Când mă gândesc la acceptarea celorlați încerc să privesc retrospectiv. Sigur că pot să-i accept pe ceilalți. Așa şi sună bine, nu? Cum aș fi percepută dacă nu i-aș accepta pe ceilalți?De ce nu i-aș accepta ? Ce m-ar împiedica ?
Voi fi sinceră în oferirea unui răspuns. Care ar fi problema mea cu oamenii? Indiferent că-i cunosc sau nu, îi accept pe toți. Teoretic, indiferent că-i cunosc sau nu, pot să-i accept pe ceilalți. Și chiar dacă nu i-aș accepta nu cred că m-ar întreba cineva ce părere am, pe cine aș accepta, pe cine nu și de ce aș face-o sau nu.
Dincolo de aceste interogații, prezența oamenilor îmi dă o stare de bine. Nu-mi place singurătatea și nici spațiile în care nu există oameni. Acesta ar fi principalul motiv pentru care nu mi-aș putea închipui vreodată viața singură, pe vreo insulă pustie, ruptă de lume, de civilizație.
Adesea ne este mai ușor să-i acceptăm pe ceilalți așa cum sunt, mai ales dacă nu manifestăm afectivitate față de ei. Ne dorim întotdeauna ce-i mai bun pentru cei pe care-i iubim: pe ei îi acceptăm mai greu, pentru că, dorindu-le bine,e vrem să îi schimbăm. Oare știm într-adevăr să alegem mai bine decât ei înșiși? Mă îndoiesc! Fiecare om își cunoaște foarte bine propriul corp şi propria minte. Fiecare dintre noi știe cât de mult poate da, cât poate rezista anumitor eforturi sau presiuni fizice ori psihice.
(continuă să citești după media ↓)
Suntem ființe libere și fiecare are dreptul de-a fi stăpânul propriei vieți. Bineînțeles că fiecare om este unic atât prin particularitățile fizice și psihice cât și prin modul în care își organizează activitatea. Deși aproape toţi au profesii: sunt medici, profesori, avocați etc, fiecare are propriu mod de-a aborda problemele, de-a oferi explicații și de a-și desfăsura activitatea. Un prieten, de exemplu, îmi explică despre modul său de-a-i accepta pe ceilalți: acceptatea celorlalți vine mai înâi pe baza unor criterii inconștiente și pe măsură ce fiecare se cunoaște pe sine mai bine, acele criterii devin conștiente.
Nu sunt în măsură să nu accept pe cineva și modul său de-a fi. Nu este treaba mea despre activitatea sau inactivitatea fiecăruia. Important este ca indiferent ce ar face, acțiunea fiecăruia să nu lezeze psihic și mai ales fizic activitatea și viața celorlalți. Uneori, chiar dacă ai argumente, e bine să-i lași fiecărui om dreptul de-a avea propriile convingeri. Vreau să cred că totul este de fapt mai simplu cu privire la acceptarea celorlalți.
Îi acceptăm pe ceilați de cele mai multe ori pentru că pur și simplu îi iubim așa cum sunt, mai mult decât potențialul lor și ceea ce ar putea să devină. În subconștientul nostru știm care este motivul pentru care îi acceptăm. Îi acceptăm tocmai pentru că nu sunt perfecți și totuşi, încă ne mințim că noi îi putem schimba. Că putem face din ceilalți modelele pe care ni le dorim. Și o dată ce i-am schimba, ne-am dori ulterior altă schimbare și tot așa până ar ajunge să-și piardă identitatea și să nu se mai cunoască pe ei înșiși. De fapt, cred că le acceptăm celorlalţi și le iubim tocmai aceste imperfecțiuni.
Recunosc, poate nu sunt neapărat de acord cu activitățile tuturor, dacă nu e cam mult spus – activitate – în anumite cazuri. Sigur că nu pot fi de acord cu: furtul, violența de orice fel sau cerșetoria, însa în aceste cazuri extreme deja se schimbă registrul. Nu mai poate fi vorba de acceptarea celorlalți ci vorbim deja de gradul delincvenței, de care, sistemul și oamenii avizați în domeniu știu cel mai bine să se ocupe. Dar aici se face o diferenţă fundamentală care multora scapă: nu trebuie să fii şi de acord cu cineva ca să-l accepţi. Acceptarea nu implică a da dreptate.
Nu știu cât de mult reușim să-i schimbăm pe ceilalţi. Nici nu știu dacă am fi mai fericiți transformându-i pe ceilalți în ceea ce vrem noi să fie. În cazul lor, sunt sigură că fericirea nu vine o dată cu regulile impuse de noi. Cred că important ar fi să-i acceptăm așa cum sunt ca oameni. Să vedem dincolo de imaginea lor fizică. Nu le putem vedea sufletul dar le observăm reacțiile și starea de spirit pe care-o aveau înainte și pe cea apărută ca urmare a regulilor noastre. Și atunci, vom ști ce avem de făcut.
Să ne permitem să fim subiectivi în acceptarea celor pe care-i iubim și sa-i lăsam așa cum sunt și cum i-am cunoscut!
În mediul înconjurător, totul este frumos și special tocmai prin naturalețea și imperfecțiunile specifice. Aceste defecte sunt uneori cele care dau toată unicitatea și valoarea. Fiecare dintre noi este în măsură să-i accepte sau nu pe ceilalți pe baza propriilor sentimente și a gradului de toleranță. Mă întreb și rămâne o întrebare deschisă și pentru voi: dacă nu-i putem accepta pe cei pe care-i iubim, oare doar noi înșine, ne suntem suficienți?
Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:
Copyright (C) Angelina Maertens, 2014, guest author pe Discerne.
Articol editat și publicat de Marcus Victor Grant
DISCERNE 
Scrii foarte frumos, îmi place f mult articolul.
ApreciazăApreciază
da, incerc si eu sa o incurajez pe Angelina sa mai scrie, dar e cam timida
ApreciazăApreciază