Arhive categorie: marketing

Cele mai bune articole de Ștefan Alexandrescu pe Economia Online (2013-2017)

În perioada ianuarie 2013-martie 2017, am fost guest author publicat în revista Economia Online. Cu ocazia încetării apariției lunare a publicației, am alcătuit un bilanț și o ierarhizare a articolelor mele publicate de către Bogdan Căpraru, redactorul-șef, căruia îi mulțumesc pentru contribuția sa la dezvoltarea mea pe această cale. Aceste articole sunt ierarhizate nu după cât de mult am muncit eu la ele (cel mai mult am lucrat la un articol 30 de ore), nu după numărul de vizualizări, de like-uri sau de comentarii, ci după cât de mulțumit sunt eu de valoarea comunicată în respectivele articole.

41 de articole, constituite în 43 de post-uri, care ar popula 113 pagini în Microsoft Word doar cu textul.

Lună de lună, provocarea de a concepe ceva interesant, rafinat, la un nivel înalt, despre piețe, trenduri, strategie, fiscalitate, resurse umane, branding, sociologia organizațiilor îmi ridica mingea la fileu, uneori atât de mult încât în unele numere nici nu am mai ajuns să public.

Cred că există tendința pentru unii bloggeri, din momentul în care au propria platformă de publishing pe care o pun la dispoziția colaboratorilor, să lase la o parte perspectivele de colaborare cu reviste importante, pentru care să genereze conținut deosebit supus unor standarde editoriale diferite.

În cea mai mare parte din articole, am căutat să scriu despre subiecte care nu au mai fost abordate, să fac predicții pentru viitor pe baza trendurilor, să descriu mecanisme profunde care să-i aducă pe cititori cu picioarele pe pământ și să le ofere insighturi pentru propria dezvoltare personală și profesională. De aceea, ceea ce găsiți în unele din articolele de mai jos reprezintă ”the best of the best” din ceea ce pot eu concepe și le-am ales pentru unul sau mai multe din următoarele motive:

  • nu mai găsiți nicăieri în altă parte în limba română exprimate aceste idei pentru că pur și simplu nu a mai publicat nimeni despre ele, deși afectează largi categorii

  • reprezintă lecturi fundamentale pentru dezvoltarea personală sau profesională

  • reprezintă analize chintesențiale care fac deosebiri conceptuale fundamentale care, chiar dacă se mai găsesc și în altă parte, au fost sistematizate strategic ca să fie cât mai clare și cât mai scurte

  1. În împărăția orbilor, omul cu un singur ochi e rege 
  2. Cu siguranță, dragă colectivitate, de la un liber-profesionist cu vervă
  3. Prostituarea psihologiei în România sau Despre cum concurenţa neloiala poate distruge credibilitatea unei profesii 
  4. Pledoarie pentru branding în civilizaţia Disneyland. Partea I. Companiile  și Partea II. Consumatorii
  5. Perspectivele schimbării organizaţionale din paradigma nivelurilor valorilor în Romania 
  6. De ce relaţiile publice nu sunt marketing
  7. Specificarea posturilor, document fundamental pentru fişa postului şi anunţul de angajare
  8. Cultura ascultării la români
  9. Contractul psihologic în relaţiile de muncă 
  10. Ce am învăţat din exerciţiul lui Brian Tracy 

 

Mulțumesc, Bogdan și Marius!

Lectură plăcută!

Ștefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare și resurse umane

Anunțuri

Despre lideri în politica românească

Introducere

Am ales să risc să-mi dau și eu cu părerea în mod public despre subiecte electorale. De obicei, nu spun nici măcar prietenilor cu cine votez, iar subiectul nu mă preocupă în mod deosebit. Totuși, în cel puțin 3 poziții, procesul electoral mi se pare personal foarte interesant. Una din poziții e cea de marketer, care a lucrat pentru un politician în 2006, cunoaște politicieni și a urmărit cu atenție comunicarea politică din punctul de vedere al comunicării de specialitate. Altă poziție este aceea de militant pentru urmărirea modificării unor legi și a respectării unor drepturi, situația în care am făcut apel personal la sute de politicieni, am trimis memorii, am pus în public în dificultate politicieni români. Chiar dacă aceste apeluri au rămas în mare parte (cel puțin după cunoștințele mele) irelevante, experiențele mi-au conturat argumentele de a avea scepticism cu privire la politicieni în general. O a treia poziție este cea de cetățean care analizează din oferta electorală toate posibilele opțiuni, dând candidaților și partidelor șanse (aproape) egale înainte de a decide pe baza performanțelor anterioare și a programului.

Așadar, nu sunt de părere că de fiecare dată nu avem cu cine vota, nu cred că toți politicienii sunt o apă și-un pământ, și în același timp, nu am încredere prea mare într-un anumit politician și nici nu îmi permit sau propun să suțin unul public. Așadar, dacă nu vorbesc pe cineva de rău, nu înseamnă că-l gândesc de bine și nici că l-am votat. Dacă vorbesc pe cineva de bine, nu înseamnă că-mi place și nici că l-am votat. Părerile multor români despre politică sunt destul de vehemente și de aceea îi sfătuiesc pe majoritatea bloggerilor să-și țină degetele departe de tastatură când vine vorba de a scrie despre politică dacă nu vor să-și piardă cititorii.

Așadar, am să scriu despre un concept pe care l-am studiat destul de științific, zic eu, și care este relevant atât pentru dezvoltarea personală, cât și pentru viața politică: leadershipul.

A fi lider în politica românească este sinonim pentru mulți cu a fi un fel de lichea cu 7 fețe, ce reușește să iasă de cele mai multe ori între câștigători, să obțină funcții și să conducă partide spre succes. Așadar, un lider este unul care are o viziune sau măcar un slogan de care se ține, ce reușește performanțe validate atât în partid cât și în alegeri, ce reușește să își asume cât de cât credibil o serie de îmbunătățiri vizibile.

Oricât de mult ne-ar displace, este cazul să ne asumăm că există lideri în politica românească și există foarte multe persoane șterse, fără charismă, care au ajuns conjunctural în anumite funcții și au reușit să se facă de râs în mod public în diferite situații. Așadar, doresc să fac o trecere în revistă a liderilor politici la nivelul României, care sunt în partide care încă mai există.

 

Ion Iliescu

Primul care merită menționat este Ion Iliescu, președintele onorific și marele fondator al PSD. Ion Iliescu a fost întotdeauna președintele din umbră al PSD. În 2001, când a fost înființat, Ion Iliescu era la al treilea mandat de președinte, iar președintele oficial al PSD era Adrian Năstase. Ulterior, Mircea Geoană l-a înfrânt pe Ion Iliescu la congresul PSD din 2005, pe care l-am urmărit cu interes la televizor. Totuși, Iliescu a spus o afirmația care pe atunci era absolut revoluționară: ”eu am, cum se zice, brandul meu!”, fiind prima folosire publică a cuvântului ”brand” pe care am auzit-o la vreun politician de calibru în România postdecembristă. Când nu a fost președinte de stat, a fost senator de București, cel puțin până în 2008. Astfel, din decembrie 1989 și până în decembrie 2008, Ion Iliescu a fost mereu într-o funcție politică importantă în stat. Vreme de 15 ani, electoratul l-a votat din nou și din nou. Cei 19 ani de politică i-au asigurat un loc clar în istoria României, leadershipul său fiind cel cel în perioada căruia țara a fost practic distrusă și apoi parțial reconstruită (nu după meritele sale, desigur). Ion Iliescu mai are și meritul de a nu fi sprijinit pe deplin 3 figuri politice care au eșuat să fie lideri. Mircea Geoană s-a făcut de râs prin propriile ambiții (deși ajunsese într-o vreme Președintele Senatului), în confruntările repetate cu Traian Băsescu și în cele din urmă a fost dat afară în șuturi din propriul partid. Adrian Năstase a reprezentat un candidat neconvingător, fără prea multă personalitate și care în cele din urmă a intrat la închisoare. Victor Ponta, deși a câștigat șefia partidului și funcția de prim-ministru, a fost învins în alegerile prezidențiale de o figură și mai ștearsă, s-a făcut de râs în toată lumea cu scandalul plagiatului și în cele din urmă, după ce a încălcat toate promisiunile făcute înainte de intrarea la guvernare în 2012, a fost dat jos prin protestele de stradă organizate în toamna lui 2015. Cine a rămas președinte de onoare al PSD? Ion Iliescu. Alți președinți vin și pleacă, însă Ion Iliescu rămâne bine-mersi, nimeni nu îl anchetează pentru implicarea în crimele comise la Revoluție, își scrie memoriile, apare în emisiuni, iar partidul lui o duce mai bine ca niciodată. Fie că vreți, fie că nu vreți, victoria PSD în alegerile locale și parlamentare din 2016 nu ar fi existat fără temeliile atent întreținute de Ion Iliescu. E adevărat că el nu mai este un lider al prezentului, ci al trecutului, însă longevitatea sa politică nu poate să fie trecută cu vederea. Ion Iliescu știe să întoarcă vorba și să manipuleze pe oricine. L-am întâlnit personal la o prelegere de vreo oră ținută unor tineri studenți în 2007. Atunci, a trebuit să îi repet o întrebare de 3 ori ca să răspundă la ea. În cele din urmă, mi-a dăruit o carte cu autograf, care pot să jur că este între cele mai proaste 10 cărți pe care le-am cititi în viața mea. Dar, are skill? Are charismă? Are, fără îndoială. Este un lider politic, încă neîntrecut de nimeni. În plus, structurile politice pe care le-a înființat în anii ’90 au dat 3 președinți ai țării: pe el, pe Traian Băsescu (amintesc, PD s-a scindat din PSDR) și pe Nicolae Văcăroiu, președinte interimar în 2007.

 

Traian Băsescu

Al doilea lider evident este Traian Băsescu, care este unicul președinte din istoria României care a putut fi validat prin 4 tururi de scrutin electorale ca președinte: la alegerile din 2004 și 2009 și la suspendările din 2007 și 2012. De asemenea, a câștigat alegerile ca deputat în 1992 și 1996, ca primar în 2000 și 2004, ca senator în 2016. Practic, Traian Băsescu a câștigat toate alegerile la care a participat și a fost și ministru al transporturilor în 5 cabinete de guvernare post-decembriste. Traian Băsescu a reușit să câștige șefia PD în 2004 asupra lui Petre Roman, fondatorul acestuia. A fost ”locomotivă” pentru 3 partide parlamentare: PD, PNL și PMP. A reușit să eludeze justiția chiar și atunci când și-a pierdut imunitatea parlamentară. Chiar dacă mijloacele folosite pentru a ajunge și a rămâne la putere au fost de cele mai multe ori dezgustătoare, Traian Băsescu a mizat cu inteligență pe o carte mereu câștigătoare: ”lupta cu sistemul ticăloșit”, luptându-se în imaginea electoratului cu un dușman invizibil. În timpul președenției sale, România a intrat în Uniunea Europeană (un dezastru, după părerea mea, dar ceva destul de apreciat la vremea respectivă), iar comunismul a fost condamnat (doar declarativ, desigur). Chiar dacă partidul care l-a adus la președenție în 2004 nu mai exista în 2014, Traian Băsescu a înființat propriul partid, PMP, cu care a reușit să intre în parlament la alegerile din 2016. Traian Băsescu nici nu s-a obosit să candideze la alegerile locale în 2016, acestea fiind o miză prea mică pentru el.

 

Marko Bela

Al treilea lider, deși nu pare foarte evident, este Marko Bela, care a condus UDMR din 1993 până în 2011, adică 18 ani. Este cea mai lungă șefie de partid din România, după Corneliu Vadim Tudor la PRM. UDMR a fost ”partid-balama” și de aceea foarte des în poziția de a avea o putere politică mai mare decât cea adjudecată prin vot direct. Poziția UDMR a fost constantă în cei 27 de ani. Dacă românii din diaspora ar fi avut o reprezentare atât de bună în Parlamentul României (ce să mai spun de parlamente străine) cum au avut cei de la UDMR în Parlamentul României, lucrurile ar sta foarte, foarte diferit pentru români. Marko Bela a reușit să ridice procentele obținute de UDMR în 2000 față de 1996 și a reușit în 1996, 2004 și 2009 să își aducă partidul chiar în guvern. Marko Bela a fost chiar vicepremier în 2009. După preluarea președenției de către Kelemenor Hunor, procentele UDMR în toate alegerile au scăzut la minime istorice. Marko Bela a rămas în continuare senator, din 1990 până în 2016.

 

Călin Popescu Tăriceanu

Al patrulea lider, deși la început nu ar fi părut, s-a dovedit a fi Călin Popescu Tăriceanu. Prelând conducerea PNL de la Theodor Stolojan în 2004, a ajuns prim ministru, numit în echipă ”frățească” de Traian Băsescu, cu care ulterior a intrat în conflict, dar căruia a reușit să-i țină piept. Călin Popescu Tăriceanu este de altfel, din această scurtă listă pe care am alcătuit-o și singurul om de afaceri român milionar în euro, care a contribuit atât ca legiuitor din poziția de executiv, cât și ca om de afaceri, la dezvoltarea pieței auto din România. În ciuda conflictului cu Traian Băsescu, Tăriceanua reușit să fie numit prim ministru (29 decembrie 2004-22 decembrie 2008) și pentru un al doilea cabinet și a fost primul premier de dreapta al României postdecembriste care a rezistat 4 ani neîntrerupt în funcție, practic pe durata mandatului electoral, fiind depășit după 1989 în termeni absoluți doar de Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992-11 decembrie 1996). Dacă ar fi să ne raportăm la întreaga istorie a României, Călin Popescu Tăriceanu a rezistat neîntrerupt în funcția de prim-ministru chiar mai mult decât: Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Ghica, Dimitrie Brătianu, Ion I. C. Brătianu (care a avut 4 mandate ca premier, dar nu succesive și niciunul de 4 ani), Titu Maiorescu, Alexandru Averescu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Antonescu, Petre Roman, Theodor Stolojan. Dintre liberali, singurii din punct de vedere istoric care l-au depășit ca longevitate neîntreruptă în funcția de premier au fost Lascăr Catargiu (11 martie 1871-30 martie 1876), Ion Brătianu (9 iunie 1881-20 martie 1888) și Dimitrie Sturdza (27 februarie 1901-4 ianuarie 1906). După ce a pierdut alegerile în 2008 și șefia PNL în 2009, temelia alianței cu PSD-ul a adus în cele din urmă partidul său la guvernare. În 2012 a candidat ca independent și a obținut un mandat de senator, ceea ce este o reușită destul de rară. În 2014, a fost numit Președintele Senatului, funcție păstrată până în prezent și care urmează să fie păstrată și în virtutea câștigării alegerilor parlamentare din 2016. Ceea ce înseamnă că dacă Klaus Iohannis este suspendat ca președinte, Călin Popescu Tăriceanu devine președintele României. Amintesc, Călin Popescu Tăriceanu a susținut suspendarea lui Traian Băsescu în 2007. De asemenea, la alegerile prezidențiale din 2014, Călin Popescu Tăriceanu a obținut al treilea loc la voturi, după Iohannis și Ponta și este de așteptat că va candida și în 2019. Partidul său înființat în 2014, PLR, prin alianța politică cu partidul condus de Daniel Constantin, ALDE, a reușit să intre într-o majoritate politică cu PSD, iar dacă cele două partide vor guverna singure, majoritatea ar putea să fie simplă și suficientă. De fapt, ALDE are acum mai multă putere decât PSD-ul, deoarece PSD ține ”cu dinții” de versiunea Dragnea premier, ceea ce nu se va întâmpla. Prin urmare, Klaus Iohannis poate desemna probabil un premier ori în poziția lui Daniel Constantin, ori în poziția lui Călin Popescu Tăriceanu.

Călin Popescu Tăriceanu mai este cunoscut și ca motociclist, pilot și mare cuceritor (a avut 5 neveste).

Președinții PNL care i-au urmat lui Călin Popescu Tăriceanu au eșuat. Crin Antonescu a ajuns președinte interimar, poziție din care s-a făcut de râs, iar un an și jumătate mai târziu, Tăriceanu i-a succedat în funcție ca președinte al Senatului. Alina Gorghiu și-a dat demisia ca urmare a scorului considerat foarte scăzut la alegerile parlamentare din 2016.

În doar 2 ani, partidul controlat de Călin Popescu Tăriceanu, într-o alianță inteligentă, a ajuns la aproape o treime din scorul PNL-ului, partid înființat în sec. al XIX-lea.

 

Theodor Stolojan

Theodor Stolojan este în continuare un lider politic care s-a remarcat în cei 27 de ani de tranziție. Theodor Stolojan a fost ministru de finanțe (1990-1991) în primul cabinet de după Revoluție și prim-ministru în 1991-1992. Din această poziție, a devenit recunoscut și de către marile mase ca un economist expert. În 2000, a candidat la președenție și a ieșit al treilea după numărul de voturi. În 2002, devine șeful PNL, funcție pe care o pierde în 2006 ca urmare a contestării unor decizii luate de conducerea partidului. Tot în 2006 face un pariu câștigător și înființează propriul partid, PLD (Partidul Liberal Democrat), împreună cu alți liberali nemulțumiți, partid cu care câștigă un mandat de europarlamentar, menținut și reconfirmat până în prezent. PLD a fuzionat în 2007 cu PD sub denumirea PD-L, iar Theodor Stolojan a devenit prim-vicepreședinte. În 2008, a fost numit prim-ministru dar a renunțat, deoarece a afirmat că nu suportă să îi fie dictat ce să facă, o decizie onorabilă pentru un om politic român. Theodor Stolojan a demonstrat că poate câștiga simpatia electoratului, a înființat propriul partid, a câștigat cu el, a transformat un partid al unui fost coleg de alianță (PD) care ulterior (2014) a fuzionat cu PNL. Actualmente, Theodor Stolojan este europarlamentar și membru în PNL.

 

Cine a fost, cine a rămas și cine a eșuat ca lider politic

Așadar, în România mai există după părerea mea 5 lideri politici în partide: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Marko Bela, Călin Popescu Tăriceanu și Theodor Stolojan. Din aceștia, Ion Iliescu, Marko Bela și Theodor Stolojan aparțin trecutului, iar posibilitatea ca ei să mai dețină funcții importante în România ca președenția, conducerea Guvernului, președenția Camerei Deputaților, Președenția Senatului sau chiar conducerea vreounui partid este foarte mică. Doi lideri confirmați în trecut încă mai au resursele de a face istorie pe scena politică din România și care actualmente sunt președinții propriilor partide intrate în Parlament: Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu.

Voi trece în revistă și alte persoane pe scurt, care s-au apropiat de statutul de lider, dar au eșuat sau încă nu au fost pe deplin confirmați.

Emil Constantinescu a îngropat PNȚCD-ul, iar guvernarea CDR între 1996-2000 s-a dovedit a fi mai proastă decât cea PSD. Predarea sa prin refuzul de a mai candida la un al doilea mandat a fost un gest de slăbiciune politică iar în cele din urmă promisiunile sale au rămas neîndeplinite. Totuși, din toți politicenii români care au servit funcții majore în stat după 1989, Constantinescu se remarcă prin demnitate, chiar dacă nu prin leadership. Constantinescu nu a avut stofă de politician. 

Nicolae Văcăroiu a fost prim-ministrul cel mai longeviv după Revoluție (1992-1996). A servit sub Ion Iliescu și Emil Constantinescu. A fost președinte al României în 2007, ca urmare a faptului că între 2000-2008 a fost Președintele Senatului. Din 2008, este președintele curții de conturi, funcție apolitică. Deoarece de 8 ani nu a mai deținut o funcție politică, este destul de bătrân și este doar un membru obișnuit în PSD, Nicolae Văcăroiu a fost un lider în trecut, dar acum nu mai e. Spre exemplu, nici Ion Iliescu nu mai deține o funcție politică în stat, dar este totuși președintele de onoare al PSD.

Corneliu Vadim Tudor a fost un lider naționalist, dar a murit în 2015 și odată cu el și șansele PRM. 

Dan Voiculescu a avut o viziune politică cu influență, dar în cele din urmă a fost doborât de procesele în justiție. Corupția dovedită în cazul său a însemnat sfârșitul puterii sale directe iar Partidul Conservator înființat de el a supraviețuit doar pentru că Daniel Constantin a avut curajul și inspirația să-l dea pe Voiculescu pe mâna justiției.

Emil Boc a fost o figură ștearsă, folosită ca marionetă de Traian Băsescu, marioneta care nu a putut fi nici Tăriceanu, nici Stolojan. În cele din urmă, importanța sa pe scena națională a puterii politice a fost dată jos de protestele de stradă. Emil Boc este în cel mai bun caz un politician local.

Gigi Becali a reușit să intre la pușcărie și să se facă de râs de multe ori în public, inclusiv din postura de europarlamentar. Partidul fondat de el nu mai există.

Klaus Iohannis este de asemenea prin excelență un politician local. El a avut mare succes în Sibiu și a ajuns președinte ca urmare a unor circumstanțe neobișnuit de favorabile. La alegerile parlamentare din 2016, atât el, cât și Dacian Cioloș, prin imixtiunea în campania electorală a PNL și pri n declarațiile făcute, au pus umărul la îngroparea partidului. La următoarele alegeri prezidențiale, Klaus Iohannis nu are șanse împotriva unor candidați pe val ca Tăriceanu sau Gabriela Firea (care nici ei nu au multe șanse).

Liviu Dragnea și-a câștigat renumele ca prefect, iar apoi printr-un concurs de împrejurări a ajuns președintele PSD, însă victoria din alegerile parlamentare 2016 nu e meritul lui, Dragnea este condamnat penal, iar de unde a ajuns nu o poate lua decât în jos.

Nicușor Dan este un politician local, de București, care a pierdut jocul strategic la alegerile locale din 2012, când nu a făcut cunoscută candidatura sa drept consilier local. În 2016, a ieșit consilier local pe București, dar a abandonat promisiunile pentru o poziție obținută ca deputat. Partidul său nu are o orientare politică și pare mai degrabă o însăilătură de tehnocrați cu afirmații care de care mai opuse, fără experiență la guvernare și care a reușit să intre în guvern mai mult ca urmare a ponderii voturilor din București și din străinătate. Foarte probabil, ca multe alte partide micuțe și trecătoare, va intra în jocul compromisurilor politice prin care își va îndepărta electoratul. Perspectivele susținerii lui Dacian Cioloș ca premier, împreună cu PNL, precum și discuțiile despre o posibilă coaliție de dreapta, lipsa de claritate a modului în care ”se împarte ciolanul” și recentele certuri vor pune foarte probabil cruce acestei inițiative declarate ”anti-sistem”.

Niciunul din politicienii tineri nu are puterea necesară pentru a deține și păstra prin alegeri reconfirmate funcții politice majore. Obținerea primăriei unui oraș mare (cum a fost în cazul lui Funar sau al lui Boc Clujul, iar în cazul lui Sorin Oprescu și a lui Victor Ciorbea, Bucureștiul) nu reprezintă o garanție pentru accesul ca lider la păstrarea puterii la o scară națională.

Problema principală a României este că nu are suficienți lideri politici, iar din cei care încă mai sunt lideri, niciunul nu este o opțiune pe care votanții să și-o asume pe deplin. Nu există o cultură a formării și dezvoltării liderilor politici din cauza mediocrității care se exprimă în partide. Cine are curajul să critice în interiorul propriului partid și să plece bine ar fi în stare să își facă un nou partid (Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Theodor Stolojan) cu care să cîștige alegeri pe cont propriu.

În esență, ca urmare a fricțiunilor între acești trei lideri, PD a dispărut în 8 ani de pe scena politică a României (2006-2014), iar ceea ce începuse ca un partid de centru-dreapta este acum fragmentat, în timp ce PNL și ALDE sunt mai degrabă partide de centru. Dreapta politică în România a apus pentru mult timp, este o minoritate fragmentată.

Dacă Nicușor Dan va da dovadă de rezistență și voință politică refuzând în continuare orice alianțe și își va implementa măcar promisiunile din campania parlamentară, atunci el are șanse în cel mai bun caz să spere la un mandat de primar al Bucureștiului în 2020 sau la un nou mandat de deputat în 2020, dacă nu cumva USR crapă până atunci (lucru foarte probabil). Chiar dacă va candida la președenția României în 2019, nu va ajunge în turul 2 de scrutin, și Dan va găsi foarte greu să nu pice într-una din capcanele jocurilor de manevră pentru suținerea candidatului din turul 2. Prin comparație cu dinozaurii Tăriceanu și Băsescu, Nicușor Dan nu pare decât o meduză rătăcită în ape tulburi.

Concluzia? Ca de obicei. Nu prea avem cu cine vota. Așa că viața merge în continuare, putem conta pe faptul că în mod sigur se găsește cineva care să ne pună în pericol tihna, siguranța și munca de-o viață prin legile strâmbe care se dau, iar tinerii se feresc de politică în timp ce jocurile sunt făcute tot de niște foști comuniști.

Ștefan Alexandrescu

marketer și votant sceptic

Ce ar trebui să știi înainte să critici un solist care cântă live!

voice

Într-un moment al vieții tale te aflai la un concert live. În fața ta era un solist care cânta prost după parerea ta, pentru că nu cânta piesa exact ca cea originală.
Hai să vedem, tu, esti omul care ascultă muzică, mai exact înregistrările făcute în studio sau mixuri atât de prelucrate de nu mai distingi piesa originală și nici vocea solistului. Urechea ta vrea să audă o imitație perfectă a ceea ce tu auzi zilnic în căști, dar hai să îți spun ceva: ceea ce tu asculți zilnic nu e real! Vrei să vezi cum sună originalul, mergi în studio când se înregistrează un viitor super hit și află!
Îți place un artist sau o formație, ascultă acea formație cum cântă live și apoi vorbim. Și aici va fi o problemă, pentru că sunt atât de multe înregistrări live prelucrate în studio și inginerii de sunet își fac munca atât de bine, încât ai impresia că artistul tău preferat sună genial de bine și live.
Caută o înregistrare a unui fan înrăit, făcută într-un concert, o înregistrare care să te facă să auzi vocea reală, sau aproximativ reală, exceptând efectele puse pe voce, de care se bucură orice cântăreț.
Nu am să-ți spun că tot ce e în industria muzicală e fals, dar am să-ți spun că totul e prelucrat, ajustat, ajutat de oamenii din spate, de băieții de la sonorizare, care uneori, merită mai multe aplauze decât solistul de pe scenă, pentru că ei sunt cei care au făcut ca acel concert să sune genial de bine. Și totuși, nu va suna niciodată ca piesa pe care o asculți tu în căști, dar pe artistul tău preferat nu îl critici, pentru că te-ar critica alții pe tine, că ai curaj să faci asta.

Mai jos o poți asculta pe Celine Dion, fără efecte pe voce, fară backing vocals. Așa se pregăteşte ea pentru a cânta!

Să revenim la solistul catalogat de tine prost, afon eventual, pentru că nu știi explicația din dex a acestui cuvânt, dar demn de criticile tale. Ce știi tu despre el? Nimic. Stai liniștit, nu ești singurul, dar poți afla mai jos câteva detalii din culise.

Omul din fața ta cântă diferit piesa față de original pentru că…

…nu e solistul original,
…așa o simte,
…și-a pus amprenta lui personală pe acea piesă,
…e posibil să atingă note pe care nici solistul original nu le atinge, dar tu nu știi asta,
…nu vrea să copie o piesa, ci vrea să îi dea un plus de originalitate în stilul lui.

Ce nu mai știi despre omul din fața ta e că…
…a studiat piesa care o cântă cel puțin o săptămână în continuu și simte că nu a fost suficient, niciodată nu va fi suficient,
…posibil să aibă emoții și se luptă să nu le arate,
…posibil să aibă o durere infernală de cap, sau o dramă în viața lui personală și da tot ce poate pentru a fie acolo pentru tine, să îți transmită sentimente pozitive, în timp ce tu îl critici,
…posibil să fie singurul lui moment în care se simte împlinit pe deplin,
…piesa care o cântă îl reprezintă și e o poveste din viața lui,
…dacă nu respiră corect se duce naibii piesa,
…datul ala din mână sau din picior, nu e un tic nervos prost, ci îl ajută să-ți ritmul, care dacă îl pierde, iar se duce piesa,
…gândește cuvintele înainte să le pronunțe pentru a-și doza corespunzător aerul,
…pentru o notă de aia lungă si frumoasă, a muncit luni de zile,
…pentru un Fa2, care posibil să nu știi ce e ală, a muncit alte luni de zile,
…pentru tot momentul lui, a muncit, a transpirat, s-a dat cu capul de pereți și și-a rost unghiile de nervi multe nervi.

Lista e lungă, dar ca să înțelegi un concert live în primul rând trebuie să fii open-mind și să îți lași criticile acasă. Dacă vei să critici, fă un conservator, cântă în fața unui public, transmite acelui public ceva, fii perfect din punct de vedere tehnic și apoi cataloghează un solist ca fiind prost sau afon.

Detalii tehnice care nu le știi despre un concert live:
1. Acustica unei săli poate fi un avantaj sau un dezavantaj
2. Echipa de la sunet te poate ajuta, sau îți poate strica momentul dacă nu știe ce face la butoane
3. Un microfon pe care în general se prezintă, nu va suna la fel de bine ca unul dedicat pentru cântat, și asta face diferența la un live
4. Monitoarele și nu ale de la calculator, ci alea în care orice solist ar trebui să se audă, sunt un must have într-un concert live.

Dincolo de tot, fiecare om de pe scena se luptă zilnic cu el, cu temerile lui, cu mintea lui și uneori chiar și cu vocea lui. Nu poți înțelege și nu poți fi obiectiv, dar poți să asculți și dacă nu îți place ești liber să pleci.
Nu toți se nasc cu talent, dar cei mai puțin talentați sunt cei care muncesc cel mai mult. Nu mai critica soliști care cântă live, în condițiile în care la Romanian Music Awards s-a făcut playback.
Îmi pare rău să o spun, dar publicul din România e atât de închis la minte, încât aplaudă un playback făcut de o tipă mai mult dezbărcată decât îmbrăcată sau de un tip super lucrat la sală, și critică un live, critică un moment cântat din suflet și plin de emoție, critică un cover, pentru că nu sună ca originalul. Vocea la noi stă în fuste prea scurte și bluze prea decoltate pentru că te distrage de la ceea ce urechile tale ar putea auzi. Așa e mai simplu, iar când vine “afonul ăla de face coveruri” în fața ta și cântă, îmbrăcat decent, tu râzi și critică-l, că a îndrăznit să fie diferit și a îndrăznit să cânte live. Înainte să critici, vezi dacă tu poți cânta corect două note în fața unui public format din oameni ca tine.

Țara e plină de voci, de formații care cântă live și o fac genial de bine, dar din cauza unor oameni care critică fără cap, care aplaudă playbackuri, acele voci nu contează și nu sunt apreciate la adevărata lor valoarea. Data viitoare când mergi la un concert live, încearcă să îți amintești de ce am scris mai sus și poate îl vei privi pe cel din fața ta diferit, în sensul bun și poate le vei spune și celor din grupul tău ce crezi și ce ți-a schimbat părerea.

Guest post de Bianca Roxana Ionel. Publicat iniţial aici. Copyright (C) Bianca Roxana Ionel, 22 februarie 2015. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi acest interviu cu ea şi blogul ei.

biancaionelwebdeveloper

Studiu electoral de marcă, de Ştefan Alexandrescu

Acum 10 ani, în 21 mai 2005, am prezentat proiectul „Studiu electoral de marcă”, evaluat în cadrul FEAA (Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din Iaşi). Proiectul a fost prezentat în cadrul secţiunii „management-marketing” a concursului studenţesc EconomMix şi a câştigat locul I. Desigur, acest proiect nu mai are în cariera mea o valoare deosebită, dar este mai mult o amintire specială, deoarece este prima cercetare pe care am realizat-o ca student. Cercetarea nu are dpdv statistic reprezentativitate (pornind de la date nu se poate ajunge la o generalizare sociologică din cauza numărului redus de participanţi), dar concluziile sale sunt corecte metodologic şi faptic. Cu această ocazie, re-public studiul şi rezultatele lui. Cercetarea o poţi găsi aici , iar prezentarea în powerpoint aici .

Acest studiu, la nivelul la care a fost realizat, ca o cercetare studenţească independentă, aduce avantajul testării unei percepţii care s-a verificat în timp. Ca şi evidenţă de cercetare, este nereprezentativă din punct de vedere sociologic şi de marketing. Totuşi, acest chestionar, ca stil de realizare şi ca idei folosite în alcătuirea lui, din programarea neuro-lingvistică (NLP), după cum au arătat şi rezultatele pe acest lot psihologic de 88 de indivizi (un univers al cercetării pe care se poate lucra în domeniul pretestării psihologice pentru operarea unor concluzii), are puterea de a scoate la iveală o serie de aspecte inconştiente fundamentale pentru comunicarea politică.

Studiul mai prezintă şi avantajul că a fost realizat în perioada imediat după anunţarea candidaturii la preşedenţie a actualului preşedinte, în contextul politic în care candidatul formaţiunii politice Alianţa DA (PNL-PD, facţiune care de atunci s-a “spart” în 3 formaţiuni politice distincte) s-a retras. Indicatorii de atunci arătau că Alianţa ar avea mai multe şanse cu Băsescu drept candidat decât iniţial, cu Stolojan.

Evoluţia evenimentelor a demonstrat puternic cum percepţia publicului era pregătită pentru a-l prefera mai întâi pe Traian Băsescu, apoi a-l pune la zid pe Adrian Năstase, care ajunsese în 2006 să fie considerat conform sondajelor cel mai corupt român.

Identificarea acestor factori inconştienţi în rândul maselor reprezintă genul de sondare a publicului care a adus puterea în mâna unor lideri ca Tony Blaire şi Bill Clinton. Aici nu mai este vorba de sondarea pentru detectarea a “ceea ce vrea poportul”, ci sondarea a “cum vrea poporul”… să-i fie livrată informaţia. Aflând aceste lucruri, se poate configura la nivel de strategie, cu mult timp înainte, o campanie care să pună în valoare punctele forte ale percepţiei pentru un anumit candidat. De exemplu, realizându-se un asemenea studiu cu jumătate de an înainte de alegeri şi constatându-se potenţialul mai mare pe canalul auditov al unui anumit politician, se poate insista pe comunicarea unor mesaje puternice prin intermediul radio-ului.

Automat, în momentul în care unul dintre candidaţi are o percepţie mai puternică în rândul indicatorilor Vizual, Auditiv, Kinestezic, de aproape 2 ori mai mare decât contra-candidatul, balanţa înclină de partea celui care reuşeşte să iasă cel mai bine în evidenţă, lucru demonstrat şi de proactivitatea şi locul controlului intern demonstrate în ultimii 3 ani de către “preşedintele jucător”.

Dacă această cercetare a fost una “interesantă” luând în considerare doar o singura dimensiune, respectiv modalităţile din programarea neuro-lingvistică, rezultatele ar putea fi multiplicate în precizie şi în efect dacă ar fi surprinse atitudinile inconştiente pe mai multe dimensiuni strategice, mergând chiar până la zeci. Apoi aplicarea pe un eşention reprezentatriv a respectivului studiu ar putea avea un impact decisiv pentru viitorul oricărui partid politic românesc ce ar hotărâ aplicarea unei asemenea cercetări.

Acest studiu, realizat in interes de curiozitate ştiinţifică din propria iniţiativă a coordonatorului acestui studiu, se dovedeşte a fi cu atât mai valoros cu cât ar intra în atenţia opiniei publice, a specialiştilor şi a membrilor puterii politice, mai ales luând în considerare evoluţia evenimentelor din octombrie 2004.

Chestionarul a conţinut 10 întrebări care au fost adresate trecătorilor pe stradă, lotul de 88 de oameni fiind compus mai ales din tineri şi gândit iniţaial din anumite rigori argumentate. Cei trei operatori au realizat sondajul în 4 ore, după care prelucrarea informaţiilor s-a făcut pe hârtie, iar ulterior s-au prelucrat o serie de grafice în Excel. Obiectivele chestionarului au fost să intre în mintea alegătorului şi să observe percepţia asupra partidelor şi a candidaţilor, folosind elemente de bazele senzoriale din programarea neuro-lingvistică.


Principalelele concluzii ale cercetării au fost (valabile în octombrie 2004):

  • Principala grupă de vârstă dezamăgită şi neiunteresată de viaţa politică sunt între 27-35 ani

  • Tineretul ţine partea lui Băsescu

  • Aproape jumătate din cei intervievaţi (deci care au declarat că nu s-au hotărât cu cine votează) erau pe deplin hotărâţi cu cine votează la sfârşitul întrebărilor.

  • Marea majoritate a celor intervievaţi (53 %) aleg un câştig pe termen scurt în defavoarea unuia pe termen lung.

  • Cei mai mulţi din cei la care s-au putut stabili corelaţii (18%) văd investiţia în votul pentru Băsescu ca una pe termen lung.

  • Peste un sfert din populaţie (frecvenţa ce mai mare) sunt preocupaţi de probleme sociale.

  • Pe români îi deranjează cel mai mult corupţia (în special pe cei din grupa 18-26 ani) şi din aceştia, majoritatea detaşată (38 % ar vota cu Băsescu), acest fenomen fiind corelat cu preocuparea pentru un loc de muncă. Pe locul doi în topul priorităţilor partidului la guvernare, ar fi colaborarea cu opoziţia pentru proiectele viabile.

  • Principalelele calităţi/atribute ale unui preşedinte sunt strategia şi controlul, urmate, în ordine de: psihologie, aspect fizic, prestanţă, prestigiu, charismă, pragmatism.

  • Băsescu este cel mai mult asociat cu un ciocan, iar Năstase cu nimic, apoi cu parfum (itemi la alegere: ochelari, boxe, parfum, bicicletă, nimic).Băsescu are o puternică dominanţă vizuală pe lângă cea kinestezică, în mintea celor intervievaţi.

  • Alianţa DA este mai pozitiv percepută decât Uniunea PSD+PUR.

  • Amândouă formaţiunile politice au aceeaşi putere practică.

  • Uniunea PSD+PUR este percepută de mai bine de două ori mai falsă decât Alianţa DA.

  • Alianţa DA are putere de schimbare şi de investiţie mai mare decât Uniunea PSD+PUR.

Concluzia finală a cercetării este că Băsescu este o marcă de două ori mai “tare” ca Năstase.

Au contribuit la această cercetare (în ordine alfabetică):

Ştefan Alexandrescu – manager proiect, elaborare şi pretestare chestionar, aplicare, prelucrarea, analiza şi intepretarea datelor, raportul de cerectare, prezentarea

Asist. univ. Adrian-Lucian Lupu – evaluare chestionar

Ing. Irina Minciună – obiective chestinar, Analiza SWOT, aplicare chestionar, analiza şi intepretarea datelor

Psih. Oana Pascu – aplicare chestionar, prelucrare date

Prof. Elena Seghedin – evaluare raport de cerectare

Bibliografie pentru proiect

Bârgăoanu, Alina; Dobrescu, Paul – Mass-media şi societatea, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004

Blagu, Bety – Fabrica de preşedinţi, Bussiness Magasin, nr. 06/2004

Dâncu, Vasile Sebastian – Comunicarea simbolică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003

Kotler, Philip – Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1993

Miftode, Vasile – Curs de metodologia cercetării sociologice în Manual de Comunicare Socială şi Relaţii Publice pentru anul I ID, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Iaşi 2003

Nedelcu, Maria – Marketing politic, note de curs

Nicolescu, Luminiţa – Marketingul, premisa succesului în afaceri, suport de curs Universitatea Virtuală de Afaceri Iaşi, 2003

Oprea, Dumitru – Analiza şi protecţia sistemelor informaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2000

Pânişoară, Ion-Ovidiu – Comunicarea eficientă, ediţia a II-a, Polirom, Iaşi, 2002

Pânzaru, Florina, Stănciugelu, Ioana – Imagine şi Comunicare în Afaceri, materiale şi suport de curs şi seminar Universitatea Virtuală de Afaceri Iaşi, 2003

Pripp, Cristina – Marketing Politic, Editura Nemira, Bucureşti, 2002

Prutianu, Ştefan; Anastasieiei, Bogdan; Jijie, Tudor – Cercetarea de marketing, Editura Polirom, Iaşi, 1999

Scmidt, Berndt – Estetica în marketing, Editura Teora, Bucureşti, 2004

Szekely, Andy – NLP, Calea Succesului, Editura Amaltea, Bucureşti, 2003

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu. Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.


Cronica filmului „Aliyah DaDa”

 

Regia: Oana Giurgiu

produs de Tudor Giurgiu

115 minute

Versiunea în lucru proiectată la ASTRA 2014: 123 minute

Titlul de lucru al proiectului a fost Din România spre Sion iar Oana Giurgiu, scenaristă şi regizor, a lucrat 4 ani la el.

Sinopsis preluat de pe internet: Filmul prezintă o istorie bine documentată, a evreilor din România. Acum 133 de ani, o comunitate mică din Moinești pleca spre țara sfântă, pentru a înființa una din primele colonii evreiești din Palestina. De atunci și până azi drumul evreilor către Israel se împletește cu istoria României moderne printr-o relație de iubire și ură ale cărei influențe nu le vom putea cuantifica prea curând. Povestea istoriei este decupată vizual în stil dadaist ca un tribut adus inițiatorilor curentului, Tristan Tzara și Marcel Janco, doi evrei cu rădăcini în România.

Poster-Aliyah-DaDa_50x70cm_WEB

Cronica de Ştefan Alexandrescu

Primăvara a adus o ploaie de filme româneşti pe marile ecrane. În primul rând, haideţi să lămurim treaba cu anul. Filmul e din 2015, deoarece versiunea proiectată la ASTRA avea cu 8 minute mai puţin. Prin urmare, versiunea ce a avut premiera la Bucureşti în 27.03.2015 (a se citi: a fost programat să ruleze de 4 ori) este cea finală. Apoi, marketingul românesc e repetent, aşa cum scriam şi în cronica filmului Aferim!, astfel că dacă vă întrebaţi de unde vine „Aliyah”,să ştiţi că nu sunteţi singurii. Eu am văzut filmul şi n-am înţeles. E greu de reţinut, are o scriitură uşor de confundat şi nu are niciun sens în limba română – cea în care e narat filmul. Filmul nu se găseşte încă pe imdb. Şi probabil nici nu se va găsi vreodată.

Oricum cu un asemenea titlu n-o să meargă mai nimeni să-l vadă, ceea ce ridică oarecum din nou problema de la Odessa: cine a vrut să facă filmul acesta, pentru cine a trebuit să apară şi de ce.

Documentarul prezintă un efort admirabil din partea Oanei Giurgiu, care, după o filmografie de producător la câteva filme româneşti cel puţin bune din ultimii 10 ani (Poziţia copilului, Aglaja, De ce eu?, Katalin Varga, Canibal), se află la debutul absolut în regie de film. Am apreciat documentarul ca fiind o completare importantă la ceea ce este deja descris în Evrei de vânzare şi în Paşaport de Germania şi este asemănător cu Armenopolis, suflet armenesc.

Pasiunea şi perseverenţa Oanei Giurgiu în a se documenta despre cultura evreiască este extraordinară. Ea reuşeşte să pătrundă în calităţile acestui popor, în dorinţele mistuitoare ale evreilor de a stăpâni pământul, a-l cultiva, a realiza agricultură în urmă cu aproape 130 de ani. De asemenea, calităţile meşteşugăreşti, artistice şi de negoţ ale evreilor sunt scose în prim-plan, pe bună dreptate. Dârzenia şi demintatea acestui popor care a avut atât de mult de suferit este impresionantă, iar supravieţuitorii lagărelor de concentrare de pe teritoriile locuite de români, ai prigonirii româneşti, ai deportării în Transnistria, povestesc cu durere despre memoria înaintaşilor lor şi ce reuşesc unii din ei, acum foarte bătrâni, să-şi aducă aminte din copilărie. Toate acestea sunt susţinute cu dovezi, imagini ale fotografiilor din vremurile acelea, precum şi cu descoperiri arheologice recente (de exemplu, într-o pădure, a zeci de copii şi femei de origine iudaică care au fost executaţi cu arme româneşti). Poporul român ar trebui să înveţe de la poporul evreu calităţile sale şi să se mândrească cu acei români evrei care au contribuit de-a lungul istoriei României la dezvoltarea ei. Poporul evreu, la rândul său, datorează mult românilor – evreii de origine română erau a patra cea mai largă populaţie în israel când au venit şi ocupă aprox. 25 % din funcţii în statul evreu. Filmul este structurat, clar, original, interesant, bine ritmat, făcut cu o mână fermă şi cu multă, multă muncă. Un plus important pentru abilitatea de a-şi da seama când e nevoie de subtitrări inclusiv la părţile vorbite în română. Este un film bun. Însă nu e adevărul.

Oana Giurgiu pare că vrea să dea o idee de notă obiectivă documentarul, admiţând cam cu jumătate de gură: da, unii din evreii români i-au trădat pe români aducându-i pe comunişti la putere; da, Edmund Rothschild a finanţat dezvoltarea coloniilor agricole ale evreilor români din Palestina la sfârşitul sec. al XIX-lea; da, evreii români le datorează viaţa lui Ion Antonescu; da, evreii din România erau cea mai numeroasă populaţie după cei din URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, însă mai amestecă aceste adevăruri şi cu minciuni istorice sau „sare” peste anumite „detalii”, cum ar fi:

– legionarii nu au fost niciodată o mişcare fascistă, ci au fost dezincriminaţi la procesul de la Nurnberg

– Antonescu şi Hitler nu aveau o viziune asemănătoare asupra evreilor. Hitler voia să-i extermine, Antonescu voia să-i expulzeze. Mai mult, Antonescu avea un orgoliu în această privinţă: „evreii români sunt ai mei, nu ai germanilor”.

– Antonescu nu a trecut Nistrul ca să-i intre în graţii lui Hitler pentru a recupera Transilvania, ci pentru că era o mişcare tactică necesarăpe front

– nu toţi legionarii au fost criminali, iar mişcarea legionară în ansamblul ei nu a fost criminală

– „presiunile” pe care evreii le-au pus pe britanici ca să le acorde Palestina au fost acte teroriste îndreptate împotriva civililor, dar probabil că, atunci când actele teroriste au succes, cei ce le comit sunt numiţi în analele istoriei „luptători pentru libertate”, iar dacă eşuează, rămân la stadiul de „terorişti”, „criminali” sau „extremişti.

– ferocitatea cu care evreii care au luat în primire o parte din teritoriul fostei Palestine au început să-i extermine pe palestinieni, încă din anii ’40. Oare câţi dintre ei erau români?

– există o diferenţiere între evrei: evreii aşkenazi şi evreii sefarzi.

Dacă a studiat cultura evreiască şi istoria României atâta timp, Oana Giurgiu cu siguranţă ar fi trebuit să ştie lucrurile astea. Aşadar, filmul este bun, dar nu e pentru oricine. Nu e pentru necunoscătorii de istorie, căci aceştia s-ar putea să se lase copleşiţi de imaginea unică de victime ale evreilor. Evreii au fost victime ale urii – inclusiv ale românilor, iar realitatea istorică trebuie spusă drept. Însă nu toţi, şi nu au fost numai victime.

Sunt curios dacă evreilor din Israel, intervievaţi în film, cărora le este greu să rememoreze ororile Holocaustului, le este atât de greu să rememoreze şi ororile genocidului pe care confraţii lor l-au săvârşit la scurt timp după al doilea război mondial împotriva arabilor. Dar asta e o curiozitate personală care este paralelă cu subiectul „Aliyah DaDa”. Despre asta, poate se va face un alt film. Până atunci, de Oana Giurgiu, numai de bine!

PS: Unde se mai poate vedea filmul? Păi nu se mai poate vedea. LOL. Doar n-a fost făcut ca să-l vezi tu – de asta s-au asigurat distribuitorii şi marketerii (a se citi „groparii”) filmului românesc.

Punctajul meu: 6/10

Alte cronici: aici, aici, aici, aici, aici, aici.