Ouod Erat Demonstrandum – cronica filmului

Data avanpremieră mondială: 12 noiembrie 2013 (Festivalul de film de la Roma)

Data premieră: 20 martie 2014 (SUA), 10 octombrie 2014 (Bucureşti şi restul României)

Lung-metraj de ficţiune. Dramă bazată pe fapte reale

Scenariul şi regia: Andrei Gruzsniczki

Durata: 107 minute

O dramă psihologică pe fundalul unei încercări de a evada din România comunistă condusă de Ceauşescu. Unii spun c-ar fi cel mai bun film românesc al anului 2014. Probabil n-au văzut Viktoria (despre care am scris aici) şi mai ales nu ştiu că filmul e de fapt din 2013.

Premiul special al Juriului, Festivalul Internaţional de Film de la Roma; Menţiune onorabilă a Biroului Federal Străin la Wiesbaden goEast. Selecţie oficială în competiţie la TIFF Cluj-Napoca 2014, va putea fi văzut de către publicul larg zilele acestea.

Andrei Gruzsniczki a mai regizat şi filmele româneşti Cealaltă Irina (2009) şi Carnaval (2013). Îl aşteptăm cu interes şi pentru al patrulea lung-metraj!

Cronici: aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici.

Articole: aici, aici, aici, aici.

Am văzut în final şi eu această producţie, la vreun an şi jumătate de când a apărut şi m-am bucurat să descopăr, aşa cum mă aşteptam, un film foarte bun, chiar dacă nu chiar o capodoperă şi în niciun caz „cel mai bun film românesc al anului”.

Pariul reuşit al filmului este cadrarea ca o demonstraţie matematică – o ilustrare a modului în care sistemul comunist îi obliga pe cercetători şi oameni de ştiinţă fie să-şi compromită demnitatea denunând alţi colegi, fie să suporte în tăcere îngrădirea. Altfel, filmul ar fi fost tezist. Mecanismul prin care filmul scapă de păcatul tezismului nu este doar un artificiu, ci o parte integrantă: scenografia şi imaginea transmit austeritatea mediului şi a cadrului pe care spectatorul îl înţelege.

Scenariul extrem de bine construit însă este vedeta ascunsă a filmului. Scenaristul creează în jurul a trei personaje (de altfel, magistral jucate) o ilustraţie a modului în care comunismul îi afecta pe oamenii de ştiinţă români, un veritabil anti-noir despre trădare şi prieteni. Trebuie să mărturisesc că rareori am avut ocazia să văd un film atât de bun despre prietenie. Andrei Gruzsniczki scrie cu talent, distincţie şi afecţiune o nouă filă antologică în istoria filmului românesc cu „contractul de prietenie”. Meritul cel mare este că prin personajele principale şi secundare, recreează în microcosmos întreaga societatea românească, demonstrând cum acest sistem opresiv i-a perfecţionat pe români în „arta trădării”, discutată la o ţigară pe culoarele securităţii, lângă un bec chior – a propos, ocazional, nici „securiştii” nu scăpau de penele de curent.

Motivaţiile personajelor sunt clare, tragice şi profunde, iar deciziile pe care trebuie să le ia ajung foarte repede să fie reduse la alb vs. negru. Sistemul nu dă voie la nuanţe, chiar dacă jocul actoricesc le dezvoltă cu delicateţe. Despre incomensurabila dramă interioară la care sunt condamnate personajele arată că fiecare, chiar şi ofiţerul de securitate, nu este decât o rotiţă într-un sistem, iar singurul care nu are de pierdut este cel care deja şi-a pierdut conştiinţa.

În cele din urmă, finalul e surprinzător, dar funcţionează în acelaşi timp şi ca o dezamorsare a tensiunii construite pe parcurs. Poate să pară ciudat, dar happy-end-ul parţial de fapt doar adânceşte drama, căci în final trădarea s-a produs, iar sistemul a învins. În construcţia articulată a discursului narativ, accentul crescendo-ului resimţit până la punctul culminant cade pe ceea ce simt în interiorul lor personajele. Drama în final nu este de văzut pe ecran, ea trebuie simţită, ori scenariul converge spre un final tragic, care nu se întâmplă.

Ca spectator, am resimţit o frustrare, pentru că nu eram pregătit pentru acest final. Ori Quod Erat Demonstrandum este o dramă şi nu un film psihologic. Dacă drama finală este în sufletele personajelor, atunci filmul ar fi trebuit să insiste mai degrabă pe latura psihologică şi mai puţin pe naraţiunea dramei. Accentul autorului pare să se fi schimbat în timpul producţiei, ceea ce este ilustrat şi de faptul că titlul iniţial al filmului nu a fost acesta, ci Evadarea. În cele din urmă, una peste alta, un film românesc foarte bun, o dramă memorabilă, care se revizionează cu plăcere, de ale cărui personaje de îndrăgosteşti şi cu o atmosferă foarte bine meşteşugărită tehnic – scenografie, imagine, montaj, muzică.

Punctajul meu: 7/10

Trailere