Arhive etichetă: branding personal

Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea II. ”Eu n-am facut cerere ca sa ma nasc inteligent”

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne,partea a doua dintr-o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani  experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

  1. Ce este o conferinţă, după părerea ta? Cine câştigă de pe urma conferinţelor?

O conferinţă, după părerea mea este atunci când mai mulţi se adună să-i asculte pe câţiva cum vorbesc. Conferinţa este un fel de şezătoare modernă, atâta doar că la şezătoare, munceai şi mai şi beneficiai direct de pe urma muncii în timpul taifasului. La conferinţă, doar stai şi asculţi, iar dacă vrei să fii interesant, mai pui şi nişte întrebări pentru care te urăşte toată lumea. De obicei, plăteşti.

Există trei categorii profesionale care beneficiază în mod direct de pe urma conferinţelor:

a) cei care susţin şi organizează conferinţele – cei din spatele şi cei din faţa microfonului, la care ajung banii participanţilor dacă îi convingă să cumpere ceva;

b) vânzătorii din public care se duc armaţi cu discursuri persuasive şi cărţi de vizită să găsească clienţi. Cu cât conferinţa e mai scumpă, cu atât sunt şanse să găseşti clienţi cu bani. Dacă dai 100 de euro şi obţii 2 clienţi care îţi plătesc 200 de euro pentru serviciile tale, se cheamă că ai făcut profit;

c) universitarii care participă la sindrofiile profesionale – ceva mai ieftine – care o fac pentru prestigiu şi ca să mai adauge o bifă la CV.

În toată povestea asta, teoretic se încurajează dialogul, dar de obicei întrebările vin de la oameni nepregătiţi, iar respondenţii evită întrebările bune. Iar la întrebări cretine se dau răspunsuri cretine, o știu și eu, o știi și tu, o ştie toată lumea. Oamenii pregătiţi nu vin la conferinţele altora ca să discute, ci le ţin pe bani în faţa altora dispuşi să plătească.

 

  1. Care este deosebirea între un specialist şi un expert?

Accepţiunea generală este aceea că pentru a te considera specialist, ai nevoie de cel puţin 1000 de ore de practică, iar pentru titlul de expert, minim 10.000 de ore de practică într-o arie foarte bine delimitată, de obicei o nişă. Cu cât nişa este mai îngustă, cu atât specialistul este mai valoros şi este mai greu să obţină experienţa necesară, mai ales dacă lucrează ca angajat. Angajaţii fac de regulă în timpul programului o mulţime de alte lucruri care nu au legătură cu specializarea lor: fac cafeaua şefului, cumpără flori pentru soţia şefului, ies la o ţigară, joacă solitaire şi socializează pe Facebook ca să treacă vremea. Un specialist nu are şanse să se formeze astfel. Cel mai probabil, el este un profesionist care a lucrat pe cont propriu într-o nişă în care ştie foarte bine ce face şi pentru ariile învecinate, are cunoştinţe şi colaboratori.

 

  1. Ce părere ai despre pregătirea tinerilor care ies de pe băncile facultăţii?

Mare tâmpenie s-a făcut cu sistemul Bologna. Eu am făcut 4 ani la rând universitate. După doi ani, tot nu ştiam încă ce voiam să mă fac când aveam să devin mare. Acuma, li se cere studenţilor după nici un an jumate să aleagă subiectul licenţei şi profesorul coordonator. Apoi, s-au păstrat doar materiile profilor care aveau mai multe pile, nu cele care ar fi fost valoroase.

Mulţi tineri îşi arogă titlurile de specialist sau expert şi chiar le cred doar pentru că aşa scrie în cartea de vizită fără măcar să aibă habar ce e aia. Nu zic, sunt unele arii în care generaţia tânără crescută pe calculator poate să exceleze pe la 21-22 de ani (programare, design, fotografie, blogging) şi chiar să fie un specialist… cu condiţia să se apuce de ele de pe la 14-15 ani cel târziu şi să lase deoparte petrecerile şi băutele şi frecatul mentei şi să studieze cu pasiune chestiile în care se antrenează. Dar eu cunosc puţine asemenea exemple. În schimb, când văd pe unul care se declară specialist în resurse umane dar nu ştie să facă o fişă a postului, sau o specialistă în piar care nu e în stare să scrie un proiect, îmi vine să-i arunc pe geam. Şi când te gîndeşti că ăştia mai vor şi bani! Să zică bodaprosti că nu scriu pe bloguri despre ei!

 

  1. Ce părere ai de studenţii care protestează împotriva faptului că munca lor pentru note este monetizată de către profesorii lor coordonatori, mai les în cercetare?

Cred că asta este o problemă prost înţeleasă. Cadrele didactice universitare, mai puţin profesorii universitari, nu pot trăi din rămăşiţa de salariu pe care o primesc de la stat. Ăștia mai deștepți își trag și ei niște fonduri europene, ceva. Studentul este acolo ca să înveţe. Iar cel mai potrivit este să înveţe de la cineva care chiar câştigă bani din ce predă. Aşa că studenţii care pun problema că sunt exploataţi de profesori în contextul aplicării de chestionare sau realizării de proiecte bat câmpii. Profesorii au dreptul să obţină bani pe munca studenţilor (mai ales a celor buni), fără să le ceară permisiunea, cu condiţia să nu încalce drepturile de autor. Există exemple mai grave de profesori de la facultate.

 

  1. Care este deosebirea între consultantul în carieră şi consilierul în carieră?

Termenii înseamnă acelaşi lucru, car au conotaţii diferite, după părerea mea. Consultant este un termen capitalist, iar consilier un termen socialist, dacă nu te-ai uitat la ”Nașul”. Asta pentru că de obicei consultantul în carieră este un liber-profesionist care își caută singur clienţii, iar consilierul este de obicei o plantă plătită cu salariu fix de o organizaţie, cel mai adesea de stat, care aşteaptă clienţii să vină la el.

Da’ nu știu ‘ce mă întrebi pe mine, ‘ce nu-i întrebi pe labagiii ăștia de la NBCC, că marea majoritate nu-s în stare nici măcar să facă o factură, darămite să găsească un client plătitor pe cont propriu.

 

  1. Sorin, eşti misogin?

Io pe cuvânt nu mă consider, dar femeile zic că sunt, aşa că trebuie să le dau dreptate. Mai ales când m-am învârtit atâta timp printre astea.

Acuma, că m-ai întrebat, trebuie totuşi să-ți zic că e o chestie care pe mine mă scoate din minţi şi după care aş tria cam orice femeie pentru a afla dacă merită să fie respectată. Prima întrebare este: „citeşti reviste pentru femei?”. A doua: „Îţi plac?”. Dacă răspunsul la doar una din întrebări este da, atunci situaţia este salvabilă. Dacă răspunsul la ambele întrebări este: da, nu are rost să mă chinui. Revistele pentru femei le învaţă cum să profite de bărbaţi, să-i exploateze, să-i înşele, cum să-şi cumpere toate briz-briz-urile inutile şi o mulţime de alte tâmpenii „feministe” pentru care merită să fie tratate ca nişte pupeze fără creier în loc de adulţi.

 

  1. Ai scris aici şi aici nişte articole foarte critice despre filmul românesc, în general. Nu ţi-a fost teamă că vei fi considerat ne-patriot?

Un regizor nu se cheamă regizor dacă a făcut două jumătăţi de film şi-un scurt metraj, pe care le-a târât 5 ani. Un actor nu se numeşte actor dacă a apărut într-un singur film în viaţa lui. Toată halucinaţia asta colectivă care se numeşte „cinematografia românească” cu care te tot agiți tu ca prostu’ este o pleaşcă periculoasă, din păcate încurajată de festivalurile de la Cannes şi Berlin. Dacă un idiot de român s-a trezit să se creadă artist şi a încropit o mediocritate, toţi cronicarii se grăbesc să îi ridice o statuie iar eu trebuie să mă simt mândru că îi sunt compatriot. Haida de!

Să o luăm puţin altfel, şi să înlocuim profesia: dacă să zicem eu sunt arhitect şi sunt doar câţiva arhitecţi care fac clădiri după normele minime de siguranţă în oraşul meu, atunci eu ar trebui să mă mândresc că sunt coleg de breaslă cu aceia, sau să mă îngozesc că majoritatea caselor făcute de restul de ageamii riscă să se dărâme? Măcar o casă are cel puţin 4 stâlpi. Cinematografia românească pe cine are? Porumboiu, Solomon, Puiu, şi jumătate de Mungiu (aia care n-a furat). Păi se dărâmă casa! Problema se pune altfel în cinematografie, că nimeni nu-şi sparge capul dacă se uită la un film prost şi toată lumea se poate uita la un perete şi unul să zică: „eu cred că peretele e roz” şi altul „eu cred că peretele e maro”. În comunicarea comercială, asta se numeşte publicitate mincinoasă. În artă, se numeşte subiectivitate. D-aia îmi place mie să lucrez cu publicitarii, nu cu artiștii. Publicitarii măcar își dau seama când se mint pe ei.

 

  1. Sorin, unii susţin că doreşti să epatezi şi te ascunzi în faţa unei imagini dincolo de care ai un ego prea mare. Cum comentezi asta?

În primul rând, aş fi putut să nu răspund la întrebarea asta, pentru că mi se pare destul de provocatoare. Mi-ai scris că nu trebuie să răspund la toate întrebările. Totuşi, vreau să lămuresc ceva care are foarte mare legătură cu cauza mea, arta şutului în fund.

Eu nu am făcut cerere să mă nasc inteligent, aşa m-a făcut mama. Şi m-a învăţat că nu e o ruşine să o arăt. Ce e o ruşine în schimb, este că anumite persoane se uită la ceea ce am făcut, ce am scris şi ce am spus eu şi aleg să se simtă inferiori – pe criterii ştiute de ei. Ei bine, tocmai ăștia sunt loseri, pentru că ei aleg să nu se dezvolte, ci să critice. În loc să-şi valorifice propria inteligenţă, se apucă să o critice pe-a mea. Faza amuzantă este că ei nu sunt plătiţi pentru asta, în schimb eu primesc consultanţă în branding personal gratuit. Este cineva care scrie că nu i-a plăcut discursul meu din cutare situaţie? Nu-i nimic! Înseamnă că l-a ţinut minte! A mai scris printre două înjurături şi ceva argumente care să mă ajute să-mi îmbunătăţesc prestaţia data viitoare? Bring it on! Pe mine nu mă deranjează şuturile în cur care mă ajută să mă dezvolt. Pe mine nu mă deranjează să cad, pentru că din asta învăţ. Arta de a învinge nu este despre a face totul cu succes, ci despre cum înveţi din greşeli. Eu caut să nu fac aceeaşi geşeală a doua oară.

Ce este jenent în societatea românească este faptul că nu-mi permit să scriu despre aceste lucruri cu tranşanţa pe care mi-o permit sub pseudonim, pentru că pupilul din ziua de astăzi susţine că vrea să iasă din zona de confort, dar te dă în judecată dacă îi dai un şut. În ziua de astăzi, ca să te faci observat, trebuie să deranjezi. Din cauza asta avem atât de mulţi care au succes doar deschizând gura mare şi ţipând, ca o reminescenţă de când erau mici, băteau din picioare şi primeau tot ce doresc de la nişte părinţi care n-au ştiut să-i crească.

Eu am un ego mare şi ştiu să mi-l acopăr cu argumente, numai că uneori mă satur să caut nșpe argumente şi formulări frumoase prin care să fiu corect politic. Toată ziua trebuie să fiu corect politic şi să nu supăr pe nimeni. Este dreptul meu constituţional să public şi sub zece pseudonime dacă am chef şi nu este cazul să mă justific pentru asta. Cui îi place mă citeşte. De ceilalţi nu-mi pasă. Înseamnă că cei care nu mă plac nu sunt în publicul meu ţintă. Din când în când, mai primesc şi hate mail de la oameni care nu înţeleg asta şi aleg să-şi plângă de milă. Asta e o confirmare că scriu doar pentru unii: deci dacă alţii se obosesc să îmi scrie e-mail-uri kilometrice despre ce NU le place din ce scriu eu, e clar că m-am diferenţiat şi am un public-ţintă. Mai ales că sunt suficienţi care adoră ce scriu.

 

  1. Cum pot cei care citesc acest articol să intre în contact cu tine?

Având în vedere că blogul ăsta şi interviul acesta îl acord sub pseudonim, e mai greu. Dar cititorii care doresc să mă contacteze pot să lase un comentariu pe blog. Dacă mi se pare suficient de deştept comentariul, îi caut eu.

 

  1. Cum ţi s-au părut întrebările? Ce atitudine ţi-au trezit?

Ca de obicei – şi asta e o mare calitate atât pentru un consultant cât şi pentru un coach – tu măcar ştii ce întrebări să pui. Cred că m-au ajutat să pun punctul pe i în anumite aspecte, dar te-a ajutat foarte mult şi faptul că ne ştim şi am mai vorbit despre lucrurile astea şi ai ştiut să abordezi aspectele care să îţi aducă ţie vizualizări. Interviul ăsta e așa, mai mult ca să reușești și tu să publici ce nu îndrăznești să spui, că doar ce ți-am scris le știi și tu. Un lucru de care trebuie să ţii cont este că dacă provoci, vei fi provocat, deci e bine să ştii să-ţi asumi asta.

 

Note finale ale redactorului:

  1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

  2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

  3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

  4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail.

Anunțuri

Ce nu ți-au spus până acum trainerii, partea I. Valoarea a ceea ce înveți.

Bine te-am găsit!

Inspirat de această listă, am hotărât să încep astăzi o serie de articole organizate sub formă tabelară, pornind de la experiențele mele:

  • ca participant la formările/trainingurile ținute de alții;

  • drept consultant în subiectele pe care țin training;

  • ca trainer

Am organizat aceste ”manifestări de sinceritate” în 5 categorii principale, pe care le voi prezenta pe parcursul acestei serii:

  1. Valoarea a ceea ce înveți

  2. Experiența de învățare în sine

  3. Aplicabilitatea a ce înveți

  4. Organizarea timpului și imaginea care te-a convins

  5. Comunicarea cu furnizorul de educație non-formală.

Lectură plăcută și dă mai departe!

Ce nu ți-au spus până acum trainerii, supervizorii, formatorii și facilitatorii, dar foarte probabil gândesc majoritatea

Ce nu ți-am spus eu până acum

I. Legat de valoarea a ceea ce înveți

  1. Tot ce-ți spun puteai să găsești într-o carte care costă de 10 ori mai puțin decât cursul meu, dar tu nu știi asta și mă bucur. Am observat că n-ai protestat dacă am vorbit mai mult decât am lucrat. Mai erau niște exerciții prin cartea aia, dar tu oricum nu știi asta.

  1. La seminariile pe care eu le prezint, îți ofer unele instrumente pe care nu le găsești în nicio carte sau pe care le-ai găsi în multe, multe cărți luate separat. Dar ce este cel mai important este că toate sunt aplicative, iar pe multe din ele le și exersăm la seminar. Deci partea de teorie poți să o citești și pe timpul tău – de fapt chiar asta îți recomand. La seminariile mele vii ca să avem parte de lucruri practice.

  1. Puteam să lucrez în străinătate pentru de cinci ori mai mulți bani, dar mă tem că nu m-aș ridica la standardele lor. Așa că mi-e mai ușor să mă dau rotund față de tine, că la cât de puțin plătești (în raport cu cât merit eu) nu te poți aștepa și la calitate!

  1. Din 2005 am lucrat consultanță în România. Din 2015, am lucrat consultanță pentru clienți din 5 țări diferite: Belgia, Italia, Grecia, România și Republica Moldova. Acestea au venit natural, la cererea clienților, nu ca urmare a promovării mele. La momentul de față, cota mea este de 30 40 de euro/ședința de consultanță prin Skype. În curând, am să-mi extind oferta de servicii la nivel internațional. Prețul de pornire va fi 40 60 de euro/oră.

  1. De fapt, eu n-am nevoie de tine, ci doar de banii tăi. Dacă vrei, poți să nu vii, că banii tot îi păstrez. Îți iau acești bani pentru că oricum nu sunt șanse să mai calci a doua oară pe la mine.

  2. Dacă cer prea puțini bani, trebuie să dau din coate să aduc mai mulți  participanți nerecunoscători la seminariile mele. Dacă în schimb cer mulți bani, oricum pot să găsesc câțiva fraieri ca să ies cu cheltuielile pe plus.

  1. Prin comparație cu alte seminarii de pe piață, costurile celor pe care le țin eu sunt la nivelul inferior spre mediu, însă valoarea este peste medie. Fac asta pentru că trebuie ca prețul să ilustreze un echilibru între o valoare minimă care să-mi acopere cheltuielile și să mă mulțumească și o valoare ce ar putea fi prea mare pentru cei ce vor să se bucure și să aplice într-adevăr de ceea ce ofer.

  1. Trebuie să plătesc alți asistenți/colaboratori ca să facă munca pe care mie mi-e lene să o fac și oricum ei n-o fac prea bine, dar tu nu îndrăznești să-mi spui asta. În schimb, la mine nu ajung suficienți bani încât să fiu mulțumit/ă, așa că să nu te aștepți să-ți livrez cine știe ce calitate.

  1. Eu lucrez singur. Eu mă ocup de 90% din tot: susținere, materiale, marketing, vânzări, organizare, achiziții, facturare, transport. Uneori, mai am pe cineva care mă ajută marginal cu una din activități. Nu simt nevoia să spun ”noi” dacă sunt doar eu.

money-glut-432688_960_720

VA URMA

Citește mai departe!

Ce nu ți-au spus până acum trainerii, partea II. Experiența de învățare

Ce nu ți-au spus până acum trainerii, partea III. Aplicabilitatea a ceea ce înveți.

Ce nu ți-au spus până acum trainerii, partea IV. Organizarea timpului. Imagine. Comunicare.

Copyright © Ştefan Alexandrescu, 2016

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Cum am să te sprijin să te dezvolţi personal

Lamentaţie de Crăciun

imagine globuri

Copii, muzica pe care o auzim este simfonia Lamentaţie scrisă de Joseph Haydn anume pentru sărbătorile Crăciunului. Este momentul prielnic să ne amintim de ceva care ne-a impresionat sau ne-a ridicat semne de întrebare, să împărtăşim acele gânduri, să discutăm şi să desprindem pilde spre folos şi învăţătură.

– Eu aş vrea să vă povestesc despre o împrejurare care m-a lăsat foarte nedumerit cu privire la felul cum, în calitate de şcolar şi de viitor student, am datoria să mă comport şi să acţionez pentru a reuşi în viaţă.

Nu de mult am citit materialul pe care domnul profesor Marian Apostol, un mare înţelept, l-a expus în cadrul unei conferinţe cu tema Modern Ways of doing Research – The Plagues of our Society. De acolo am învăţat despre lucruri de care aceia dintre noi care se vor învrednici să ajungă în cercetarea ştiinţifică, au datoria de a se feri cu stăruinţă. Am văzut cât de aspru îi critica domnul profesor pe impostorii din ştiinţă şi am înţeles mecanismul prin care aceia îşi confecţionează publicaţii ISI, dezvăluit prin conţinutul celor şase reguli. Totodată, materialul domnului profesor m-a învăţat ce înseamnă să ai cu adevărat rezultate în ştiinţă – să ai rezultate proprii, nu în „colaborare” cu alţii, să ai articole proprii, nu laolaltă cu trei, patru sau chiar zeci de co-autori.

Însă concomintent părinţii, care sunt oameni de afaceri, mi-au povestit despre unul Cuza, o rudă săracă de-a lor, pare-se un fel de cercetător, nici ei nu ştiau prea bine fiindcă spuneau că n-au timp pentru amănunte de-astea, ei sunt ocupaţi cu treburi serioase. Despre el am aflat că în toată viaţa s-a ferit să se murdărească aplicând vreuna din cele şase reguli puse la zid. Nu s-a alăturat niciunei combinaţii sau cooperative. Nicicând n-a abdicat de la onestitatea în cercetare. Niciodată nu a compilat sau pieptănat date. Iar în ceea ce priveşte criteriile după care domnul profesor ne-a învăţat să judecăm dacă ai sau n-ai rezultate proprii, se pare că persoana despre care vă vorbesc le îndeplineşte şi pe acelea întrutotul. Din pricina vitregiei vremurilor, şi-a început cariera într-un domeniu în care s-a simţit străin, matematica pură. Dar chiar şi aşa, s-a achitat cu onoare, fiind citat cu 10 publicaţii într-o sinteză redactată de un reprezentant al faimoasei şcoli de matematică sovietice. Toate cele 10 lucrări avându-l drept singur autor, fără nici un alt co-autor! Apoi, nemai putând îndura mediul uscat al matematicii pure, s-a aventurat în domeniul teoriei matematice a ritmului. Mai întâi a elaborat, din nou singur, o teorie a ritmului periodic, publicată iniţial într-o revistă a Academiei Române dar republicată ulterior în Germania de Vest, în urma solicitării venite din nou din partea sovieticilor, de data asta a reprezentanţilor şcolii de teorie muzicală. Iar la sfârşitul activităţii în acest domeniu, a publicat, iarăşi singur, un studiu amplu, de peste 120 de pagini, pentru care revista Perspectives of New Music editată de Universitatea Washington i-a pus la dispoziţie patru numere consecutive, studiu datorită căruia numele său a rămas legat de ceea ce alţii numesc astăzi „canoane Cuza” şi continuă să le studieze şi să le aplice în activitatea componistică.

După care, mi-au povestit părinţii, Cuza ar fi lăsat baltă toată matematica pură în care se simţea străin şi s-a îndreptat către tehnologie, către electronică, pe care se spune că ar fi învăţat-o singur, fără nici un ajutor. Cică asta ar fi fost interesul lui dintotdeauna. Şi se pare că a învăţat-o atât de bine încât oficiul de brevete al S.U.A. i-a recunoscut în mod oficial o invenţie. Chiar am văzut pe net brevetul american, pe care scria: inventator – Cuza. Doar el singur, în condiţiile în care trei sau mai mulţi a devenit azi regula pentru numărul de autori la articole şi invenţii.

Şi cu toate astea, părinţii mi-au povestit ceva care m-a tulburat şi m-a nedumerit. Se spune că, în loc să fie cinstit şi sprijinit de societate, acel Cuza este marginalizat şi ţinut la periferia cercetării de parcă el singur ar fi dator să plătească pentru toate nelegiurile pe care le înfierează domnul profesor Apostol. Că, în vreme ce străinătatea vorbeşte şi azi despre „canoane Cuza”, casta muzicală din ţară nu i-a recunoscut niciodată această contribuţie, mergând până acolo încât să înlăture cuvântul muzică din titulatura unui premiu ce urma să-i fie acordat pentru matematică şi muzică. Iar casta tehnică nu-l recunoaşte drept tehnolog, cu toată invenţia lui recunoscută în S.U.A. Că, scârbit de această situaţie, s-ar afla în pragul de a-şi prezenta demisia.

Domnul profesor Apostol se referă cu mare dispreţ la cei care, nefiind în stare să-şi aducă o contribuţie proprie în cercetare, ajung cu toate astea miniştri ai cercetării, manageri, conducători de proiecte, şefi de departamente, şi în multe alte întruchipări ale puterii nemeritate. Iar acelui Cuza, care prin contribuţiile lui a dovedit că ar fi meritat să capete o formă sau alta de putere, nu i s-a dat nici un miligram din aceasta. Eu mă aşteptam ca, pentru realizările care le-a avut şi râvna pe care a depus-o în trei domenii complet diferite, la care se adaugă profilul său moral fără reproş, instituţiile statului şi cercetării să se bată să-l atragă de partea lor. Mă aşteptam că vor spune, iată în sfârşit găsim pe cineva nepătat care să ne reprezinte, în condiţiile în care potentaţii puterilor sunt mai puţin sau, mai degrabă, mai mult pătaţi. Aşa după cum, în alte vremuri, profesorul Moisil căuta să ne câştige pe noi şcolarii de partea matematicii, arătându-ne că dacă o vom învăţa bine vom căpăta un Mercedes, m-aş fi aşteptat ca statul să-i ofere o poziţie importantă lui Cuza dacă nu pentru altceva, măcar pentru a ne arăta nouă şcolarilor că iată, dacă vom învăţa şi ne vom purta bine vom ajunge ca el. Însă aşa, ce putem învăţa noi de aici? Că toată strădania lui Cuza n-a avut drept rezultat decât să-l ducă pe marginea prăpăstiei! Că, după tot efortul lui de a demonstra lumii că adevărata lui chemare nu este matematica pură ci tehnologia, societatea îl menţine cu forţa legat de cea dintâi într-o poziţie obscură, iar însuşi domnul profesor Apostol nu-i poate da alt sfat decât rămânerea la matematica pură, cu alte cuvinte rămânerea într-o situaţie înjositoare de impostură, acea impostură pe care tot domnul profesor o înfierează în termenii cei mai drastici!

Vă rugăm atunci să ne explicaţi, pentru că eu unul nu mai ştiu ce să cred. Încotro să ne îndreptăm? Să aplicăm cele şase reguli, prin care nu vom dobândi stima domnului profesor Apostol, dar vom ajunge poate miniştri, conducători de proiecte, şefi de departamente, etc.; sau să facem aşa cum ne îndeamnă domnul profesor, câştigând poate stima sa dar riscând să ajungem ca sărmanul Cuza?

Dragi copii, voi nu trebuie să uitaţi nici o clipă că noi trăim într-o ţară de basm numită România. În care, din bătrâni se povesteşte, totul e posibil. Dar nu pentru oricine, ci numai pentru cei deştepţi, pentru cei ce ştiu a se orienta. Iar voi aici aceasta învăţaţi, să deveniţi deştepţi pentru ca atunci când veţi creşte mari, să vă puteţi orienta.

Veţi învăţa în primul rând că în ţara numită România, existenţa se desfăşoară pe două planuri: cel ideatic, unde se duc disputele şi se scriu teoriile, filosofiile şi poeziile; şi cel concret, unde se munceşte, se mănâncă şi se luptă pentru existenţă. Cele două se întrepătrund, dar în acelaşi timp rămân distincte. La istoria comunismului veţi învăţa că acesta se cheamă raport dialectic, după cum îl numeau cei dinaintea noastră. A dibui unde anume se află, la momentul dat, frontiera mişcătoare dintre cele două planuri, în asta constă îndemânarea celui ce ştie a se orienta.

Aşadar, voi care sunteţi copii deştepţi, veţi citi printre rânduri şi veţi înţelege că la nevoie veţi aplica chiar şi cele şase reguli dacă asta vă va ajuta să progresaţi în planul concret, însă o veţi face cu dibăcie aşa încât să puteţi arăta voi cu degetul spre alţii şi nu altul să arate spre voi atunci când vă veţi disputa în planul ideatic. Acel domn profesor Apostol pe care voi îl numiţi înţelept, credeţi că el nu ştie de cele două planuri? Nu vă temeţi că nu veţi fi pe placul lui. De ce credeţi voi că i-a recomandat acelui Cuza să stea acolo unde-i este locul? Înseamnă asta impostură? O fi, în planul ideatic. Dar în planul concret, înseamnă că acel Cuza are un os de ros, şi atunci cui îi mai pasă de impostură? Că lui nu-i place, că socoate el că ar fi meritat mai mult? Sorry for him – astea sunt mofturi care arată bine în planul ideatic, dar pe care în planul concret nimeni nu le ia în serios – ai un os de ros, ce mai vrei? Că, spuneţi voi, n-a dobândit accesul la putere, cu toate realizările lui? Din nou sorry for him, înseamnă că acel Cuza al vostru, cine o mai fi şi ăla, nu e chiar atât de deştept, cu toate aşa-zisele lui realizări. Înseamnă că nu a înţeles esenţa existenţei în România, pe care voi vă străduiţi să o desluşiţi aici. Dacă ar fi înţeles-o şi s-ar fi orientat la timp, nu ar fi ajuns acum subiectul nedumeririi voastre. Aşa însă, locul lui este acolo unde e şi să fie mulţumit că are un os de ros.

Drept care, dragi copii, imaginea lui Cuza rozându-şi osul, unghiile şi amărăciunea fierii sale să nu vă mai tulbure bucuria de azi. Daţi uitării pe acel înăcrit. Să desprindem pilda din învăţătura de azi, după care mergeţi acasă şi petreceţi împreună cu părinţii voştri, aşa cum tot românul petrece în acest ceas, în ţara de basm numită România.

de Dan Tudor Vuza. Copyright (C) Dan Tudor Vuza, 2008

Cadrare şi aşteptări

Ion termină facultatea de medicină şi e repartizat într-un sat. Acolo, medicul batrân îl informează că nu poate sta cu el prima săptămână (cum ar fi trebuit) şi pleacă spunându-i să fie atent la ce face. Se întoarce peste 7 zile şi-l întreabă ce a făcut. Ion îi răspunde:

– Prima data a venit o babă pe care o durea capul, aşa că i-am dat un calmant. A doua oară a venit un copil julit la genunchi, aşa că am curăţat rana, am dezinfectat-o şi l-am pansat. Vineri când să închid cabinetul a venit Maria, a încuiat uşa, s-a dezbrăcat şi s-a întins pe masă spunându-mi:

– Ioane, nu am văzut bărbat de trei luni!

Medicul cu sufletul la gura il intreaba pe Ion:

– Şi ce-ai făcut?

– I-am pus picături în ochi .

 

Ce nu ştii că faci atunci când te dez-amăgeşti?

Ţi s-a întâmplat vreodată să fii dez-amăgit/ă de cineva sau de o situaţie? Desigur că multora li s-a întâmplat asta. Ce se întâmplă, de obicei, care este cauza?

Noul Dicţionar Explicativ al Limbii Române dă următoarea definiţie pentru verbul „a amăgi”, conform dexonline.ro:

A AMĂGÍ ~ésc 1. tranz. 1) (persoane) A face să se amăgească (recurgând la diverse mijloace necinstite); a înșela; a păcăli. 2) (persoane) A atrage prin promisiuni false (profitând de încredere). 2. intranz. fam. A spune minciuni; a minți. /<lat. ammagire

Dacă studiem pornind de la structură, a se dez-amăgi, înseamnă a-şi reveni de pe urma unei proprii amăgiri.

Acelaşi dicţionar oferă următoarea definiţie pentru verbul „a dezamăgi”:

A DEZAMĂGÍ ~ésc tranz. A face să se dezamăgească; a deziluziona; a decepționa. /des- + a amăgi

Observăm cum prezumţia dată de „a face să” este una care plasează locul controlului în afara dezamăgitului: cel care „dezamăgeşte”, în realitate, nu realizează o acţiune asupra celui „amăgit”, pentru că observăm reflexivul „se”. Prin urmare, acţiunea are loc la cel dezamăgit.

El este cel care îşi schimbă perspectiva. Cel dezamăgit este actorul şi victima procesului de „dezamăgire” şi a rezultatului acesteia. Care este totuşi procesul prin care se întâmplă aceasta şi cum putem să evităm asemenea supărări?

Inteligenţa emoţională interpretată prin filtrul analizei tranzacţionale defineşte dezamăgirea drept o combinaţie a emoţiilor de bază furie şi tristeţe.

boy-859364_1280

 

Oamenii au aşteptări.

Orice act de comunicare are în esenţa lui intenţia de a influenţa. Fiecare intră într-un act de comunicare, în mod inconştient, pentru a satisface o valoare/ o necesitate care este relevantă pentru el/ ea (aşa cum am explicat pe larg în capitolul Principiul necesităţii şi al priorităţii în comunicare din cartea mea, Căile persuasiunii în negociere).

Nu mereu suntem conştienţi de acestea, dar în realitate în funcţie de criterii, grupăm în mintea noastră oamenii în categorii şi ne comportăm cu fiecare într-un anumit fel, specific cadrului de relaţionare, mediului de lucru, contextului, situaţiei. Comportamentele sunt considerate acceptabile atâta vreme cât sunt conforme cadrului. Se întâmplă des uneori ca acest cadru să fie stabilit fără a se discuta despre aceasta. Problema se pune atunci când totuşi un anumit comportament trece peste aşteptările unui partener de relaţionare.

photo-frame-878223_1920

În momentul în care la începutul unei comunicări, de orice fel, că e o afacere, că e o prietenie, că e o relaţie sentimentală, o modalitate prin care să ne putem da seama şi prin care putem să fim siguri cu privire la evitarea dezamăgirilor este să specificăm de la bun început ce aşteptări are fiecare parte. În măsura în care se poate realiza o înţelegere pe aceste baze, este clar ce este corect/drept şi ce nu.

Nu poate exista corectitudine atâta vreme cât nu a existat o cadrare/un contract clar iniţial.

 

Ce se întâmplă atunci când (nu) contractăm şi cum (nu) funcţionează asta

Contractul nu trebuie neapărat să fie scris, acesta poate fi şi verbal şi poate fi exprimat sub forma: “dacă eu sunt dispus să X şi fac X, atunci pot să mă aştept să se întample Y… ?”. Să vedem ce se întâmplă atunci când nu se realizează şi atunci când se realizează această cadrare, în diferite contexte.

1. Şeful lui Ionel, de curând angajat, îi trimite acestuia şi unui coleg un raport şi le cere la amândoi un feed-back. Ionel îi trimite nişte consideraţii generale, iar colegul lui adnotează tot documentul cu roşu, punctând aspectele care erau de comentat în detaliu.

Şeful este nemulţumit de Ionel, pentru că atunci când a cerut un feed-back, a vrut de fapt ceea ce făcuse colegul lui. Nu a oferit informaţii explicite pentru ce fel de feed-back dorea, pentru că se aşteptase întotdeauna să primească feed-back-ul detaliat. Iar Ionel a fost întotdeauna obişnuit să dea feed-back-ul scris într-o manieră generală, sintetică, prin urmare nu i-a trecut prin minte să ceară informaţii: “ce fel de feed-back?”.

Atunci când cineva comunică mereu într-un anumit fel şi primeşte un anumit răspuns, nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple de fiecare dată, cu oricine sau în orice context.

Doar pentru că nu există cadrare, nu însemnă că dispar şi aşteptările. Întotdeauna într-o comunicare vor fi aşteptări. Lipsa unei promisiuni sau a unui contract nu înlătură responsabilitatea pentru rezultatul actului de comunicare.

Ţi-ai dat vreodată seama, până acum, că, deşi esenţa unei comunicări este dată de intenţia ei, sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei?

A cui este responsabilitatea în această comunicare? Ei bine, a amândurora. Oricare dintre ei ar fi oferit sau ar fi cerut informaţii suplimentare despre tipul de feed-back, ar fi dus la o cadrare, la o setare a aşteptărilor care să fie OK pentru amândoi şi să evite timpul pierdut şi neînţelegerea.

Mie îmi place să cred că suntem responsabili 100% pentru comunicarea într-o relaţie. Sunt convins că ai observat cum, schimbând ceva în noi, putem schimba ceva în modul în care partenerul de relaţie reacţionează. Dacă acest lucru nu se întâmplă, fie nu suntem într-o relaţie, fie nu am reuşit să găsim sau nu suntem dispuşi să facem lucrurile care ar genera schimbarea pe care o aşteptăm în comunicare.

Desigur, aceasta este o aserţiune specifică unei şcoli de marketing şi mai puţin unei şcoli psihoterapeutice. Unii psihologi îi învaţă pe oameni că sunt responsabili doar pentru capătul lor de comunicare în relaţie şi asta este adevărat, până la un anumit punct. Eu cred că, pe de-o parte, cei care au studii de specialitate şi mai ales competenţe avansate în comunicare (de exemplu: comunicare şi relaţii publice, marketing, publicitate, ştiinţe politice, siciologie, psihologie) pot avea o influenţă mai profundă şi, prin aceasta, mai importantă, în relaţiile personale şi mai ales profesionale în care se implică. Pe de altă parte, stă scris în fişa de post a unui marketer, a unui vânzător, că trebuie să convingă. Continuitatea muncii sale depinde de măsura în care ajunge să influenţeze, altfel spus, stăpâneşte 100% din comunicare în relaţia cu publicul-ţintă.

Ai auzit cu siguranţă cuvintele lui Gandhi: “Fii schimbarea pe care o aştepţi în lume”. La fel de adevărat este şi “different strokes for different folks”/ „stimuli diferiţi pentru oameni diferiţi”. Iar pentru că fiecare se comportă diferit de alţii şi de la un context la altul, este important să ajustăm comunicarea astfel încât să fie potrivit comportamentul. Citeşte aici mai multe despre cum să vorbeşti fiecăruia pe limba lui.

Atenţie mare! Atunci când intri într-un proces de transformare, este important să fii motivat(ă) prin ceea obţii pentru tine, nu prin modul în care speri să se schimbe altcineva care se găseşte în relaţia cu tine. Doar pentru că este posibil ca celălalt să se schimbe, nu înseamnă că acest lucru se va şi întâmpla… vreodată.

 

2. La un moment dat, un prieten de-al meu se afla în comunicare sentimentală la distanţă cu o prietenă cu care avea în trecut o tentativă nereuşită de relaţionare. Ei au stabilit de comun acord că puteau discuta unul cu celălalt prin telefon şi internet atunci când simţeau nevoia, iar dacă din orice motiv ea nu mai dorea să comunice, el îi va respecta această decizie, cu rugămintea unui preaviz de 2 zile.

Cum era previzibil, după un timp, ea a comunicat, cu un preaviz de 2 zile, că doreşte să întrerupă relaţionarea, spunându-i că nu este neapărat că ar fi ceva care să o deranjeze; pur şi simplu dorea să nu mai comunice astfel, ci prefera să petreacă mai mult timp cu ea însăşi.

El a fost nemulţumit de această situaţie, dar a recunoscut că nu avea de ce să fie supărat, pentru că ea se ţinuse întru totul de înţelegere, iar în acest timp comunicarea a fost minunată.

Desigur, lucrurile ar fi putut să se oprească aici, dar el şi ea erau amândoi nişte oameni suficient de inteligenţi emoţional, care ţineau suficient de mult la aştepările lor şi la relaţionarea dintre ei. Aşa că pur şi simplu el a sunat-o, i-a spus că îi mulţumeşte pentru timpul acordat, respectă decizia ei şi în acelaşi timp i-a comunicat ce simţea în legătură cu aceasta. În cadrul acestui demers, el a ştiut să specifice că înţelege ceea ce ea îşi doreşte şi că intuieşte ce putea fi schimbat în comunicare, astfel încât relaţionarea să continue.

Când ea a spus iniţial că preferă să petreacă timp cu sine, i-a comunicat (iar el a verificat asta, fără a considera că presupunerea lui era lege universală) că dorea să fie o comunicare care să vină din plăcere pentu ea, nu din necesitate, deci fără să se simtă presată, ci să se simtă ca are parte de suficientă atenţie din partea lui.

Din momentul în care au reluat comunicarea, aceasta s-a putut realiza fără neînţelegeri şi reproşuri, pentru că existase o cadrare iniţială. Un contract stabilit de amândoi. Contractele se numesc astfel pentru că se respectă inclusiv atunci atunci când nu-ţi convine. Fără această cadrare, ea nu s-ar fi simţit la fel de OK să-i spună să renunţe la comunicare, iar el s-ar fi simţit respins fără posibilitatea de a înţelege ce a făcut greşit.

Reproşurile şi jignirile apar atunci când oamenii evită să discute despre ce vor, ce le place şi nu le place, ce au nevoie, încotro se îndreaptă, ce este important să evite, ceea ce consideră normal şi ce aşteptări au.

Cel mai important lucru care poate fi făcut atunci când cineva alege să rupă o relaţie de comunicare, indiferent de care tip ar fi aceasta, este să acceptăm şi să respectăm această decizie.

Atenţie! Respectarea partenerului de negociere şi respectarea deciziei nu înseamnă că trebuie să fim şi de acord sau să tolerăm comportamentul prin care se rupe această comunicare.

Dacă un client refuză să plătească valoarea unui contract pentru care a primit servicii, furnizorul poate să-i respecte decizia de a înceta relaţionarea şi să-l oblige să plătească, în limitele contractării iniţiale sau ale regulilor în care funcţioneză sistemul în care s-a desfăşurat contractarea.

Dacă un partener într-o relaţie de cuplu hotărăşte să rupă relaţia rănindu-şi partenerul (exemple comune în zilele noastre: notificare prin SMS, offline sau e-mail) sau/şi nelăsând posibilitatea de discuţie faţă în faţă şi matură, nu este de aşteptat ca partnerul, doar pentru că îi respectă decizia, să îi ierte şi comportamentul.

Aşteptările nu dispar doar în momentul în care nu mai sunt întrunite, ci dimpotrivă, creează frustrări care pot ieşi la suprafaţă în momente dintre cele mai neplăcute. Rănile nu îi fac pe oameni neaparat mai puternici. De fapt, acumularea lor le creşte amărăciunea.

 

Pilda lucrătorilor tocmiţi în vie

Această metaforă ne arată cum funcţionează “tocmeala” şi “dreptul” fiecăruia sau “cadrarea”. Sublinierile prin îngroşare în text îmi aparţin.

Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu un om stăpân de casă, care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători la via sa. Şi învoindu-se cu lucrătorii pentru un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Şi ieşind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. Şi le-a zis acelora:

Mergeţi şi voi în vie, şi vă voi da ce va fi dreptul vostru.”

Iar ei s-au dus. Ieşind el iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, a făcut tot aşa. Ieşind pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând fără lucru şi le-a zis:

De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?”

Ei i-au zis:

Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit.

El le-a zis: “Duceţi-vă şi voi în vie şi veţi primi ceea ce va fi în dreptul vostru.

Făcându-se seară, stăpânul viei i-a spus îngrijitorului: “Cheamă-i pe lucrători şi dă-le plata, începând cu cei din urmă până la cei dintâi”.

Venind cei din ceasul al unsprezecelea, au primit câte un dinar. Şi venind cei dintâi, au socotit că vor lua mai mult, dar au primit şi ei tot câte un dinar.

Şi după ce au primit, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând:

Aceştia de la urmă au lucrat un ceas şi i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am dus greul zilei şi arşiţa…”

Iar el, răspunzând i-a zis unuia dintre ei:

Prietene, nu-ţi fac nedreptate. Oare nu pentru un dinar te-ai învoit cu mine? Ia-ţi ce e al tău şi pleacă. Vreau eu ca acestuia de la urmă să-i dau cât şi ţie; oare nu am dreptul să fac cu ale mele ce vreau eu?; sau este ochiul tău rău pentru că eu sunt bun?”

Aşa vor fi cei din urmă întâi şi cei dintâi, la urmă; că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”.

Biblia, Evanghelia după Matei 20: 1-15,

Ediţia Sinodală, 2002, pp. 1483-1484

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi acesta:

Contractul psihologic în relaţiile de muncă

Îţi mulţumesc!

Happy personal development!

Ştefan Alexandrescu,

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

 

Copyright © Ştefan Alexandrescu, 2008, 2011, 2015. Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.