“Eşti student la psihologie? Irelevant!”, susţine COPSI prin noile dispoziţii

16 04 2014

O iniţiativă gravă

Am primit deunăzi de la conf. univ. dr. psih.  Dragoş Iliescu, preşedintele APIO – Asociaţia de Psihologie Industrial-Organizaţională  o ştire foarte proastă, care solicită maximă atenţie din partea profesioniştilor interesaţi de ariile psihologiei şi psihoterapiei în România.

Colegiul Psihologilor din România (COPSI sau CPR) este o autoritate profesională ale cărei atribuţii sunt stabilite prin Legea 213/2004.

“In data de 21 martie 2014, in cadrul sedintei Consiliului si Comitetului director al Colegiului Psihologilor din Romania s-au discutat mai multe proiecte care vizeaza standardele de calitate in serviciile psihologice, [...] precum si introducerea unor criterii minimale pentru avizarea formarii profesionale complementare/cursurilor universitare de master, necesare pentru obtinerea treptelor de specializare psiholog practicant autonom si psiholog specialist.” (sursa).

În setul de măsuri propuse în cadrul COPSI, se urmăreşte modificarea standardelor minime necesare pentru ca cineva să practice profesia de psiholog în România. Mai exact, oricine urmează o şcoală complementară (organizată de diverşi furnizori în afara sistemului universitar formal) poate “arde etapele” pentru a deveni psiholog cu liberă practică în România. Adică dacă până acum se cerea ca orice psiholog să aibă minim 3 ani de licenţă şi 2 ani de master, în urma adoptării normelor propuse, această prevedere va fi eliminată. Rezultatul? Pe lângă degradarea statutului profesional al psihologului care deja există în România, orice neica-nimeni pe care îl duce capul (şi buzunarul) să finalizeze cu succes o asemenea “şcoală complementară” poate deveni psiholog cu acte în regulă!

Deci, toţi cei care aţi sacrificat ani din viaţă pentru a vă pregăti temeinic să deveniţi psihologi, nasol pentru voi! Curând, cei care încă nu au început v-o pot lua înainte!

Desigur, desigur, este strigător la cer. Dar ce e de făcut? .

1. În primul rând, este de menţionat că doar psihologii cu drept de liberă practică din COPSI pot să contribuie direct la procesul de consultare organizat de către CPR, prin urmarea instrucţiunilor de aici.

2. Chiar dacă nu eşti psiholog, poţi contribui astfel: dând mai departe/promovând conţinutul acestui articol, astfel ca acesta să ajungă la cât mai mulţi psihologi posibil!

Citez în continuare din materialele primite de la domnul profesor Iliescu, care a fost un model pentru mine si pe care il consider unul dintre expertii de top in ceea ce priveste psihologia in Romania. Materiale republicate cu permisiune. Îngroşările din text îmi aparţin.

Ştefan Alexandrescu

Pozitia presedintelui Asociatiei Psihologilor din Romania, prof.dr. Mircea Miclea fata de ultimele evolutii din CPR

Colegiul Psihologilor-inamicul public al psihologilor din România

Colegiul Psihologilor din România (CPR) pregăteşte în această perioadă o serie de norme care pot afecta grav profesia de psiholog în România.
Există deja o reacţie în acest sens din partea Consorţiului Universitaria, care arată, în esenţă, faptul că prin noile norme vor exista, la nivel de specialitate avansată (specialist şi principal), două tipuri de psihologi la acelaşi nivel de competenţă: (1) unii cu formare universitară (3 ani de licenţă + 2 ani de masterat), cu şansa de a fi recunoscuţi pe piaţa muncii la nivel internaţional (vezi normele European Federation of Psychologists’ Associations/ EFPA) şi (2) alţii cu formare mixtă (3 ani de licenţă + 2 ani de formare prin organizaţii private), fără a respecta standardele EFPA. Psihoterapia, ca domeniu interdisciplinar, este reglementată specific.
Alte două precizări şi clarificări fundamentale trebuie făcute în acest context.
Prima, că CPR elaborează şi îşi asumă, fără să aibă dreptul, reglementări asupra tuturor psihologilor şi formelor de exercitare a profesiei, deşi, prin Legea 213/2004 – Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de libera practica, infiintarea, organizarea si functionarea Colegiului Psihologilor din Romania – CPR are competenţă doar asupra psihologilor cu drept de liberă practică, nu şi asupra celor care lucrează în sectorul privat, în regim salarial şi în sectorul public. Aceştia din urmă se supun reglementărilor legale din domeniile în care activează. Acest lucru trebuie clar înţeles.

  • Art. 6 din Legea 213/2004:

Exercitarea profesiei de psiholog se desfasoara:
a) in sectorul privat, in regim salarial, sau independent cu drept de libera practica, potrivit dispozitiilor prezentei legi si ale altor reglementari si acte normative in vigoare;
b) in sectorul public, in care psihologii au, dupa caz, statutul de functionar public, cadru didactic si alte functii, potrivit prevederilor legilor speciale si regulamentelor sau statutelor institutiei respective.”

  • Art. 23 din Legea 213/2004:

Colegiul Psihologilor din Romania, denumit in continuare Colegiu, este o organizatie profesionala, cu personalitate juridica, de drept privat, apolitica, autonoma si independenta, de interes public, cu patrimoniu si buget proprii. Colegiul are rolul de a reprezenta si de a ocroti la nivel national si international interesele profesiei de psiholog cu drept de libera practica…. (3) Colegiul se constituie din totalitatea psihologilor cu drept de libera practica din Romania.”

Aşadar, prin titlu şi conţinut, legea se referă doar la acei psihologi care practică profesia în regim de liberă practică, nu la toţi psihologii. Ca atare, iniţiativa CPR este o ilegalitate gravă; ea aduce prejudicii majore prestigiului social al profesiei de psiholog şi calităţii actului psihologic.

A doua, că CPR încearcă, fără cadrul legal, să privatizeze profesia de psiholog, deşi prin Hotărârea de Guvern (HG) 788/2005 competenţele psihologilor se obţin prin programe universitate (licenţă, masterat sau doctorat) ŞI – NU SAU – prin programe de formare complementară. Aşadar, programele de formare complementară nu se pot substitui/echivala programelor universitare de master.

  • Art. 20 din HG 788/2005:

    Competentele psihologilor se obţin prin programe universitare la nivel de licenta, masterat sau doctorat şi prin programe de formare complementara organizate în condiţiile stabilite prin prezentele norme.”


În concluzie, atenţionăm CPR să-şi re-dimensioneze activităţile în limitele legalităţii, să ia măsuri în sprijinul comunităţii psihologilor, nu împotriva lor, iar psihologilor din ţară le recomandăm ferm să nu accepte astfel de practici medievale de subordonare, care sunt în afara cadrului legal şi care marchează negativ profesia.

Prof. univ. dr. Mircea Miclea, Universitatea Babeş-Bolyai.

Preşedintele Asociaţiei Psihologilor din România

Împotriva tendinței către mediocritate” - comunicat APIO

 Conducerea Asociației de Psihologie Industrială și Organizațională (APIO) a urmărit cu mare interes dezbaterea care a început cu privire la inițiativa Colegiului Psihologilor din România (COPSI) de a renunța la obligativitatea absolvirii unui program academic la nivel de Master pentru ca un psiholog să poată fi certificat la nivelul de psiholog specialist de către COPSI.

 În urma consultărilor în cadrul Comitetului Director al APIO, prezentăm următorul punct de vedere pentru a contribui la această dezbatere:

 1. Conducerea APIO susține inițiativa Consorțiului Universitaria și punctele de vedere exprimate de acesta în cele două materiale pe care vă invităm să le citiţi aici şi aici și aderă la ideea că renunțarea la programele de Master pentru nivelul de psiholog specialist reprezintă o eroare. Pentru o trecere în revistă a altor argumente, conectate cu aceste puncte de vedere foarte pertinente, am prezentat aici și punctul de vedere al profesorului Mircea Miclea, președintele Asociației Psihologilor din România.

 2. APIO este membru constituent al EAWOP, Asociația Europeană de Psihologie a Muncii și Organizațională și ca atare trebuie să remarce că inițiativa COPSI este contrară standardelor EAWOP și EFPA și evoluției naturale existente la nivel european, care impune perioade robuste de studiu academic.

 3. Deși este evident că ar putea profita de pe urma inițiativei conducerii COPSI (dacă aceasta s-ar realiza), APIO refuză să intre în acest joc. Nici până acum APIO nu a încercat să ofere programe de formare complementară de lungă durată. Motivul, exprimat deseori public de membri ai conducerii APIO, este acela că formarea universitară din România, chiar dacă uneori deficitară sub unele aspecte, este caracterizată de un nivel de profesionalism și rigurozitate care nu poate fi atins decât cu mare dificultate de programele de formare complementară. În domeniul psihologiei muncii și organizaționale chiar și cele mai slabe programe academice sunt mai bune decât cea mai mare parte din formările complementare existente. Aceste formări private sunt completări binevenite, însă nu pot înlocui formarea de bază, academică a specialistului.

 4. Ne exprimăm speranța că această dezbatere va deveni publică. În termenii unei bune guvernanțe, COPSI a decis să consulte psihologii cu privire la inițiativa sa, pe baza unui chestionar care poate fi downloadat de pe site-ul COPSI. Considerăm, însă, că acest chestionar este ambiguu și tendențios și nu va rezolva problema de fond, ci doar va oferi muniție pentru retorică: astfel de decizii nu se iau pe bază de populism. Sperăm ca forma și fondul acestui chestionar să fie îmbunătățite, pentru a servi în mod obiectiv interesului dezbaterii publice. În lipsa acestei acțiuni (improbabile, de altfel), sugerăm membrilor APIO  să trateze cu prudență chestionarul în forma sa actuală.

 5. Mesajul nostru către membrii APIO și către toți specialiștii la care ajunge acest mesaj este următorul: Când vă veți oferi opiniile – și vă îndemnăm să vă oferiți opiniile prin toate mijloacele pe care le aveți la dispoziție și care sunt de bună credință - vă rugăm să vă gândiți la sensul actului pe care îl veți face. Măsura noastră ca specialiști nu este dată de ușurința cu care accedem la o titulatură, ci de capacitatea și competența pe care ne-o formăm: aceasta ne caracterizează cu adevărat, pe când un titlu nemeritat ne decredibilizează și ne face vulnerabili.

 Ni se spune că putem să fim slabi, nepregătiți și că tot ce trebuie să facem este să urmăm formări deseori obscure, unde vom obține o diplomă pe bani, fără a da un examen și fără a depune prea mult efort, după ce interacționăm (deseori, chiar dacă nu întotdeauna) cu personaje mai degrabă ambigue, care s-au oprit din citit în urmă cu 30 de ani. Ni se spune că întâlniri ocazionale și trecătoare cu știința sunt suficiente. Ni se spune că asta este spre binele nostru, căci a deveni un specialist redutabil ar trebui să fie atât de simplu. Când ni se spune așa ceva ar trebui să ne uităm cu atenție cine ne spune acest lucru – să nu ne jenăm să îi cântărim și să vedem dacă vrem să ne asemănăm cu ei.

 Noi credem că nici un lucru valoros în viață nu a fost vreodată obținut fără efort, fără timp și fără multe alte resurse personale investite activ. A deveni un specialist redutabil presupune trudă iar parte din această trudă este legată de știință.  Fiecare dintre noi are șansa să fie bine profesionalizat și asta ne oferă siguranță și competență în exercitarea profesiei noastre, nu titulatura. Noi credem că știința o găsești rar în afara universităților și, în ciuda lipsurilor pe care educația universitară o are de multe ori, cea mai mare parte din psihologii reputați ai României sunt de găsit în mediul universitar sau sunt în alte feluri conectați cu acest mediu. Și mai credem că dacă vom alege să ne înscriem pe drumul propus acum de COPSI vom fi mai vulnerabili și mai ușor controlabili de interese partizane: ne furăm dreptul la studiu și la rigoare, alegând demersul simplist care va conduce, insesisabil, dar inevitabil, la mediocritate.

 Îi rugăm pe toți membrii APIO și pe toți specialiștii la care ajunge acest comunicat să îl disemineze și să își ofere opinia, indiferent dacă această opinie ține de linia urmată de conducerea APIO sau nu. Contactați-vă reprezentanții în COPSI și transmiteți-le opinia voastră; asigurați-vă că o vor reprezenta în votul din COPSI.

 

Semnează comunicatul Comitetul Director al APIO: 

Dragoș Iliescu, Președinte

Zoltan Bogathy, Președinte de onoare

Delia Virga, Președinte 2015-2017

Andreea Butucescu, Secretar

Laurentiu Maricutoiu, Trezorier

Ticu Constantin, Membru

Eugen Dumbrava, Membru

Cristina Ionica, Membru

Stefan Lita, Membru

Lavinia Tanculescu, Membru

Note finale ale editorului (Ştefan Alexandrescu):

Vă invit să descărcaţi şi aceste materiale în format PDF, referite în comunicatul de presă şi să le citiţi cu atenţie în detaliu, întrucât am socotit mai potrivit să nu le includ în conţinutul articolului

POZIȚIA UNIVERSITĂȚILOR DIN CONSORȚIUL UNIVERSITARIA față de proiectul de hotărâre privind modificarea și completarea normelor privind formarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică discutat în ședința Consiliului Director al Colegiului (format PDF, 9 pg.)

Material semnat de:

Prof.dr. Ticu Constantin, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași

Prof.dr. Daniel David, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca

Prof.dr. Florin Alin Sava, Universitatea de Vest din Timișoara

Conf.dr. Dragoș Iliescu, SNSPA București

Conf.dr. Cătălin Nedelcea, Universitatea din București

Reacţia iniţiatorilor din consorţiul Universitaria faţă de comunicatul emis de Colegiul Psihologilor din România (CPR) privind „ingerinţe grave în autonomia şi atribuţiile CPR” (format PDF, 4 pagini)

Materialul este un răspuns la acest comunicat şi este semnat de:

Prof.dr. Ticu Constantin, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași

Prof.dr. Daniel David, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca

Prof.dr. Florin Alin Sava, Universitatea de Vest din Timișoara

Conf.dr. Eugen Avram, Universitatea din București

Conf.dr. Dragoș Iliescu, SNSPA București

Conf.dr. Cătălin Nedelcea, Universitatea din București

Copy-left :)

Vă rog să distribuiţi acest articol şi conţinutul lui, precum şi al documentelor referite prin link, prin toate mijloacele la îndemână: comunităţi virtuale, e-mail, social media, Yahoo Messenger, etc.

PS: În caz că totuşi COPSI va ignora demersul APIO, eu, Ştefan Alexandrescu am o propunere oficială pentru cum ar trebui să arate diploma eliberată de şcolile complementare, iar pentru simplificarea lucrurilor, aceasta ar fi versiunea de diplomă pentru şcolile complementare absolvite prin e-mail (probabil, următorul pas).





Modelarea (modeling), esenţa programării neuro-lingvistice (NLP)

15 04 2014

Drag cititor al Discerne, bine te-am găsit într-un nou articol despre dezvoltarea personală!

Piramida nivelurilor neurologice (Robert Dilts)

Piramida nivelurilor neurologice (Robert Dilts)

 

Astăzi să încep o nouă serie de articole despre cum este privită învăţarea în programarea neuro-lingvistică. Această serie vine în completarea articolului intitulat Nivelul abilităţilor (piramida lui Dilts), partea I şi partea a II-a. Deşi articolul de la care am pornit pentru a dezvolta această serie aparţine categoriei structuri ale personalităţii, astăzi nu scriu despre taxonomii, categorii şi cutiuţe, ci despre un subiect mult mai liber: învăţarea, care se încadrează pe deplin la perspective ale dezvoltării personale. Cu această ocazie, vei putea observa cum anume trecem de la teorie în NLP la practică, în caz că te întrebi cum îţi folosesc aceste articole despre piramida nivelurilor neurologice.

Ştiu că te-am obişnuit cu articole din seria Piramida nivelurilor neurologice o dată pe săptămână, dar am hotărât să fac o pauză, pentru a introduce această nouă serie. După Paşte voi reveni cu prima parte a articolului despre nivelul de mijloc al piramidei lui Dilts, al valorilor şi ideilor. Cel mai nou post din seria piramidei lui Dilts l-am publicat pe 6 aprilie. Următorul va fi în jurul datei de 27 aprilie.

Articolele despre modelare sunt speciale

Pe măsură ce scriam despre comportament (partea I, partea a II-a) şi abilităţi (partea I, partea a II-a), mi-am dat seama că trebuie să mai introduc un element fundamental pentru programarea neuro-lingvistică şi care are o importanţă deosebită în modul în care învăţăm: modelarea. Modelarea din NLP nu este în mod deosebit despre un anumit nivel al piramidei nivelurilor neuro-logice ale învăţării, ci însuşi despre procesul de învăţare, care în poartă acest nume în NLP. Dar nu este vorba despre o învăţare teoretică sau cu cartea în mână, aşa cum am învăţat la şcoală. Tocmai pentru că acest concept de învăţare a fost perimat şi are atât de multe asocieri, în NLP învăţarea cea mai profundă şi mai durabilă se realizează prin modelare.

Această serie de articole în mod deosebit are o istorie interesantă. Conţinutul ei iniţial fost publicat iniţial ca parte a seriei despre piramida nivelurilor neurologice pe care am început-o pe DaMaideparte.ro, dar pe care nu am mai terminat-o niciodată (am publicat 4 articole şi m-am oprit). La început a fost un articol amplu împărţit pe 3 pagini web şi a fost publicat în 31 decembrie 2007, rămânând aproape 4 ani până când l-am retras de pe site, odată cu toate celelalte articole. Apoi, l-am rescris succesiv în 2011 şi în 2013, dar tot nu eram mulţumit de forma lui, prin urmare l-am extins. Îmi propun ca dimensiunea acestei serii să fie aproximativ aceeaşi cu cea despre piramida nivelurilor neurologice, adică cel puţin 10 articole. Până la vară, vei tot citi rezultatul a zeci de ore de documentare, scris, formatat, rescris din partea mea, care încă nu s-au terminat. Următorul articol, din această serie se numeşte Modelarea, o cale spre excelenţă şi am să-l public peste aproximativ două săptămâni.

În cele din urmă, deşi voi recomanda o listă bibliografică, trebuie să specific că nu vei găsi nicăieri în limba română informaţie atât de amplă şi bine documentată pe subiectul modelării precum îmi propun să îţi ofer prin această serie, pentru simplul motiv că în proporţie covârşitoare, ceea ce vă scriu aici este din training şi din propria mea experienţă, nu se învaţă pe la vreo şcoală formală.

De fapt, voi intercala textul meu cu materiale video extrem de valoroase, care conţin demonstraţii, interviuri şi fragmente de training live ţinute de experţi de talie mondială. Acum, expertiza pentru un nou sistem de învăţare se află la degetele tale, gratuit, fără să fie nevoie să ieşi din casă!

La o căutare după NLP modeling pe google dă peste 2 milioane de rezultate în limba engleză (din care o parte sunt despre modelarea din programarea neuro-lingvistică şi altele despre codarea în Non-Linear Programming). Într-unul din articolele acestei serii, am să îţi ofer o listă extinsă cu o serie de articole selectate pe acest subiect, în engleză şi în română.

De ce este atât de important să clarificăm MODURILE prin care învăţăm

Doresc să adresez în mod deosebit problema „stilurilor de învăţare”, un termen sub pălăria căruia s-au îngrămădit zeci de taxonomii. NU EXISTĂ STILURI DE ÎNVĂŢARE. Sintagma a fost atât de folosită în psihologia personalităţii, în pedagogie şi în resurse umane, încât nimeni nu mai ştie ce înseamnă de fapt, a devenit o amforă goală în care toată lumea pune ce vrea, mai repede decât pot ceilalţi înţelege.

O întrebare particulară între „NLP-işti” este: „pe cine ai modelat?”. Cineva care aude această întrebare din exterior, fără să ştie la ce se referă interlocutorul, s-ar putea gândi la sensul de: „pe cine ai format, ca discipoli, sau followeri”, dar nu este deloc asta. Se referă la: „pe cine ai studiat ca model?”, ceea ce dă o nouă dimensiune sensului.

Subiectul modelării în NLP a fost prima dată introdus de Richard Bandler şi John Grinder, fondatorii programării neuro-lingvistice, în 1976. Prima carte ce tratează pe larg subiectul este The Emprint Method, de Leslie Cameron Bandler, David Gordon şi Michael Lebeau publicată în 1985. Cartea cea mai cunoscută despre modelarea din NLP este Modeling with NLP, scrisă de Robert Dilts şi publicată în 1998. O altă carte importantă pentru modelarea din NLP este Whispering in the Wind, de John Grinder şi Carmen Bostic St Clair.

Modelarea corespunde cel mai bine cu termenul focussing method din psihoterapie. Este de asemenea important a nu se confunda modelarea din NLP (bazată pe observaţie şi practică înainte de teorie) cu modelarea analitică (bazată pe observaţie şi teorie înainte de practică) sau cu modelarea simbolică (un proces aplicat în coaching şi terapie).

De asemenea, insist asupra unei particularităţi: faptului că în engleza britanică, verbul la gerunziu „modelling” este scris cu doi de „l”: iar în engleza americană cu un singur „l”: modeling. O intrare pe Wikipedia care merită consultată pentru mare parte a sensurilor cuvântului este http://en.wikipedia.org/wiki/Modelling. Vezi şi ce scrie în Wikipedia despre modeling cu NLP. Totuşi, trebuie ţinut cont că modelarea programarea neuro-lingvistică, în engleză corect se scrie „modeling” deoarece programarea neuro-lingvistică-ul a venit din SUA, nu din Marea Britanie. Principalul termen care vine în minte ca sens alternativ se referă la munca foto-modelelor/manechinelor profesioniste care îşi vomercializează imaginea alături de un anumit produs. Ca să păstrăm lucrurile clare: modelarea din programarea neuro-lingvistică este modeling, iar ceea ce fac foto-modelele se numeşte modelling, chiar dacă nu este o greşeală capitală să încurcaţi borcanele.

Programarea neuro-lingvistică este de fapt modelare


Toţi învăţăm luând exemplu de la ceilalţi, iar modelele comportamentale au şansele cele mai mari să rămână cu noi. Desigur, există o structură aici, despre care voi vorbi în continuare, dar nicio „formulă magică”. La urma urmei, copiii învaţă prin imitare şi se descurcă foarte bine.

Richard Bandler

Richard Bandler

Inventatorii NLP, Richard Bandler şi John Grinder au început cu peste 40 de ani în urmă să studieze hipnoza ericksoniană. În acest scop, au reprodus la cel mai mic detaliu ceea ce făcea Milton Erickson, în speranţa de a surprinde cu atenţie acest lucru. Astfel, s-au aşezat chiar în cărucioare cu rotile, pentru că au luat în considerare faptul că pentru a-i călca pe urme lui Erickson este nevoie să dirijeze procesul hipnotic din scaune cu rotile. Au aflat că acest lucru nu era necesar, dar au mers până într-acolo încât să fie dispuşi să fie atenţi la acest nivel de detaliu. Este ceea ce se numeşte, ca şi proces, “modelarea [în sensul de copierea] excelenţei”.

Reluand pasii de succes pe care i-a facut un performer, cineva poate sa copieze succesul pe care acea persoana l-a creeat in acel domeniu.

Modelarea presupune a prelua un model care functioneaza si a-l replica in cele mai mici detalii, pana in momentul in care reusesti sa stapanesti procesul. Daca doresti, poti sa il imbunatatesti. Iar daca vrei sa inveti, este bine sa faci asta uitandu-te la cei mai buni!

Ce părere ai avea dacă ai putea să reuşeşti să produci nişte rezultate magnifice într-un domeniu despre care iniţial nu ştii foarte multe, urmând câţiva paşi simpli învăţaţi de la un expert? Pare o promisiune foarte tentantă şi tot mai auzită sub diferite forme în publicitate: “Învaţă în X paşi simpli… [orice]!”.

Aşadar, modelarea este procesul care este nu doar esenţa învăţării, ci şi esenţa programării neuro-lingvistice ca domeniu de studiu al excelenţei umane prin identificarea şi reproducerea diferenţelor care fac diferenţa în experienţa experţilor. Programarea neuro-lingvistică nu este o filosofie de viaţă, nu este un conţinut, ci un sistem practic prin care putem învăţa mai eficient ceea ce contează.

Îţi mulţumesc pentru atenţia acordată şi te invit în încheiere să urmăreşti mai jos o înregistrare în care John Grinder, cofondatorul NLP, vorbeşte despre cum a modelat hipnoza de la Milton Erickson.

 

Îţi mulţumesc!

Happy NLP modeling!

Ştefan Alexandrescu

NLP Practitioner din 2005

Materiale documentare directe pentru acest articol

Derks, Lucas (2006). Modelling as a misleading ideology in NLP, http://www.mentalspaceresearch.com/english-articles/modelling-as-a-misleading-ideology-in-nlp ;

Audiotrainingul lui Christopher Howard, „NLM Master Practitioner”, versiunea din 2003.





“Dumnezeu: o amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză. Partea II. Creştinismul după Dawkins

13 04 2014

 

Am început acum câteva zile să scriu despre volumul Dumnezeu, o amăgire, apărut în 2012 în ediţia română la editura Curtea Veche. Am analizat în prima parte modul în care Richard Dawkins priveşte educaţia religioasă şi conflictele religioase. Astăzi voi analiza mai departe primele patru capitole ale cărţii, concentrându-mă pe modalitatea în care Richard Dawkins prezintă în această lucrare resursele bibliografice fundamentale ale creştinismului.

Dogmele atacate de către Richard Dawkins în cartea sa

the-god-delusionO altă operaţiune pe care o găsesc ciudată, realizată de către Dawkins1 este să încerce ridiculizarea diferitor aspecte de dogmatică religioasă, cum ar fi dogma Sfintei Treimi. Chiar el a scris în prefața la ediția broșurată că nu i-a citit pe teologii clasici, așa că ar fi probabil mai înțelept să lase chestiunile de detaliu doctrinar religios pe seama celor care au studiat aspectele respective. Probabil că a crede că o infinitate de nimic asupra căreia acționează nimicul și care creează „Totul” (teoria big-bang) este ceva mult mai logic! Aceasta, spre deosebire de taina Sfintei Treimi, care chiar este o taină, deși este pusă între ghilimele de Richard Dawkins.

Taina Sfintei Treimi a fost explicată în teancuri de tratate pe care, dacă vrea cineva cu adevărat să se lămurească, ar trebui să le citească cu atenție, iar dacă nu, ar face bine să nu se pronunțe asupra lucrurilor pe care le cunoaște doar superficial. E ca și cum un profan ar citi o carte de fizică cuantică scrisă de un fizician și după câteva rânduri ar aprecia că sunt povești prostești. De ce? Pentru că nu ar înțelege: materie, anti-materie, continuum spațiu-timp – cuvinte pompoase și de neînțeles, în imaginea sa, desigur.

Afirmațiile detaliate despre dogmele creștine sunt revelate de către Dumnezeire, iar faptul că sunt revelate este dovedit de puterea afirmării credinței pe care aceste dogme o fundează. Această putere se manifestă în minuni, începând cu Învierea Mântuitorului și continuând cu minuni din zilele noastre (vindecări miraculoase, icoane care izvorăsc mir sau sânge: de pildă la Siliștea-Gumești în 2004 sau la Derjavino2, Rusia, în 1999).

Dawkins se autoridiculizează neintenționat, dovedind ignoranță teologică. Înțelegerea teologiei presupune o puternică forță de abstractizare filosofică, iar aceasta pare să lipsească chiar și la unii intelectuali faimoși. Un exemplu grăitor de ignoranță în materie teologică este atribuirea creștinismului credința că Dumnezeu ar fi bărbat, ceea ce este o inepție fără margini. Dintotdeauna Părinții Bisericii au afirmat asexualitatea Divinității, faptul că a doua persoană a Sfintei Treimi s-a întrupat într-un bărbat neavând nimic de-a face cu vreun sex al ființei dumnezeiești.

La un moment dat, Dawkins mai propune o idee: existența lui Dumnezeu ar trebui să fie evidentă, și nu căutată a fi demonstrată în cărți.3 Aici voi da un răspuns foarte general: nimic nu este evident (mă refer la adevăruri despre existențe concrete, nu la axiome matematice, care sunt niște abstracțiuni). Orice trebuie demonstrat după modelul cartezian (inclusiv propria existență sau pe cea a Universului ca existență obiectivă – adică lucruri care simțului comun par evidente, în realitate trebuiesc puse la îndoială și apoi demonstrate).

Probabil că ceea ce mă deranjează cel mai mult la această carte este tonul deosebit de arogant.4 Chiar dacă nu accepți, ca cititor, existența lui Dumnezeu ca o ipoteză științifică probabilă, comparațiile pe care le face Dawkins cu zâne și ceainice cerești sunt complet nedrepte intelectual. Aceasta, deoarece este incomparabilă ca argumentație ipoteza zâna-măseluță, pe care nimeni nu o ia în serios sau nu a încercat vreodată să o demonstreze în vreun tratat argumentat, cu ipoteza-Dumnezeu.

Că nu poți fi de acord cu poziția intelectuală a cuiva se poate lesne înțelege, însă atitudini zeflemitoare de acest gen sunt, deși amuzante, neoneste pentru o persoană apreciată ca un mare intelectual. Dumnezeu nu este pur și simplu imaginat, ci cel puțin, s-a încercat dovedirea Acestuia ca ipoteză logică în biblioteci întregi de cărți, lucru care nu e valabil pentru Moș Crăciun și inorogi. Că cineva nu acceptă argumentele din toate cărțile care s-au scris pe temă, se poate accepta (fiecare e liber să facă ce vrea), însă faptul că s-a încercat de nenumărate ori o argumentare teistă nu poate fi ignorat.

Biblia şi argumentele istorice, din perspectiva lui Dawkins

Dawkins mai aduce în discuție și argumente istorice,5 iar aici este una din părțile pe care le găsesc cele mai slabe din carte, istoria nefiind un punct forte al biologului ateu. În primul rând, acesta atacă autenticitatea evangheliilor spunând că toate au fost scrise după moartea lui Iisus. Este adevărat, însă au fost scrise de oameni care L-au cunoscut personal foarte bine (Matei, Ioan) sau de primii creștini (Luca, Marcu) care au adunat informații proaspete de la oamenii care L-au văzut pe El și faptele Sale (minuni, discursuri), și aceasta la doar câteva decenii de la moartea Personajului central.

În aceeași idee ca mai sus, argumentul scribilor failibili este ridicol: este ca şi cum ai scrie că cel care a scris despre o bătălie în care a murit un rege nu este credibil pentru că a scris după ce regele a murit. De fapt, Biblia are cele mai vechi și mai numeroase manuscrise dintre toate cărțile antice, iar autorul american Josh McDowell tratează istoriografia biblică pe larg în cartea sa tradusă la noi ”Noi mărturii supuse dreptei judecăți” (Editura Aquaforte, Cluj-Napoca, 2005). Acolo se explică mai precis că dacă am respinge cărțile biblice pe acest temei, ar trebui să ștergem din considerație intelectuală toate manuscrisele istorice, literare, filosofice din Antichitate.

În altă parte, Dawkins se întreabă de ce nu spune apostolul Pavel nimic despre viața lui Iisus în epistole. Se poate răspunde că nu descrierea vieții Lui era scopul Sf. Pavel în epistolele sale, ci acestea aveau rol moralizator și pastoral. În al doilea rând, apostolii deja transmiteau prin viu grai fragmente din viața lui Iisus Hristos, prin urmare creștinii pre-evanghelici oricum aveau cunoștine fundamentale despre viața lui Hrisos.6

O altă încercare a lui Dawkins pe care o găsesc eronată este aceea de a demonstra neistoricitatea unor evenimente comparând mentalitatea vremii respective cu cea contemporană. Dacă pentru majoritatea din civilizaţia contemporană, sacrificiul uman și alte obiceiuri antice nu au sens, nu înseamnă că vom respinge istoricitatea lor faptică. În schimb, vom încerca să o înțelegem în contextul respectiv.

În orice caz, ca o trăsătură generală, Dawkins adoră să fluture cu afirmații goale despre contradicții și inconsistențe biblice, fără însă a le şi demonstra. De asemenea, argumentul asemănărilor dintre povestea vieții lui Iisus și diferite mituri antice [n.e. pe un sofism asemănător merge şi Peter Joseph în prima partea a trilogiei de fals-documentare Zeitgeist] nu mi se pare categoric. Aceste puncte comune nu demonstrează neadevărul faptelor evanghelice, ci doar că există asemănări cu alte religii. Dacă viața unei persoane reale pare să semene cu cea a unui personaj de roman sau de film, aceasta nu înseamnă că persoana nu este reală.

În tratarea istorică a argumentației sale, Dawkins dovedește că nu înțelege textul biblic.Dawkins merge spre argumente facile care par evidente prin simplitatea lor, dar care sunt false în esență. Aparentele nelămuriri privind Noul Testament se rezolvă citind exegeze din Sfinți Părinți precum Sfântul Ioan Hrisostom, însă lenea intelectuală e cucoană mare, iar domnul Dawkins nu pierde timpul cu așa ceva; lui îi sunt de ajuns cărțile de ateism, fără a dovedi o dorință sinceră de a înțelege și teismul [n.e. despre care scrie însă cu spor, dar fără talent].

Intelectualul ateu încheie acest argument făcând presupuneri peste presupuneri: că cele patru evanghelii au o sursă comună, că Vechiul Testament este prelucrat, că nimeni nu știe unde și când s-a născut Iisus etc. Toate acestea le face aprioric, aruncându-le pur și simplu ca un praf cu parfum intelectual în ochii cititorilor fără nimic care să le susțină.

Ca răspuns general, trebuie menţionat că argumente de genul celor ridicate de Dawkins ar sabota întreaga metodologie istorică și chiar juridică. În încheierea acestui articol, aș vrea să fac o precizare privind argumentul invocat de cei credincioși privind numărul mare al oamenilor de știință, mai cu seamă din secolele trecute, care aveau credință în Dumnezeu. Acesta nu este un argument în sine pentru credință, căci există și foarte mulți savanți atei și evoluționiști, mai ales în zilele noastre. Această invocare are rolul de a demonstra doar faptul că știința nu este incompatibilă cu credința, căci dacă ar fi așa, atunci NICIUN fizician sau matematician nu ar trebui să mai fie religios.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi: articolul Vrei o slujbă în “Anglia”? Prea mulţi români nu ştiu ce-i aşteaptă, partea I şi partea a II-a şi aceste articole pro ortodoxie.

Vă mulţumesc pentru atenţia oferită lecturii şi vă invit să citiţi săptămâna viitoare continuarea acestui articol cu partea a III-a. Până atunci, vă urez cât mai mult discernământ şi Paşte fericit!

av. George Perju

Copyright © av. George Perju, 2013-2014

1 Richard Dawkins,Dumnezeu, o amăgire, Editura Curtea Veche, București 2012, p.37

3  Richard Dawkins,Dumnezeu, o amăgire, Editura Curtea Veche, București 2012, p.51

4 Richard Dawkins, Dumnezeu, o amăgire Editura Curtea Veche, București 2012, p.53

5 Richard Dawkins, Dumnezeu, o amăgire, Editura Curtea Veche, București 2012, pp. 83-86

6 Danion Vasile, Evanghelia versus Iuda, Editura Cartea Ortodoxă, București 2006, pp.23-26





Îţi recomand această milostenie de Paşte

12 04 2014

Motto:

“Atunci când un sărac întinde mâna, nu o întinde pentru a-ţi cere, ci pentru a-ţi oferi împărăţia cerurilor!”

Bine te-am găsit, drag cititor Discerne. Îţi mai aduci aminte scrisoarea din suflet a Cristinei Tau acum aproape două luni pe blog? Am păstrat legătura cu ea în ultima vreme şi am aflat că nu a putut beneficia de operaţia care fusese programată pentru data de 24 martie 2014, deoarece nu a reuşit să strângă din donaţii suma necesară plăţii. Din acest motiv, ea îşi continuă campania şi cu ocazia aceasta îi dau cuvântul în această nouă scrisoare, căreia eu i-am pus titlul ocazionat de sărbătoarea creştină ce se apropie. Citeşte cu atenţie cuvintele ei! Am găzduit această scrisoare pentru că eu cred în valoarea contribuţiei!

Cristina Tau croppedScrisoarea Cristinei Tau

Vă mulţumesc în primul rând pentru disponibilitatea de a citi cu atenţie această scrisoare.

Mă numesc Cristina Tau, am 29 ani şi locuiesc în Timisoara. Am suferit şi încă mai sufăr de o boală numită distonie generală. Aceasta mi-a ocupat cea mai mare parte a vieţii mele, încă de la 10-11 ani (când au apărut primele semne). Am încercat de-a lungul timpului să o ameliorez prin diferite tratamente, întrucât la momentul de faţă nu există un tratament care să vindece complet boala, ci doar să ajute pacientul să ducă o existenţă mai lipsită de suferinţă şi cu o autonomie mai mare.

Boala de care sufăr este foarte rară, iar la mine este într-un stadiu foarte avansat. Distonia generală se manifestă prin convulsii spontane ale diferiţilor muşchi ai corpului, astfel încât bolnavul ajunge să îşi piardă complet controlul asupra anumitor zone ale corpului (în cazul meu, mâna dreaptă şi piciorul drept, gura). Povestea bolii mele se găseşte pe scurt aici

Acest diagnostic mi-a fost pus de către Dr. Popescu la data de 09.10.2013 la spitalul Colentina, Bucuresti. Am pus la dispoziţia oricui doreşte să consulte aceste acte. Ca urmare a recomandărilor medicilor de specialitate pe care i-am consultat atât în România, cât şi în Hannover, Germania, există o singură soluţie: o operaţie de specialitate care poate fi făcută la spitalul MHH, Facultatea de Medicină din Hannover, Germania.

Operaţia constă în implantarea a doi electrozi la nivelul globilor palidali din creier, conectați la două baterii, introduse la nivelul pieptului, subcutanat, care să substituie prin intermediul impulsurilor electrice pe care le dezvoltă, disfuncționalitatea neuromotorie, astfel ameliorând situaţia şi dându-mi posibilitatea din nou să vorbesc mai ușor și să mă deplasez mai ușor.

contor Cristina TauPentru a beneficia de această operaţie, am nevoie să strâng suma totală de 36.700 de euro, din care 30.598,37 euro reprezintă costul aparatului şi 6100 euro cheltuielile necesare pentru intervenţie, deplasare şi spitalizare. Autorităţile medicale din România (CAS, Ministerul Sănătăţii) nu oferă niciun sprijin financiar pentru a suporta financiar măcar parţial această operaţie (care se poate efectua doar în Germania). Dacă nu voi beneficia de această operaţie, atunci starea mea de sănătate se va deteriora iremediabil până la stadiul în care nu voi mai putea merge, nu voi putea vorbi, înghiți, poate respira: boala afectează toate grupele de mușchi, chiar și muşchiul inimii. Prima funcţie pe care mă aştept să o văd afectată în curând este cea a respiraţiei.

În data de 22 februarie 2014, am început pe cont propriu eforturile publice pentru o campanie de strângere de bani pentru operaţia de care am nevoie. Pe blogul pe care l-am creat pentru această cauză, http://elenacristy.blogspot.com , am plasat un contor care arată în mod actual câţi bani am strâns din câţi am nevoie (în drepata).

Astfel, oricine poate să observe în mod transparent care este starea cauzei mele. În actele pe care le-am pus la dispoziţie, se poate verifica faptul că tot ceea ce am scris despre cauza mea, în această scrisoare şi pe blog, este adevărat, legitim şi verificabil. Pe blog, public despre iniţiativele pe care le-am realizat şi despre rezultatele lor, actualizând periodic pe măsură ce se materializează.

În ciuda faptului că nu mai reuşesc să vorbesc (deoarece boala mi-a afectat mecanismul vorbirii) şi nu mai pot să desfăşor anumite activităţi, lucrez part-time în domeniul comercial şi sunt o fire entuziastă şi plină de viaţă. În această scrisoare vă prezint o fotografie de-a mea, făcută în timpul facultăţii, acum 6 ani. Pe atunci, starea distoniei generale îmi permitea să vorbesc şi să mă mişc mai liber decât reuşesc acum.

De-a lungul timpului, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să lupt cu această boală şi să-mi păstrez speranţa şi nu am cerut niciodată un tratament preferenţial, ci am muncit pentru a obţine cu demnitate tot ceea ce am primit. Dar eforturile mele de până acum nu sunt de ajuns şi nu pot să mă fac bine singură. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a putea să reuşesc să trăiesc învingând această boală.

În tot acest timp, ceea ce m-a încurajat a fost speranţa, care mi-a fost încurajată de oamenii care m-au sprijinit de-a lungul timpului în nenumărate moduri. Am simţit acest ajutor când l-am primit şi a făcut diferenţa, pentru că ştiu şi ce înseamnă a nu fi ajutată atunci când am nevoie mai mult, luptând poate nu doar cu o boală atât de cumplită şi dureroasă ca a mea, ci mai ales cu pierderea speranţei pentru care continui să lupt şi pe care dumeavoastră, prin sprijinul pe care vi-l solicit, puteţi să mă ajutaţi să o păstrez.

De aceea vă rog, dacă sunteţi în măsură, dacă doriţi, dacă vreţi să faceţi o faptă bună pentru mine, în numele unui bine care sunt convinsă că se va întoarce la un moment dat înmiit în viaţa şi activitatea dumneavoastră, să mă ajutaţi cu o donaţie, o sponsorizare – sens în care vă ataşez contractul de sponsorizare completat cu datele mele {n.r. pentru a obţine contractul, scrieţi-i Cristinei la cristinatau [at] yahoo [punct] com} şi vă pun la dispoziţie conturile în care primesc donaţiile.

Titular cont:Tau Cristina Elena

Cont in lei: RO68BRDE360SV70816143600

Cont in euro: RO64BRDE360SV70816223600,

COD SWIFT: BRDE ROBU,

Banca: BRD

Adresa băncii: str. Socrates nr.1, Timisoara

Sunt disponibilă pentru a vă răspunde în scris la orice întrebare dacă îmi scrieţi la adresa de e-mail cristinatau [at] yahoo [punct] com. De asemenea, sora mea, Daciana Tau, vă poate răspunde la telefon la numărul 0730 553 395

Sunt disponibilă pentru a contribui după cum pot mai bine la imaginea organizaţiei dumneavoastră ca urmare a contribuţiei pe care mi-o puteţi facilita.

Vă îmbrăţişez cu drag şi vă rog să mă iertaţi dacă am scris mult.

Vă doresc să vă bucuraţi de contribuţia pe care o realizaţi deja în viaţa dumneavoastră.

A dumneavoastră cu speranţă,

Cristina Tau





“Dumnezeu: o amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză. Partea I. Dawkins vs. Religie

10 04 2014

 

O incursiune minuţioasă

richard-dawkins-himera-credintei-in-dumnezeu-2401Cu ocazia apropierii Sfintelor Paşti, Discerne găzduieşte o serie de articole realizate de către unul din autorii săi, av. George Perju, cu ale cărui analize amănunţite de film şi carte v-aţi familiarizat aici, aici, aici, aici şi aici. În această serie, George ne propune o analiză amănunţită şi o contra-argumentare a ideilor din primele patru capitole ale cărţii scrise de către Richard Dawkins, Dumnezeu, o amăgire, apărută în 2012 în ediţia română la editura Curtea Veche (978-606-588-320-8), în traducerea lui Victor Godeanu (format broşat 172×235, 320 pagini). Cartea a apărut anterior tot la Curtea Veche în 2007 sub titlul Himera credinţei în Dumnezeu. Ambele sunt traducerea volumului The God Delusion, 2006, Bantan Books, UK.

Scopul acestui demers nu este să realizeze o contra-argumentare exhaustivă a ideilor din carte, întrucât deja s-a scris o contra-carte, intitulată The Dawkins Delusion, tradusă şi publicată în română tot de Curtea Veche, Dawkins: O amăgire? Fundamentalismul ateu şi negarea divinului, de Alister McGrath şi Joanna Collicutt McGrath. Alister McGrath şi Richard Dawkins au avut şi un dialog a cărui traducere în română o găsiţi aici.

În schimb, această nouă serie pe Discerne îşi propune să ofere cea mai amplă cronică sub formă de articole a cărţii Dumnezeu, o amăgire. În ultimii 8 ani de când a apărut cartea, au fost publicate pe internet 8 cronici în limba română, plus încă o traducere din engleză.

Andrada Elena Radu, Book Critics;

Sorin Lavric, România Literară;

Cristian Pavel;

pr. prof. Univ. dr. Nicolae Achimescu, ziarul Lumina;

Claudiu Gorbănescu;

Valentin Făt;

Béranger;

Cosmin C.

De ce este importantă tocmai Dumnezeu, o amăgire, de Richard Dawkins? Din cauza succesului pe care l-a avut în rândul cărţilor care atacă creştinismul de pe false baze ştiinţifice şi chiar prininfluenţa sa în cultura media contemporană. Un întreg curent care a cunoscut un succes de peste un milion de exemplare în ultimii ani, analizat pe scurtaici. Cartea a fost apreciată pozitiv de unii critici americani.

Menţionez că George, în calitate de autor şi eu (Ştefan Alexandrescu), în calitate de editor şi publisher am lucrat la acest text încă din 2013, iar rezultatul este consecinţa unor îndelungi discuţii, comentarii şi modificări pe care le-am purtat. Notele mele la text sunt trecute cu n.e. între [parantezepătrate]. Sublinierile făcute îngroşat în text îmi aparţin mie. Vă redau în continuare prima parte din articolul lui George:

Premise

Chiar dacă nu este cazul, best-seller-ul lui Richard Dawkins ”Dumnezeu: oamăgirepare a fi fost scris de o persoană crescută de niște fanatici religioși care au impus dictatorial propria credință copilului lor; iar când a crescut mare, copilul s-a răzvrătit.

După cum am scris, nu este cazul: Dawkins ne asigură că a crescut într-un mediu nereligios și că până și preotul din parohia sa era un tip simpatic. Dacă însă ar fi fost cazul, tonul afectiv al cărții ar fi fost mai ușor explicabil, căci trebuie spus că această carte este destul de sentimentalistă în argumentație și mai puțin rațională și distantă decât m-aș fi așteptat. Lucrarea savantului britanic are mai multe direcții de argumentare pe care le socotesc greșite și pe care am să le expun în cele ce urmează.

Educația religioasă

O primă direcție importantă în care se îndreaptă Dawkins este argumentul că părinții bigoți sunt prea autoritari cu ai lor copii datorită credinței lor religioase. Faptul că există părinți ultrareligioși poate fi tragic pentru copii, însă o proastă înțelegere a religiei nu poate fi argument pentru ateism, tot așa cum o înțelegere proastă a științei de către Hitler, ca instrument de cucerire a lumii și de opresiune (prin tehnologia militară dezvoltată de cel de-al treilea reich) nu echivalează cu o incriminare a științei în general.

Autorul evoluționist continuă prefața sa bătând multă monedă pe ideea că nu există copii catolici sau musulmani, ci că doar părinții lor pot fi numiți astfel deoarece doar aceștia înțeleg doctrina religioasă. O astfel de afirmație este tributară percepției greșite că religia ar fi doar o doctrină, ignorând partea ritualică și mistică a religiilor care, potrivit acestora, influențează o persoană indiferent de participarea conștientă a acesteia. Raționamentul lui Dawkins poate fi ușor întors împotriva sa, întrebând pe susținătorii acestuia: cum rămâne cu persoanele crescute în familii de atei – oare se poate spune în mod sincer că aceștia nu vor fi influențați de concepțiile părinților? În realitate, argumentul lui Dawkins împotriva educației religioase este inaplicabil, căci orice tip de educație pornește de la niște axiome doctrinare, fie ele religioase sau nu, iar a încerca să te sustragi acestei realități, invocând o teoretică neutraliate pură este utopie. În orice caz, viața demonstrează că oamenii se pot sustrage educației din familie. Exemplele de oameni crescuți de părinți nereligioși și convertiți la o credință, sau invers, copii crescuți într-un mediu religios care la maturitate s-au îndepărtat de originile lor religioase, sunt expresii ale relativității caracterului puternic al mediului social.

Până la sfârșitul prefeței reușim să ne lămurim că întreaga carte va fi o insultă la adresa creaționiștilor și a oricărui om inteligent care este credincios, după raționamentul: pentru că ești creaționist, atunci automat ești un incult”. Dar să purcedem!

Referitor la argumentul împotriva educației religioase la copii 1aș vrea să prezint un punct de vedere personal asupra subiectului. Copiii sunt creștini, evrei, musulmani etc. pentru că părinții lor învață propriii copii ce cred că este mai bine pentru aceștia. Astfel, un creștin își va boteza, duce la spovedanie și împărtășanie copilul pentru că are credința că astfel are grijă de sănătatea sufletului nemuritor al copilului, tot așa cum au grijă de partea materială. În orice caz, atunci când cresc, cei ce au fost copii sunt liberi să-și schimbe viziunea asupra lumii, ceea ce de multe ori se și întâmplă în zilele noastre. Acestea fiind date, eu sunt curios cum ar avea de gând cineva să impună o anumită idee despre religie la nivel practic: cu ajutorul forței de coerciție a statului? Îmi pare că acest lucru ar fi posibil doar într-un regim totalitar. Liberalii adevărați vor susține întotdeauna prioritatea părinților în ceea ce privește educația, dar probabil că altele sunt vremurile.

Conflictele religioase

A doua direcție greșită în care pare să se îndrepte autorul este un clișeu de ”raționament”: după Dawkins, religia a dărâmat turnurile gemene la 11 septembrie (presupunând teza celor 19 teroriști musulmani), religia face războaie, religia provoacă asasinate etc. E ca și cum ai spune că inventarea cuțitului este cauza tuturor crimelor din lume, sau că firma Boeing e de vină pentru deturnarea unui avion (dar chiar așa, de ce nu ar fi?), că pixul e cauza informației și nu actul celui care scrie ș.a.m.d. . Argumentul este fals căci poate fi folosit la fel de bine și de tabăra teistă: comunismul ateu a provocat milioane de victime în secolul al XX-lea; dar probabil că profesorul de la Oxford a învățat istoria pe sărite. Prin urmare, generalizările de genul ”religia a făcut asta/ ateismul a făcut aia” sunt egal de greșite căci nu au o putere demonstrativă univocă. În realitate, au existat exagerări din partea unor oameni religioși de-a lungul timpului (inchiziția, războaiele religioase ș.a.), tot așa cum au existat atei care au omorât și torturat pentru credința lor în necredință (vezi istoria comunismului). Cu toate acestea, este greșit a afirma că toți credincioșii (indiferent care) sau toți ateii sunt criminali; oamenii trebuie văzuți ca indivizi, nu doar ca aparținând unor comunități religioase sau ideologice.

Pe alocuri, misiunea lui Dawkins devine ambiguă: ce vrea de fapt? Distrugerea creștinismului? A creaționismului? A teismului în orice formă? Vrea ca oamenii pur și simplu să fie toleranți unii cu alții indiferent de religia acestora sau își dorește poate să convingă oamenii de toate religiile să renunțe la acestea? Adică inițial sugerează că religia în general ar trebui să dispară, pentru ca apoi să seplângă de discriminarea religioasă. Vei afirma: supranaturalismul în toate variantele sale monoteiste, politeiste (panteismul, budismul, șamanismul etc.) și ateiste ori este un rău, ori nu este un rău, și doar conflictele umane pe ”temă” religioasă sau discriminările relogioase sunt indezirabile și atunci vei apăra victimele (deși, de obicei, rolurile de victime și persecutori se schimbă de la o epocă la alta și de la o țară la alta în funcție de context; e ca într-un triunghi dramatic, doar că aici ”victimele” și ”persecutorii” nu sunt cuvinte-simbol).

În orice caz, raționamente de acest fel eșuează căci văd într-o circumstanță (religia) personală a oamenilor ”răi” din lume (criminali în primul rând, care consideră că sunt motivați religios desigur) cauza primă necauzată a răului din lume, pe când răul n-are o cauză propriu-zisă, ci își are rădăcinile posibilităţilor în liber-arbitru; însă unde este libertate nu este determinism și nu se poate vorbi, prin urmare, de cauzalitate. Acest gen de raționament fals au aplicat Marx și Engels atunci când au afirmat că proprietatea privată este cauza inegalităților sociale și a nedreptăților economice. Prin urmare, pe baza acestui sofism: moarte proprietății private! Iar Lenin și Stalin au avut grijă să facă acest lucru, chit că în cursul realizării misiunii lor au omorât mai mulți oameni în Uniunea Sovietică decât au murit în ambele războaie mondiale. Însă instaurând comunismul, răul ar fi trebuit să dispară în mod automat. Adică dacă proprietatea privată, religia și monarhia erau cauzele problemelor în societate, atunci eradicându-le, societatea creată ar fi trebuit să fie perfectă. Rezultatul a fost însă o monstruozitate: un regim totalitar mai criminal ca orice existase până atunci. De ce oare cea mai (declarat) nereligioasă societate care a existat vreodată – cea sovietică – a fost și una dintre cele mai distructive pentru umanitate?

Tot în legătură cu aceeași gândire, îmi pare foarte amuzant cum savantul englez încearcă să argumenteze o anti-religiozitate bazându-se pe luptele dintre religii. E ca și cum aș încerca să critic comunismul aducând ca argument conflictele dintre diferite tipuri de comuniști (de pildă bolșevici și menșevici). Altă parte slabă a argumentației este insistența exagerată pe conflictele religioase, de parcă singurele idei care ar naște conflicte ar fi cele religioase; cum rămâne cu războaiele inter-etnice sau ideologice? Va propune oare domnul Dawkins eradicarea etniilor și tuturor ideologiilor pentru a nu mai exista conflicte între ele?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi: articolul Vrei o slujbă în “Anglia”? Prea mulţi români nu ştiu ce-i aşteaptă, partea I şi partea a II-a şi aceste articole pro ortodoxie.

Vă mulţumesc pentru atenţia oferită lecturii şi vă invit să citiţi săptămâna viitoare continuarea acestui articol cu partea a II-a. Până atunci, vă urez post uşor şi cât mai mult discernământ!

av. George Perju

Copyright © av. George Perju, 2013-2014

1  Richard Dawkins, Dumnezeu, o amăgire p.17





Categorii de software pentru profesionişti

8 04 2014

Am început să fac o listă cu domenii în care am învăţat şi mi-ar face plăcere să le explorez mai temeinic în continuare. Apoi, am realizat acest articol despre programele utilitare pe care le folosesc cel mai frecvent în Windows şi pe care le recomand. Acest articol este despre câteva programe ceva mai sofisticate, pe care dacă le cunoşti, merită să le treci în CV.

1.Programe de statistică

SPSS (Statistical Package for the Social Sciences sau mai recent numit Statistical Product and Service Solutions) ştiu, pe lângă medii, frecvenţe şi alte asemenea banalităţi, să fac normalizarea datelor, analiză factorială bazată pe matricea rotită (nu doar principal components analysis – de exemplu Alpha Factoring) şi verificarea validităţii externe, precum şi prelucrarea datelor folosind metodologii neobişnuite. Am fost recomandat ca un “cunoscător de statistică avansată” – ceea ce mi se pare o glumă proastă, nu sunt nici pe aproape.  Totuşi, nu ştiu şi îmi propun să învăţ: cum se fac regresiile, power of effect, generarea modelului cuboid, generarea de profile individuale pe baza unei evaluări şi multe alte lucruri pe care această jucărie fascinantă, ajunsă la versiunea 22, le poate oferi.

Provocarea este să învăţ tehnicalităţile programului fără să trebuiască să învăţ şi matematica din spatele lui, pentru că nu îmi place. Am suficiente cărţi despre SPSS în format electronic pe care îmi e frică să încep să le citesc, pentru că după cum mă cunosc pe mine, când e vorba de cercetare, odată ce îmi vine cheful, risc să am tendinţa nu mai ies din casă cu zilele şi să mă apuc să studiez doar asta – ceea ce, oricât de mult mi-ar place, nu-mi permit financiar, pentru că eu îmi vând timpul pe bani. Tot din aceeaşi categorie, dar un program avansat, pe care nu îl ştiu deloc, este LISREL. Dacă aveţi recomandări de cărţi pentru cum se utilizează LISREL sau ştiţi cursuri universitare în Bucureşti unde se studiază LISREL, vă rog lăsaţi-mi un comentariu. Dacă achiziţionezi cartea de la Polirom, primeşti gratuit şi un CD cu licenţă pentru SPSS versiunea 15 sau 16. Eu am primit licenţa pentru SPSS de la facultate.

Tot în aceaşi categorie intră şi partea avansată de la Microsoft Excel (sau, în pachetul freeware pe care îl folosesc eu, Open Office Calc). Ştiu cum se fac chestii simple în Excel (formule, grafice) dar nu ştiu să folosesc partea de statistică a Excel-ului. Eu de obicei folosesc Excel-ul pentru planificarea unor chestii complexe cum ar fi cercetare sau management de proiect şi pentru liste simple, dar nu am fost plătit niciodată să lucrez în Excel şi nici nu m-am bazat pe programe de calcul tabelar în serviciile oferite (decât poate la oferte) sau în slujbele pe care le-am avut. Mă consider un începător în Excel, nu ştiu chestii avansate şi ar trebui să învăţ. Şi, spre ruşinea mea de autodidact, nu îmi place să folosesc tutorialele şi help-ul.

2. Programe de grafică şi design.

Desigur, nu mă refer la banalul Paint cu care mă jucam în liceu. Ştiu câte puţin din Adobe Photoshop (o versiune veche pentru care am avut licenţă de probă – versiunile noi mi se par ca un OZN), Adobe Illustrator (ce m-a învăţat un designer), Paint.NET (care e freeware şi face o mulţime de chestii în prelucrarea de imagini şi care e preferatul meu) şi suficient în Corel Draw încât să fac o carte de vizită (eu nu fac cărţi de vizită pe bani, pentru asta externalizez acest serviciu către designeri). Mi-aş dori să învăţ ca lumea Adobe Photoshop versiunea cea mai recentă şi mai ales Corel Draw. Pe lângă traducătorii de limbi rare (chineză, arabă, rusă – care sunt limbile viitorului), designerii sunt printre cei mai bine plătiţi liber-profesionişti.

Nu mă refer la a învăţa aceste programe ca să mă joc de-a fotograful amator sau ca să fac experimente de dragul curiozităţii, ci ca să câştig bani vânzându-mi munca pe care o fac cu aceste programe. Aş vrea să urmez nişte cursuri temeinice online pe astea şi, dacă se poate, gratuite sau cât mai ieftine – aici sunt şanse să găsesc unul. Sunt foarte interesat şi să citesc cărţi care să îmi formeze/antreneze nu doar abilităţile de folosire a software-ului, ci şi simţul estetic, capitol la care nu stau prea grozav, dar la care aspir să-mi îmbunătăţesc abilităţile. Oricum, reuşesc să-mi dau seama de diferenţa asta, deci nu sunt un caz pierdut :)

street art

3. Mozilla Thunderbird.

Eu mă număr printre cei care nu a ştiut niciodată să utilizeze Outlook-ul (ştiu, ştiu, ruşine mare!) şi m-am bazat întotdeauna pe accesarea mailurilor în browser, ceea ce este o limitare nefericită. Mă gândesc numai la faptul că Yahoo mai schimbă la fiecare 6 luni câte ceva şi de obicei nu în bine, iar eu îmi menţin adresa principală de Yahoo din 2006 în inerţie. Mi-aş dori să am posibilitatea de a stoca într-un asemenea client de mail datele de care am nevoie şi să le accesez şi local.

4. Software-uri de mindmapping.

Eu sunt obişnuit cu metoda băbească, adică să fac hărţi mentale pe foi de flipchart sau în Excel şi apoi să le listez pe A2. Consumator de timp. Am văzut oameni jucându-se cu tot felul de instrumente extrem de facile şi în câteva minute pot să facă o hartă mentală de toată frumuseţea.

La Motivation Copyright © Philippe Boukobza, 2008 – CC By http://www.flickr.com/photos/philippeboukobza/2240996789/
La Motivation
Copyright © Philippe Boukobza, 2008 – CC By
http://www.flickr.com/photos/philippeboukobza/2240996789/

5. Sisteme de operare Linux.

Mai exact, Ubuntu, acesta-i cel mai simplu. L-am instalat de vreo câteva ori de probă şi am încercat să mă dumiresc eu ce e pe acolo, dar spre ruşinea mea, mă uitam ca mâţa-n calendar. Ubuntu este mai uşor de folosit, nu crapă, consumă mai puţine resurse şi substanţial mai puţin timp. Problema e că trebuie să identific programele corespunzătoare care fac toate operaţiunile pe care eu m-am obişnuit să le fac sub Windows XP. Sunt utilizator de Windows XP din 2003 şi nu spun asta din mândrie sau din plăcere. Mă simt captiv acestui sistem de operare. M-am ferit de Vista şi de Windows 7 şi nu am înţeles de ce unii oameni şi-au instalat asemenea calamităţi pe calculatoare, mai ales că am avut nefericirea să trebuiască să lucrez cu Windows 7. În fine, atunci când vine de schimbat sistemul de operare sau chiar reinstalat, încep să devin foarte nesigur şi îmi aduc aminte de experienţe traumatizante din tinereţe. Ştiţi cum e cu o fată care învaţă pentru prima dată să înoate? Are nevoie de foarte multă susţinere şi încurajare şi o vreme nu vorbeşte decât despre asta. La fel şi eu ca să învăţ Ubuntu.

Hiroshima Chernobyl

6. Programe de montaj video.

Din fericire,  a avut cine să-mi arate şi la ce calculatoare să lucrez cu Adobe Elements 4.0 şi Adobe Premiere Pro. Am reuşit să montez în Adobe Elements 4.0 un reportaj şi un filmuleţ, ca exerciţiu la cursurile de regie pe care le-am urmat în perioada nov. 2008-apr. 2010, care au ieşit prezentabil – cel puţin ca montaj. Cu Adobe Elements 4.0 m-am simţit cel mai confortabil şi aş mai monta video în el, mi se pare mai facil în comparaţie cu Adobe Premiere Pro, pe care  am învăţat să-l folosesc la facultate, la o disciplină foarte utilă şi practică, unde ne-am distrat cu câteva reclame, dar era o versiune foarte veche şi nu mă simt stăpân pe program. Problemele mari din a studia aceste software-uri vin o dată din faptul că aceste programe trebuie să ruleze pe computere puternice, şi al doilea, că trebuie să am acces la computere care au softwareul instalat cu licenţă. Aşa, acasă m-am mai jucat şi în Pinnacle şi Ulead pe versiunile trial de 30 de zile şi tot au ieşit chestii prezentabile care au încântat audienţa, dar dacă nu le folosesc constant, uit cum se folosesc. Ah, şi pentru tăiat .avi-uri cotidiene, merge foarte bine Solveig Media trimmer. Dacă ai o înregistrare video şi selectezi o bucată pe care o vrei tăiată, Solveig Media Trimmer rezolvă în maxim un minut. Într-o vreme foloseam şi AVI/MPEG Joiner şi Total Video Converter, dar am renunţat la ele pentru că nu eram mulţumit de rezultatele finale. Dacă ştii un progrămel utilitat super-facil care lipeşte bucăţi de video şi e freware, te rog scrie-mi. Nu am prea avut nevoie în ultima vreme, dar e bine să-l am la îndemână just in case.

7. Vreau să învăţ să folosesc profesional Adobe Acrobat Professional, programul acesta e o comoară pentru un fan al PDF-urilor ca mine.

Adobe Professional este programul cu care lucrează tipografii, designeri, edituri şi profesionişti, pentru a crea materiale de optimă calitate, într-o paletă largă de opţiuni pentru formate şi design. Este un program care mi-a fost recomandat de mulţi.

Happy computer operating!

Ştefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane





Nivelul abilităţilor (piramida lui Dilts), partea II

6 04 2014
Piramida nivelurilor neurologice (Robert Dilts)

Piramida nivelurilor neurologice (Robert Dilts)

Piramida nivelurilor neurologice este un sistem teoretic de înţelegere a realităţii, nu de catalogare a ei. Poate fi aplicată la oameni, în grupuri şi organizaţii. Nivelurile neurologice funcţionează aliniat atunci când fiecare nivel este în congruenţă cu celălalt în contextul specific în care este aplicat. Modelul se completează răspunzând la o serie de întrebări corespunzătoare fiecărui nivel.

Acesta este, în ordine cronologică, al nouălea articol pe Discerne pe acest subiect şi al doilea care tratează abilităţile, a treia treaptă a piramidei, de la bază, în continuarea acestuia. La sfârşitul acestui post, te invit să accesezi linkurile la celelalte articole care pornesc de la acest model al programării neuro-lingvistice (NLP)

Teorie vs. (?) practică

Am prezentat săptămâna trecută despre importanţa abilităţilor. În acelaşi timp, insist să subliniez importanţa cunoştinţelor teoretice, în sensul de informaţii. Există, de pildă, o diferenţa între modul în care este predată comunicarea la anumite secţii de comunicare socială şi relaţii publice, din perspectivă istorică (uneori nici măcar!) şi abstractă, ruptă de realitate şi de context, şi cum este predată la SNSPA, ca şi comunicare de afaceri. Fiind absolvent al specializării marketing la Universitatea Virtuală de Afaceri proiect al SNSPA şi în acelaşi timp fiind şi student la o secţie de comunicare socială şi relaţii publice din Iaşi, mi-am dat seama cum această observaţie ilustrează într-o manieră foarte potrivită ceea ce am constatat şi eu.

Ca o concluzie interesantă a studiului caracteristicilor culturale la români în cadrul organizaţional, realizat de sociologul Dorin Bodea în 2006, “pentru români, teoria este percepută ca ruptă de practică”. Mai multe despre rezultatele acestor cercetări, te invit să descoperi în cartea din 2011 a lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil?, publicată de Result Consulting.

Extrema în care mulţi români cad este aconsidera că tot ceea ce este într-o carte reprezintă lucru fără valoare iar numai experienţa practică şi sudoarea muncii poate creea competenţe.

Experienţa practică se construieşte pe a aplica în mod concret cunoştinţe, e adevărat. A aplica practic… ce? Evident, informaţii, abilităţi. Care… se pot prelua/învăţa de la cineva care ştie, fie într-un mediu la locul de muncă, sau într-un training, sau chiar dintr-o carte în care informaţia este bine structurată. Adică structură în aşa fel încât să faciliteze reţinerea acesteia şi folosirea în practică. Aceste două aspecte merg mână în mână şi nu pot funcţiona separat.

Experienţă vs. practică

exercise block

 

Există o diferenţă între experienţă şi practică. Am să îţi dau un exemplu. Un trainer pe care îl cunosc, specialist în domeniul fondurilor structurale, a fost invitat să ţină un training în faţa unor nume importante. La un moment dat, un individ din sala se ridica indignat si îi spune:

– Cine te crezi tu ca să îţi imaginezi că mă poţi învăţa PE MINE ceva? Am 57 de ani, sunt doctor profesor universitar, deputat….

Coperta Caile persuasiunii 3 dec 2012Trainerul s-a îndreptat fără ezitare către el, l-a luat de o ureche şi l-a dat afară din sală. În această situaţie, după cum spuneam în capitolul “Bine ai venit în arena negocierii!” din cartea mea „Căile persuasiunii în negociere”,persoana ce reuseste sa aiba maximum de flexibilitate [comportamentală], obiectivitate si convingere este cea care domina negocierea”, sau altfel spus, controlează sistemul. De fapt, chiar pe baza flexibilităţii comportamentale, s-a dezvoltat o nouă formă de psihoterapie, promovată între alţii de Frank Farrely: provocative therapy.

Practica se construieşte sedimentând cunoştinţele despre un anumit domeniu într-o manieră repetitivă. Evident, practica este mult mai uşor de obţinut decât experienţa. Un meşter care face o anumită piesă pe care o fabrică de 27 de ani, are o practică de 27 de ani, dar nu are experienţă. Experienţa se dobândeşte îmbinând aspecte diferite şi domenii vecine ale activităţii de bază, promovează folosirea interdisciplinarităţii (ca revers al monedei faţă de hiperspecializare) pentru înţelegerea completă şi globală a unui fenomen.

Care este diferenţa faptică între experienţă şi practică? Diferenţa, în cazul specialistului invitat să ţină training de care scriam, este că o persoană cu experienţă a fost invitată să ţină un training în faţa unor oameni care aveau practică. De obicei, nu prea se întâmplă ca persoane care au mai mult practică să ţină training în faţa unor persoane care au mai mult experienţă.

Pe ce te concentrezi?

Spre exemplu, numai pentru studiul metaprogramelor din programarea neuro-lingvistică (NLP), pentru o înţelegere sistematică, se cere să studiezi înca cel puţin alte 15 sub-domenii/arii corelate din NLP şi din psihologie: criterii, valori, idei, concepte, convingeri sau credinţe, atitudini propoziţionale, principii (inclusiv reguli ştiinţifice şi juridice), prime concerns (motivaţii fundamentale), mecanisme de apărare, strategii de stress coping, locul controlului, linia timpului, drivere, submodalităţi, piramida nivelurilor neurologice.

Deşi am urmat 2 din 3 specializări care există pe Glob în domeniul metaprogramelor (LAB Profile® şi Identity Compass®) şi am discutat direct cu mai mulţi din specialiştii cei mai buni din lume în aria metaprogramelor, eu mărturisesc cu mâna pe inimă că nu am găsit nicăieri ca toate arii intercorelatei să fie măcar amintite în studiul metaprogramelor, deşi mie mi se par aspecte fundamentale care sunt intercorelate, iar ignorarea unuia dintre acestea generează o imagine incompletă asupra domeniului. Unde ştiu asta? În exterior, uitându-mă la ceilalţi… cunoaşterea oamenilor nu se face din cărţi, ci prin interacţiunea directă cu ei.

Am întâlnit un cadru didactic universitar care îşi făcea doctoratul pe tema “comunicarea cu celălalt” şi motivul pentru care preda la facultate era tocmai pentru a interacţiona cu ceilalţi, dar nu în scopul relaţionării, ci în scopul obţinerii unor idei care să o ajute să disece mecanismul şi structura comunicării într-o manieră sistematică. Această orientare primară pe sarcină şi nu pe relaţie în comunicarea cu celălalt este una care poate jigni pe unii, dar adevărul este că cei ce reuşesc să realizeze acest demers de studiu pot ajunge la concluzii relativ interesante. Ironia face totuşi că ceilalţi vor fi convinşi de abilitatea unei persoane să comunice cu ceilalţi din… abilitatea persoanei de comunicare cu ceilalţi (“Ceea ce faci ţipă atât de tare încât nu aud ce spui!”).

Cum rămâne cu talentele?

Am o veste proastă… Talentele sunt supralicitate. Aproape tot ceea ce se consideră că este ceva înnăscut, de fapt se poate învăţa. Ne uităm la multe din persoanele pe care le observăm la aceeaşi vârstă şi ne spunem că nu am putea să avem niciodată abilităţile lor şi de aceea preferăm să credem că sunt înnăscute. Ei bine, foarte mult contează mediul din care acel om a învăţat, încă de mic, oamenii, sistemele de referinţă, sursele de informaţie pe care le-a avut în jur, contează alimentaţia pe care a deprins-o şi sistemul de a învăţa. Dacă în ziua de astzi s-a constatat că se pot stimula anumite procese încă din burta mamei, când copilul încă nu s-a născut, vă daţi seama cât de multe lucruri pot avea un impact asupra unui om în timpul dezvoltării lui?

Nu spun că talentele nu există, ci doar că mai degrabă sunt invocate ca scuză ori de câte ori acestea sunt percepute la ceilaţi. De ce? Pentru că e uşor să invoci convingerea “Eu nu pot să fac asta, el/ea poate pentru că s-a născut cu asta”: te scuteşte de efortul de a-ţi forma o abilitate. De asemenea, talentul se cere antrenat. Potenţialul rămâne doar potenţial dacă nu este exersat. Aceste resurse devin valoroase atunci când sunt folosite în sensul şi scopul în care au fost formate.

Darurile sau harurile au un sens puţin diferit. De obicei, se face trimitere sau comparaţie la harul preoţiei. Se spune “în popor”, că unii preoţi au mai mult har sau mai puţin har. Însă Biserica susţine că toţi preoţii au har. Şi, pentru a ilustra aceasta, fac trimitere la parabola semănătorului, în care cel care a făcut roadă, poate să facă mai multă sau mai puţină. În acest sens, ceea ce contează este să faci ceva cu sămânţa pe care ai primit-o, cu “talantul” primit , iar după crucea fiecăruia, i se va cere cu măsura cu care a primit, iar cei din ultimul ceas vor avea tot atâtea şanse cât şi cei din ceasul întâi. Am menţionat aceste aspecte tocmai din cauza conceptualizării religioase a termenului.Iar dacă planează vreounui preot suspiciunea serioasă că şi-a pierdut harul, se poate face o verificare concretă: dacă apa sfinţită (aghiazma) făcută de acel preot se împute în timp, atunci acel preot şi-a pierdut harul, în urma săvârşirii unor fapte grave.

Concluzii

În încheiere, am să vă rezum o analogie de-a lui Milton Erickson: „în momentul în care căutăm prin depozitul de resurse interioare, avem de obicei o lampă amărâtă cu care orbecăim în căutarea resurselor. Ce-ar fi să găsim întrerupătorul şi să aprindem lumina…(?)”

Mai jos, am pregătit un rezumat al ideilor pe care socotesc că este important să le reţii într-o manieră sistematizată din acest articol, partea I şi II:

Comportamentele care se repetă generează obiceiuri. Obiceiurile formează deprinderi, deprinderile formează competenţe. Competeneţele se formează aplicând informaţia, cunoştinţele, într-o manieră structurată.

Experienţa se construieşte apelând la mai multe perspective ale aceluiaşi subiect. Practica poate fi construită mai uşor, de exemplu prin aplicarea unei proceduri repetitive în cadrul unei specializări.

Pentru a putea fi transmisă mai departe, experienţa trebuie structurată în aşa fel încât să construiască o intuiţie în persoana care urmăreşte să îşi formeze o competenţă, astfel încât să fie stăpână pe competenţe, iar nu pe cunoştinţe.

Pentru a se obţine rezultate performante, este necesar ca teoria să se îmbine cu practica, teoria structurată ca strategie clară stând la baza practicii. Pragmatismul este a construi pe baza experienţei o bună teorie care să stea la baza unei practici eficiente.

Talentele sau darurile sunt mai curând lucruri pe care ni le imaginăm că ceilalţi le au din naştere pentru a nu ne “chinui” să le dobândim. Ele există, într-adevăr, mai mult la unii şi mai puţin la alţii, dar ceea ce contează este măsura în care noi reuşim să ne punem acest potenţial în funcţiune.

Mulţumiri speciale

Dragoş Fofircă

Shelle Rose Charvet

Ramona Pătrăşcanu

psih. Corina Marin

 Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Piramida nivelurilor neurologice, după Robert Dilts 

Un model pentru autocunoaştere din NLP: piramida nivelurilor neurologice

Cine se recunoaşte se adună

Care este sensul vieţii?

Nivelul mediului (piramida lui Dilts)

Nivelul comportamentului (piramida lui Dilts), partea I

Nivelul comportamentului (piramida lui Dilts), partea II

Nivelul abilităţilor (piramida lui Dilts), partea I

 

Îţi mulţumesc!

S-auzim de bine şi o zi cu soare!

Ştefan Alexandrescu

certificat international ca practitioner NLP prin International Association of Neuro-Lingusitic Programming ; specializari complementare: formarile recunoscute international LAB Profile™ si Identity Compass®.








Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 276 other followers

%d bloggers like this: