Ortodoxia ca şi confesiune creştină vs. ortodoxia după Mungiu

Ortodoxia, după cum scriam şi aici, apare în filmul „După dealuri” (2012) de Cristian Mungiu limitată la o mănăstire pierdută printre dealuri, aflată la acelaşi nivel al dezvoltării şi tehnologiei ca acum în urmă cu 2 secole. Ortodoxia lui Mungiu nu este ortodoxia de astăzi. Ortodoxia astăzi este aproape de tineri, prin televiziuni, posturi de radio (inclusiv pe internet), bloguri, site-uri, forumuri, podcasturi, CD-uri, documentare. Biserica Ortodoxă Română oferă chiar posibilitatea trimiterii de pomelnice prin internet, şi a plăţii lor cu cardul. Cu siguranţă, această realitate nu se pretează la demonstraţia lui Mungiu, care a vrut cu tot dinadinsul să o încuie într-un ungher de lume, ca să-i facă pe unii din reprezentanţii ei să pară nişte sălbatici.

Ritualul la care preotul o supune pe Alina în film nu e o exorcizare, e un fel de amestec filmat pe butuci între preotul care bălmăjeşte o molitfă de-a Sfântului Vasile şi o mulţime de măicuţe isterice care se agită în jurul lui. Dacă vreţi să vedeţi o exorcizare în film, vă sugerez să vizionaţi filme mai serioase şi bine documentate, despre acest fenomen, ca The Exorcist (1973, R. William Friedkin), The Exorcism of Emily Rose (2005, R. Scott Derickson) sau chiar The Rite (2011, R. Mikael Håfström). Eu am văzut la viaţa mea (întâmplător) 2 persoane posedate în biserici ortodoxe şi vă asigur că nu făceau deloc ca Alina în film. Cum face Alina în film e puişor pe lângă comportamentul unui om posedat de diavol. Înainte de orice exorcism, preotul trebuie să facă pregătiri speciale. Nu se poate ca un preot să zică cu aşa de mare uşurinţă: „Bine. Facem exorcism mâine” – chiar dacă aceste cuvinte nu sunt spuse, asta e ceea ce se lasă a înţelege.

Concluzia forţată şi falsă la care filmul ajunge este că din cauza acestui „exorcism”, Alina a murit. Gândindu-ne la cazul real de la care se presupune că ar fi trebuit să pornească filmul lui Mungiu, rapoartele medico-legale arată că de fapt Irina Cornici, tânăra supusă tratamentului sever de către preot în cazul de posedare demonică a fost ucisă de fapt de medici. Citiţi mai multe aici.

La intrarea în curtea mănăstirii, scrie „interzis celor de alte religii. Crede şi nu cerceta”. Asta e o aberaţie. Niciun preot sănătos la cap nu ar avea dreptul să afişeze aşa ceva. Păi dacă ar fi interzisă intrarea în Biserică a celor de alte religii, cum ar putea alţii să se convertească la ortodoxie? Sunt nenumărate exemple de străini care s-au botezat şi au intrat în ortodoxie în biserici româneşti. Cât despre „crede şi nu cerceta”, aceasta nu e decât o munciună comunistă, pusă în gura creştinilor pentru a-i discredita. Nu scrie nicăieri asta. Dimpotrivă, Iisus Hristos îndeamnă: „bateţi şi vi se va deschide”.

Filmul lansează şi o lovitură „sub centură” Bisericii Ortodoxe Române, în ceea ce priveşte gestionarea banilor. Lovitura este parţial justificată, însă este prost direcţionată. Într-adevăr, îngrijorător de mulţi preoţi se preocupă mai degrabă de afaceri imobiliare (a se citi: „ridicarea de biserici”) în loc de comunicarea reală cu credincioşii şi de întâmpinarea problemelor lor cu soluţii practice şi la îndemână. Dar aceşti preoţi nu sunt Biserica. Valoarea morală a unei confesiuni religioase nu poate să fie judecată exclusiv prin raport cu „cozile de topor” care se găsesc în orice pădure. În plus, a afirma „X nu are dreptate, pentru că iată ce face”, este o eroare de argumentare: un sofism „ad hominem”.

Este clar, din modul în care Cristian Mungiu a făcut acest film, că demonstrează o intoleranţă crasă la adresa unei religii pe care fie nu o înţelege, fie o urăşte cu vehemenţă. Este vorba, la urma urmei, şi de o laşitate, întrucât este în duhul ortodoxiei să întorci creştineşte şi celălalt obraz. Mergând pe minima rezistenţă a celuilalt, Mungiu demonstrează lipsă de respect pentru libertatea de conştiinţă a fiecăruia în a-şi practica propriile convingeri religioase. Sau că nu s-a documentat pentru filmul său, ceea ce exprimă un amatorism şi mai crunt.

Este clar, din modul în care Cristian Mungiu a făcut acest film, că demonstrează o intoleranţă crasă la adresa unei religii pe care fie nu o înţelege, fie o urăşte cu vehemenţă. Este vorba, la urma urmei, şi de o laşitate, întrucât este în duhul ortodoxiei să întorci creştineşte şi celălalt obraz. Mergând pe minima rezistenţă a celuilalt, Mungiu demonstrează lipsă de respect pentru libertatea de conştiinţă a fiecăruia în a-şi practica propriile convingeri religioase. Sau că nu s-a documentat pentru filmul său, ceea ce exprimă un amatorism şi mai crunt.

Update 5 decembrie 2013: Rapoartele medico-legale arată că de fapt Irina Cornici, tânăra supusă tratamentului sever de către preot în cazul de posedare demonică a fost ucisă de fapt de medici.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

După dealuri, batem câmpii

De ce „După dealuri” nu a fost nominalizat la Oscar

După dealuri, cobori la vale

secţiunea “ortodoxie” pe Discerne 

10 farse mediatice de zile mari

Marcus Victor Grant

ocazional, critic de film

Copyright © Marcus Victor Grant 2012-prezent, toate drepturile rezervate.

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.