

secţiunea Ortodoxie pe Discerne

Protestele naţionaliste împotriva exploatărilor cu cianuri şi prin fracţionare hidraulică – libertate sau abuz al democraţiei? (1 decembrie 2013)

Legea condamnării legionarilor folosită împotriva naţionalismului şi patriotismului românesc, împotriva drepturilor omului şi împotriva Constituţiei (3 decembrie 2013)

Legea lui Crin Antonescu, Roşia Montană şi viitoarea cenzură din România (4 decembrie 2013)

Modificarea O.U.G. 31/2002 este un atac la adresa conştiinţei ortodoxe a poporului român şi la adresa democraţiei (5 decembrie 2013)

Eşti mândru că eşti român? Demonstrează! Cum să aperi democraţia fără a ieşi în stradă (26 ianuarie 2014)

 

Hristos S-a înălţat!

Articol scris de Radu Iacoboaie.

Vă invităm să citiţi şi articolul 7 apeluri către români, de Radu Iacoboaie, precum şi să citiţi pe îndelete cartea lui Radu aici şi să daţi mai departe acest articol

Material editat şi formatat de Ştefan Alexandrescu

Copy-left

Copy, please!





Cel ales (2015) – cronica filmului

20 05 2015

scenariul şi regia: Cristian Comeagă

produs de Cristian Comeagă (Domino film)

Acesta este un film românesc mult aşteptat, în sensul că producţia lui s-a întins pe mai mulţi ani, datorită faptului că au existat probleme cu bugetul – banii de la CNC nu au acoperit cât s-ar fi aşteptat. Cristian Comeagă a mai regizat deceniul trecut filmul La bani, la cap, la oase. Nu a fost deloc bine primit de critică şi nici de public.

Problemele cu Cel ales vin din mai multe direcţii.

Prima, evidentă din trailer, este că genul filmului este prost ales. Imaginea personajului principal, domnul X, cu capul în cadă, este cel puţin rizibilă şi aruncă o imagine ridicolă asupra alurii de thriller pe care trailerul se chinuie să o transmită.

 

Filmul nu este thriller, pentru că nu are cine ştie ce acţiune, nu are deloc suspans şi nici nu prezintă nişte aventuri spectaculoase. N-aş zice nici că este dramă, deoarece drama de obicei este despre cum personajele ajung să înfrunte nişte situaţii adverse şi să se ridice deasupra lor. Ar fi mai curând tragedie, dacă numai filmul ar reuşi să le facă spectatorilor să le pese de personajul principal. Astfel, singura încadratură care ar mai rămâne ar fi aceea de film biografic, atâta doar că domnul X nu este cine ştie ce personalitate.

Ca filmul să fi fost thriller, ar fi trebuit un buget mult mai mare decât cel pe care l-a avut. De altfel, dacă ar fi să aruncăm o privire asupra aşa-ziselor „filme de acţiune” româneşti de după Revoluţie, avem eşecuri unul după altul: Punctul zero (1995) al lui Sergiu Nicolaescu, Furia (2002) al lui Radu Muntean, Curierul (2009) şi recentul Terapie pentru crimă (2014). Românii nu au stofă să facă filme de acţiune, iar de regulă când încearcă, în cel mai bun caz iese dramă (aşa cum a fost cazul lui De ce eu?).

Totuşi, filmul nu este nici prost. Are calităţile sale care merită apreciate. Principala calitate vine de unde te aştepţi mai puţin: din scenariu. Cristian Comeagă a scris o poveste cu cap şi coadă, bine articulate, şi care se desfăşoară în două planuri: trecutul comunismului şi prezent. Amândouă planurile sunt interesante şi reuşesc să contureze bine personajul. Povestea este interesantă, deşi puţin cam greu credibilă: de ce o organizaţie misterioasă ar fi recrutat tocmai un asemenea băiat de constituţie emotivă, în care să se investească atâţia bani, ca în cele din urmă acesta să comită doar un asasinat? O socoteală economică arată că este nefezabil. Desigur, se poate ridica răspunsul: nu ştiau de la bun început.

Discursul despre faptul că politicienii nu sunt decât nişte păpuşi nu e deloc nou, dar mesajul este bine formulat şi actual. Ceea ce surprinde în film este cât de scabroase şi lipsite de sens sunt crimele, cât de coruptă e lumea populată de personajele descrise. Iar asta mi se pare o notă pozitivă de realism. Cu siguranţă mai bună decât prea-corect-politic-ul De ce eu?.

Alte părţi bune ale filmului sunt câteva părţi tehnice. Neaşteptat, sunetul filmului este bun. Iată un film românesc la care reuşeşti să înţelegi ce vorbesc personajele! Apoi, muzica şi montajul ridică din eşec filmul, creând un cadru interesant şi vizionabil, pentru a compensa sărăcia scenografiei şi a imaginii, precum şi ridicolul machiajului: deşi trec aproape 30 de ani, personajele nu par să îmbătrânească, ci îşi schimbă doar poziţionarea şi culoarea părului.

În ceea ce priveşte actorii, avem motive de bucurie şi motive de supărare. Bogdan Stanoevici are 10 din cele 14 filme la activ din perioada comunismului. Actorul totuşi joacă precum o scândură. Uneori mă întreb dacă nu cumva, în ciuda vocaţiei dramatice a personajului, mă aflu ca spectator în mijlocul unui sketch de la Vacanţa Mare. Laura Cosoi este credibilă în non-rolul de piţipoancă pe jumătate (sau complet) dezbrăcată. De fapt, este atât de credibilă încât mă întreb dacă ar mai fi în stare să joace şi altfel de roluri. Comportamentul ei în rolul soţiei de fotbalist mă face să mă întreb dacă nu cumva s-a trezit pe platourile de filmare de la vreounul din sitcomurile insipide lucrate pentru MediaPro.

În schimb, Nicodim Ungureanu, în rolul agentului care îl recrutează pe X, mi se pare absolut strălucit. Performanţa sa ar merita măcar o nominalizarela premiile Gopo pentru actor secundar. Îmi aduce aminte de Gheorghe Dinică. Olimpia Melinte, această Julia Roberts a filmului românesc, joacă în tot ce prinde, indiferent de calitate. Desigur, ca şi în cazul Juliei Roberts, majoritatea sunt filme comerciale şi proaste, dar măcar are darul că joacă bine ce joacă – sau, mă rog, ce prinde.

Per ansamblu, Cristian Comeagă şi familia (au participat cel puţin 5 membri ai familiei Comeagă la realizare) aproape că reuşesc să facă un film pe care spectatorii aproape îl intuiesc. Pe ideea că dacă regizorul se face că face filmul, noi ne facem că îl înţelegem şi cam „prindem” ce-ar fi vrut el să spună dar nu a reuşit.

cel-ales-780593l

Totuşi, efortul merită să fie salutat. Încă puţin, aşa, cam un milion de euro, şi ar fi ieşit un film bun. Cristian Comeagă a demonstrat că are talent şi perseverenţă. Să sperăm că va reuşi ca următorul film să continue trendul ascendent şi să ne aducă o producţie memorabilă, înainte de 2020.

Punctajul meu: 5/10

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film








Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 882 other followers

%d blogeri ca acesta: