Documentare româneşti din 2013-2015 despre artă

Reunesc sub acest titlu o serie de filme documentare şi experimentale, de mediu-metraj sau lung-metraj care sunt despre artă, artizanat şi cultură, care au fost lansate public în România, din 2013 până în 2015.

1. Al doilea joc (2014)

O menţiune specială în aceste liste o are documentarul experimental regizat de Corneliu Porumboiu, care a fost proiectat la Berlin şi la Cannes în primăvara lui 2014. Filmul urmăreşte o discuţie între Corneliu Porumboiu, omul de artă şi Adrian Porumboiu, omul de afaceri, fost arbitru, pornind de la înregistrarea video a unui meci de fotbal pe o casetă VHS. Discuţia trece peste tema fotbalului, ajungând la politică, represiuni şi amintiri.

Oricât de mult îmi place mie Corneliu Porumboiu, nu mă pricep deloc la fotbal, iar acest sport mă plictiseşte de moarte. Cu toate acestea, am descoperit filmul lui Porumboiu ca o uimitoare călătorie prin perspectiva observatorului. Ideea de a resemnifica cvea din alte perspective este de fapt despre esenţa cinematografului în general şi cu atât mai mult o îndrăzneaţă abordare a documentarului experimental.

Adrian Porumboiu argumentează şi exemplifică modurile prin care s-au schimbat regulile în fotbal; care erau implicaţiile politice ale meciului de fotbal; care era presiunea pusă pe el ca arbitru; care era rolul arbitrului în dinamica meciului, prin influenţarea dispoziţiei jucătorilor.

Aceste noi puncte de vedere, pornind de la un meci nesemnificativ, înregistrat ca atare şi desfăşurat fără evenimente marcante, aduc o viziune unică în mintea unui talentat arbitru de fotbal, dar reprezintă de fapt o metaforă foarte frumoasă şi reuşită despre ceea ce face regizorul (prin analogie arbitrul) cu actorii (prin analogie jucătorii), şi mai ales scenaristul (cel care pune întrebările pe fundal, direcţionând sensurile).

Mai mult, filmul este un exemplu de modelare, chiar dacă nu una direcţionată sau structurată către o destinaţie precisă.

Totuşi, în evaluarea produsului final, trebuie ţinut cont de limitele estetice ale rezultatului: înregistrarea audio lasă de dorit, imaginea la fel (aici totuşi nu poate fi nimic imputat producătorilor), iar demersul este lăudabil mai degrabă prin premise decât prin vreo concluzie revoluţionară în conţinut.

Punctajul meu: 7/10

Interviu cu regizorul. Alt interviu

Cronici pozitive: aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici

Cronici negative: aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici

Trailer

(continuă să citești după media ↓)

2. Insight. An eye on Bucharest’s art galleries (2015)

documentar de mediu metraj (56 min)

Premiera în Bucureşti: joi 12 noiembrie 2015

regia: Miluţă Flueraş

scenariul: Edina Berbescu

Iată un strălucit exemplu de încântare pentru ochi! Un film proaspăt, bine structurat, care foloseşte la maxim timpul pentru a oferi o imagine bogată, variată şi complexă asupra galeriilor de artă din Bucureşti.

Suprinse pe perioada primăverii 2015, 18 asemenea galerii care au cuprins evenimente culturale variate: expoziţii de pictură, grafică, sculptură precum şi variate decoraţiuni şi mostre experimentale îşi relevă spaţiul şi bogăţia artistică.

Voice-over-ul într-o engleză corectă şi profesională oferă o imagine de ansamblu, poate uneori prea grăbită şi artificială (se vede că sunt citite descrierile promoţionale ale galeriilor), însă absolut necesară, pentru înţelegerea atât a galeriilor ca spaţii, cât şi a evenimentelor surprinse în acestea.

Filmul impresionează pozitiv prin excelenţa imaginii, a montajului şi a muzicii şi prevăd că ar putea fi un candidat important la premiile Gopo sau UCIN de anul viitor. Per ansamblu, aceste instrumente sunt bine puse în slujba creării unui portret cultural efervescent al Bucureştiului deschis către artă inovatoare.

Înşirând mai multe galerii, la un moment dat începi să te întrebi chiar ce le diferenţiază, mai ales că unele din ele seamănă atât în look-ul spaţiilor cât şi în descriere. Cu ocazia aceasta, documentarul se poziţionează ca un vehicul de marketing care funcţionează pe principiul „what you see is what you get”: dacă deţinătorii galeriilor nu sunt în stare să se diferenţieze în mod real de concurenţă, atunci asta se vede uşor în film. Astfel, documentarul în sine ajunge să fie o oglindă pentru cât de bine şi-au făcut treaba marketerii culturali. Documentarul mai ajunge să fie şi un produs de referinţă în sine, un fel de catalog multimedia care se poate adresa artiştilor în căutarea celui mai potrivit spaţiu pentru lansarea şi expunerea lucrărilor lor.

Punctajul meu: 7/10

Trailer

(continuă să citești după media ↓)

Filmul întreg

(continuă să citești după media ↓)

3. Viflaim. These Kids are Alright (2015)

documentar de mediu-metraj, coproducţie România-Germania, 2015

a rulat în cadrul ASTRA film festival, 2015

regia: Bjorn Reinhardt

vorbit în română

O comunitate religioasă protestantă din satul ucrainean Crasna din Maramureş pregăteşte şi prezintă în fiecare an o piesă de teatru în versuri, în română. Tradiţia este veche de generaţii, iar pastorul şi actorii de astăzi pur şi simplu duc mai departe interesul comunităţii pentru a participa în fiecare din cele 3 zile de Crăciun la scenetă.

Acest documentar surprinde într-o manieră sistematică şi interesantă, prin interviuri cu actorii şi cu regizorul, prin surprinderea unor scene de la repetiţii şi de la punerea în scenă a piesei, care sunt caracteristicile care fac ca acest demers să fie memorabil şi să insufle sentimentul apartenţei la tradiţie.

Stilul îmbină observaţia antropologică şi documentarul de tip „making of”. Montajul reuşeşte să reunească şi să lipească în mod cursiv o imagine coerentă de ansamblu, care îl transpune pe spectator parcă în mijlocul comunităţii. Detaşarea regizorului contrastează însă cu ironia titlului, o trimitere clară la filmul de propagandă „The Kids are Alright”, faţă de care se poziţionează în opoziţie.

Autorul filmului, care s-a ocupat de regie, imagine, montaj şi sunet, este un neamţ stabilit în România din 2002, care lucrează şi ca fotograf. Lumea pe care o suprinde este plină de culoare şi un bun exemplu de obicei comunitar ce merită aplicat şi în alte părţi, însă prezintă o lipsă de echilibru între subiectivism şi obiectivism.

Punctajul meu: 6/10

Trailer

(continuă să citești după media ↓)

4. Antidot (2014)

documentar de lung-metraj, România 2014

Premiera în Bucureşti: decembrie 2014

Regia: Alexandru Ştefan, Darian Ciuferescu şi Adrian Novac

Documentarul prezintă interviuri cu performeri români din ariile: hip-hop, rap şi graffiti, precum şi cţteva pasaje din repetiţii de-ale lor şi performanţe muzicale cu public.

Documentarul acoperă domeniul asumat prin interviuri ample, pe diferite subiecte, cu mulţi, mulţi artişti. Perspectiva lor, atât în calitate de creatori („artişti”) cât şi ca performeri prestatori de servicii care urmăresc ăs trăiască din produsul numit „muzică” este foarte relevantă pentru nişă, dar şi pentru muzica românească în general.

În primul rând, o delimitare importantă care poziţionează hip-hop-ul românesc de cel american este că în România, artiştii care s-au remarcat în acest curent nu făceau musai parte din găşti. Mulţi dintre ei reuşesc să demonstreze un nivel intelectual ridicat, ceea ce contrastează cu prejudecăţile pe care societatea şi le face despre ei. Mai mult, hip-hop-ul mai ales, dar şi rap-ul, s-au demonstrat a fi forme artistice care acum au peste 20 de ani vechime, ceea ce înseamnă că avem veterani, maeştri, dar şi imitatori, care se găsesc într-o piaţă tot mai mare, dar tot mai puţin diversă. Creativitatea inivatoare este supusă presiunii comercialului.

Despre acestea şi despre altele, autorii reuşesc să suprindă în acest documentar bine structurat, dar cam amatoriceşte înregistrat (atât ca imagine, cât şi ca sunet) ce ar fi beneficiat de o ajustare pe partea de design şi montaj. De asemenea, mi-ar fi plăcut să aud ceva şi de la impresarii acestor artişti, mai ales când vorbim de partea de mecanismul de business pe muzica românească.

Autorii au început lucrul la un alt documentar despre lumea muzicii româneşti, „Din umbre”, (trailer aici) despre care sperăm să fie finalizat în 2016 sau în 2017.

Punctajul meu: 5.5/10

Trailer

(continuă să citești după media ↓)

Filmul întreg

(continuă să citești după media ↓)

5. Şantier în lucru – Oraşele de după/Les Villes D‘Apres (2013)

coproducţie Franţa-România

produs de Aurelien Lesne, Frederique More

regia: Sindy Quéré, Guillume Lebon, Bénédicte Vacquerel

durata: 83 minute

Punctajul meu: 8/10

Acest documentar realizat de francezi în România oferă o perspectivă foarte interesantă şi valoroasă despre modul în care caracteristicile culturale specifice românilor şi legile au influenţat urbanismul în Cluj-Napoca, Iaşi, Constanţa. Filmul a fost proiectat în cadrul ASTRA la Sibiu. La Cluj, filmul a fost proiectat la Institutul francez în cadrul Urban Balkan Project.

Fără a avea pretenţia de recenzie a filmului, Kristina Reştea a scris o relatare interesantă de la faţa locului, aici.

De asemenea, după ce a avut premiera la Paris la 25 februarie 2014, a fost proiectat în cadrul bienalei de Arhitectură de la Veneţia, în 22 septembrie 2014, la inițiativa echipei „Site Under Construction”, organizatorii Pavilionului României la cea de-a 14-a ediție a Bienalei de Arhitectură de la Veneția, și cu sprijinul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneția. Detalii aici.

Filmul „Şantier în lucru” este produs de Enfin Bref Production şi Urban Balkan Project, cu susţinerea Centrului Naţional al Cinematografiei din regiunea Aquitaine, Institutul Cultural Român din Paris, Kisskissbankbank şi comunele din Castillon-en-Auge si d’Amfreville.

Documentarul oferă o viziune echilibrată asupra dezvoltării oraşelor româneşti după 1989. Pentru acest proiect în premieră, autorii au selectat trei orașe emblematice: Cluj-Napoca, Constanţa şi Iaşi. Sunt analizate mecanismele interne ale anarhiei din primii ani de democrație și efectele lor asupra echilibrului ecologic, social și urban. Viziunile urbanistice ale generației post-comuniste sunt prezente printr-o serie de interviuri cu actori-cheie care „fac oraşul”.

ICR: „filmul dezvăluie care sunt specificităţile urbanistice ale oraşelor Cluj-Napoca, Constanţa, Iaşi şi modul în care pot fi retranscrise într-un suport video. Pentru fiecare oraş a fost adoptată aceeaşi metodă de studiu: o explorare preliminară a istoriei şi a culturii oraşului, o lectură urbanistică, precum şi o serie de interviuri cu actori-cheie care “fac oraşul”. (citat de aici)

Sunt intervievaţi specialişti în urbanism, arhitecţi, antreprenori şi orăşeni obişnuiţi. Perspectiva pe care filmul o oferă acoperă la 360 de grade subiectul propus, astfel încât un sfert de secol de tranziţie este surprins în deplina spelndoare a aberaţiilor pe care hărţile acestor oraşe le prezintă pe hartă.

Criteriile şi principiile după care trebuie făcută o dezvoltare urbană au fost fundamental încălcate, însă premisele care stau la baza modificărilor urbane ce vor fi realizate, precum şi provocările care deja există vor face dificilă valorificarea unor oportunităţi de dezvoltare reală.

Concluziile mele ar putea să pară puţin mai sumbre, însă documentarul relatează într-o manieră detaşată, obiectivă, echilibrată, situaţia de faţă, explică de ce s-a ajuns aici şi ce se poate face. Prospeţimea privirii occidentale în curtea românului este însoţită de o dezinvoltură încântătoare, manifestată prin montaj şi muzică.

Din punctele de vedere tehnic şi structural, discursul filmic este impecabil, oferind o lecţie despre cum se acoperă un subiect într-un interval economic, suprinzând punctele sale cheie.

Descrierea subiectului, descoperită pe net:

Regimul comunist al dictatorului Nicolae Ceausescu a cazut. În momentul în care marile santiere urbane lansate de el sunt înca în curs de realizare, un vânt nou sufla peste orase. La 25 de ani dupa eliberarea economica si politica a tarii, peisajul si functionalitatile urbane sunt din nou puternic transformate. Filmul documenteaza reînnoirea unei Românii în tranzitie economica si politica. Plecând de la analiza a 3 orase emblematice (Cluj-Napoca, Iasi si Constanta) filmul decripteaza mecanismele unei „democratii anarhice” care ameninta echilibrele ecologice, sociale si urbane si analizeaza felul în care generatia post-comunista insufla noi moduri de a „construi orasul”.

Trailer

(continuă să citești după media ↓)

6. Povestea lingurii (2013)

Regia: Adrian-Nicolae Furtună

produs de Bogdan Palici

Cu toate meritele sale, Povestea lingurii este un film orfan, făcut cu mijloace rudimentare de artişti cărora nu le-a păsat prea tare ce se întâmplă cu filmul lor (între altele, nici ei nu mai ştiu pe unde, când, dacă şi unde a fost prezentat) şi probabil că dacă nu mi-aş fi adus aminte eu de el, şi-acum mai aduna praful prin arhiva ASTRA film.

Autorul Adrian-Nicolae Furtună realizează un vrednic documentar etnografic, în care filmează meşteşugari pricepuţi care fac linguri din lemn, mături şi coşuri de nuiele. Tehnica pe care ei o stăpânesc, trecută din tată în fiu, precum şi instrumentele, sunt rare. Copiii şi nepoţii lor nu prea doresc să înveţe aceste abilităţi. Este şi logic, pentru că luând în considerare la ce preţuri derizorii se vând, nici nu merită să stai atât de mult să lucrezi la câte un asemenea obiect ce se vinde în târg pe câţiva lei.

Partea cea mai interesantă este precizia şi atenţia cu care autorul îşi surprinde personajele, astfel încât el imortalizează câteva din secretele meseriei lor. Discutând cu un prieten despre acest documentar, m-a întrebat: „să înţeleg că acum ştii să faci şi tu linguri de lemn?” „Nu”, îi răspund, „dar măcar dacă aş avea instrumentele, aş şti cum să încerc”.

Pe lângă asta, unele din cele ce povestesc aceşti oameni în timp ce lucrează, chiar sunt interesante. Demersul este destul de simplu, iar efectele sunt pe măsură. Autorul ştie să relaţioneze şi să intre în rapport cu personajele sale, primeşte chiar în dar un coş de nuiele.

Spre deosebire de, să zicem, un alt documentar cu veleităţi asemănătoare, Căluşarii din Bârla (2015), aici integrarea autorului filmului în faţa camerei de filmat este fluentă şi dă culoare materialului, oferind o mostră despre atitudinea şi discursul ce merită livrate într-un asemenea context.

Punctajul meu: 6/10

Trailer

(continuă să citești după media ↓)

7. Blestemul lui Brâncuşi (2013)

regia: Cornel Mihalache

documentar TV de mediu-metraj (53 minute)

Temerarul Cornel Mihalache a dedicat mai multe documentare memoriei lui Constantin Brâncuşi. Acesta este o producţie TVR2 care a avut premiera în primăvara lui 2013.

În acest demers artistic de recuperare a autenticităţii operei lui Brâncuşi, Cornel Mihalache abordează scandalurile şi mişmaşurile care s-au produs şi care încă mai domină presa cultural-artistică şi generală. Problema stă în faptul că opera lui Brâncuşi a trecut în mare parte neomologată şi mai ales, neîngrijită de către statul român. Unele opere care se aflau în patrimoniul public au fost furate, alte distruse, iar falsificatorii de artă reuşesc, datorită unui sistem organizat, să fenteze pe cei de bună-credinţă în a considera că tot felul de bolovani culeşi de ici-colea sunt opere ale maestrului.

Întregul demers poartă cu succes semnătura acestui Michael Moore al României, care porneşte într-o savuroasă călătorie de a intervieva şi a surprinde pe autorii şi actorii acestui sistem pe care îl demonstrează cu vârf şi îndesat.

Punctajul meu: 7/10

Marcus Victor Grant

ocazional, critic de film

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.