După dealuri, cobori la vale

În România, o țară într-o sete cronică de cultură, care a devenit din ce în ce mai OTV-izată, a scoate un film care reușește sa atragă atenție în străinatate este un motiv de mândrie, a reuși să câștigi un premiu internațional cu filmul respectiv este de ajuns pentru a fi declarat un geniu, iar câștigarea a doua premii internaționale cu două filme diferite este motiv pentru a fi slăvit în ceruri. Mai contează calitatea filmului? Sigur este o capodoperă, oricât de lent o fi filmul, oricât de plin o fi de scene inutile… un geniu a regizat filmul, deci orice conține el trebuie să aibă însemnări profund artistice.

Aparțin oamenilor care a vizionat operele precedente ale lui Cristian Mungiu; inconștient de alegațiile de plagiarism, „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile” m-a marcat, având un subiect relevant și comun pentru ca publicul să poată relaționa cu el. Actoria mi s-a părut genială și niciodată nu mi-a trecut prin minte că filmul era prea lung, ori prea plictisitor. De asemenea, am vizionat si scurtmetrajele făcând parte din „Amintiri din epoca de aur”; m-a amuzat subiectul tipic românesc, să facem haz de necaz. Având aceste vizionări în minte, ultimul film al lui Mungiu, „După dealuri”, mi se pare o palmă dată intelectului meu, cât și regulilor nescrise ale regiei de cât de mult îți pot bate joc de public și cât de mult îl poți plictisi înainte să iasă din salon.

Nu o să discut despre aspectele anticreștine, cum ele au fost deja discutate pe acest blog. Voi discuta despre aspectele legate de regie și de film în sine.

În primul rând, problema cea mai gravă a filmului este lungimea. Acest film este groaznic de lung, conținând o grămadă de scene inutile și extrem de lente. După 90 de minute, deja mă fâțâiam în fotoliul salonului, dorind să scap de tortura mentală la care mă supuneam. Când luam ore de regie la facultate, profesorul nostru a fost extrem de strict să folosim doar scenele necesare și să putem motiva contribuția fiecărei scene la rezultatul final. El susținea publicul să participe activ în film, prin a completa în minte scenele care nu apar în film. În acest mod, reducând scenariul la strictul necesar, filmul devine dinamic și publicul ținut în suspans până la sfârșit. Mungiu se pare că nu a auzit de aceste principii, incluzând in montaj scene care la alți regizori nici nu ar exista în edițiile „director’s cut”. Iată câteva exemple:

– scenele din film când măicuțele mănâncă, se roagă ori se culcă nu aduc nicio contribuție la rezultatul final al filmului:

– Voichiţa duce o ladă cu fructe până la colţul blocului, se întâlneşte cu unul şi zice că nu poate să stea, apoi mai stă puţin să se uite în gol şi face stânga-mprejur;

-toate scenele care urmează după ce Alina a fost luată de ambulanță; în special cea cu polițiștii care stau la taclale…și? Atât. Doar stau la taclale.

Lejer se putea tăia 45 de minute, rezultatul ar fi fost același, iar mințile noastre mai puțin chinuite.

A doua problemă este cea a coloanei sonore, sau mai bine zis, absenței ei. Observ această tradiție in filmele românești de a avea sonorul dat la minim, iar actorii șoptesc replicile lor. Culmea, un film care se bazează atât de mult pe dialog ar trebui sa aibă sonorizarea de cea mai înaltă calitate, iar actorii să articuleze cuvintele așa cum se cuvine, în special dacă se vorbește în graiul moldovenesc, așa cum se face în film. Însă cui să-i pese? Oricum acest film va fi subtitrat/dublat în străinătate, iar la noi in țară, doar pseudointelectualii se vor îngrămădi să-l vizioneze; poate fi și chineză fără subtitrare, dacă Mungiu l-a regizat, este o capodoperă indiferent de conținut.

A treia problemă este confuzia care acest film o crează. Pur și simplu, nu știu ce subiect tratează; oare este prietenia între două femei care au crescut la orfelinat? Atunci ce are mănăstirea de a face cu relația? Ori Mungiu vrea să ne atragă atenția la abuzurile care se comit în mănăstiri? Atunci ce importanță au cele doua personaje principale? Ce importanță are relația lor? După sfârșitul filmului mă simt frustrat, fiindcă nu știu care a fost scopul filmului și la ce personaje să acord atenție; nu mai pomenesc de toate aspectele ilogice care apar pe parcurs, cum ar fi preotul proiectat a fi un personaj complet încuiat la minte și înapoiat (și știe totuși cum societatea modernă funcționează), măicuțele care aleargă ca niște găine bete, la fel de înapoiate precum preotul (ceea ce mi se pare desprins de realitate, nu mi se pare posibil ca aceste măicuțe să nu poată acționa fără a fi chemate de preot), Voichița, care nu pare a fi în stare să îi aline suferința prietenei ei; deși îi pasă foarte mult de ea, stă cu mâinile in brâu până când Alina moare…

Probabil că vă întrebați de ce a fost acest film premiat la Cannes? Și eu mă întreb același lucru și tot nu am găsit un răspuns. Drept ce este, ceea ce s-a întamplat după premiile de la Cannes, spune multe: filmul nu a mai fost nominalizat la niciun premiu internațional mare, nici nu a ajuns să fie nominalizat printre cele mai bune filme străine la Oscaruri, ale căror nominalizări, iată, au fost anunţate de curând.

Totuși să nu ne descurajăm, cu siguranță următorul film regizat de Cristian Mungiu va fi o capodoperă extraordinară, premiată și lăudată internațional, care să ne facă mândrii de „geniul” noului val al filmului românesc.

 

Update 5 decembrie 2013: Rapoartele medico-legale arată că de fapt Irina Cornici, tânăra supusă tratamentului sever de către preot în cazul de posedare demonică a fost ucisă de fapt de medici. Citiţi mai multe aici.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Dupa dealuri, batem câmpii

Ortodoxia ca şi confesiune creştină vs. ortodoxia după Mungiu.

De ce „După dealuri” nu a fost nominalizat la Oscar

Lista de post-uri despre filme în 2012

10 farse mediatice de zile mari

Copyright © Răzvan Goldstein, 2013

Publicat de Marcus Victor Grant