”Dificil” ar trebui să fie o plimbare în parc. Aceasta este o misiune imposibilă.

”Imposibil este doar un cuvânt mare aruncat aiurea de oameni mici care consideră mai ușor să trăiască în lumea care li s-a dat în loc să-și exploreze posibilitatea de a o schimba.”

Muhammad Ali

(continuă să citești după media ↓)

Ce ne limitează viziunea

Un prim blocaj în ceea ce privește citirea rapidă este legat de concepția de ”imposibil”. Problema care se ascunde în spatele acestor concepții este durerea de a accepta adevărul diferit de viziunea proprie.

În timp ce îmi aşteptam rândul la medicul de familie (aflați la sfârșitul articolului ce mi-a spus), am avut acum la un moment dat o conversaţie cu un oftalmolog care suferea de miopie şi purta ochelari. Am început să port cu ea o discuţie despre importanţa lecturii şi cum poate să-şi antreneze ochii în scopul acesta.

Ea s-a uitat puţin uimită la mine când a văzut dezinvoltura cu care vorbesc despre acest subiect. Ca să plusez, i-am spus că miopia este una din micile probleme de vedere care se poate rezolva cu puţin exerciţiu în maxim câteva săptămâni de lucru zilnic. De asemenea, viteza de citire poate fi crescută prin antrenamentul vederii periferice.

Răspunsul ei a fost:

– Noi am învăţat altceva la şcoală. Câmpul vizual nu poate fi mărit.

Eu am abandonat atunci subiectul şi am spus:

– OK.

Deja la punctul acesta, mulţi din clienţii mei ar putea să protesteze şi să insiste: „ba nu, se poate mai mult, mai bine, mai repede!”. Desigur, atunci când descoperim că ceva care consideram a fi ”imposibil” este de fapt foarte realizabil şi încă într-un timp destul de scurt, avem dorinţa omenească de a împărtăşi această informaţie şi altora.

Problema pe care eu am recunoscut-o nu este aceea că această femeie ar fi avut „tunnel vision” („ochelari de cal”) fizic, ci mental.

Dacă antrenamentul vederii periferice este imposibil, atunci presupun atunci că zecile de mii de rezultate de pe google cu privire la antrenamentul vederii periferice sunt inutile, între care mii de cercetări şi soluţii, cum puteţi găsi aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici şi aici. În întregime, toți acești mii de specialişti trebuie notificaţi că munca lor de-o viaţă, verificată experimental, prin cercetare medicală şi ştiinţifică şi cu rezultate pentru zeci sau sute de mii de clienţi, pacienţi, participanţi nu are valoare, pentru că tânăra doamnă oftalmolog a învăţat altceva la şcoală. Mda, cred că vor trebui să-şi găsească o altă îndeletnicire, cum ar fi grădinăritul, căci tânăra doamnă oftalmolog a dat verdictul: mai mult (decât vede ea) nu se poate. Şi dacă nu se poate, de ce să mai caute dovezi că se poate? Nu e clar (atunci când îşi pune ochelarii)?

Să pornim mai întâi de la fizic

Așadar, dacă cineva are probleme de vedere, adică fiziologice, cu ochii, pe care nu și le rezolvă, cum se poate aștepta să citească mii de cuvinte pe minut?

Așadar, nu multă lume știe că eu, până să ajung să citesc cu 1000 de cuvinte pe minut, aveam strabism. După vreo două luni și jumătate de exerciții, am aflat că jumătate din informația înregistrată de la unul din ochi este aruncată la gunoi în acest caz. Am rezolvat și problema asta, doar după ce am luat o notă umilitoare la bacalaureat, la limba română.

În 2006, mi-am rezolvat și miopia, aplicând ce am învățat de la cursul Vision Training susținut de Leo Angart.

Respectul pornește cu acceptarea

Așadar, ceea ce am învățat este că nu are rost să împărtășești soluții de valoare unor oameni care consideră imposibil ceea ce spui tu. A face asta reprezintă o insultă pentru convingerile lor limitatoare și este o impolitețe, o lipsă de respect. Fiecare om are propria viziune asupra lumii și este important să o respectăm, așa limitată cum ar putea fi. De aceea, eu încerc pe cât posibil să învăț asertivitatea recomandată în analiza tranzacțională. Astfel, dacă pe o colaboratoare de-a mea o doare capul, îi spun:

– Aham, înțeleg că ai o durere de cap. Asta e cu adevărat neplăcut, înțeleg. Vrei să scapi de ea?

Dacă și numai dacă primesc un răspuns favorabil, îi dau interlocutorului niște idei (că veni vorba, cine vrea să știe să-mi trimită un e-mail). Dacă mi se spune că nu se poate, atunci mai ascult o vreme plângerile și schimb interlocutorul.

Există o singură abordare sănătoasă pe care eu o consider în legătură cu ceea ce este considerat ”imposibil”: provocarea. Chiar așa să fie? Dacă interlocutorul este dispus să se accepte pe sine, cu limitele sale, atunci și doar atunci poate să ajungă la transformare. Numai și numai dacă acceptăm oamenii așa cum sunt ei putem să îi sprijinim să se schimbe pe cei care întrevăd posibilități și nu doar se plâng de probleme.

Totuși, în toată ecuația asta soluțiile nu sunt date de șmecheri care predau tehnici de skimming și prelectură (ceea ce e util până la un punct) pe care le ambalează drept photo reading (ceea ce este o șarlatanie), ci de cei care înțeleg cum funcționează conexiunile între minte și ochi pentru a duce la o transformare reală.

Concluzie

Citirea rapidă nu este dificilă, este ”imposibilă”. Și este legată cu alte lucruri ”imposibile”. Și ce bine este că e așa, pentru că altfel ar fi foarte, foarte plictisitor să înveți (așa cum de fapt este, pentru mulți). Termen-limită realist, generos, pentru realizare: 4 luni.

PS: medicul de familie m-a întrebat, cu ocazia acelei vizite, ce am făcut de mi-au ieșit analizele atât de bine – era ”imposibil” să rezolv problema aceea de sănătate pentru care venisem.

Titlul articolul este dat de o replică a personajului Swanbeck, jucat de Anthony Hopkins în filmul de acțiune american Mission: Impossible II (2000, R: John Woo), și poate fi creditat scenaristului Robert Towne. Filmul nu are calități artistice peste medie, însă replica este memorabilă pentru că, sub o formă, sau alta, mi-o spun în fiecare săptămână, când cineva, de obicei un client, îmi spune că ceva i se pare imposibil.

(continuă să citești după media ↓)