Cronica filmului „Aliyah DaDa”

Regia: Oana Giurgiu

produs de Tudor Giurgiu

115 minute

Versiunea în lucru proiectată la ASTRA 2014: 123 minute

Titlul de lucru al proiectului a fost Din România spre Sion iar Oana Giurgiu, scenaristă şi regizor, a lucrat 4 ani la el.

Sinopsis preluat de pe internet: Filmul prezintă o istorie bine documentată, a evreilor din România. Acum 133 de ani, o comunitate mică din Moinești pleca spre țara sfântă, pentru a înființa una din primele colonii evreiești din Palestina. De atunci și până azi drumul evreilor către Israel se împletește cu istoria României moderne printr-o relație de iubire și ură ale cărei influențe nu le vom putea cuantifica prea curând. Povestea istoriei este decupată vizual în stil dadaist ca un tribut adus inițiatorilor curentului, Tristan Tzara și Marcel Janco, doi evrei cu rădăcini în România.

(continuă să citești după media ↓)

Primăvara a adus o ploaie de filme româneşti pe marile ecrane. În primul rând, haideţi să lămurim treaba cu anul. Filmul e din 2015, deoarece versiunea proiectată la ASTRA avea cu 8 minute mai puţin. Prin urmare, versiunea ce a avut premiera la Bucureşti în 27.03.2015 (a se citi: a fost programat să ruleze de 4 ori) este cea finală. Apoi, marketingul românesc e repetent, aşa cum scriam şi în cronica filmului Aferim!, astfel că dacă vă întrebaţi de unde vine „Aliyah”,să ştiţi că nu sunteţi singurii. Eu am văzut filmul şi n-am înţeles. E greu de reţinut, are o scriitură uşor de confundat şi nu are niciun sens în limba română – cea în care e narat filmul. Filmul nu se găseşte încă pe imdb. Şi probabil nici nu se va găsi vreodată.

Oricum cu un asemenea titlu n-o să meargă mai nimeni să-l vadă, ceea ce ridică oarecum din nou problema de la Odessa: cine a vrut să facă filmul acesta, pentru cine a trebuit să apară şi de ce.

Documentarul prezintă un efort admirabil din partea Oanei Giurgiu, care, după o filmografie de producător la câteva filme româneşti cel puţin bune din ultimii 10 ani (Poziţia copilului, Aglaja, De ce eu?, Katalin Varga, Canibal), se află la debutul absolut în regie de film. Am apreciat documentarul ca fiind o completare importantă la ceea ce este deja descris în Evrei de vânzare şi în Paşaport de Germania şi este asemănător cu Armenopolis, suflet armenesc.

Pasiunea şi perseverenţa Oanei Giurgiu în a se documenta despre cultura evreiască este extraordinară. Ea reuşeşte să pătrundă în calităţile acestui popor, în dorinţele mistuitoare ale evreilor de a stăpâni pământul, a-l cultiva, a realiza agricultură în urmă cu aproape 130 de ani. De asemenea, calităţile meşteşugăreşti, artistice şi de negoţ ale evreilor sunt scose în prim-plan, pe bună dreptate. Dârzenia şi demintatea acestui popor care a avut atât de mult de suferit este impresionantă, iar supravieţuitorii lagărelor de concentrare de pe teritoriile locuite de români, ai prigonirii româneşti, ai deportării în Transnistria, povestesc cu durere despre memoria înaintaşilor lor şi ce reuşesc unii din ei, acum foarte bătrâni, să-şi aducă aminte din copilărie. Toate acestea sunt susţinute cu dovezi, imagini ale fotografiilor din vremurile acelea, precum şi cu descoperiri arheologice recente (de exemplu, într-o pădure, a zeci de copii şi femei de origine iudaică care au fost executaţi cu arme româneşti). Poporul român ar trebui să înveţe de la poporul evreu calităţile sale şi să se mândrească cu acei români evrei care au contribuit de-a lungul istoriei României la dezvoltarea ei. Poporul evreu, la rândul său, datorează mult românilor – evreii de origine română erau a patra cea mai largă populaţie în israel când au venit şi ocupă aprox. 25 % din funcţii în statul evreu. Filmul este structurat, clar, original, interesant, bine ritmat, făcut cu o mână fermă şi cu multă, multă muncă. Un plus important pentru abilitatea de a-şi da seama când e nevoie de subtitrări inclusiv la părţile vorbite în română. Este un film bun. Însă nu e adevărul.

Oana Giurgiu pare că vrea să dea o idee de notă obiectivă documentarul, admiţând cam cu jumătate de gură: da, unii din evreii români i-au trădat pe români aducându-i pe comunişti la putere; da, Edmund Rothschild a finanţat dezvoltarea coloniilor agricole ale evreilor români din Palestina la sfârşitul sec. al XIX-lea; da, evreii români le datorează viaţa lui Ion Antonescu; da, evreii din România erau cea mai numeroasă populaţie după cei din URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, însă mai amestecă aceste adevăruri şi cu minciuni istorice sau „sare” peste anumite „detalii”, detalii cum ar fi:

– legionarii nu au fost niciodată o mişcare fascistă, ci au fost dezincriminaţi la procesul de la Nurnberg

– Antonescu şi Hitler nu aveau o viziune asemănătoare asupra evreilor. Procesul de la Nurnberg a stabilit că Hitler voia să-i extermine. Mareșalul Ion Antonescu voia să-i expulzeze. Mai mult, Antonescu avea un orgoliu în această privinţă: „evreii români sunt ai mei, nu ai germanilor”.

– Antonescu nu a trecut Nistrul ca să-i intre în graţii lui Hitler pentru a recupera Transilvania, ci pentru că era o mişcare tactică necesară pe front

– nu toţi legionarii au fost criminali, iar mişcarea legionară în ansamblul ei nu a fost criminală

– „presiunile” pe care evreii le-au pus pe britanici ca să le acorde Palestina au fost acte teroriste îndreptate împotriva civililor, dar probabil că, atunci când actele teroriste au succes, cei ce le comit sunt numiţi în analele istoriei „luptători pentru libertate”, iar dacă eşuează, rămân la stadiul de „terorişti”, „criminali” sau „extremişti.

– ferocitatea cu care evreii care au luat în primire o parte din teritoriul fostei Palestine au început să-i extermine pe palestinieni, încă din anii ’40. Oare câţi dintre ei erau români?

– există o diferenţiere între evrei: evreii aşkenazi şi evreii sefarzi.

Dacă a studiat cultura evreiască şi istoria României atâta timp, Oana Giurgiu cu siguranţă ar fi trebuit să ştie lucrurile astea. Aşadar, filmul este bun, dar nu e pentru oricine. Nu e pentru necunoscătorii de istorie, căci aceştia s-ar putea să se lase copleşiţi de imaginea unică de victime ale evreilor. Evreii au fost victime ale urii – inclusiv ale românilor, iar realitatea istorică trebuie spusă drept. Însă nu toţi, şi nu au fost numai victime.

Sunt curios dacă evreilor din Israel, intervievaţi în film, cărora le este greu să rememoreze ororile Holocaustului, le este atât de greu să rememoreze şi ororile genocidului pe care confraţii lor l-au săvârşit la scurt timp după al doilea război mondial împotriva arabilor. Dar asta e o curiozitate personală care este paralelă cu subiectul „Aliyah DaDa”. Despre asta, poate se va face un alt film. Până atunci, de Oana Giurgiu, numai de bine!

PS: Unde se mai poate vedea filmul? Păi nu se mai poate vedea. LOL. Doar n-a fost făcut ca să-l vezi tu – de asta s-au asigurat distribuitorii şi marketerii (a se citi „groparii”) filmului românesc.

Punctajul meu: 6/10

Alte cronici: aici, aici, aici, aici, aici.

Marcus Victor Grant

Copyright © Marcus Victor Grant 2015-prezent, toate drepturile rezervate.

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.