Cronica filmului românesc Viktoria (2014)

Scenariul şi regia: Maya Vitkova.

Coproducţie Bulgaria-România, 2014. Vorbit în bulgară.

Gen: psihodramă

Nominalizat la premii în festivalurile din Göteborg, Rotterdam, Seattle şi Sundance.

Un film psihologic care a fost aplaudat unanim ca o capodoperă, despre trei generaţii de femei prinse în capcana comunismului într-un mod care le marchează nu numai viaţa, ci şi istoria familiei. Din câte am văzut şi citit până acum, pare a fi cel mai bun film românesc din 2014. Premiu în competiţie la TIFF Cluj-Napoca 2014, a putut fi văzut în cadrul Festivalului Filmului European, unde am avut şi ocazia de a discuta după proiecţie cu regizoarea Maya Vitkova şi producătoarea Anca Puiu.

Cronici: aici, aici, aici, aici

(continuă să citești după media ↓)

Trailer

Momente din film

Acţiunea filmului se desfăşoară din 1979 până în 1994 şi se conturează în jurul a trei personaje: bunica (Dima), mama (Boryana) şi copila/adolescenta (Viktoria).

După ce am văzut filmul, Maya Vitkova ne-a împărtăşit că i-a schimbat sfârşitul, iar asta m-a făcut să îi apreciez geniul încă şi mai mult. Deşi scenariştii cunosc regula că trebuie să începi cu finalul în minte, trebuie să mărturisesc că în evoluţia filmului aşa cum a devenit în versiunea sa definitivă, nu ar fi avut sens niciun alt fel de „the end”. Totuşi, acest proiect personal pentru autoare a cunoscut mai multe direcţii şi, în mod neaşteptat, a beneficiat de toate acestea.

Marea calitate a filmului este aceea că vorbeşte în imagini, folosind culori şi simboluri aşa cum se cade celei de-a şaptea arte. Îmbină satira cu drama psihologică, presară un comentariu politic în prima treime a filmului şi conturează personajele de la o distanţă de observator impresionantă: portretele lor se compun precum fragmente dintr-un puzzle construit cu migală şi recompus cu răbdare. Expresivitatea actorilor, imaginea superbă (atât tehnic, cât şi stilistic) şi muzica dau filmului o poezie vizuală proaspătă, vie şi originală.

(continuă să citești după media ↓)

Cu toate acestea, originalitatea nu vine din structura dramaturgică, nici din limbajul cinematografic şi nici din povestea în sine, ci din detaliile mărunte ale arcului pe care povestea îl creează peste generaţii, explicând în context social şi politic cum lipsa de afecţiune şi de comunicare distruge vieţi, relaţii şi familii.

Deşi umorul este de inspiraţie Woody Allen, Maya Vitkova aminteşte întrucâtva de umorul lui Ruben Ostlund şi, dacă am privi mai mult în retrospectivă, de Robert Altman. Scenografia filmului în combinaţie cu imaginea oferă spectatorului o imersiune care facilitează suprarealismul. Dar acest film nu e o simplă demonstraţie tehnică, nu e un tour-de-force al tehnicii şi stilisticii gol de conţinut (aşa cum este, spre exemplu, A Girl Walks Alone Home At Night – care a primit două premii inexplicabile luna trecută la BIFF), ci un film mare, cu coloană vertebrală.

Deşi lung la 2h 35 min, filmul îmi pare să aibă… nimic în plus faţă de ce-i trebuie, dacă îl priveşti drept ceea ce este: un film de artă european, făcut după şcoala veche şi sănătoasă, rusească, a expunerii profunzimii pe ecran. Subiectele de meditaţie propuse spectatorului sunt ample şi polivalente.

Să luăm de exemplu contrastul între Statuia Libertăţii ca simbol al unei societăţi de vis (folosit, între altele şi pe post de brichetă), culorile aprinse ale Veneţiei şi interioarele întunecate ale comunismului bulgar arată trei lumi care au fost mult mitizate: iluzoriul vis american, colorata Europă şi comunista & obosita Bulgarie.Visurile generaţiei de ieri, visurile generaţiei de azi. Şi un final care trimite cu gândul la o altă capodoperă românească condamnată la uitare: Aglaja (2012, R: Krisztina Deak)

Bunica nu poate să vorbească, mama nu poate să iubească, iar fiica nu poate să înţeleagă. Lipsa comunicării în societatea post-comunistă, un subiect pe care l-am tratat pe larg şi în cartea mea de anul trecut, Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală.

Rolul avortului în societate, într-un discurs ce aminteşte de obiectivitatea lui Cristian Mungiu în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi de tranşanţa filmului Felicia, înainte de toate. Tot de acest titlu se leagă şi folosirea timpului – o particularitate a discursului cinematografic care la Vitkova se materializează într-un ritm au ralenti care se simte uniform atât în secvenţele suprarealiste, cât şi la nivelul naraţiunii.

Ridicolul maşinăriei de propagandă comuniste pune în practică directivele NKVD-ului de pe vremea lui Stalin şi promovează cele mai aberante comportamente la scară largă. Mulţimea de omuşteni care aplaudă în timp ce copilul-minune Viktoria se caţără în copac sau zdrăngăne la pian prezintă un absurd care frizează stilul lui Eugen Ionescu. În acest film, întregul sistem comunist este ca o jucărie la îndemâna Viktoriei ce se sparge în capul societăţii.

Dacă vreţi să interpretaţi filmul d.p.d.v. religios, se poate şi asta. Auzim şi vedem de ortodoxie într-o singură scenă, anume la TV (!) în care apare tatăl – figura ce trebuie să asume şi rolul matern. În tot timpul, am observat că în toată casa aceea nu e o bibliotecă cu vreo carte – deşi, ironic, Boryana este bibliotecară. Lipsa unei culturi religioase şi, de fapt, a oricărei culturi, aduce filmul aproape de zicala: „acolo de unde dragostea pleacă, începe iadul”. Căderea Viktoriei din copac întruchipează semeţia omului care doreşte să se afirme prin sine însuşi. Urcarea pe muntele alb reprezintă o ascensiune spirituală, în care Viktoria este doar un punct într-o mare de zăpadă. Chiar şi idealul american este asociat negativ în film, deoarece folosind o brichetă în formă de Statuia Libertăţii, Boryana, însărcinată, îşi aprinde ţigări. Ce fel de libertate caută omul în afara familiei şi a credinţei? Libertatea de a-şi uita menirea, în fuga faţă de un sistem opresiv. Dar pentru Boryana, sistemul comunist nu este opresiv prin faptul că o privează de beneficii (apartament, maşină, slujbă) sau că îi interzice libertatea de conştiinţă religioasă, ci prin faptul că nu-i permite să facă ce-şi doreşte când, cum şi cu cine doreşte. Libertatea poate fi folosită fie pentru a obţine mai multă libertate ori pentru a o limita. Singurele limite cu care rămâne Boryana sunt cele din capul ei. Ea nu a mai plecat în 1990 din Bulgaria pentru că deja murise pe dinăuntru, iar imaginea Statuii Libertăţii nu mai era decât un înveliş gol pentru un vis neînţeles. Boryana devine în film de două ori criminală moral: odată, pentru avorturile pe care le-a făcut înaintea Viktoriei şi a doua oară, pentru golul de afecţiune resimţit de Viktoria, pe care nu a reuşit să o ucidă.

Fără îndoială o capodoperă, filmul confirmă un real talent şi o perseverenţă nestrămutată, precum şi o nouă bornă de succes în cariera extraordinară a producătoarei Anca Puiu. Deşi participarea filmului la premiile Oscar a fost blocată prin jocurile neocomuniste de la vârful breselei cineaştilor bulgari, cu siguranţă că această intrare ar fi depăşit Ida – care a luat Oscarul pentru poleiala presărată peste propaganda josnică. M-am bucurat să constat că regizoarea Maya Vitkova este conştientă că la un moment dat va lua premiul Oscar. Să sperăm că nu va trebui să facă vreun compromis artistic pentru asta.

Desigur, părerea mea că acesta este cel mai bun film românesc din 2014 va trece neobservată, deoarece coproducţiile care nu sunt scrise şi regizate de români şi nici nu sunt vorbite în română sunt tratate precum nişte Cenuşărese. Spre exemplu, faptul că Viktoria a rulat pe 14 mai 2015 la Elvira Popescu n-a putut fi aflat de pe cinemagia.ro (pentru că programul festivalului nu a figurat în evidenţa lor), iar în materialele de prezentare ale festivalului, scria că este producţie Bulgaria.

Punctajul meu: 8/10

Marcus Victor Grant

ocazional, critic de film

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.