Ilegitim (2016) de Adrian Sitaru. Recenzie de Marcus Victor Grant.

În primăvara lui 2016, am participat la lansarea cu surle și trâmbițe ale filmului românesc ”Ilegitim” care a avut loc la cinema Elvira Popescu. Asta se întâmpla pe vremea când eu scriam mult și intens pe Discerne despre filmele românești. Sentimentul puternic de scârbă pe care mi l-a produs atât filmul în sine, cât și reacțiile față de el au contribuit puternic la faptul că:

  • am încetat să mai scriu despre filmele românești pe Discerne

  • am încetat să mai public pe Discerne cu frecvența cu care o făceam până în primăvara lui 2016

În săptămâna aceea, am scris o recenzie pe care nu am mai publicat-o deoarece aveam de gând să mai lucrez la ea, deci a rămasă într-un colț de laptop 4 ani. Am hotărât în cele din urmă să o public, așa neterminată (fără concluzii, corecții și linkuri). De ce? Pentru că mi se pare că pe de-o parte, ideile sesizate sunt prea importante ca să zacă în așteptare nedeterminată, iar pe de altă parte, nici nu dispun de motivația necesară pentru a perfecționa un articol pe un subiect care nu mă mai pasionează. Așadar, cu scuzele de rigoare pentru articolul excesiv de lung, vă invit să citiți cronica unuia din cele mai oribile și proaste filme românești făcute vreodată, după părerea mea. Mă gândeam inițial că poate ar merita revăzut pentru a adânci analiza asupra aspectelor văzute prima dată, dar psihologic nu am avut disponibilitatea să mă supun unui asemenea calvar insultător.

Motto:

În dispute pe puncte morale sau ştiinţifice, să facem din ţelul nostru adevărul, nu cucerirea adversarului. Astfel, nu vei suferi niciodată o pierdere atunci când pierzi un argument, ci vei câştiga o nouă descoperire”.

Arthur Martine, Ghid către arta conversaţiei (1866)

Am asistat la prima proiecţie oficială pentru public şi presă, în România, a filmului Ilegitim. Înţeleg, aşa cum şi cei care vor vedea filmul, de ce părerile sunt foarte împărţite, între cei care îl consideră un film bun și cei care îl consideră un film prost. Astfel, este destul de probabil că taberele se vor împărţi în “pro” şi “contra”, iar cei care vor fi “pro” vor susţine că cei care sunt “contra” sunt extremişti şi închişi la minte şi vice-versa. De fapt, controversa este atât de sigură pornind de la conținut, încât foarte probabil că mulţi vor trece cu vederea o analiză artistică a operei şi o analiză (psiho)logică a subiectului.

Aşadar, eu vă invit să citiţi această cronică cu mintea deschisă şi să păstraţi în minte că un om nu este părerile lui în realitate: nici Adrian Sitaru nu este definit de părerile exprimate în acest film, nici eu nu sunt definit de părerile exprimate pe marginea lui. Desigur, desigur, cei care nu sunt de acord cu argumentele mele pot să îmi lipească etichete, să spună că am ceva cu unii sau cu alţii.

Aşadar, vă invit cu răbdare să citiţi ce am scris şi să cântăriţi cu propria minte argumentele mele, căci şi pe mine şi pe dvs. ne aşteaptă o analiză deloc scurtă.

 

  

ILEGÍTIM ~ă (~i, ~e) 1) (despre copii) Care este născut în afara căsătoriei. 2) Care nu este legitim; neconfirmat de lege; nelegitim. /<fr. Illégitime

ILEGÍTIM, -Ă, ilegitimi, -e, adj. (Livr.) Care nu este legitim; care nu este îndreptățit, întemeiat; nelegitim. – Din fr. illégitime.
Sursa:
DEX ’09 (2009) |

Pentru copii, se folosește „nelegitim”, dar nu despre asta e vorba, titlul e o tâmpenie)

Voi structura mai departe acest articol răspunzând la aceste întrebări: Cum?, Ce?, Unde? De ce? și Cine?

 

  

The “how”

Cinema-ul în particular şi filmul în general este considerat o artă deoarece foloseşte mijloace de exprimare creative, fie că este vorba despre ficţiune sau documentar. Astfel, un artist doreşte să suprindă fie o realitate pe care să o expună într-o manieră cât mai fidelă, fie realizează o construcţie menită să ridice întrebări, să transmită un mesaj, emoţii, să pună pe gânduri. Dacă reuşeşte să le facă pe amândouă, cu atât mai bine. Creativitatea se poate manifesta în conţinut şi în formă.

Modul în care mai ales Adrian Sitaru ca regizor şi scenarist şi Alina Grigore ca scenarist şi actriţă principală vorbesc despre munca lor la acest film indică o serie de lucruri clare:

    • Ascunderea intenției realizatorilor.

Din discuția cu realizatorii după film, părea să se desprindă ideea că nu a existat o direcţie clară, în sensul unui final stabilit de la bun început. Cu toate acestea, una din regulile fundamentale ale scenaristicii este ca atunci când începi să scrii o poveste, să ştii cum se va termina. Ca să reuşeşti să ajungi undeva, trebuie să ştii încotro te îndrepţi. E logic, nu? Tocmai de aceea scenariştii şi scriitorii sunt primii plătiţi, a căror muncă trebuie să fie încheiată atunci când filmările încep. În schimb, la acest film, scenariul a fost mai degrabă o muncă sinuoasă, colectivă, de gândire în comun, a artiştilor care au participat la realizarea lui. Adrian Sitaru susţine că a avut 10 ore de film din care ar fi putut alege mai multe finaluri, şi în cele din urmă l-a ales pe cel pe care l-am văzut. Totuși, din atitudinea avută în fața spectatorilor, rezultă că finalul ales a fost cel intenționat și dorit tot timpul. În plus, nu contează atât de mult ce au vrut să spună, ci ce au spus. Dacă Adrian Sitaru va dori să facă alte versiuni de final cu filmul său, așa cum a făcut de exemplu Philip Noyce cu Salt (2010) care a fost pus în distribuție cu 3 finaluri diferite, atunci vom putea analiza acele variante. Până atunci, ce se întâmplă în film e clar, așa că nu are rost ca realizatorii să se ascundă după deget. Spectatorii și criticii trebuie să analizeze filmul ieșit pe ecrane, nu ce a căzut la masa de montaj.

    • Scena finală, după cum a remarcat cineva din public şi după cum a susţinut Sitaru, este cea mai “regizată”, cea mai ieşită din comun. De ce? Pentru că este şi cea mai falsă, cea mai nepotrivită şi nenaturală (voi reveni cu argumente în direcţia aceasta). Scena finală doreşte să imprime o direcţie de gândire. Regizorul se numeşte în limba engleză “director” pentru că asta ar trebui să facă: să dea o direcţie. Adrian Sitaru pare mai degrabă că a mers în direcţia în care actorii mergeau, când au construit personajele (nu scenariştii, nu regizorul, ci actorii). Cine a regizat pe cine? Actorii pe regizor sau regizorul pe actori? Păi într-o asemenea operă colectivă, în care actorii şi autorii au stat 24 de ore din 24, în 12 zile de filmare în spaţiul de filmare, ceea cea ajunge pe ecran nu se mai numeşte nici interpretare, nici regie. De altfel, nici nu a tras mai multe duble, ci a filmat ce s-a nimerit, după feelingul actorilor. Actorii se joacă pe sine, îşi joacă propriile idei, iar regizorul nu face decât să consimtă că face şi el ce face toată lumea. Totuşi, responsabilitatea artistică pentru scenariu, respectiv pentru regie, rămân la persoanele creditate.

    • Actorii au fost apreciaţi pentru naturaleţe. Ei mărturisesc că au urmat un schelet “bine trasat”, au încercat să “descopere felul de a gândi a fiecăruia dintre noi” (Adrian Titieni). Extraordinar, cinematograful românesc a ajuns să fie atât de prost, încât actorii români să fie aplaudaţi pentru naturaleţe! De obicei, actorii sunt aplaudaţi, recunoscuţi, premiaţi:

  • pentru munca lor ieşită din comun,

  • pentru personaje extrem de dificile, care operează sub conflicte istorice,

  • pentru munca lor transformatoare, atât fizic, cât şi lingvistic şi psihologic

  • pentru minuţiozitatea cu care şi-au însuşit un rol diferit de personalitatea şi de convingerile lor,

  • pentru documentarea lor extrem de precisă,

  • pentru o paletă largă de emoţii folosită în nuanţarea personajelor,

  • pentru tehnicile inovatoare folosite pentru a se pune în papucii personajelor,

  • pentru cum au reuşit să dea viaţă unor modele nemuritoare,

  • pentru că au oferit o interpretare unică unor personaje extrem de bine scrise, economic surprinse pe peliculă

  • pentru o anumită scenă în care oferă un tur de forţă

  • pentru confruntarea cu sine în interpretarea rolului;

  • pentru limbajul non-verbal şi expresivitatea folosită;

  • pentru emoţiile pe care le-au inspirat spectatorilor şi mesajele intelectuale transmise.

Dar nu. Actorii din Ilegitim sunt apreciaţi pentru că au lucrat la nişte personaje care gândesc exact ca ei, se comportă exact ca ei, pe care le-au scris ca să le oglindească părerile şi emoţiile. Este multă muncă. Este naturaleţe. Dar nu este interpretare! Pentru ca interpretarea să capete o direcţie, ar fi trebuit ca un regizor să se comporte ca atare. Dar noi ştim din start că nu a fost cazul. Wow, ce tare! Aş vrea să-mi dea şi mie cineva bani să fac un serial despre viaţa mea. Sunt sigur că ar crește audienţa HBO instantaneu!

    • Adrian Sitaru susține că şi-a propus să facă un film despre morală, dar fără să includă creştinismul în film. Prima întrebare pe care a primit-o din public a fost de la mine: cum şi-a propus sau cum a reuşit să includă creştinismul în film? El a afirmat că nu şi-a propus, şi dacă a reuşit, a făcut-o subconştient. Cu toate acestea, creştinismul apare portretizat în film, şi încă într-o manieră expeditivă şi destul de peiorativă. Desigur, autorul poate spune că nu şi-a propus ca lucrurile să iasă chiar aşa cum au ieşit pe ecran, dar el este cel care a avut dreptul final de alegere asupra a ce intră în film şi ce pică. Aşadar, dacă e ceva care a rămas pe ecran, este pentru că regizorul a considerat că este relevant pentru spectator. Astfel:

  • scena în care femeia din mijlocul de transport în comun îşi face cruce, considerată “delicioasă” de unul dintre spectatori;

  • scena în care Gilda, singurul personaj cu oarece înclinaţii creştine (după mărturisirea Alinei Grigore şi a lui Adrian Sitaru) închide un animal de casă şi îl ploconeşte surorii ei (ştiind viziunea lui Adrian Sitaru din filmul anterior, Domestic, că animalele sunt şi ele suflete şi ar trebui să aibă aceleaşi drepturi ca oamenii);

  • tatăl, Victor Anghelescu, susţine că avortul e o crimă şi îşi face cruce apoi îşi îndeamnă fiica la avort.

Biserica nu apare în film şi totuşi, subtil, Ea este pusă la zid. Cei doi fraţi incestuoşi discută despre presiunea societăţii, dar aceasta nu apare deloc în film. Cine îi oprimă pe aceşti oameni până la urmă? Personajele ne spun, în loc ca scenariul şi regizorul să ne arate. “Arată, nu spune” este o regulă pentru arta filmului.

PREJUDECÁTĂ, prejudecăți, s. f. Părere, idee preconcepută (și adesea eronată) pe care și-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor său impusă prin educație, societate; prejudeț, prejudiciu. – Pre1 + judecată (după fr. préjugé).
Sursa:
DEX ’09 (2009) |

A PREJUDECÁ prejúdec tranz. înv. (stări de lucruri, situații etc.) A aprecia fără o cercetare prealabilă; a determina în mod preconceput. /pre- + a judeca
Sursa:
NODEX (2002) |

IPOCRIZÍE s. duplicitate, falsitate, fățărnicie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleșug, (livr.) fariseism, machiavelism, tartuferie, tartufism, (rar și fam.) machiaverlâc, (înv.) fățărie, prefăcanie, prefăcătură, procleție, (fig.) iezuitism, mascaradă. (~ cuiva în comportare.)
Sursa:
Sinonime (2002) |

    1. Adrian Sitaru a vorbit după proiecţie despre ipocrizia unei alegeri în virtutea libertăţii şi necesitatea de a reseta “la zero valorile şi principiile”, de a “ne dezbrăca de prejudecăţi”. El a vorbit despre intenţia sa nu de a educa, ci de a înţelege. Nu stiu despre altii, dar eu am primit o cană cu “Ilegitim” într-un pachet de carton pe care scria “e ilegitim să nu bei cafeaua dimineaţa!”. Înăuntru, se găsea şi un fluturaş, în care filmul este apreciat pentru că “jonglează cu limitele dintre acceptabil şi inacceptabil” (Cineuropa) şi că “este foarte probabil să şocheze câteva minţi mai sensibile”. Aşadar, se ridică următoarele întrebări:

Cui serveşte acest film provocator făcut, pare-se, de o minte colectivă?

Ce se regăseşte la acel zero la care doresc autorii să seteze principiile şi de unde trebuie pornit mai departe, presupunând că ajungem acolo?

Care sunt părerile greşite pe care filmul îşi propune să le corecteze, şi care sunt ideile corecte?

Cum se poate ca un regizor fără direcţie, fără scenariu, care nu-şi propune să educe şi nici măcar nu reuşeşte prea bine să înţeleagă (dacă ar fi să-i dăm crezare afirmaţiilor sale), care pare lipsit de repere religioase şi care trăieşte în afara normalităţii morale şi sociale, să primească bani, pentru a realiza un film în primă instanţă? Mai mult, luând în considerare faptul că CNC-ul are misiunea de a susţine programe de cultură, educaţie şi calitate artistică, cum se poate ca Adrian Sitaru să fie surprins că a fost respins de către CNC?

Dacă Ilegitim este manifestul lui Adrian Sitaru împotriva ipocriziei, oare care este adevărul despre subiectul din acest film?

Aşadar, nu putem ajunge, precum la capodopera lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, la un echilibru echidistant faţă de atitudinea “pro-viaţă” şi atitudinea “anti-viaţă”. Dacă filmul s-ar fi oprit la punctul culminant, fără să ştim dacă Sasha face avortul sau nu, atunci încă ar fi existat şanse de salvare pentru acest proiect artistic. Într-adevăr ar fi ridicat o dilemă. Însă autorul ne taie această posibilitate şi rezolvă repede conflictul, nu care cumva sărăcuţa actriţă să trebuiască să joace prea mult personajul “schiţat”. Ne oferă finalul, asupra căruia a avut contribuţia cea mai pregnantă (şi cea mai proastă, din punct de vedere artistic).

Finalul la Ilegitim mi se pare ca şi cum Jack din Titanic (1997) s-ar întoarce de pe fundul oceanului şi s-ar căsători cu Rose la final. Este ca şi cum Prinţul s-ar fi hotărât să nu o ceară în căsătorie pe Cenuşăreasa la sfârșitul poveștii şi s-ar hotărâ să se căsătorească cu valetul (sau, dacă avem o gândire mai “progresistă”, cu câinele de la curte). Deci, orice ar dori unii să susţină, nu, acesta nu este un film echidistant, nu este un film obiectiv, ci este un film foarte tezist. Aşadar, să căutăm teza sa.

TEZÍST, -Ă, teziști, -ste, adj. Care enunță, susține, ilustrează o anumită teză în artă, în literatură etc. Această bucată e nu numai tendenționistâ, ci curat tezistă. IBRĂILEANU, SP. CR. 107. Drama poate să fie tezistă, scrisă pentru dovedirea unei anumite teze. GHEREA, ST. CR. II 249. ♦ (Substantivat) Adept al tezismului. Una din trăsăturile caracteristice ale teziștilor este că ei cred că însușirea artistică (așa iese din vorbele lor) nu se deo­sebește de însușirile intelectuale in general. GHEREA, ST. CR. I 301.
Sursa:
DLRLC (1955-1957) |

 

  

The “what”

Teza lui Ilegitim sună cam aşa:

Un medic confruntat de copiii săi pe motivul că a încălcat libertatea femeii la avort, afirma că din convingere a denunţat în timpul comunismului femeile care doreau asta. Dar dacă ar fi confruntat cu situaţia în care doi din copii săi ar avea un copil în urma unui incest?

Sau aşa:

Femeile au dreptul de a decide asupra corpului lor şi sunt libere să facă avort dacă aşa doresc, pentru că trăim în democraţie, nu în dictatură, fir-ai-ai dreq, Ceaşcă! În această situaţie, Biserica nu are ce să comenteze, că doar fiecare e liber să facă ce vrea. Totuşi, atunci când femeile îşi folosesc acest drept pentru a alege să păstreze copilul, în ciuda faptului că este în urma unui incest, iarăşi normele morale (şi implicit Biserica ce le păzeşte) ar trebui să fie mai relaxate, că doar ce poate să aibă împotriva iubirii celor doi? Aşadar: e OK ca o femeie să facă avort că aşa vrea ea, că i se pare că e prea tânără, că ea consideră că nu are cu ce să îl crească. Dar e OK să nu facă un avort atunci când copilul e rezultatul unui incest privit ca o minunată relaţie de dragoste între doi fraţi.

Să recapitulez, pentru cei care nu au prins subtilitatea implicaţiilor: nu e OK să fii pro-life că aşa zice Biserica, dar e OK să fii pro-life pentru că asta susţine drepturile fraţilor de a se iubi între ei (şi, eventual, în Ilegitim 2 şi cu caprele, hamsterii, iepurii, câinii, că doar şi-aşa consideră Adrian Sitaru că animalele sunt la acelaşi nivel cu oamenii). Dacă eşti pro-life pentru că aşa zice Biserica, atunci eşti ipocrit, pentru că nu recunoşti libertatea femeii asupra corpului ei. Dacă eşti pro-avort, atunci eşti ipocrit pentru că nu recunoşti dreptul fraţilor din film să se iubească! Deci orice prejudecată alegi, tot ipocrit eşti, că aşa invită Adrian Sitaru: dacă alegi, eşti ipocrit cu prejudecăți. Cu toate acestea, el ar fi putut să lase filmul său cu final deschis şi nu a făcut-o: Sasha păstrează copilul şi la câteva luni, sărbătoresc cu toţii într-o familie veselă, reunită şi plină de iubire, moartea soției lui Victor Anghelescu (jucat de Adrian Titieni). Dacă eşti anti-(drepturi de iubire fără limite), atunci ai o minte mai sensibilă, asta e, sărăcuţul de tine, filmul nu era pentru tine. Tupeul incomensurabil de a arăta un cadru festiv cu personajele îmbrăcate în negru după o înmormântare este încă o palmă dată Bisericii.

Cum se poate ajunge la un asemenea conflict moral şi ideologic? Este foarte simplu. Din condei. Conflictul astfel desprins din Ilegitim îmi pare la fel de artificial ca şi mediul artistic în care a fost creat. Să dezbatem pe marginea moralităţii conflictului din Ilegitim este precum am discuta despre moralitatea încălcării primei directive a Federaţiei Stelare în Star Trek Into Darkness. Prima directivă spune că membrii Starfleet nu au voie să intervină în cunoştinţele şi dezvoltarea unei civilizaţii extraterestre mai puţin avansate, pentru a nu le contamina istoria. Totuşi, căpitanul Kirk alege să materializeze nava Enterprise în faţa unui trib de băştinaşi care parcă abia au inventat roata ca să-l salveze pe Spock. E drăguţ, ideea e interesantă, atâta doar că nu există nicio flotă stelară şi nicio civilizaţie extraterestră şi niciun căpitan. Este totul o fantezie care nu are nicio legătură cu realitatea.

Conflictul este artificial pentru că este puţin credibil, ca şi multe alte detalii mărunte din acest film. Aşadar, avem personajul Victor, al lui Titieni, medic, ai cărui copii sunt adulţi şi locuiesc în aceeaşi casă. Este greu de conceput că un asemenea om nu ar fi conştient de importanţa ca, de la o vârstă, fraţii să doarmă în paturi şi în camere separate. Mai mult, este greu de crezut că într-o asemenea casă, în care locuiesc şi/sau calcă 4 fraţi (Sasha, Romeo, Cosma şi Gilda) şi 2 concubini (Alex iubitul Sashei şi mai ales Julie, iubita lui Cosma), un incest ar putea trece neobservat. Presupunând totuşi prin absurd că acest lucru se întâmplă, reacţiile personajelor Cosma şi Victor sunt extrem de puţin credibile faţă de această veste.

Desigur, s-ar putea argumenta că personajele din film sunt bolnave psihic sau cel puţin psihologic: Victor Anghelescu este un dictator tiran care se răsteşte şi ţipă la copiii săi adulţi (deşi unii ar spune că pe nişte motive întemeiate); Sasha are o exprimare într-un one-note key în care e revoltată faţă de toţi şi de toate şi e incestuoasă; Romeo este un idealist incestuos; Gilda este deprimată şi nesigură (autorii au mărturisit că au conceput personajul ei ca pe un creştin cu tendinţe suicidare); Cosma este singurul care pare a da o direcţie în film şi totuşi, când află de incest, vine cu ideea (cretină, evident pentru public, care a râs în hohote) să meargă la tatăl lor, care e împotriva avortului, ca să-i ceară un avort. De fapt, stai puţin, că de fapt Cosma oricum aranjase cu altcineva să meargă cu Sasha la avort, aşadar ce rost mai are scena confruntării cu tatăl? Julie, la rândul ei, pare destul de împăcată să facă parte din poza de familie de final, în care iubitul ei are un copil cu sora lui! How cute! Say cheese!

 

  

The ”where”

Mesajul filmului, prin scena de final, nu ţine de disonanţa cognitivă. Deci nu este ca şi cum personajele au trăit la întâmplare, au luat o decizie la întâmplare şi apoi au scormonit o explicaţie pentru asta. Mesajul filmului este că se poate trăi şi aşa: uite, în România, deşi există legi prin care mergi la puşcărie pentru incest. Uite, pare să spună Adrian Sitaru, în eventualitatea în care spectatorii săi au fost suficient de cretini încât să nu se prindă de pe parcurs, “vă bag eu în ochi, aşa e normal”. Argumentaţia care este pusă în gura personajelor, că în ţările nordice din Europa civilizată “asemenea lucruri sunt permise” este pur şi simplu o aberaţie. Verificaţi aici sau unde vreţi voi dacă nu credeţi.

Ţările nordice sunt Finlanda, Suedia şi Norvegia. Uneori, mai este inclusă şi Danemarca. În Finlanda, incestul se pedepseşte cu închisoarea 2 ani. În Danemarca, pedeapsa pentru incest poate merge până la 6 ani. În Suedia şi Norvegia, de asemenea incestul este scos în afara legii. Deci în film avem fie un rezultat al unei proaste documentări, fie o minciună sfruntată, menită să inducă publicul spectator şi opinia publică în eroare. Marea majoritate a ţărilor din ”Europa civilizată” pedepsesc prin lege incestul.

Aşadar, dragostea trupească dintre fraţi este normală, încearcă Adrian Sitaru, Alina Grigore şi Adrian Titieni să vă spună. Adică regizorul unor filme româneşti de lung-metraj cel puţin bune, fondatoarea unei şcoli de actorie şi rectorul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (care are un copil fără să fie căsătorit). Chiar dacă acest conflict nu e credibil, chiar dacă argumentele sunt false şi/sau părtinitoare, chiar dacă filmul este tezist şi nu prea a avut nici scenariu, nici direcţie regizorală, chiar dacă a fost filmat cum s-a nimerit, chiar dacă vorbeşte despre morală hulucinând că lasă creştinismul pe dinafară, chiar dacă întregul demers este ipocrit. Voi trebuie să-i credeţi, pentru că altfel, s-ar putea ca unii sau alţii să vă eticheteze drept habotnici, inculţi, înapoiaţi, “sensibili la minte”, naivi, tâmpi, retrograzi, încuiaţi, limitaţi, că doar s-au schimbat timpurile.

Premisa că discuţia ce s-a născut la UNATC a fost în jurul unei ştiri din ziar este atât de subţire, încât realismul filmului nu poate fi susţinut doar pe această temelie.

Desigur, cei care au citit până acum ar putea să aibă impresia că am eu ceva cu Adrian Sitaru. Sau că de ce mă iau eu de filmul românesc, că şi-aşa suntem mici şi avem puţin şi trebuie să ne simţim mai români dacă un film ia un premiu în străinătate (de la o asociație de locatari). Problema mea de spectator avizat porneşte în primul rând de la calitatea filmului, care cu greu poate fi numit o operă de artă.

ÁRTĂ, arte, s. f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. ◊ Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Operă de artă = operă realizată prin activitate artistică crea­toare. Om de artă = persoană care desfășoară o activitate artistică sau care studiază probleme de artă

Sursa: DEX ’09 (2009) |

 

  

The “why”

Ştim deja despre filmul românesc în general că nu este făcut pentru a aduce profituri comerciale din difuzările cinematografice din România. Există puţine filme româneşti după revoluţie care şi-au recuperat banii, pe acelea le numeri pe degete şi de obicei au fost distribuite în zeci de ţări în străinătate.

Aşadar, cum se face că Adrian Sitaru, care a primit acum în 2013 bani de la CNC ca să facă Fixeur, vine cu un alt film, deja gata? Câteva din filmele făcute de regizori români serioşi care au primit finanţare atunci erau deja gata la începutul lui 2016: Poarta albă (2014), de Nicolae Mărgineanu, Orizont (2016) de Marian Crişan, Un etaj mai jos (2015) de Radu Muntean, #Selfie (2014) de Cristina Jacob, Muntele magic (2015) de Anca Damian, Aferim! (2015) de Radu Jude. Să fie oare acesta unul din motivele pentru care Sitaru nu a primit fonduri de la CNC? De ce pozează în victimă în faţa audienţei, dând vina pe CNC?

Poate că lucrurile devin puţin mai clare atunci când recitim articolul meu, Graniţe conceptuale în mişcare. Oare acest film are rolul de a stârni un conflict în societatea românească? Oare are rolul de a împinge graniţele acceptabilităţii puţin mai încolo, după dealuri? Ce mai urmează? Un film despre un urs care a violat o călugăriţă, în care ni se vorbeşte despre drepturile animalelor la iubire? Un film despre o capră care vrea să aibă nişte puişori iepuraşi şi nu reuşeşte? Un film despre un biet doctor care dând pe-afară de compasiune, a ucis un pacient rebel care n-a vrut să moară prin eutanasie?

Oare acest film îşi propune să aplice “tehnica licuriciului” pentru a sonda reacţiile publicului într-o societate deja împărțită cu privire la rolul Bisericii?

Oare acest film îşi propune să schimbe legislaţia?

Cine beneficiază de pe urmele acestor executanţi, atât de talentaţi în alte proiecte şi atât de împătimiţi tezişti pentru ideile pe care le susţin?

De ce acest film? De ce acum? De ce are loc premiera tocmai în timpul postului creştin?

Cum se poate ca nişte artişti, atât de ocupaţi, care primesc bani pentru alte proiecte, să prioritizeze atât de repede un film, să-l prezinte la Berlin şi apoi să-l lanseze, cu o susţinere mediatică atât de amplă?

Desigur, nu sugerez că există vreun creier ocult, vreo mână ascunsă, vreun om în spatele scenei. Aceşti artişti au făcut un film care le reflectă libertatea, gândirea şi, mai mult, direcţia în care consideră ei normal să se îndrepte arta de film în România.

Că acest film este unul provocator, este adevărat. Numai că aici trebuie făcută diferenţa între tupeu şi îndrăzneală. Anamaria Antoci a câștigat premiul Gopo pentru producție, iar filmul a câștigat premiul pentru cel mai bun film la festivalul filmelor europene de la Paris în 2016, ceea ce este o confirmare a trendului că premiile în lumea filmului nu se mai dau pentru calitate, ci pentru tupeu.

TUPÉU, (rar) tupeuri, s. n. Îndrăzneală, cutezanță care întrece limita cuvenită; obrăznicie, impertinență. – Din fr. toupet.

ÎNDRAZNEÁLĂ, îndrăzneli, s. f. Atitudine și purtare îndrăzneață; curaj, neînfricare, cutezanță, lipsă de sfială. Să-mi ierți… îndrăzneala. SLAVICI, O. I 388. Îndrăz­neala, istețimea… să fie uneltele tale. ISPIRESCU, L. 369. De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulțămitul cu îndrăzneală. CREANGĂ, A. 147. ◊ Expr. A(-și) lua îndrăzneala sau (rar) a lua îndrăzneală = a îndrăzni. Feciorul cel mai mare ie îndrăzneală și zice… CREANGĂ, P. 184.
Sursa:
DLRLC (1955-1957) |

îndrăzneálă f., pl. elĭ. Curaj, calitatea de a îndrăzni: îndrăzneala de a ĭeși la luptă. Insolență, nerușinare: îndrăzneala de a fuma în biserică. Fig. Neobișnuință, ĭeșire din regulă: (pin [!] execuțiune, stil ș. a.): îndrăzneală de stil, de cugetare.
Sursa:
Scriban (1939) |

(continuă să citești după media )

Limita cuvenită aici este legea din România. Mesajul filmului face lobby pentru modificarea legii, întrecând limita cuvenită nu doar la nivelul României, ci şi al Uniunii Europene. În schimb, dacă ar fi să luăm în considerare îndrăzneala, cu cine se iau la luptă autorii acestui film? Cu prejudecăţile cui? Incestul se limitează doar la prejudecată? Nu!

 

  

The “who”

Acest film are pe afiş un bărbat şi o femeie însărcinată, dezbrăcaţi, în pat, care se uită provocator unul la celălalt. Această scenă nu apare niciodată în film. Nu corespunde cu adevărul ilustrat în film, dar corespunde cu publicul căruia i se adresează acest film.

Există o categorie principală care va adora acest film. Această lume va trece cu vederea tezismul şi neverosimilitatea acestui film deoarece doreşte să creadă că ideile sale sunt legitime. Cred că este vorba despre cei care susţin drepturile de manifestare ale minorităţilor sexuale: LGBMT (lesbiene, homosexuali, bisexuali, metrosexuali şi transsexuali), zoofili, necrofili, pedofili, incestuoşi (atenţie, nu şi intersexuali!), care se simt într-o oarecare măsură intimidaţi de conştiinţa morală a Bisericii. Această categorie riscă să cadă în aceeaşi extremă de naivitate culturală şi cinefagă precum creştinii fervenţi ce susţin calitatea artistică a unor filme ridicole de genul Pilde (partea I, partea II, partea III, partea IV).

De fapt, nu tezismul filmului este problema. E uşor să nu observi propaganda cu care eşti de acord. Se poate face film de propagandă, film tezist şi bun, subtil, de calitate. Problema nu este nici faptul că acest film este anticreştin (chiar dacă nu apare niciun preot şi nu se vorbeşte explicit de rău de Biserică). E dreptul realizatorilor lui să facă film cu ce subiect şi cu ce idei vor ei. E libertatea creştinilor să facă film creştin (cum de exemplu pot fi considerate filmele româneşti 7 cuvinte (2015, R: Andrei Negoiţă), Binecuvântată fii, închisoare (2002, R: Nicolae Mărgineanu), Părintele Arsenie Boca, în duh şi adevăr (2013, R: Nicolae Mărgineanu), Bartolomeu, omul fără vicleşug (2014, R: Mădălin Butică), Viktoria (2015, R: Maya Vitkova).

Problema care este pusă pe tapet, după părerea mea este că acest film va fi promovat pentru toată lumea. Citez de pe ambalajul cănii de cafea Ilegitim: “E ilegitim să nu bei cafea dimineaţa! 🙂 ”. Am să joc şi eu acum, de dragul exerciţiului, rolul spectatorului ofensat: “Ei, să mori tu? De unde şi până unde şi cine eşti tu ca să îmi spui mie că e legitim sau nu să beau cafea dimineaţa? Poate mie nu-mi place cafeaua. Poate nu-mi place să o beau din cană. Cine eşti tu ca să mă judeci pe mine, să-mi spui dacă e legitim sau nu să beau cafea dimineaţa?”. Cu alte cuvinte, mesajul lor tradus, mi s-a părut, ca să citez tot din Star Trek, “Resistence is futile. You will be asimilated”. Am gustat gluma de marketer, deşi nu gust cafeaua. Dincolo de asta, se întrevede clar ce a gândit cine a decis ca acest mesaj să fie acolo pentru toată lumea care a venit la vizionarea de presă.

Cine a făcut acest film crede că toată lumea trebuie să gândească precum ei. Scopul lor nu este de a educa, ci de a impune. Și să ne ferească Dumnezeu să ajungem să trăim după legile strâmbate de asemenea persoane, pentru că mă tem că ei nu vor avea toleranța Bisericii de a întoarce și obrazul celălalt.

PS: Ilegitim a câștigat premiul pentru cel mai bun film la festivalul din Pula, Croația.

Marcus Victor Grant

Copyright © Marcus Victor Grant 2016-prezent, toate drepturile rezervate.

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Un gând despre „Ilegitim (2016) de Adrian Sitaru. Recenzie de Marcus Victor Grant.

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.