Acceptarea de sine

articol de Angelina Maertens, guest author pe Discerne

Acceptarea de sine…

Tot auzim fraza cu care ne-am obișnuit deja, acceptă-te așa cum ești! O frază simplă și frumoasă dar care poate ascunde mai multe abdicări din partea celui care trebuie să o și accepte.

Ne tot confruntăm cu acestă acceptare și mai ales cu sfaturile celor care ne-o tot transmit în speranța că ne ajută, cred ei. Păcat că este doar credința lor!

Întorcându-ne încă o dată le geniul eminescian, cred că E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune. Este vorba cam de aceeași situație însă, transpusă puțin, desigur. Nu este întotdeuna simplu să ne acceptăm așa cum suntem. Nu putem mereu să ne acceptăm sărăcia, de orice tip ar fi ea sau un anumit stil de viață. Nu putem accepta lipsa afecțiunii celorlalți, aspectul fizic pe care-l considerăm mai puțin plăcut, după cum, nu ne putem accepta nici condiția de muritori.

Există vreo soluție pentru toate aceste neajunsuri cu care ne confruntăm? Putem trece peste ele acceptându-le și acceptându-ne deopotrivă?

Când acceptarea sinelui este refuzată, ne confruntăm cu adevărate drame. Devenim de neînțeles pentru ceilalți și nu mai putem ieși din cercul al cărui contur ni l-am închis singuri. Care ar putea fi soluția? Există vreo soluție, mai ales atunci când cei dragi nu ne înțeleg și cred că toate aceste exagerări sunt doar în mintea noastră?

Ni se pot recomanda psihologi sau alte persoane avizate care să ne ajute în acest sens dar…le putem accepta sfaturile cu ușurință? Ne putem depăși condiția, spre a ne accepta așa cum suntem fără nici o altă intervenție din exterior?

Vreau să cred că da! Sunt oameni care se acceptă așa cum sunt, care nu vor și nu cer de la viață mai mult decât aceasta le poate da. Sunt fericiți? Poate nu întotdeauna dar, sunt mulțumiți și merg mai departe cu ce au.

Acceptarea de sine poate veni după ce a dus în spate secole de filosofie și nu în ultimul rând de simplitate și mai presus de orice, de umanitate. Cei care-și acceptă condiția sunt mulțumiți cu realitatea și viața lor. Au și ei problemele lor dar poate n-au nici timp nici cui să se plângă.

Cred că acceptarea de sine e o condiție pe care vrei să ți-o asumi sau nu. În cazul acceptării ei, dramele interioare dispar. Rămân însă problemele și dramele cotidiene.

În cazul neacceptării și nemulțumirii de sine, avem de-a face cu drame mai profunde, am spune noi, cei care ne considerăm neînțeleși. Nouă cu siguranță trebuie să ne fie cel mai greu. Oare, nu suntem cumva egoiști? Nu cerem cumva de la viață mai mult decât putem duce?

Putem fi nemulțumiți de noi înșine doar pentru că nu avem un serviciu care, e drept, atrage după sine lipsa banilor? Putem fi nemulțumiți doar pentru că nu avem casa ori mașina visurilor noastre? Avem dreptul să ne urâm condiția doar pentru că nu avem corpul de top-model deși facem eforturi în vederea obținerii siluetei perfecte?

Acum mă gândesc sincer (când există atâtea drame-n lume, despre care, vei crede poate că nu ne privesc și vezi Doamne fiecare cu drama lui) dacă nu cumva acceptarea de sine nu s-a transformat în ultimul timp mai ales într-un caraghioslâc fără margini? Ori, poate lipsa unei activități permanente sau a unei preocupări utile ne face să ne blamăm atât de mult acceptarea de sine?

În privința acceptării de sine ar mai fi multe de zis. Însă, consider că dacă avem colană vertebrală atât la propriu cât și la figurat, avem un loc unde să dormim, avem ceva să mâncăm și suntem apți de munca fizic și, slavă Domnului, avem tot ce înseamnă o bună condiție fizică nu avem motive reale să ne plângem. Eventual, putem schimba sau îmbunătăți ceea ce nu ne place la noi înșine.

Copyright (C) Angelina Maertens, 2014

Anunțuri

8 păreri la “Acceptarea de sine”

  1. Acceptarea este un deziderat politic, social si personal. Spre exemplu, in relatiile de cuplu, dorinta de schimbare a celuilalt apare ca un repros fatis insotit de lipsa de recunoastere. In schimb, iubirea ar trebui sa fie cea care il transforma pe celo iubit fara cuvinte, il inspira sa devina schimbarea pe care cele ce iubeste o vede – iata ce scria si parintele Staniloaie: http://dindragostepentrud.wordpress.com/2009/01/26/chipul-de-lumina-al-dragostei/
    Tocmai de aceea, ceea ce descrii ajunge sa fie o sabie a lui Damocles asupra capului: trebuie sa accepti, dar nu poti. De ce? Pentru ca sufletul tau stie ce este acceptarea – si nu este ceea ce ti se cere, Angelina. Nu-i asa?

    Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s