Articole despre negociere de Ştefan Alexandrescu

29 10 2014

De-a lungul timpului, am publicat peste 30 de articole despre negociere. O parte din acestea au fost dezvoltate în ceea ce este astăzi volumul Căile persuasiunii în negociere (2012). Unele din acestea încă se mai găsesc online, iar din câteva din acestea, voi dezvolta următoarea carte despre negociere. Însă, pentru a separa subiectul negocierii de persuasiune, de vânzări, de manipulare şi de propagandă, am hotărât să scriu o nouă listă actualizată a articolelor dedicate acestui subiect, pe care încă le mai poţi găsi, scrise de mine, pe acest blog şi nu numai. Articolele sunt listate în ordinea cronologică a apariţiei lor în publicaţiile unde se găsesc curent.

  1. Ce înseamnă încrederea (6 aprilie 2011)
  2. Cele 8 secrete ale pârghiilor psihologice în negociere (13 august 2011)
  3. Cadrare şi aşteptări (20 august 2011)
  4. Cum să ai parte de aşteptări? (24 august 2011)
  5. Principiul necesităţii şi al priorităţii în comunicare: partea I (1 septembrie 2011), partea a II-a (4 septembrie 2011), partea a III-a (7 septembrie 2011)
  6. How Easely Do You Conform to “No”? (09 octombrie2011)
  7. Relaţia cu DaMaiDeparte.ro – studiu de caz în copyright management (17 decembrie 2011)
  8. Definirea unui stil managerial eficient (27 martie 2012)
  9. În cine au românii încredere (29 decembrie 2012)
  10. Fii puternic/ă! (2 aprilie 2013)
  11. Cultura respectului în România (13 iulie 2013)
  12. Conflictul motivaţional (30 noiembrie 2013)
  13. Contractul psihologic în relaţiile de muncă (31 mai 2014)
  14. Căile persuasiunii, între cunoaşterea ta şi a celuilalt (24 septembrie 2014)

Ştefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane





Când conștientizezi că ai 18 ani?

28 10 2014

 

Guest post de Daniela-Adriana Bojincă. Publicat iniţial aici.

 

BugsLifeWallpaper1024

Când o bună prietenă a împlinit 21 de ani acum vreo 2 săptămâni, mi-a pus marea întrebare asemănătoare celei din titlu ”Tu, când ai conștientizat că ai 18 ani?”, iar eu am arătat fix ca în imaginea de mai sus. Asta m-a pus puțin pe gânduri. Sinceră să fiu n-am simțit nici o diferență între 17 și 18. Ziua dintre cei doi ani a fost pur și simplu o altă zi ce a trecut. Între 17 și 18 nu mi s-a părut a fi vreo diferență majoră. Era pur și simplu o altă vârstă ce mă identifica într-un fel sau altul. Nimic nu era schimbat, în afară de un alt buletin. Același an de liceu, aceiași colegi, aceleași sentimente, aceleași dorințe, aceleași hobby-uri , aceeași rutină de toate zilele.

Când eram mică, credeam că la 18 ani se schimbă lumea în jurul meu. Credeam că la 18 ani mă lovește din plin fericirea, maturitatea, iubirea, libertatea. Și totuși la 18 ani nu m-a lovit nimic, decât o altă zi banală de 13 octombrie. La 18 ani împliniți eram la fel de dependentă de tot ceea ce mă înconjura la fel ca și până atunci. Credeam însă că la 18 ani voi zbura, fără să știu vreodată către ce sau către cine. Credeam că la 18 ani mă rup de tot și pornesc singură spre necunoscut. Credeam că la 18 ani tot imposibilul de până atunci devine posibil și brusc toate dorințele mi se împlinesc. Credeam că 18 ani înseamnă tot și totuși parcă nu înseamnă nimic.

Acum, nu mai am aceeași părere…. și când mă gândesc că atunci îmi doream cu atâta ardoare ca toate cele de mai sus să se întâmple. Acum, îmi doresc cu totul altceva. Să-mi iau tălpășița undeva departe, dar nu înainte… ci înapoi cu pași grăbiți spre copilărie, către lumea în care nimic nu era mai important decât jocul cu mâinile în nisip și poveștile celor din jur. Îmi doresc să fug în lumea în care nu știam ce înseamnă grijile. În lumea în care, credeam că viața nu reprezintă în nici un caz suferință, iar că suferința nu reprezintă treptele ascensiunii tale în viață. Copilăria. Cât mi-o doresc acum și cât îmi doream atunci să cresc, să trec dincolo de barierele lumii ei.

lectie-despre-copilarie_e767f4d5bb1d53

Și totuși, conștientizezi că ai 18 ani. La un moment dat, înainte de a intra în cel de-al 19-lea an de viață, conștientizezi că ai 18 și că legal și moral răspunzi de tot ceea ce reprezinți tu. Eu, după cum deja v-am spus, n-am realizat atunci și nici după. Am realizat la vreo 4-5 luni, după ce s-au actualizat listele celor de la casa de asigurări de sănătate iar eu nu mai figuram ca elevă și ca asigurat. Conform logicii lor, la împlinirea celor 18 ani termini liceul, eventual și o facultate, ești pe picioarele tale iar statul nu mai are nici o obligație asupra ta ci tu ai asupra lui plătind impozite și toate cele. Am conștientizat că am deja 18 ani când am început să semnez acte la bancă. Când lumea a început să mă trateze ca pe un adult și să aibă așteptări mărețe de la mine, o persoană ce încă nu se simțea cu nimic mai presus față de oricare alt copil. Când mi-am dat seama că deși nu sunt pe cont propriu trebuie să mă descurc singură, fiind unica răspunzătoare asupra faptelor mele. 18 ani… afli poate ce înseamnă viața. Și nu, nu e ceea ce așteptai. Nu e lumea aia plină de bunătăți, fericire și iubire. Nu. E lumea aia în care nimic din ceea ce înseamnă sentiment nu mai contează, bine, asta dacă nu e vorba de sentimente rău intenționate… astea suntem experți în a le împărtăși cu ceilalți. La 18 ani, îți dai seama de toată cruditatea ce te înconjoară și de faptul că majoritatea adulților și ”adulților” au sufletul putred. La 18 ani pare-se că nimic în jurul tău nu miroase a frumos. Practic, nu miroase a nimic.

inca_am_doar_18_ani1

Așa am conștientizat eu că am atins frumoasa vârstă de 18 ani. Și da, în ciuda celor spuse mai sus, e o vârstă frumoasă. E vârsta în care te cunoști cel mai bine pe tine dar și pe cei din jurul tău. E perioada aceea când maximul ți–l poți atinge prin forțele proprii acumulate. E perioada când toată mantia de ceață pare a se ridica de pe proprii-ți ochi spre o viziunea amplă și clară asupra a ceea ce numim o lume înconjurătoare. E perioada când descoperi bucuros că perfecțiunea  nu există și nici nu o primești la pachet cu ceva, însă poți tinde cu disperare către ea, căci ea îți e limita, limita aia spre care tinzi cu disperare dar știi că niciodată nu vei ajunge să o atingi. E perioada în care îți dorești cel mai mult să excelezi și în același timp să te întorci de unde ai plecat. E perioada vulnerabilității, o perioadă în care nu ești dispus să pierzi ceva, deși știi că orice pierdere ajută la propria-ți călire. E o perioadă simpatică în care știi că ești de capul tău, dar nu ești de capul tău. Poți face ce vrei, dar nu poți face nimic fără a avea urmări, consecințe.

Acum că tot v-am spus ce înseamnă 18 ani, am să vă întreb și pe voi: ”Ce-a însemnat 18 ani pentru tine, sau ce înseamnă vârsta actuală?”

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!





Călugarul şi pasărea

27 10 2014

Un tânăr călugăr obişnuia în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la treburile zilnice, să se roage. Dar de fiecare dată când se aşeza în genunchi la rugăciune o mică pasăre venea la geamul lui şi începea să cânte. Cu cât călugărul se ruga mai intens cu atât mica pasăre cânta mai tare şi mai alert.
Azi aşa, mâine aşa, până într-o zi când călugărul supărat că niciodată nu putea să se roage în linişte îi spuse lui Dumnezeu:
– Doamne, fă să fie linişte, să-ţi pot trimite rugăciunea mea!
În acel moment pasărea zbură de la geam şi se făcu o linişte deplină. Călugărul fericit se întoarse în camera lui şi căută să se roage. Dar de fiecare dată când începea o rugăciune, gândul îi zbura la treburile zilnice pe care le avea de obicei de îndeplinit şi uita de rugăciune.
Neştiind ce să facă, se duse la stareţ şi-i povesti tot ce s-a întâmplat. Atunci stareţul îl întrebă:
– Înainte, când te rugai, şi pasărea era la geamul tău, reuşeai să-ţi termini rugăciunile?
– Da, reuşeam!
– Acum ce te opreşte să le termini?
– De fiecare dată când încep o rugăciune, îmi vin în gând toate îndatoririle pe care le am şi uit de rugăciunea mea.
– Vezi tu, pasărea venea şi-ţi cânta la geam tocmai ca să-ţi alunge gândurile rele şi să te poţi concentra la rugăciunea ta. Prin cântecul ei îţi făcea rugăciunea mai uşoară pentru că nu aveai timp să te gândeşti şi la altceva decât la cum să-ţi termini rugăciunea fără să te laşi deranjat de cântecul ei. Şi dacă ai fi ascultat cu atenţie, ai fi observat că pasărea cânta cu atât mai intens, cu cât te rugai tu mai intens. Astfel se ruga şi ea cu tine Lui Dumnezeu şi rugăciunea ajungea mai repede în cer, fiind purtată pe aripile ei micuţe.

Poveste de Horace E. Scudder





Fraţi români, treziţi-vă, pentru că vine mare urgie peste noi!

26 10 2014


Menirea acestor rânduri de față nu este să creeze, cum ar putea crede bunăoară unii, panică și tulburare printre frații noștri români de pretutindeni, ci neliniștea cea bună sau trezvia. Mă gândesc la faptul, că putem întrezări astăzi mai exact la ce anume se referă profeția sfântului părinte Iustin Pârvu din mănăstirea PetruVodă, când a spus în iunie anul trecut, că după un an va veni urgia…
    După părerea noastră, această urgie ar avea în vedere tocmai atentatul grav la libertatea ființei noastre prin îngrădirea ei și discriminarea care se va face cu siguranță pe motiv religios împotriva tuturor credincioșilor ortodocși care s-ar opune acceptării actelor biometrice în România. Iar aceste documente și biocipuri nu sunt impuse numai la noi, ci în toată lumea…
    Și, observăm că nu mai departe de câteva luni în urmă s-a aprobat legea privind cardurile de sănătate și finanțarea de la bugetul statului român (adică și din banii dumneavoastră) cu peste 58 de milioane de euro a acestora iar începând cu 20 septembrie a.c., această lege a intrat în vigoare prin aplicare. Deja, unii dintre români se trezesc la ușă sau la poartă cu poștașul care vine cu un ,,cadou” (pentru că este gratis), care le va face însă mult mai mult rău decât bine, precum vaccinurile toxice de gen Gardasil etc. Iar dacă ortodoxul este informat dinainte, credem că îl va refuza și nu va semna pentru el nici în calitate de titular, nici în calitate de împuternicit al altei persoane. Dar oare sunt mulți ortodocși informați despre pericolul pe care îl reprezintă cipurile RFID, mai ales în mediul rural?


    Din punct de vedere ortodox, nădăjduim că aceste carduri de sănătate electronice, concepute anume de către autorități pentru a ușura și introducerea buletinelor electronice care bate pasul pe loc de câțiva ani buni, vor fi respinse într-un număr suficient de mare, fapt care să permită blocarea acestui demers antihristic inițiat de către premierul Victor Ponta și de către cei care îl folosesc ca simplă marionetă pe tabla lor de șah…
    Dincolo de argumentele foarte serioase care s-au adus până acum din 2008 încoace împotriva actelor biometrice, cum ar fi de pildă îngrădirea libertății tuturor, îndeosebi a ortodocșilor, însemnarea cu simbolul fiarei 666 (mai mult sau mai puțin la vedere) și efectele foarte nocive pentru sănătatea trupească a omului (la animale, într-o proporție de circa 10%, știm că a declanșat cancer în țesuturile învecinate cipului!), dar mai ales pentru sufletul omului (căderea din Har și îndepărtarea Duhului Sfânt), aceste acte biometrice nu se sfințesc orice slujbă s-ar face de către preoți. Aceste cipuri aparent utile sunt de fapt îndreptate împotriva omului, pentru că la nivel național și global se pregătește controlul care precede dictatura antihristului care va guverna lumea, conform proorociilor.
  images  În acest sens, ne aducem aminte că părintele Paisie Aghioritul (foto), care a viețuit în ultima parte a vieții sale în Chilia Panaguda (nu departe de Careia, capitala Sfântului Munte Athos din Grecia), a transmis urmașilor un adevăr incontestabil, la care și noi să luăm aminte. Zice sfinția sa că, nici dacă am face semnul Sfintei Cruci (simbolul jertfei pentru lumea întreagă a Mântuitorului) peste cip (se subînțelege că este vorba de cipul periculos, RFID, de control și urmărire a omului), acesta în niciun caz nu se poate sfinți, pentru că tot așa, urina și toate necurățiile și spurcăciunile nu au cum să se sfințească.
    Auzim astăzi pe câte unii, precum preotul activist pro cip Matei Vulcănescu, care conduce o campanie întreagă în blogosfera ortodoxă ajutat de către alți ,,teologi”, împotriva drept măritorilor creștini care se încăpățânează să refuze actele biometrice, pe motiv … că această poziție nu este ortodoxă, ci o erezie…, prevalându-se în acest demers de unele afirmații făcute de Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, care chipurile l-ar fi certat pe sfântul părinte Paisie Aghioritul. Deși mă îndoiesc de această realitate, că s-ar fi întâmplat un asemenea lucru tocmai în Muntele Athos. Pentru că am în vedere unirea în jurul părintelui Paisie a monahilor greci și a milioane de greci, care au protestat în masă împotriva cipurilor…
   images Dar să ne gândim și la faptul, că la acest sfânt părinte Paisie Aghioritul au și astăzi evlavie milioane de credincioși din toată lumea, îndeosebi din țara sa natală Grecia. Ceea ce înseamnă că, dacă Sfântul Porfirie l-ar fi mustrat pentru poziția anticip, pe motiv că ar fi făcut ,,tulburare” printre credincioși, sau că alăturarea semnului 666 nu înseamnă nimic din punct de vedere teologic (deși, dimpotrivă are mai multe implicații sociale, economice și mai ales teologice!), atunci putem afirma că l-a mustrat pe nedrept. Se mai întâmplă uneori, ca sfinții să greșească (sunt și ei oameni) și apoi să se căiască înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor.
    Frați români, treziți-vă! Nu vă jucați cu viitorul țării noastre. Pentru că, iată vine mare urgie peste noi toți… Dacă masonul Victor Ponta ajunge președintele României, ne vom întoarce cu certitudine la trista perioadă din istoria noastră, cea dintre 2000-2004, când PSD-ul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase a permis corupției să se generalizeze iar opoziția și mai ales mass media au fost reduse la tăcere… Sau se poate întâmpla mult mai rău… Doriți oare ca acest lucru să se repete sau mai rău, să vină marea urgie (dictatura neocomunistă) peste noi? Acum înțelegem poate ura grea a baronilor corupți din PSD și PC, precum și a mogulilor trusturilor media (precum Dan Voiculescu cu Antenele, Sebastian Ghiță cu România TV) împotriva lui Traian Băsescu și justiției din România, care din fericire împreună cu alte instituții ale statului român a început să lucreze.
    Frați români, mă repet, treziți-vă până nu este prea târziu. Ieșiți vă rugăm la vot, alegeți candidatul care vi se pare mai bun și dați un vot de blam împotriva lui Victor Ponta.

     Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie, 28 septembrie 2014

Copyright (C) Radu Iacoboaie, 2014. Reprodus cu permisiunea scrisă a autoului de aici.





Cele mai proaste şi populare filme româneşti din 2013-2014, partea IV

25 10 2014

În cadrul analizei despre starea filmului românesc, am început luna trecută o serie de articole pe care o continui aici şi la care voi reveni peste câteva săptămâni: Cele mai proaste şi populare filme româneşti din 2013-2014

partea I

partea II

partea III

 

 

 

7. Mamaia (2013)

Regia: Jesús del Cerro

Scenariul: Collin Blair

Produs de Alma Sârbu şi Alma Bacula (MediaPro)

Vizionat, conform Cinemagia, de peste 10.000 de spectatori români şi cu încasări de peste 150.000 de lei, filmul nu a înregistrat prea multe cronici (aici şi aici găseşti surogate de recenzie – versiuni ale cronicarilor spălaţi pe crieri de maşinăria de PR a MediaPro) , poate pentru că criticii de film români au şi ei totuşi o demnitate sub care nu coboară şi nu se duc chiar la orice dudă care are pe ea toate semnalele de rigoare. La un an de la premiera în cinema, filmul a rulat la Pro TV.

Mi s-a părut sugestivă cronica lui fphvac01aici

“Personajul rau le spune fiilor ca “o sa facem bani baieti”, isi FREACA MAINILE, ranjeste DIABOLIC si isi freaca MAINILE si mai tare. Regizorul era banuim ocupat in acele momente cu lucruri mai importante, iar de jocul actorilor se ocupa vreun sofer de la autobaza.[...] Poate ca intentia a fost sa fie totul atat de exagerat si de fals, incat sa fie o opera bufa. Insa senzatia e ca actiunea a fost gandita de persoane cu 4 clase care pur si simplu nu pot mai mult, desi se chinuie tare.”

De asemenea, citesc din articolul Redacţia4Fun:

“Filmul nu se pare rupt din registrul mai sus mentionat, fiind un gen care s-a mai incercat in Romania, dar de cele mai multe ori a dat greş (numai daca amintim serialul trustului Pro TvBaieti buni sau filme ca Contratimp 1 si 2) care a fost o incercare esuata de a cosmetiza viata reala din Romania cu cea de la Hollywood. Reteta fara succes insa… Mamaia nu face decat sa starneasca cateva zambete in coltul gurii.”

Noemi Kruppa explică în cronica sa cum filmul este o experienţă déjà vu pentru cei familiarizaţi cu discursul tern, cu personajele reduse la tipare sociologice şi cu stilul comercial care încearcă să împace prin clişee pe toată lumea. Deşi amuzant ocazional, filmul nu reuşeşte să se salveze de la eşec.

 

8. Killing Time (2013)

Regia şi scenariul: Florin Piersic, jr.

Produs de Andrei Crețulescu, Florin Piersic Jr, Dan Burlac (studiourile Kinesseur şi Elefant Film)

Deşi am apreciat mockumentary-ul „Eminescu vs. Eminem” (2005), precum şi implicarea lui Florin Piersic, jr în tot felul de proiecte independente cvasinecunoscute ale cinematografiei din ultimii ani, premisa acestui film mi s-a părut de-a dreptul cretină, despre idioţi. Doi asasini plătiţi discută pe o canapea. Tot filmul. Şi se revendică de la Quentin Tarantino. :) Deşi seamănă mai mult cu un om-orchestră a la Robert Rodriguez (autorul e regizor, scenarist, actor, monteur şi co-producător).

Filmul a avut premiera în primăvara lui 2013.

“Nu am înțeles ce vrea să reprezinte personajul său și cum ar putea el funcționa în lumea filmului (care pare destul de verosimilă, în rest), iar faptul că toată caracterizarea sa este compusă din bancuri și anecdote nu este un semn de bun pentru aptitudinile de scenarist ale autorului. Cu atât mai mult cu cât lungile sale tirade nu sunt niciodată pe cât de amuzante se vor sau ar trebui să fie.”

Victor Buzura

“Filmul suferă de o lipsă a conţinutului şi din situaţia celor doi asasini. În loc de dialoguri pseudo-filosofice în stilul Pulp Fiction, sau consideraţii existenţiale, se discută despre supereroi, şosete şi alte mizilicuri. Amuzant, dar nu în totalitate. [...] Audienţa este obligată să aştepte în acelaşi timp cu asasinii, dar nu există niciun moment de răsplată care să justifice această aşteptare în primă instanţă”

Geschrieben von Frank Schmidke 

“Compania celor doi asasini va deveni în scurt timp un real test al răbdării – iar aceasta se aplică nu doar celor doi criminali, ci şi spectatorului. pentru ceea ce părea la prima privire o idee destul de interesantă a la Quentin Tarantino se dovedeşte în implementare ca un joc de cameră visceral până ce, prea târziu, scenariul se îndepărtează de o locvacitate enervantă [...] În mod dureros, filmul se târâie printre monologuri fără sfârşit şi fără sens ale criminalului jucat de Cristian Ioan Guţău, care pare să sufere de o formă severă de logoree, astfel încât îţi doreşti ca celălalt asasin să-l împuşte mai repede pe acest gură-spartă în faţă. Deoarece asta nu se întâmplă, acum începe pentru toţi cei vizaţi (aici sunt incluşi şi spectatorii) o lungă perioadă de suferinţă, care se termină după vreo oră.”

Joachim Kurz

Cred că am mai spus că mi-a plăcut Fix Alert, aşa, cu imperfecţiunile sale. Filmat în alb şi negru, realizat în familie, părea un experiment, aproape un film studenţesc al unui regizor aflat în căutarea propriului stil. Din păcate, la finalul lui Killing Time, regizorul Florin Piersic Jr. încă mai caută.”

Marian Apostol

<<Sunt halucinante discutiile dintre cei doi asasini, logoreea deliranta a unuia care brodeaza glumite, confesiuni, impunsaturi, batjocuri … toate in cel mai vulgar si murdar limbaj golanesc si scortosenia interiorizata a celuilalt care peroreaza intru ridicarea in slavi a atitudinii “profi”, conform careia in meseria lor nu se face nimic la nimereala.

Si daca unul dintre ei se afla intr-un puternic conflict interior – nu neaparat pot sa spun – de natura morala privindu-si actiunile, ci mai degraba un conflict intre  vid si speranta, apar si conotatii legate de reminiscentele unei vagi educatii religioase de troc: ajuta-ma Dumnezeule, ca “sa vad daca esti sau nu esti” si “daca nu existi, ii blestem pe aia care iti ridica osanale”, cersind cu o incrancenare hidoasa “fa o minune pentru mine, futu-ti mortii ma-tii”.>>

Delia Marc

Povestea este putin trasa de par pentru ca mi-e foarte greu sa o pot plasa in Romania. Mi-e greu sa-mi inchipui ca avem killeri imbracati la costum si antrenati ca sa nu lase nicio urma si mi-e greu sa cred ca nu reactioneaza niciun vecin cand se trag focuri de arma si cand se urla in halul acela in holul blocului. Geschrieben von Frank Schmidke

Cris

Trailer

 

9. Cainele japonez / The Japanese Dog

Regia: Tudor Cristian Jurgiu

Scenariul: Tudor Cristian Jurgiu, Ioan Antoci, Gabriel Gheorghe

Produs de: Tudor Giurgiu (Libra Film)

Am citit multe cronici în care aprecierile unanime erau pentru imagine şi pentru actorul principal. Ca şi cum doar cu o cameră de filmat şi un actor printre peisaje e suficient să faci un film bun. În rest, nimic nou sub soare. Multă bandă consumată degeaba, lentoare servită cu pretenţia de profunzime. Un cititor de la Cinemagia sumarizează foarte bine concluzia: “Un film romanesc slab in care astepti sa se intample ceva , si cand pare ca se intampla ceva, de fapt nu se intampla nimic”. Spre deosebire de celelalte filme despre care am scris în această serie de articole, ţin să menţionez că am văzut Câinele japonez şi mi s-a părut o experienţă agonizantă. Prin comparaţie cu alte drame de familie despre problemele de comunicare între generaţii (să ne gândim la Paris, Texas al lui Wim Wenders, Kohi Jiko/Cafe Lumiere, Zerkalo al lui Tarkovski, Cache al lui Haneke, Le Passe al lui Asghar Farhadi, The Virgin Suicides al lui Sofia Coppola şi chiar producţiile româneşti Felicia, înainte de toate şi Poziţia copilului), acest film nu foloseşte în mod util nici talentele puse la bătaie (Tudor Giurgiu producător;Andrei Butică director de imagine; Victor Rebengiuc actor), nici premisele promiţătoare şi cu siguranţă nici lungimile inutile (sunt de acord cu aşteptarea şi cu cadrele lungi, elaborate cu condiţia ca ele să transmită ceva). Ca un cinefil cu anumite standarde, după ce am văzut acest film, m-am simţit jecmănit de o oră şi jumătate din viaţa mea ca să văd un film prost, care abia se ridică puţin peste statutul de porcărie cu pretenţii artistice. La sfârşit, întrebarea care domnea în capul meu era: “aşa, şi?”, pe lângă faptul că nu am fost de acord cu alegerea bătrânului (nu că autorii m-ar fi făcut să-mi pese prea mult de el).

Să citim totuşi, şi părerea unor critici profesionişti:

Problema (dacă se poate spune așa) este că parcă toate cadrele sunt construite prea corect. Aparatul de filmat se mișcă foarte puțin, iar Jurgiu nu se complică, orchestrând acțiunea cât de mult posibil într-un singur plan focal (sunt și excepții, e drept, dar destul de puține). Și oricât de frumos ar arăta, nu am putut să îmi scot din cap ideea că fiecare cadru este perfecționarea unui exercițiu de compoziție. Nu am prea multe lucruri negative de zis despre „Câinele japonez”, în special fiindcă Jurgiu nu își asumă prea multe riscuri. Nici din punct de vedere vizual (cadre-secvență, cât de fixe posibile), nici din punct de vedere al discursului narativ.

Victor Buzura

Nu avem de-a face cu întâmplări spectaculoase, desfăşurări epice, răsturnări de situaţie. Totul curge molcom, abia cu unele accente dramatice pe ici, pe colo, importante fiind de fapt evoluţiile interioare ale personajelor (în primul rând a lui Costache – şi, cu titlu auxiliar, ale celor din jurul lui).”

Mihnea Columbeanu

o poveste minimalistă în care nu se întâmplă mare lucru. […] Filmul se învârte în jurul lui Victor Rebengiuc. Din păcate însă forța sa nu este pusă în valoare decât în rare ocazii în acest film. Șerban Pavlu, bun, dar fără momente memorabile, copilul e simpatic, în rest nu prea mai iese nimeni în evidență. […] Câinele japonez este un film fără nerv, fără vreun ritm deosebit, fără conflict, iar situațiile aparent mai tensionate se rezolvă neașteptat de repede.”

Filme tari

Regizorul realizeaza o monografie autentica a satului în care batrânul Costache traieste, iar pe alocuri lasa impresia ca ne uitam, mai degraba, la un documentar, asta pentru ca între secventele dedicate personajelor regizorul insereaza si „tablouri miscatoare“ ce surprind tot felul de activitati ale satenilor. […] Exista câteva momente care ar fi putut crea scene conflictuale de o mai mare intensitate.”

Claudia Cojocaru

Victor Rebengiuc revine în cinematografe cu un soi de realism la limita dintre noul val românesc şi acel autohtonism european rece de pe la festivaluri […] Cu toate că seamănă cu peisajul african, acea viziune letargică încarcă plaiurile statice cu o invazie brutală fie a unui tractor, fie a unei căruţe, fie a unor oameni vii în câmpuri goale eternizate în ciclul agricol. Gândirea critică a Noului Val are desigur dreptul la o incizie adâncă în spectrul tipologiilor de personaje socio-mentale româneşti, însă nu poate compensa redarea autentică a spaţialui mioritic românesc, specificitate ce mi-a adus aminte de Calul din Torino al lui Béla Tarr.

Câinele Japonez e ceea ce se numeşte o dramă uşoară, un film frumos, varianta românească şi românizată a lui The Bucket List [un alt film prost], care venerează pe bună dreptate stele căzătoare.

Ştefan Agănencei

 Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns,CNC a hotărât că acesta este filmul românesc cel mai bun (!?!) pentru a reprezenta România la Oscar. Păcat, deşi deloc surprinzător – doar nu ne-am putea aştepta ca cineva de un grup suficient de relevant să aibă inteligenţa de a aprecia adevărata valoare în filmul românesc.

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film








Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 428 other followers

%d bloggers like this: