Teoria puişorului şi a hamsterului – o fabulă modernă. Partea II.

12 01 2017

hamster-wheel-1014047_1920

Să recapitulăm de săptămâna trecută teoria puişorului şi a hamsterului

Propun un nou model de explicare al relaţiilor dintre părinţi şi copii în România. Este teoria puişorului şi a hamsterului. Nu se aplică tuturor, ci doar unora. Cui?

  • Celor care uită să îşi trăiască viaţa proprie şi caută să trăiască viaţa altora. Cine mai potrivit decât copiii? Astfel, responsabilităţile proprii vor fi pasate altora în timp ce hamsterul va alerga pentru responsabilităţile altuia.

  • Celor care nu se cunosc şi nici nu vor să se cunoască. Nu care cumva să-şi dea seama că pot lua alegeri mai bune! Asta i-ar arunca într-o depresie cruntă cu privire la ce au făcut până acum.

  • Celor cărora le place să creadă că ştiu despre ce e vorba, că ei au trecut prin chestiile astea şi au depăşit nivelul în care să înveţe de la alţii.

  • Celor care confundă adevăratul sacrificiu creştinesc şi datoria morală (reală!) de părinte cu poziţia de salvator din triunghiul dramatic.

  • Celor care speră să compenseze toate nereuşitele, frustrările şi compromisurile din viaţă prin apariţia unui copil. Problemele reale nu vor fi rezolvate, ci doar mutate şi agravate.

  • Celor care cunosc cum funcţionează mecanismul acestei teorii, dar nu au curajul să spună: „Mami, tati, am devenit găină/cocoş”.

  • Celor care caută scuze pentru a explica de ce nu-şi asumă ceva mai multă responsabilitate.

Teoria puişorului şi a hamsterului are explicaţii care merg dincolo de cadrul familial. Aceasta explică nu doar lipsa de responsabilitate a copiilor deveniţi părinţi, ci şi lipsa de responsabilitate pentru asumarea rezultatelor profesionale, banii cheltuiţi în România de românii din străinătate (pentru rude, desigur), o parte din industria construcţiilor şi sectorul imobiliarelor şi, bineînţeles, nedumerirea unora cu privire la de ce nu are statul mai bună grijă de ei, săracii.

  

Dacă ai ajuns să citeşti până aici, e bine să ştii…

Aşadar, independenţa cea mai importantă care trebuie câştigată, mai presus de independenţa financiară (despre care am explicat în articolele de aici), este independenţa emoţională.

Da, un părinte trebuie să se sacrifice pentru copilul său, dar să aibă grijă mai ales să nu-i sacrifice autonomia şi independenţa.

Da, un copil trebuie să-şi respecte părintele, dar nu să fie de acord cu tot ce spune el.

Copii, nu mai încercaţi să faceţi cadou o viaţă părinţilor! Asta trebuie să şi-o facă dar singuri! Părinţi, nu mai încercaţi să faceţi cadou o viaţă copiilor, cu atât mai puţin a voastră! Voi le-aţi dat naştere, dar viaţa trebuie să şi-o facă singuri!

Da, un tânăr trebuie să aleagă un partener matur pentru căsătorie – dar matur emoţional în primul rând şi nu cu declaraţia financiară înaintea dragostei.

Da, părinţii trebuie să aibă un cuvânt de spus în alegerea partenerului de viaţă al copiilor, dar acel cuvânt să fie motivat şi să fie unul scurt și la obiect, nu un discurs de o viaţă.

Da, copiii trebuie să aibă grijă de părinţi la bătrâneţile lor, dar să aibă grijă mai întâi de necesităţile lor emoţionale, nu să încerce să cumpere lucruri care să astupe gropile iubirii (despre care am scris aici)

Da, un copil trebuie să înveţe responsabilitatea de a-şi asuma propria viaţă. Şi de la cine învaţă asta cel mai bine? De la modelul-părinte. Fie el așa cum o fi. Ai tăi cum sunt?





Teoria puişorului şi a hamsterului – o fabulă modernă. Partea I.

7 01 2017


Când spui „stop!”

După ce am publicat cartea mea din 2014, „Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală, am avut bucuria ca discuţia pe temele propuse să se continue cu cititori, specialişti, potenţiali cumpărători şi critici.

Cum una din temele principale – alături de sistemul de învăţământ preuniversitar din Ro – este relaţia dintre generaţii, mi se pare inevitabil să se ajungă şi la acest subiect din nou şi din nou. La urma urmei, atunci când un autor publică o carte, nu este sfârşitul unui drum al cunoaşterii, ci doar începutul lui.

Nu doresc a spune prin asta că volumul meu ar fi incomplet. Cu siguranţă, dacă-l mai pregăteam vreo 7 ani, ieşea mai bun. Dar, în viaţă, trebuie să existe momente în care spui: „stop!”. Din fericire, s-au găsit vreo două persoane care să considere cartea perfectă și are 5 stele pe Bookblog, prin urmare mă declar mulțumit.

  

Baby, It’s Cold Outside

Toată lumea ştie că e greu să te descurci în ziua de astăzi ca să subzişti în România. Chirie/rată la bancă, întreţinere, utilităţi, transport, mâncare, cheltuieli de sănătate (ocazionale, sperăm!) şi tot felul de asemenea obligaţii! Ce mai, o adevărată avalanşă istovitoare! Greu mai e să trăieşti în România – a fost cândva uşor?

În acest sistem, desigur că este foarte importantă într-ajutorarea între părinţi şi copii. Este prescrisă chiar în Biblie și în Codul Familiei, nu?

Vorbeam deunăzi cu o prietenă de-a mea care locuieşte într-un oraş mare al României că nu îţi acoperi cheltuielile de supravieţuire într-un așa oraș cu doar 300 de euro pe lună – ceea ce este aproximativ un salariu minim pe economie. S-a arătat profund ofensată, prin prisma faptului că la cei 30 de anişori ai ei, îi era greu chiar să viseze la un salariu mai mare decât acesta (a se nota: această prietenă nu este interesată în dezvoltarea personală). Aşa că m-a contrazis, ceea ce m-a făcut să replic: da, poţi să trăieşti cu 300 de euro pe lună dacă locuieşti într-o cutie de chibrituri cu iubitul/iubita – sau mai bine, în casa părintească, dacă mămica şi tăticul îţi fac de mâncare sau îţi trimit pacheţel, dacă stai la Pocreaca City sau prin vreo fundătură de periferie a oraşului. Dar, prin prisma acceptabilă a viziunii societăţii, dacă „puişorul” de 25-30-40 de ani are un salariu fix pe lună, înseamnă că e ”independent” – chiar şi dacă acel salariu fix pe lună este doar o garanţie a faptului că acesta nu ajunge pentru tot ce trebuie. Şi astfel, suspină unii cu luare-aminte (punând căruţa înaintea boilor): „când voi avea bani, am să mai fac şi un curs de dezvoltare personală”.

Mergem mai departe. De ce are puişorul sprijinul părinţilor, care continuă să alerge ca un hamster pentru el/ea şi la 60-70 de ani, eventual până cînd intră în groapă?

Pentru că, în ochii unui părinte, indiferent ce vârstă are un copil, acesta va fi mereu „puişorul mamii”. Şi la 30-40 de ani, îl va suna şi-i va spune: „Pune-ţi fes! Ai mâncat astăzi? Îmbracă-te bine! De ce tuşeşti?”.

Ascultam amuzat cum o mamă contemporană a unui copilaş de 4 ani petrecea vreo jumătate de oră ca să-şi înfofolească odorul pentru cei 100 de metri care sunt în drumul de la maşină până la intrarea în grădiniţă. Bietul copil, când ieşea din casă, arăta ca un cosmonaut, abia se putea mişca! Desigur că în maşină transpira şi răcea. Cu toate acestea, mă gândesc că această mămică, și ea elevă de grădiniță pe vremea lui Ceaşcă a trăit bine-mersi şi până în ziua de azi fără să fie înfofolită în halul acela. Desigur, mama acestei mămici regretă că nu a putut face mai mult pe vremea aceea pentru puişor, căci aşa au fost vremurile atunci! Când comunismul s-a schimbat cu capitalismul, hamsterii au primit drept cadou o roată mai mare! Şi, după cum se cuvine, printr-o inexplicabilă anomalie genetică, atunci când un un puişor are copii, devine hamster.

Mutăm puţin exemplul la altă vârstă. Nu contează dacă acel copil are 4 ani sau 40 de ani. Intenţia bună a părintelui rămâne! Şi – nu-i aşa? – nu se cuvine să treci peste vorba mamei! Părintele are dreptate, chiar şi atunci când, încetişor, încetişor, ajunge să te omoare cu blândeţea lui de hamster fidel care se sacrifică pentru binele suprem al copiilor alergând pe orice roată pe care o găseşte, fără oprire, fără odihnă.

Şi, desigur, cine este cel mai mare model pentru hamsterul care trebuie să granteze că puişorii nu vor muri de frig? Desigur, Guvernul. Statul-dădacă.

  

Puişor, ce vrei să te faci când devii mare?

Tot în Biblie mai scrie şi că se va dezlipi copilul de părintele lui şi se va căsători şi se va aşeza la casa lui. Asta presupune că există o vârstă la care copilul spune „stop!”, devine matur şi începe să îşi asume responsabilităţi. Ca să înţelegem ce înseamnă responsabilitatea, să mergem puţin în limba engleză: „responsability” – adică response ability: abilitatea de a răspunde. A răspunde la ce? La o situaţie reală, desigur, nu la una imaginată. O comunicare autentică bazată pe nevoi emoţionale reale, nu pe formalităţi şi complezenţă.

Problema de confruntare care se evită între hamster şi puişor este atunci când puişorul afirmă:

  • Uite ce e, acum am ajuns găină/cocoş. Nu mai e nevoie să pedalezi!

Asta e esenţa discursului, cu mici variații. De obicei, acest discurs este amânat ani de zile, de preferinţă după ce hamsterul a murit. Atunci se poate manifesta abilitatea de a răspunde fără ca hamsterul să mai poată avea vreun contraargument.

Desigur, atunci când un puişor trecut de 20 de ani îndrăzneşte să susţină această periculoasă teză, pământul se cutremură, văile urlă, copacii se înfioară şi toată furia naturii se dezlănţuie. Este sfârşitul lumii. Mai ales pentru hamster, căci îşi pierde vocaţia esenţei de a trăi pentru puişor. Îşi dă seama că trebuie să se întoarcă la o viaţă a lui (pe care n-o are), pe care să o trăiască (nu ştie cum).

Aşadar, pe principiul procreării al lui Jerry Seinfeld („La naiba cu lumea! Pot să-mi fac proprii mei oameni!”), viaţa multora se opreşte la vârsta la care au copii, pe principiul: „ah, la naiba cu viaţa asta ratată! Acum am să trăiesc pentru copil!”.

Spre sfârşitul vieţii hamsterului, se mai întâmplă uneori iarăşi o ciudată metamorfoză pe care oamenii de ştiinţă încă nu au elucidat-o. Hamsterul devine puişor, iar puişorul devine hamster. Astfel, puişorul va putea aplica toate principiile hamstereşti pe care le-a învăţat de la părintele său.

De exemplu: îi va cumpăra tot felul de lucruri de care părintele nu are nevoie, dar despre care copilul consideră că sunt bune („uite, mămică dragă, cu asta apeşi aici şi îţi face masaj așa!”), iar părintele va uita într-un colţişor toate obiectele extraterestre cumpărate de copil, după cum şi copilul, pe vremea când era puişor, a aruncat într-un colţ toate lucrurile utile cumpărate din dragoste cu cele mai bune intenţii şi fără nicio întrebare, de părinte.

Unul din cele mai mari pericole pentru un părinte-hamster este ca puişorul lui să plece în altă ţară. Astfel, va fi privat, între altele, de posibilitatea de a-i trimite pacheţel şi de a-i aminti în fiecare dimineaţă prin telefon să se îmbrace bine. La rândul său, copilaşul devenit hamster se va gândi cu groază ce oroare este să-şi abandoneze părintele-puişor în această lume haină şi să-şi ia dragostea de ţară şi mamă în a sa inimă peste graniţă. Aici îmi amintesc cu tragicomedie de exemplul unei tinere de vreo 25 de ani, cea mai tânără într-o familie cu 13 copii, care a refuzat o slujbă de vis în Grecia ca să „aibă grijă de tata”. Nu contează că tata a construit vreo 5 case, mai are vreo 7 fraţi, 12 copii şi vreo câteva zeci de nepoţi. Tăticul-puişor nici nu a aflat de conflictul interior care o chinuia pe tânără de luni de zile. Important este că ale sale cămăşi erau călcate de copilaşul-hamster, nu de vreun străin hain cu ochi mongoloizi.

  

We are BORG. Hamster

Totuşi, înainte ca puişorii să devină hamsteri prin natura lor proprioceptivă de părinţi, trebuie să se petreacă ceva. Mama-hamster şi tata-hamster trebuie să aprobe ca puişorul să se căsătorească, dar nu cumva să iasă de pe orbita lor hamsterească! Totuşi, puişorul trebuie să se căsătorească cu un cetăţean matur, adult, responsabil, independent, cu stabilitate salarială (chiar şi dacă asta nu asigură independenţa, de preferinţă la casa lui şi cu maşină).

Ferească sfântul ca puişorul să se căsătorească cu cineva care este puişorul altui hamster, căci va fi trecut prin furcile caudine şi prin cazanele iadului! Nimic nu poate să stârnească imaginaţia mai tare unui hamster decât tumbele prin care-l va face să treacă pe partenerul puişorului său pentru a-şi demonstra vrednicia! Desigur, chiar dacă partenerul puişorului nu este nici hamster, nici puişor, ci este un adult bine-mersi la locul lui, atunci acest adult va trebui să accepte totuşi că s-a căsătorit cu un puişor şi să-l ferească sfântul să intervină în legătura de sânge între hamster şi puişor, oricât de anti-evoluţionistă ar fi aceasta! Un asemenea adult, la căsătorie, împreună cu slujba, nu va auzi de fapt vocea interioară a părinţilor hamsteri, care sună cam aşa:

– We are Hamster. You are Puişor. You will be assimilated. Resistence is futile!

Odată trecuţi prin borgtezul familiei, noul/noua „e de-al casei” şi va fi verificat/ă mult mai blând, doar cu precizia cu care un uliu îşi pândeşte prada sau un proprietar de apartament chiriaşii. Astfel, părinţii-hamsteri vor avea mai multă energie să alerge pe o roată şi mai mare („facem o casă cu 7 camere” – nu contează că nu are cine să locuiască acolo şi nici că întreţinerea ei va costa o avere). De aceea, toate investiţiile părinteşti nu vor fi pentru independenţa copiilor, ci pentru crearea unei şi mai strânse dependenţe, financiare şi mai ales emoţionale, de părinţi.

VA URMA





Crăciun fericit!

24 12 2016

Dragii mei cititori, în primul rând vă amintesc: Crăciunul este o sărbătoare creştină şi are şi anul acesta 3 zile: duminica 25, luni 26 şi marti 27 (care este şi sărbătoarea sfântului diacon Ştefan, întâiul mucenic al ortodoxiei).

Nasterea Domnului

Crăciunul este sărbătoarea ghiftuielii, dezmăţului şi petrecerilor nebuneşti după care ieşi mai obosit decât erai după ce ai pus lucrurile în ordine în casă naşterii Mântuitorului – pentru creştini. Pentru adepţii ateismului, agnosticismului, ecumenismului, gnosticismului, new-age-ului, posthumanismului ş.a.m.d, poate fi ce am scris tăiat în fraza anterioară – motiv pentru care acestora nu le urez Crăciun fericit sau sărbători fericite, ci le urez moderaţie în a nu o face prea lată.

Pentru aceia care vor sărbători anul acesta Crăciunul (adică, sărbătoarea creştină), vă doresc:

  • să mergeţi cu înţelepciune pe calea Domnului şi a-i inspira şi pe alţii să facă asemenea

  • sănătate, pază de ispite şi pază de pericole fizice imediate

  • multă, multă răbdare

  • mai multă mulţumire cu ceea ce aveţi

  • determinare, concentrare, perseverenţă, ambiţie, tenacitate în planificarea succesului şi nu a experienţelor

  • căldură cât mai funcţională şi ieftină în calorifere şi pe coloana de apă

  • acceptare, toleranţă, înţelegere, pace şi linişte

  • şi, în cele din urmă, în legătură cu treburile casnice şi planificarea acestor sărbători, mai am un sfat insolit pentru voi:

HO, PRRRRR! (Adică: make time to smell the roses, vorba lui Ionuţ Ciurea. Cum care trandafiri? Pe cei de lângă voi, pe care îi aveţi în suflet)

Deschideţi puţintel Bibliacăutaţi prin Noul Testament, aplecaţi-vă mintea şi sufletul spre a citi din Filocalii sau barem din Patericul mirenilorSunt convins că veţi decoperi lucruri care să vă schimbe perspectiva – sau cel puţin să vă aducă aminte PENTRU CE să vă bucuraţi.

Cine doreşte să-mi ureze „la mulţi ani” de Sf. Ştefan, vă rog să îmi lăsaţi un comment aici.

PS: Acest articol este pe jumătate un pamflet, al cărui scop este să îndemne la meditaţie şi descreţirera frunţilor. Îmi pare rău faţă de persoanele care s-ar fi putut simţi indignate de ce am scris în acest post atipic, vă rog să mă iertaţi.

Îţi mulţumesc!

Ştefan

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu. Update al articolului original publicat în 2011.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi: 

secţiunea „Ortodoxie” a blogului Discerne





Despre lideri în politica românească

20 12 2016

Introducere

Am ales să risc să-mi dau și eu cu părerea în mod public despre subiecte electorale. De obicei, nu spun nici măcar prietenilor cu cine votez, iar subiectul nu mă preocupă în mod deosebit. Totuși, în cel puțin 3 poziții, procesul electoral mi se pare personal foarte interesant. Una din poziții e cea de marketer, care a lucrat pentru un politician în 2006, cunoaște politicieni și a urmărit cu atenție comunicarea politică din punctul de vedere al comunicării de specialitate. Altă poziție este aceea de militant pentru urmărirea modificării unor legi și a respectării unor drepturi, situația în care am făcut apel personal la sute de politicieni, am trimis memorii, am pus în public în dificultate politicieni români. Chiar dacă aceste apeluri au rămas în mare parte (cel puțin după cunoștințele mele) irelevante, experiențele mi-au conturat argumentele de a avea scepticism cu privire la politicieni în general. O a treia poziție este cea de cetățean care analizează din oferta electorală toate posibilele opțiuni, dând candidaților și partidelor șanse (aproape) egale înainte de a decide pe baza performanțelor anterioare și a programului.

Așadar, nu sunt de părere că de fiecare dată nu avem cu cine vota, nu cred că toți politicienii sunt o apă și-un pământ, și în același timp, nu am încredere prea mare într-un anumit politician și nici nu îmi permit sau propun să suțin unul public. Așadar, dacă nu vorbesc pe cineva de rău, nu înseamnă că-l gândesc de bine și nici că l-am votat. Dacă vorbesc pe cineva de bine, nu înseamnă că-mi place și nici că l-am votat. Părerile multor români despre politică sunt destul de vehemente și de aceea îi sfătuiesc pe majoritatea bloggerilor să-și țină degetele departe de tastatură când vine vorba de a scrie despre politică dacă nu vor să-și piardă cititorii.

Așadar, am să scriu despre un concept pe care l-am studiat destul de științific, zic eu, și care este relevant atât pentru dezvoltarea personală, cât și pentru viața politică: leadershipul.

A fi lider în politica românească este sinonim pentru mulți cu a fi un fel de lichea cu 7 fețe, ce reușește să iasă de cele mai multe ori între câștigători, să obțină funcții și să conducă partide spre succes. Așadar, un lider este unul care are o viziune sau măcar un slogan de care se ține, ce reușește performanțe validate atât în partid cât și în alegeri, ce reușește să își asume cât de cât credibil o serie de îmbunătățiri vizibile.

Oricât de mult ne-ar displace, este cazul să ne asumăm că există lideri în politica românească și există foarte multe persoane șterse, fără charismă, care au ajuns conjunctural în anumite funcții și au reușit să se facă de râs în mod public în diferite situații. Așadar, doresc să fac o trecere în revistă a liderilor politici la nivelul României, care sunt în partide care încă mai există.

 

Ion Iliescu

Primul care merită menționat este Ion Iliescu, președintele onorific și marele fondator al PSD. Ion Iliescu a fost întotdeauna președintele din umbră al PSD. În 2001, când a fost înființat, Ion Iliescu era la al treilea mandat de președinte, iar președintele oficial al PSD era Adrian Năstase. Ulterior, Mircea Geoană l-a înfrânt pe Ion Iliescu la congresul PSD din 2005, pe care l-am urmărit cu interes la televizor. Totuși, Iliescu a spus o afirmația care pe atunci era absolut revoluționară: ”eu am, cum se zice, brandul meu!”, fiind prima folosire publică a cuvântului ”brand” pe care am auzit-o la vreun politician de calibru în România postdecembristă. Când nu a fost președinte de stat, a fost senator de București, cel puțin până în 2008. Astfel, din decembrie 1989 și până în decembrie 2008, Ion Iliescu a fost mereu într-o funcție politică importantă în stat. Vreme de 15 ani, electoratul l-a votat din nou și din nou. Cei 19 ani de politică i-au asigurat un loc clar în istoria României, leadershipul său fiind cel cel în perioada căruia țara a fost practic distrusă și apoi parțial reconstruită (nu după meritele sale, desigur). Ion Iliescu mai are și meritul de a nu fi sprijinit pe deplin 3 figuri politice care au eșuat să fie lideri. Mircea Geoană s-a făcut de râs prin propriile ambiții (deși ajunsese într-o vreme Președintele Senatului), în confruntările repetate cu Traian Băsescu și în cele din urmă a fost dat afară în șuturi din propriul partid. Adrian Năstase a reprezentat un candidat neconvingător, fără prea multă personalitate și care în cele din urmă a intrat la închisoare. Victor Ponta, deși a câștigat șefia partidului și funcția de prim-ministru, a fost învins în alegerile prezidențiale de o figură și mai ștearsă, s-a făcut de râs în toată lumea cu scandalul plagiatului și în cele din urmă, după ce a încălcat toate promisiunile făcute înainte de intrarea la guvernare în 2012, a fost dat jos prin protestele de stradă organizate în toamna lui 2015. Cine a rămas președinte de onoare al PSD? Ion Iliescu. Alți președinți vin și pleacă, însă Ion Iliescu rămâne bine-mersi, nimeni nu îl anchetează pentru implicarea în crimele comise la Revoluție, își scrie memoriile, apare în emisiuni, iar partidul lui o duce mai bine ca niciodată. Fie că vreți, fie că nu vreți, victoria PSD în alegerile locale și parlamentare din 2016 nu ar fi existat fără temeliile atent întreținute de Ion Iliescu. E adevărat că el nu mai este un lider al prezentului, ci al trecutului, însă longevitatea sa politică nu poate să fie trecută cu vederea. Ion Iliescu știe să întoarcă vorba și să manipuleze pe oricine. L-am întâlnit personal la o prelegere de vreo oră ținută unor tineri studenți în 2007. Atunci, a trebuit să îi repet o întrebare de 3 ori ca să răspundă la ea. În cele din urmă, mi-a dăruit o carte cu autograf, care pot să jur că este între cele mai proaste 10 cărți pe care le-am cititi în viața mea. Dar, are skill? Are charismă? Are, fără îndoială. Este un lider politic, încă neîntrecut de nimeni. În plus, structurile politice pe care le-a înființat în anii ’90 au dat 3 președinți ai țării: pe el, pe Traian Băsescu (amintesc, PD s-a scindat din PSDR) și pe Nicolae Văcăroiu, președinte interimar în 2007.

 

Traian Băsescu

Al doilea lider evident este Traian Băsescu, care este unicul președinte din istoria României care a putut fi validat prin 4 tururi de scrutin electorale ca președinte: la alegerile din 2004 și 2009 și la suspendările din 2007 și 2012. De asemenea, a câștigat alegerile ca deputat în 1992 și 1996, ca primar în 2000 și 2004, ca senator în 2016. Practic, Traian Băsescu a câștigat toate alegerile la care a participat și a fost și ministru al transporturilor în 5 cabinete de guvernare post-decembriste. Traian Băsescu a reușit să câștige șefia PD în 2004 asupra lui Petre Roman, fondatorul acestuia. A fost ”locomotivă” pentru 3 partide parlamentare: PD, PNL și PMP. A reușit să eludeze justiția chiar și atunci când și-a pierdut imunitatea parlamentară. Chiar dacă mijloacele folosite pentru a ajunge și a rămâne la putere au fost de cele mai multe ori dezgustătoare, Traian Băsescu a mizat cu inteligență pe o carte mereu câștigătoare: ”lupta cu sistemul ticăloșit”, luptându-se în imaginea electoratului cu un dușman invizibil. În timpul președenției sale, România a intrat în Uniunea Europeană (un dezastru, după părerea mea, dar ceva destul de apreciat la vremea respectivă), iar comunismul a fost condamnat (doar declarativ, desigur). Chiar dacă partidul care l-a adus la președenție în 2004 nu mai exista în 2014, Traian Băsescu a înființat propriul partid, PMP, cu care a reușit să intre în parlament la alegerile din 2016. Traian Băsescu nici nu s-a obosit să candideze la alegerile locale în 2016, acestea fiind o miză prea mică pentru el.

 

Marko Bela

Al treilea lider, deși nu pare foarte evident, este Marko Bela, care a condus UDMR din 1993 până în 2011, adică 18 ani. Este cea mai lungă șefie de partid din România, după Corneliu Vadim Tudor la PRM. UDMR a fost ”partid-balama” și de aceea foarte des în poziția de a avea o putere politică mai mare decât cea adjudecată prin vot direct. Poziția UDMR a fost constantă în cei 27 de ani. Dacă românii din diaspora ar fi avut o reprezentare atât de bună în Parlamentul României (ce să mai spun de parlamente străine) cum au avut cei de la UDMR în Parlamentul României, lucrurile ar sta foarte, foarte diferit pentru români. Marko Bela a reușit să ridice procentele obținute de UDMR în 2000 față de 1996 și a reușit în 1996, 2004 și 2009 să își aducă partidul chiar în guvern. Marko Bela a fost chiar vicepremier în 2009. După preluarea președenției de către Kelemenor Hunor, procentele UDMR în toate alegerile au scăzut la minime istorice. Marko Bela a rămas în continuare senator, din 1990 până în 2016.

 

Călin Popescu Tăriceanu

Al patrulea lider, deși la început nu ar fi părut, s-a dovedit a fi Călin Popescu Tăriceanu. Prelând conducerea PNL de la Theodor Stolojan în 2004, a ajuns prim ministru, numit în echipă ”frățească” de Traian Băsescu, cu care ulterior a intrat în conflict, dar căruia a reușit să-i țină piept. Călin Popescu Tăriceanu este de altfel, din această scurtă listă pe care am alcătuit-o și singurul om de afaceri român milionar în euro, care a contribuit atât ca legiuitor din poziția de executiv, cât și ca om de afaceri, la dezvoltarea pieței auto din România. În ciuda conflictului cu Traian Băsescu, Tăriceanua reușit să fie numit prim ministru (29 decembrie 2004-22 decembrie 2008) și pentru un al doilea cabinet și a fost primul premier de dreapta al României postdecembriste care a rezistat 4 ani neîntrerupt în funcție, practic pe durata mandatului electoral, fiind depășit după 1989 în termeni absoluți doar de Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992-11 decembrie 1996). Dacă ar fi să ne raportăm la întreaga istorie a României, Călin Popescu Tăriceanu a rezistat neîntrerupt în funcția de prim-ministru chiar mai mult decât: Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Ghica, Dimitrie Brătianu, Ion I. C. Brătianu (care a avut 4 mandate ca premier, dar nu succesive și niciunul de 4 ani), Titu Maiorescu, Alexandru Averescu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Antonescu, Petre Roman, Theodor Stolojan. Dintre liberali, singurii din punct de vedere istoric care l-au depășit ca longevitate neîntreruptă în funcția de premier au fost Lascăr Catargiu (11 martie 1871-30 martie 1876), Ion Brătianu (9 iunie 1881-20 martie 1888) și Dimitrie Sturdza (27 februarie 1901-4 ianuarie 1906). După ce a pierdut alegerile în 2008 și șefia PNL în 2009, temelia alianței cu PSD-ul a adus în cele din urmă partidul său la guvernare. În 2012 a candidat ca independent și a obținut un mandat de senator, ceea ce este o reușită destul de rară. În 2014, a fost numit Președintele Senatului, funcție păstrată până în prezent și care urmează să fie păstrată și în virtutea câștigării alegerilor parlamentare din 2016. Ceea ce înseamnă că dacă Klaus Iohannis este suspendat ca președinte, Călin Popescu Tăriceanu devine președintele României. Amintesc, Călin Popescu Tăriceanu a susținut suspendarea lui Traian Băsescu în 2007. De asemenea, la alegerile prezidențiale din 2014, Călin Popescu Tăriceanu a obținut al treilea loc la voturi, după Iohannis și Ponta și este de așteptat că va candida și în 2019. Partidul său înființat în 2014, PLR, prin alianța politică cu partidul condus de Daniel Constantin, ALDE, a reușit să intre într-o majoritate politică cu PSD, iar dacă cele două partide vor guverna singure, majoritatea ar putea să fie simplă și suficientă. De fapt, ALDE are acum mai multă putere decât PSD-ul, deoarece PSD ține ”cu dinții” de versiunea Dragnea premier, ceea ce nu se va întâmpla. Prin urmare, Klaus Iohannis poate desemna probabil un premier ori în poziția lui Daniel Constantin, ori în poziția lui Călin Popescu Tăriceanu.

Călin Popescu Tăriceanu mai este cunoscut și ca motociclist, pilot și mare cuceritor (a avut 5 neveste).

Președinții PNL care i-au urmat lui Călin Popescu Tăriceanu au eșuat. Crin Antonescu a ajuns președinte interimar, poziție din care s-a făcut de râs, iar un an și jumătate mai târziu, Tăriceanu i-a succedat în funcție ca președinte al Senatului. Alina Gorghiu și-a dat demisia ca urmare a scorului considerat foarte scăzut la alegerile parlamentare din 2016.

În doar 2 ani, partidul controlat de Călin Popescu Tăriceanu, într-o alianță inteligentă, a ajuns la aproape o treime din scorul PNL-ului, partid înființat în sec. al XIX-lea.

 

Theodor Stolojan

Theodor Stolojan este în continuare un lider politic care s-a remarcat în cei 27 de ani de tranziție. Theodor Stolojan a fost ministru de finanțe (1990-1991) în primul cabinet de după Revoluție și prim-ministru în 1991-1992. Din această poziție, a devenit recunoscut și de către marile mase ca un economist expert. În 2000, a candidat la președenție și a ieșit al treilea după numărul de voturi. În 2002, devine șeful PNL, funcție pe care o pierde în 2006 ca urmare a contestării unor decizii luate de conducerea partidului. Tot în 2006 face un pariu câștigător și înființează propriul partid, PLD (Partidul Liberal Democrat), împreună cu alți liberali nemulțumiți, partid cu care câștigă un mandat de europarlamentar, menținut și reconfirmat până în prezent. PLD a fuzionat în 2007 cu PD sub denumirea PD-L, iar Theodor Stolojan a devenit prim-vicepreședinte. În 2008, a fost numit prim-ministru dar a renunțat, deoarece a afirmat că nu suportă să îi fie dictat ce să facă, o decizie onorabilă pentru un om politic român. Theodor Stolojan a demonstrat că poate câștiga simpatia electoratului, a înființat propriul partid, a câștigat cu el, a transformat un partid al unui fost coleg de alianță (PD) care ulterior (2014) a fuzionat cu PNL. Actualmente, Theodor Stolojan este europarlamentar și membru în PNL.

 

Cine a fost, cine a rămas și cine a eșuat ca lider politic

Așadar, în România mai există după părerea mea 5 lideri politici în partide: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Marko Bela, Călin Popescu Tăriceanu și Theodor Stolojan. Din aceștia, Ion Iliescu, Marko Bela și Theodor Stolojan aparțin trecutului, iar posibilitatea ca ei să mai dețină funcții importante în România ca președenția, conducerea Guvernului, președenția Camerei Deputaților, Președenția Senatului sau chiar conducerea vreounui partid este foarte mică. Doi lideri confirmați în trecut încă mai au resursele de a face istorie pe scena politică din România și care actualmente sunt președinții propriilor partide intrate în Parlament: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu.

Voi trece în revistă și alte persoane pe scurt, care s-au apropiat de statutul de lider, dar au eșuat sau încă nu au fost pe deplin confirmați.

Emil Constantinescu a îngropat PNȚCD-ul, iar guvernarea CDR între 1996-2000 s-a dovedit a fi mai proastă decât cea PSD. Predarea sa prin refuzul de a mai candida la un al doilea mandat a fost un gest de slăbiciune politică iar în cele din urmă promisiunile sale au rămas neîndeplinite. Totuși, din toți politicenii români care au servit funcții majore în stat după 1989, Constantinescu se remarcă prin demnitate, chiar dacă nu prin leadership. Constantinescu nu a avut stofă de politician. 

Nicolae Văcăroiu a fost prim-ministrul cel mai longeviv după Revoluție (1992-1996). A servit sub Ion Iliescu și Emil Constantinescu. A fost președinte al României în 2007, ca urmare a faptului că între 2000-2008 a fost Președintele Senatului. Din 2008, este președintele curții de conturi, funcție apolitică. Deoarece de 8 ani nu a mai deținut o funcție politică, este destul de bătrân și este doar un membru obișnuit în PSD, Nicolae Văcăroiu a fost un lider în trecut, dar acum nu mai e. Spre exemplu, nici Ion Iliescu nu mai deține o funcție politică în stat, dar este totuși președintele de onoare al PSD.

Corneliu Vadim Tudor a fost un lider naționalist, dar a murit în 2015 și odată cu el și șansele PRM. 

Dan Voiculescu a avut o viziune politică cu influență, dar în cele din urmă a fost doborât de procesele în justiție. Corupția dovedită în cazul său a însemnat sfârșitul puterii sale directe iar Partidul Conservator înființat de el a supraviețuit doar pentru că Daniel Constantin a avut curajul și inspirația să-l dea pe Voiculescu pe mâna justiției.

Emil Boc a fost o figură ștearsă, folosită ca marionetă de Traian Băsescu, marioneta care nu a putut fi nici Tăriceanu, nici Stolojan. În cele din urmă, importanța sa pe scena națională a puterii politice a fost dată jos de protestele de stradă. Emil Boc este în cel mai bun caz un politician local.

Gigi Becali a reușit să intre la pușcărie și să se facă de râs de multe ori în public, inclusiv din postura de europarlamentar. Partidul fondat de el nu mai există.

Klaus Iohannis este de asemenea prin excelență un politician local. El a avut mare succes în Sibiu și a ajuns președinte ca urmare a unor circumstanțe neobișnuit de favorabile. La alegerile parlamentare din 2016, atât el, cât și Dacian Cioloș, prin imixtiunea în campania electorală a PNL și pri n declarațiile făcute, au pus umărul la îngroparea partidului. La următoarele alegeri prezidențiale, Klaus Iohannis nu are șanse împotriva unor candidați pe val ca Tăriceanu sau Gabriela Firea (care nici ei nu au multe șanse).

Liviu Dragnea și-a câștigat renumele ca prefect, iar apoi printr-un concurs de împrejurări a ajuns președintele PSD, însă victoria din alegerile parlamentare 2016 nu e meritul lui, Dragnea este condamnat penal, iar de unde a ajuns nu o poate lua decât în jos.

Nicușor Dan este un politician local, de București, care a pierdut jocul strategic la alegerile locale din 2012, când nu a făcut cunoscută candidatura sa drept consilier local. În 2016, a ieșit consilier local pe București, dar a abandonat promisiunile pentru o poziție obținută ca deputat. Partidul său nu are o orientare politică și pare mai degrabă o însăilătură de tehnocrați cu afirmații care de care mai opuse, fără experiență la guvernare și care a reușit să intre în guvern mai mult ca urmare a ponderii voturilor din București și din străinătate. Foarte probabil, ca multe alte partide micuțe și trecătoare, va intra în jocul compromisurilor politice prin care își va îndepărta electoratul. Perspectivele susținerii lui Dacian Cioloș ca premier, împreună cu PNL, precum și discuțiile despre o posibilă coaliție de dreapta, lipsa de claritate a modului în care ”se împarte ciolanul” și recentele certuri vor pune foarte probabil cruce acestei inițiative declarate ”anti-sistem”.

Niciunul din politicienii tineri nu are puterea necesară pentru a deține și păstra prin alegeri reconfirmate funcții politice majore. Obținerea primăriei unui oraș mare (cum a fost în cazul lui Funar sau al lui Boc Clujul, iar în cazul lui Sorin Oprescu și a lui Victor Ciorbea, Bucureștiul) nu reprezintă o garanție pentru accesul ca lider la păstrarea puterii la o scară națională.

Problema principală a României este că nu are suficienți lideri politici, iar din cei care încă mai sunt lideri, niciunul nu este o opțiune pe care votanții să și-o asume pe deplin. Nu există o cultură a formării și dezvoltării liderilor politici din cauza mediocrității care se exprimă în partide. Cine are curajul să critice în interiorul propriului partid și să plece bine ar fi în stare să își facă un nou partid (Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Theodor Stolojan) cu care să cîștige alegeri pe cont propriu.

În esență, ca urmare a fricțiunilor între acești trei lideri, PD a dispărut în 8 ani de pe scena politică a României (2006-2014), iar ceea ce începuse ca un partid de centru-dreapta este acum fragmentat, în timp ce PNL și ALDE sunt mai degrabă partide de centru. Dreapta politică în România a apus pentru mult timp, este o minoritate fragmentată.

Dacă Nicușor Dan va da dovadă de rezistență și voință politică refuzând în continuare orice alianțe și își va implementa măcar promisiunile din campania parlamentară, atunci el are șanse în cel mai bun caz să spere la un mandat de primar al Bucureștiului în 2020 sau la un nou mandat de deputat în 2020, dacă nu cumva USR crapă până atunci (lucru foarte probabil). Chiar dacă va candida la președenția României în 2019, nu va ajunge în turul 2 de scrutin, și Dan va găsi foarte greu să nu pice într-una din capcanele jocurilor de manevră pentru suținerea candidatului din turul 2. Prin comparație cu dinozaurii Tăriceanu și Băsescu, Nicușor Dan nu pare decât o meduză rătăcită în ape tulburi.

Concluzia? Ca de obicei. Nu prea avem cu cine vota. Așa că viața merge în continuare, putem conta pe faptul că în mod sigur se găsește cineva care să ne pună în pericol tihna, siguranța și munca de-o viață prin legile strâmbe care se dau, iar tinerii se feresc de politică în timp ce jocurile sunt făcute tot de niște foști comuniști.

Ștefan Alexandrescu

marketer și votant sceptic





Antreprenori, culegeți roadele orientării în carieră comuniste!

16 12 2016

Comuniștii se preocupau de orientarea în carieră a tinerilor! Dacă nu vă vine să credeți, atunci dau citare lui Dumitru Ozunu, din cartea sa, ”Formula succesului? Orientarea profesională a tinerilor”, apărută la Editura Politică, în 1981 (!), la pp 125-130, subcapitolul ”Tipologii și stratageme ale parazitismului”.

<<Atitudinea comunistă față de muncă este o trăsătură caracteristică definitorie în structura profilului moral, direcționând și mobilizând eforturile noastre […] Ea constituie o veritabilă forță de propulsie pe un traseu plin cu obstacole, dar pe care nu-l abandonăm și care ne conduce spre succes, căci este traseul existenței noastre onorabile, traseul muncii>>

A se înțelege din acest pasaj că în afara muncii comuniste la slujbă, nu există muncă. Cine nu muncește în comunism la slujbă, nu se cheamă că muncește. Omul există ca să muncească, deci viața este pentru muncă, nu munca pentru viață. Și atitudinea comunistă de slugărnicie este coloana vertebrală a acestei munci. Mergem mai departe

<mai întâlnim situații în care unii tineri, ce-i drept tot mai puțini, nu au o atitudine corespunzătoare față de muncă, renunțând la singurul lucru de preț care aduce cinste, la muncă. Este vorba despre acele cazuri pentru a căror definire s-a adoptat o denumire sugestivă din domeniul biologiei, cea de ”paraziți”, existența lor constituind rușinosul și mai ales nocivul parazitism. De aceea, putem constitui o tipologie a parazitului și strategeme ale parazitismului.>

Așadar, precum în tactica moștenită de la Stalin, dușmanul este echitat cu ură și apoi toate posibilele interpretări suspicioase la adresa celor care par să fie diferite de politica partidului pot fi dușmănite cu strășnicie. În această dușmănire, este important ca oamenii muncii să se coalizeze împotriva celor care îndrăznesc să detroneze supremația muncii de pe piedestalul altarului comunist. Urmează descrierea detaliată a suspectului dat în urmărire generală, parazitul și a crimelor comise de el împotriva societății, reunite sub incriminarea: parazitism.

<<Parazitul arată ca un ins oarecare; după aspectul fizic nu-l putem deosebi de ceilalți: nu este nici mai frumos, nici mai urât, nici mai voinic, nici mai pirpiriu. Poate lucirea ochilor e alta: bănuitoare, pusă pe pândă, dar unii au ochii opaci, care nu spun nimic>>

Așadar, tovarăși, fiți cu ochii-n patru, dușmanul e printre noi și poate fi oricine. Nu vă lăsați păcăliți, există o mișcare concertată împotriva comunismului, de aceea parazitismul trebuie eliminat tranșant! Descrierea minuțioasă continuă.

<<L-ai mai putea bănui și după mîini, pentru că sunt nemuncite și nu știu să facă ceva util.>>.

Avem, așadar, un prim semn al justificării suspiciunii: mâinile sunt nemuncite, căci munca intelectuală nu se distinge prin valoare decât dacă este pusă în slujba partidului. Așadar, un bun comunist angajat trebuie să lucreze din greu, nu inteligent, căci dacă are mâinile vizibil nemuncite, înseamnă că partidul comunist n-are bani de utilaje performante munca sa n-are valoare.

<<Să încercăm numai să facem un bilanț: parazitul fuge de muncă; nu numai că nu muncește, dar disprețuiește și munca celorlalți, muncă de care nu pregetă să-și bată joc; parazitul îi disprețuiește pe cei din jur, a căror valoare o nesocotește; el dă dovadă de un egoism exagerat, apelând la orice mijloace pentru a-și satisface viciile; parazitul apare ca un om slab, neputând să ducă la capăt ceva care i-ar cere chiar foarte puțin efort; el este un dezechilibrat moral, pentru că nu mai percepe hotarul dintre bine și rău. Sugestiv pentru tabloul său caracterial este faptul că parazitul social, ca orice parazit, este periculos, fiind capabil de orice mârșăvie pentru a-și atinge ”țelurile” obscure.>>

Așadar, observăm cum limbajul ambiguu lasă loc în mod deliberat unei liste de caracteristici care par să fie interdependente, deoarece aparțin toate parazitului social. El nu poate fi doar parțial un parazit, căci un parazit este rău și nu poate fi bun. Prin această retorică, de exemplu, un inginer care atrăgea atenția că 10 muncitori într-o mină lucrează ineficient, era tratat ca un parazit, căci îndrăznea să își ”bată joc de munca altora”, iar exprimarea propriilor păreri este sancționabilă drept egoism. În mod similar, cei care își fac un obiect al muncii din criticarea celorlalți (de exemplu, jurnaliștii, comentatorii, analiștii, bloggerii) merită a fi etichetați drept nepatrioți și linșați. Interesele ”parazitului” sunt viciile, iar ”țelurile” (care desigur nu pot exista în afara slujbei comunismului) nu pot fi decât obscure, căci dacă nu sunt muncite cu mâinile deoarece partidul comunist n-are bani de utilaje performante din lene, ele n-au valoare și nu pot fi reale. De asemenea, cel care părăsește sânul comunității, bine ar fi să depună efort de unul singur, căci este riscant a-l ajuta: parazitismul este contagios și toți care îl tolerează pot deveni dușmani ai sistemului.

<Strategemele la care recurg paraziții sunt diferite și, nu arareori, ingenioase. Mai frecvent, trăiesc pe seama părinților sau a bunicilor, zicând că muncile care li se oferă nu le corespund, fiind prea grele, unele degradante, altele sub nivelul lor, sau că vor să se pregătească pentru a-și continua studiile, ori să mediteze temeinic asupra a ceea ce pot face mai bine în viață.>

Valoarea individului este determinată de societatea comunistă de angajați, nu de individ sau de vreun specialist (nici nu poate exista așa ceva!). Astfel, consilierea în carieră, autocunoașterea și dezvoltarea personală sunt niște strategeme pe care tinerii comuniști candidați le pot invoca pentru a se substrage de la datoria sfântă a muncii pe altarul comunist capitalist. Tânărul trebuie să știe de cum iese din găoace dacă va fi inginer sau medic, arhitect sau sudor, căci odată lansat pe orbita pregătirii educaționale ca șoim al patriei, trebuie să fie pregătit să se înscrie pe o traiectorie deja prescrisă, altfel va fi retrogradat biologic la statutul de parazit! Amin! Și așa a fost.

<<Când nu le mai merge cu vorbele mieroase sau plângărețe, aceștia recurg la… forță. Alții fac pe neînțeleșii, vrând să pară inși pe care societatea i-a dat deoparte, negându-le valoarea. Așa că ei suferă, așteaptă ceva, și până atunci trebuie să trăiască din ceva, cumva.>>

Astfel, bunul comunist capitalist nu trebuie să se lase păcălit de reacțiile emoționale viclene ale perfidului parazit, ci trebuie să stea cu ochii în patru ca un șoim al patriei, intransigent la orice manifestare de neputință și neînțelegere. Nu care cumva trebuie cedat, căci suspiciunea planează mereu asupra celor care nu sunt parte din sistem căci cu viclenia lor ar putea să viclenească pe mulți pe a le răpi roadele muncii depuse la căpătâiul sfântului altar comunist capitalist. Paraziții trebuie striviți fără milă!

<<Îl putem întâlni pe parazit într-un colectiv de oameni harnici, unde, ca o lipitoare, nu face nimic, trăind din munca celorlalți. Nu numai că nu-și vede de treburile lui, dar îi mai încurcă și pe ceilalți în muncă, deoarece… se pricepe să dea sfaturi, să-și revendice drepturi. Iar dacă trebuie să iasă cineva în față și să vorbească despre rezultatele bune pe care colectivul le obține la locul de muncă, atunci parazitul despre care vorbim va face totul ca să fie acela.>>

Așadar, deviza ”noi muncim, nu gândim” prefigurează apusul epocii comunist-industriale, după cum deviza ”noi gândim, nu citim” prefigurează apusul epocii capitaliste-informaționale-non-cyborg. Este cineva talentat în consultanță, în relații cu publicul, în vorbit în public, în management? Aduce aminte cineva de drepturi? Acesta cu siguranță că nu poate fi decât un parazit, căci bunul comunist angajat este un executant orb, care nu îndrăznește să iasă în evidență. Drepturile în ochii statului comunist angajatorului există ca să fie cedate, nu respectate.

<<Parazitul pretinde recompense materiale și morale pentru activitatea sa ”deosebită”, deoarece ceilalți nu s-ar fi putut ”descurca” fără el, care este un bun ”organizator”, ”coordonator”, și deci, ”coautor” la tot ce face colectivul.>>

De aici reiese preferința pentru munca în colectiv, care poate fi singurul autor al unei reușite. Apartenența și integrarea în grup este singura condiție și necesitate pentru succesul individual. Contribuția dincolo de munca patriotică nu poate fi recompensată, ci orice asemenea inițiativă ce urmărește recunoașterea meritelor trebuie balamată. Managerul este dușmanul nr 1 al sistemului, căci este un individ care își arogă prea multe drepturi, riscând prin separarea de colectiv, prin individualizare, să fie etichetat ca un parazit și izolat social spre a fi zdrobit sub povara propriei atitudini necolegiale.

<<În loc să-și vadă omenește de treabă la locul de muncă, el este tot timpul ocupat cu probleme ”deosebite”, zicând că merge să țină voluntar conferințe, că desfășoară activitate culturală, ș.a. Și aceste activități sunt necesare, dar să le facă în celelalte ”opt ore”, nu în timpul programului de serviciu, unde apare din când în când și îl duc ceilalți în spate. Și dacă îi analizăm ”activitatea” obștească, vedem că aceasta există, de obicei, doar prin…. vorbe.>>

Cu această ocazie, blestemul este purtat mai departe, și acoperă și categoria plină de tupeu ridicol a trainerilor, artiștilor și intelectualilor care se întâlnesc pentru a discuta strategie în public. Aceste discuții nu au valoare pentru că ele nu constituie muncă, prin urmare ar trebui făcute în afara orelor de lucru și cât mai fuguța, că oamenii mai au și alte treburi (scopul vieții e munca comunistă capitalistă, mai ții minte?). De aceea, programele conferințelor sunt făcute șvaițer și interacțiunea dintre participanți este minimă chiar și până în ziua de astăzi, fie că tematica este psihologie socială sau organizațională! Acestea nu sunt productive, prin urmare trainerii, artiștii și intelectualii trebuie condamnați la sărăcie, tăcere și mizerie. Aceasta este soarta pe care acești paraziți și-o asumă cu bună știință în fața societății. Vorbele nu contează pentru că sunt teorie, în schimb practica e cea care contează, căci doar ea are valoare. Între practică și teorie este o prăpastie de netrecut, mai ceva ca între rai și iad. Cine îndrăznește să spună că niște muncitori muncesc din greu și prost, acela e nepatriot și parazit! Ce îi caracterizează pe unii români în ceea ce priveşte abordarea seminariilor în dezvoltare personală? Faptul că de obicei, când ajung acasă, iau entuziasmul şi notiţele şi le pun frumos la pacheţel, în cutiuţă. Şi le lasă acolo (deocamdată). În loc să facă astfel cu grijile, problemele, ceea ce este pus la sertar sunt „teoriile” (care nu valorează nimică dacă nu sunt formate prin suferiţă zdrobitoare).

<<Uneori, parazitul arborează aerul unei persoane deosebit de competente într-un anumit domeniu și, mai ales, a omului ocupat. Prin urmare, el pretinde să fie ”răsplătit” pentru munca sa de către cei pe care i-a servit, deși pentru aceasta este remunerat cinstit de către stat. Dacă i-ar spune cineva că este un ”ciubucar” abject, s-ar revolta și ar suține că a fost ultragiat.>>

Pentru a se proteja de puterea contagioasa a blestemului purtat de paraziti, comunistii angajatii get-beget se pot proteja prin puterea magică a cuvintelor ”ciubucar abject” care îl face pe parazit să se retragă mai ceva ca Shelob din Stăpânul inelelor în fața luminii lui Galadriel. Astfel, o asemenea sentință gravă și ireparabilă îi așteaptă pe cei care au tupeul incredibil să nu se mulțumească cu salariul și statutul de la statul comunist angajator si ar indrăzni sa ceara un tarif pe ora de consultanta, eventual ca specialist certificat, persoană fizică autorizată. Dacă un specialist lucrează ceva de valoare ce depășește fișa postului, să zică bodaprosti că primește și el acolo, o bere, căci altfel e nerecunoscător. Astfel, umilința este asociată cu slugărnicia și cu modestia. A cere bani pe muncă de specialitate este o rușine. Prin urmare, bine ar fi să muncești pe gratis dacă îndrăznești să nu te angajezi, căci mai există o rușine și mai mare decât aceea de a fi parazit în afara sistemului comunist corporatist: aceea de a cere bani pentru ce faci în afara sa, deoarece aia numai muncă nu se poate numi, iar viața fără muncă este lipsită de onoare. Munca se cuvine pur și simplu a fi oferită fără comentarii și așteptări.

<<Este un tip care crede că totul se poate cumpăra, pentru că el este în stare să vândă totul.>>

În această instanță, și vânzătorii pricepuți sunt puși sub umbrela parazitismului, căci ei pot avea succes și în afara sistemului, prin urmare trebuie disprețuiți, scuipați, supuși oprobiului public. Cei care au abilități de vânzare nu sunt demni de încredere, sunt mercantili și este o datorie patriotică să-i urăști pentru că așa spune partidul comunist statul român.

În cele ce urmează, după ce dușmanii muncii comuniste corporatiste au fost raliați din toate colțurile profesiilor liberale, independente și autonome, urmează planul de exterminare a acestor persoane.

<<Și dacă nu am ajuns mai departe este pentru că nu ne arătăm îngăduitori cu ele. Dacă am lăsa ploșnițele să ne muște în voie și ne-am scărpina mai des, mâinile noastre ar atinge un grad de îndemânare cu mult mai ridicat decât cel pe care-l posedăm acum. Evident, față de paraziți trebuie să luăm prompt o atitudine severă. Sancționarea drastică a acestor persoane reprezintă mijlocul cel mai eficient de a le trezi la viață. Dar nu trebuie să așteptăm ca acest lucru să-l facă alții. Suntem datori să-l facem în primul rând noi, cei mulți, noi, care alcătuim opinia publică. Cum atitudinile sunt supuse influențelor mediului social, cazurile despre care vorbim nu sunt iremediabil pierdute pentru societate; indivizii pot fi influențați în bine, readuși pe calea adevărului, a existenței cinstite.>>

Paraziții merită să fie tolerați doar atâta vreme cât mai există întoarcerea de pe calea necinstită în afara sistemului. De aceea, patronul a devenit inamicul și suspectul nr. 1 de evaziune fiscală încă din anii ’90. Nu marii patroni, politicienii care au vândut fabrici pe mai nimic și le-au dat la fier vechi. Cei mici, care încercau să supraviețuiască în afara sistemului. De aceea, manifestarea afecțiunii din partea părinților către copii, din partea bunicilor către nepoți și între soții care se iubesc, este condiționată de întoarcerea lor pe calea cea luminoasă a statutului de bun comunist angajat. Să insiști pe lângă cel drag că este important să-și găsească o slujbă în timp ce el poate vrea să-și deschidă o afacere este astfel o importantă dovadă de dragoste, în timp ce nemulțumirea în fața acestei atitudini iubitoare îl face să fie un hain care trebuie scos de la inimă și un parazit care trebuie strivit fără milă. Iată, comuniștii angajații sunt milostivi, dau șanse.

<<recuperarea integrală a persoanelor atinse de morbul parazitismului nu se poate face cât ai bate din palme, fiind necesară, pe lângă un tratament sever, o perioadă de ”dezintoxicare” și una de acomodare cu un nou mod de viață.[…] Unii din tinerii sfătuiți [rău de către părinți] pun un semn de egalitate între munca intelectuală și facilitarism, începând să meargă pe linia minimei rezistențe și, apoi, pe cărările noroioase ale unui trai parazitar>>

Am încercat să găsesc ”facilitarism” în dicționare de limba română, dar nu am găsit, probabil este o combinație Între ”facil” și ”utilitarism”. Deci intelectualul este în pericolul capital de a face lucrurile utile să fie ușoare. Astfel, intelectualii, oricât de avansați se pot considera, trebuie să se simtă mereu cu munca musca pe căciulă, căci numai munca din greu merită să fie prețuită, iar nu munca inteligentă. Terapia de șoc aplicată celor care îndrăznesc să profite de ceilalți în afara sistemului trebuie să fie severă. Acești tineri trebuie degrabă re-spălați pe creier și scoși din mocirla lăturalnică. Urmează să aflăm mai departe și care este cel mai rău lucru și cea mai gravă spaimă a sistemului față de acești paraziți.

<<Mai trebuie să menționăm și exemplul greșit al unor părinți, care nu muncesc sau au o atitudine nu tocmai corespunzătoare față de muncă. Așa sunt, de pildă, cei dornici de înavuțire rapidă, indiferent de mijloacele de realizare.>>

În acest paragraf se recunoaște implicit că cel mai rău lucru posibil în ceea ce privește un parazit este ca el să se îmbogățească de tânăr prin muncă cinstită. Iată care este marea primejdie a celor ce se rup de orbita sistemului! Deci înavuțirea rapidă, chiar dacă este realizată cinstit, este rea în sine, și este opusă muncii. Muncitorul comunist angajat nu are voie să fie bogat. Și nici însăși munca nu valorează nimic dacă atitudinea față de muncă nu este comunistă corporatistă.

Așadar, vă dați seama ce blestem îl așteaptă pe bietul întreprinzător român! Trecut prin furcile caudine ale Fiscului, forjat în caznele familiei iubitoare care îl încurajează spre o slujbă la picioarele altarului comunismului capitalismului pentru a-și evita pierzania, dacă reușește să se afirme ca rătăcitul intelectual, arogantul liber-profesionist ciubucar abject, artistul muritor de foame, vorbitorul în public băgătorul în seamă, vânzătorul profesionist materialist, orientat spre dezvoltarea carierei călcatul peste cadavre, analistul critic nepatriotul, este așteptat de marea condamnare care atârnă de gâtul său precum o piatră de moară: bogăția. Ei bine, subcapitolul se încheie cu concluzia: ”școala trebuie să facă mai mult”. Prin urmare, rolul școlii este educarea șoimilor pentru a nu involua spre paraziți, căci asta pune în pericol societatea comunistă. De aceea, angajații trebuie ajutați, iar liber-profesioniștii, antreprenorii și intelectualii condamnați!

Cunoașteți persoane care cred asemenea lucruri și în ziua de astăzi, 35 de ani mai târziu? Eu cunosc. Cât de mult s-a schimbat conținutul? Nu prea mult, s-au înlocuit doar câteva cuvinte. Convingerile limitatoare au rămas aceleași, atâta doar că ele nu sunt atât de clar legate între ele după cum ați citit aici. Amintesc că ”Formula succesului” nu este vreo carte albă a comunismului, ci un banal volum de spălare pe creier scrisă de un trepăduș al partidului care a repetat papagalicește ce i s-a transmis, ca să disemineze la cât mai mulți. Ideologia este veche, dar foarte actuală. Mai dați un refresh prin subconștient ca să vă reîmprospătați colecția de pitici pe creier moștenită din familie și de la școală, poate se mai leagă vreo câteva lucruri…

Ștefan Alexandrescu

liber-profesionist, consultant, trainer, consilier in cariera, critic, blogger, public speaker, autor individual, wordsmith








%d blogeri au apreciat asta: