Arhive etichetă: propaganda

Nu vreţi să concepeţi? Avem o taxă pentru voi.

 

Am primit un comentariu de la Diana la un articol pe care am decis să îl restricţionez ca şi privat.

Cum de ţi-a venit ideea taxării familiilor fără copii?… este o lipsă de respect pentru cei care aleg să nu aibă copii, oricare ar fi motivele lor. Familiile care nu au copii nu ar trebui să plătească pentru copii celorlati”.

Consider că acest comentariu merită un răspuns mai extins.

Da, aşa cum unele state taxează în mod eficient oamenii care merg singuri în maşină, pentru a economisi spaţiu pe stradă (care de altfel, ar fi folositor în România), să se taxeze şi familiile alcătuite din doar doi membri, soț și soție, care aleg să fie incomplete pentru propriul confort, chiar dacă ar putea să conceapă. Au dreptul să-şi exprime alegerile şi să nu procreeze, ceea ce ne costă pe toţi românii o catastrofă demografică în România (ca să înţelegi fenomenul, aruncă o privire aici [ro, blog] şi urmăreşte pe “The Demographic Winter”). Pentru ca o societate să se dezvolte, este nevoie de următoarele trei lucruri: populaţie durabilă, infrastructură tehnologică şi logistică şi motor pentru dezvoltare (înainte de Revoluţia din 1989 a fost industria, acum sunt serviciile).

Prin urmare, considerând că de la Revoluţie, au fost ucişi peste 10 milioane de copii prin avort şi situaţia gravă care plasează România pe locul întâi în Europa [ro, php], gândeşte-te că unii dintre aceşti copii, poate milioane, ar fi avut dreptul la vot. Unii dintre acei copii ar fi avut acum o slujbă sau ar fi putut avea o slujbă în câţiva ani. Gândeşte-te la ce diferenţă ar fi făcut, în 10 ani, încă 10 milioane de oameni în populaţia României şi vei înţelege de ce susţin că cei căsătoriţi care nu au copii ar trebui taxaţi.

Este frumos să ne gândim la propriul confort, dar când fiecare gândeşte şi acţionează numai pe criteriul propriului confort, rezultatul este că toată lumea plăteşte pentru cei care gândesc astfel.

Mentalitatea pe care a expus-o Diana este bazată pe axa psihologică: “de ce ar trebui cuplurile fără copii să fie obligate să plătească ca excepţie, în contrast cu cei care au copii?” Sunt sigur că Diana nu s-a gândit până la capăt în proces. Întrebarea mea în oglindă ar fi: “De ce ar trebui ca o întreagă societate, inclusiv cei care muncesc din greu şi cresc copii (crează o contribuţie la societate), să plătească pentru comoditatea celor leneşi şi conduşi de confort?”

Şi te rog, nu-mi veni cu prostia legată de dificultatea financiară. Guvernul oferă suport financiar, există Direcția pentru Protecţia Socială, sunt multe organizaţii non-profit care pot ajuta în legătură cu copiii. Şi chiar dacă nu vrei să creşti un copil, poţi să-l dai spre adopţie. Este mai bine că acel copil să trăiască şi să primească o şansă. Viaţa nu este doar confort. Cauzele crizei sunt criza morală, şi criza lipsei de responsabilitate, [ro, html] care va termina rapid cu aşa zisul “stat” [ro, blog].

Şi sugerez că taxa să fie mărită pentru cine alege să nu aibă un copil în 3 ani de la căsătorie şi să fie donată mamelor singure care au decis să aleagă responsabilitatea şi dezvoltarea dincolo de confortul de moment.

Gândeşte-te cum să aplici mai bine teoria jocului în viaţa ta pentru o schimbare. În fiecare zi.

Scenă din clasicul “A Beautiful Mind” (2001), regizat de Ron Howard. A primit premiul Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu & cel mai bun regizor.

Traducere a articolului ”Don’t Wanna Conceive? We Have a TAX for You.” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Debug Your Mind  la 14 februarie 2010. Copyright © Ştefan Alexandrescu 2010 pentru versiunea în limba engleză. Traducere de Alexandra Ioana Mateiciuc. Copyright © Alexandra Ioana Mateiciuc, 2017 pentru versiunea în limba română

Cronica filmului Chuck Norris vs. Communism, partea II

Continuare de aici.

Irina Nistor, la Q&A-ul care a avut loc la cinema Elvira Popescu după proiecţia în cadrul festivalului de film Anonimul, a dat un detaliu care mi-a atras atenţia: în toiul Revoluţiei, a fost chemată la TV ca să traducă un desen animat: Ferma animalelor, de George Orwell. Silviu Brucan, despre care acum ştim că istoric a fost unui din creierile cenuşii ale carnagiului din decembrie 1989, a făcut următoarea observaţie: „noi nu criticăm comunismul, ci vrem doar să-l dăm jos pe Ceauşescu”, lucru care se bate cap în cap cu ceea ce i-ar fi convenit lui Ion Iliescu să admită. Revoluţia culturală americană nu i-a mânat pe români să ajute la înlocuirea comunismului în România, ci doar la schimbarea unui lup (Ceauşescu) cu altul (Iliescu). Staliniştii de la KGB au putut răsufla uşuraţi.

Ceea ce NU se spune în film este că românii au murit la Revoluţie în mare parte degeaba, căci Revoluţia a fost confiscată de cei care au dat lovitura de stat. Astfel, Chuck Norris vs. Communism ar merita văzut împreună cu documentarul lui Cornel Mihalache, Piepturi goale şi buzunare pline. În realitate, lovitura de stat din 1989 a fost pentru înlocuirea unui sistem comunist cu altul cu o faţă socialistă, sancţionat de la Moscova deja de mult: Ion Iliescu, cu formare de agent sovietic era desemnat să devină succesorul lui Ceauşescu.

Am întrebat dacă era posibil ca acest fenomen cultural să fi fost în mod deliberat „lăsat să se întâmple” în cadrul Perestroikăi, cu binecuvântarea serviciilor secrete din SUA şi URSS. Din acest punct de vedere, revoluţia culturală americană, cu toate meritele ei, a ajuns în mod paradoxal să fie un element în plus pentru înrâurirea oamenilor care „ştiau că se poate trăi mai bine”, dar nu ştiau cum ar ajunge tocmai EI să trăiască bine.

Zamfir, eroul principal din Chuck Norris vs. Communism, în schimb, a avut un simţ capitalist la fel ca şi mulţi din cei ce au devenit câştigătorii privatizărilor în masă. Astfel, o primă ironie este că revoluţia culturală americană a servit doar ca un impuls de manipulare ca România de tranziţie a primilor ani după Revoluţie să treacă de la comunism la un socialism inerţial, urmând ca abia din 1996, respectiv 2004, odată cu victoria dreptei politice la acea vreme să se facă simţite câte ceva din temeliile unei societăţi capitaliste.

Însă ironia şi mai mare este alta. O docudramă care ilustrează victoria capitalismului consumist asupra totalitarismului comunism prin subversiune culturală ajunge, ca producţie românească, să fie folosit ca material educativ (propagandistic?) în unele şcoli americane despre importanţa culturii americane.

Acesta mi se pare şi principalul punct slab al filmului (foarte bun, de altfel): subiectivismul său, în care înclină să prezinte „modelul american” ca fiind forţa binelui: dacă lucrurile nu sunt negre, atunci ele trebuie să fie albe! Ori aceasta s-a demonstrat din punct de vedere geopolitic şi cultural fals. În prezent, Uniunea Europeană produce cel puţin tot atâtea filme pe an ca şi întreaga cinematografie americană, iar uneori mai mult chiar. Tot în prezent, SUA a început să dea eşecuri formidabile în cuceriririle sale „civlizaţionale”: Somalia, Afghanistan, Irak, Siria, Uncraina şi ISIS sunt doar câteva exemple notabile din ultimii 25 de ani. Cu siguranţă că cetăţenii acestor ţări, chit că au fost au fost conduse de dictatori sau regimuri de supresie, totalitare etc. nu s-ar lăsa atât de uşor influenţaţi de „mirajul american” pe cât s-au lăsat românii.

Desigur, istoria ne-a covârşit cu argumente cu care suntem de acord (subsemnatul inclusiv): capitalismul e mai bun decât comunismul (SUA a învins URSS), ofiţerii SS conduşi de Hitler au fost nişte monştri odioşi care au trebuit să fie opriţi: răul cel mai rău a fost învins. Dar nu putem spune că cine a învins este „eroul” sau „personajul pozitiv”. Un exemplu banal este uimitoarea funcţie propagandistică pe care a avut-o maşinăria de film americană pentru susţinerea războiului din Vietnam prin care vietnamezii nu erau ilustraţi cu sutele de mii ce mureau ca urmare a folosirii agentului orange, ci erau reduşi la statutul de „gălbejiţi” numai buni ca să fie sacul de box al lui Chuck Norris.

Hype-ul care începe să se creeze în jurul acestui film pare să confirme o teză discutabilă, în contextul în care cinematografia românească aparţine spaţiului UE: România este în continuare o colonie culturală a SUA. Iar bravilor americani care se umflă de elan patriotic văzând cum rebuturilor lor propagandistice mascate drept cultură media (filme de duzină cu Norris, Van Damme şi alţii) li s-a acordat o importanţă de society-changer s-ar putea să uite că cinematografia românească actuală are de fapt o identitate proprie mai curând mai aproape de cinematografia de autor europeană, adică exact un răspuns ca reacţie de respingere a cinematografului american. Propaganda americană a ajuns în România în anii ’80 pe bani româneşti, iar acum propaganda românească ajunge în SUA în anii ’10 pe banii americanilor.

Acest subiectivism şi această notă subtilă poate fi observată din două direcţii:

În primul rând, este greu să sesizezi propaganda cu care eşti de acord.

În al doilea rând, singurul documentar românesc (de fapt mockumentary) care atrage atenţia justificat asupra faptului că nu există o simplă dihotomie între capitalismul-cel-bun din România actuală şi comunismul-cel rău din România lui Ceauşescu este Experimentul Bucureşti al lui Tom Wilson despre care am scris aici. Mai ales că în România, tranziţia nu este sigur dacă merge în continuare spre capitalism, constituindu-se mai degrabă în ceea ce geopoliticienii numesc „anocraţie”. Cu toate acestea, o altă idee pe care americanii NU o vor putea descoperi din filmul Chuck Norris vs Communism este faptul că în România (încă) mai există mai multă libertate civilă decât în SUA. Nu pentru că la capitolul acesta lucrurile s-ar fi îmbunătăţit semnificativ în România (să fim serioşi, România nu se poate clasifica nici măcar constituţional drept o democraţie – vezi documentarul Piepturi goale şi buzunare pline), ci pentru că în SUA lucrurile s-au degradat tot mai mult după fenomenul „9/11” în care americanii sunt invitaţi să devină tot mai suspicioşi pe vecinul de alături care ar putea să fie un „duşman al statului socialist” „terorist”.

Uneori, poate fi ironic cum se-nvârte roata. Românii care erau impresionaţi de modelele americane din filmele pe casete VHS în anii ’80 puteau visa în continuare la iluzia supremaţiei capitalismului sălbatic salvator made in USA. Americanii care sunt impresionaţi de modelele revoluţionare româneşti inspirate de propria cultură „imperialistă” pot visa în continuare la iluzia supremaţiei capitalismului sălbatic salvator, made in Ro.

Singurii care nu pot vorbi sunt „gălbejiţii”. Ca să ajungă povestea lor până la americani sau la români, au existat prea puţini bani. Până atunci, Chuck Norris vs. Comunism 1-0. Ne vedem la runda urmatoare, când poate filmul european-filmul american 1-0 (am şi eu dreptul la propriile iluzii, nu?).

PS: Ca să destind puţin lucrurile cu o glumă, probabil peste 20 de ani, nemţii vor face un documentar despre cum anume cultura musulmană a ajuns să le revoluţioneze civilizaţia, iar acest documentar va fi privit cu mândrie patriotică de către turci, dându-le impresia că Germania va fi devenit o colonie culturală a Turciei. 🙂

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Cronica filmului Closer to the Moon/Mai aproape de lună (2013)

Regia şi scenariul: Nae Caranfil

Produs de: Michael Fitzgerald, Denis Friedman, Alessandro Leone, Bobby Păunescu, Renata Ranieri

Lansat în 2013 la festivalul internaţional de film Making Waves: New Romanian Cinema – Film Society of Lincoln Center

Premiile Gopo pt cel mai bun film, regizor, scenariu, imagine, montaj, sunet, muzică, machiaj.

Premiile UCIN pt cel mai bun film, regizor, scenariu, imagine, costume, montaj, scenografie.

Lansat în România în 2014.

Coproducţie România-SUA-Italia-Polonia-Franţa

Ca de obicei în ce priveşte coproducţiile româno-americane, ceea ce pentru american este un film de duzină, pentru români este o superproducţie şi, dacă este făcută de un român, o capodoperă.

Fără a cădea în extreme, filmul recent al lui Nae Caranfil nu este nici una, nici alta. Este un film bun, bine făcut tehnic, plăcut, amuzant şi frumos. Şi atât. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ce îi iese lui Nae Caranfil aici bine este ritmul trăznit, pitorescul personajelor şi unele poante referitoare la subordonarea filmului ideologiei comuniste. Ce nu îi iese bine este motivaţia personajelor şi încercarea de a îmbina comedia cu docudrama. Personajele nu sunt suficient de consistente încât actorii să construiască credibilitate. Când mă uit la ei cum joacă, îi văd pe Mark Strong şi pe Vera Farmiga, dar nu pe cei pe care se presupune că ar trebui să-i joace, iar asta nu e vina lor, ci este o hibă din scenariu.

Caranfil încearcă să reconstruiască o poveste într-o manieră cinematografică aparent democratică, oferind fiecăruia din personajele sale centrale câte un punct de vedere. Totuşi, punctul de vedere al lui Virgil (Harry Lloyd) este dominant. Iar povestea de dragoste chiar nu-şi are farmecul aici – trebuia ori mai bine construită, ori scoasă cu totul.

Efortul pare un compromis între filmul comercial şi filmul de artă, între filmul românesc şi filmul hollywoodian, între aşteptările publicului şi intenţiile regizorului. Există un sacrificiu al autenticităţii de dragul audienţei ample – aici, internaţionale (ceea ce nu s-a întâmplat).

Părerea mea este că în acest caz, criticii români s-au lăsat prea impresionaţi (duşi de val) de farmecul dulceag şi siropos, hollywoodian şi comercial al filmului. În cele din urmă, lăsând la o parte intenţiile regizorale, Closer to the Moon foloseşte un act de propagandă pentru a crea românilor iluzia că sunt şi ei în stare să facă film ca la Hollywood. Pariul publicului, criticii şi a premiilor i-a reuşit, dar mai mult la el acasă, unde unii pot crede că acesta ar fi un „blockbuster”.

Closer to the Moon  continuă să propage înscenarea aterizării pe lună a americanilor şi să o folosească, de data aceasta, ca stindard pentru români. O încercare drăguţă, memorabilă şi parţial reuşită. Vizionare plăcută!

Cronici pozitive: aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici

Cronici negative: aici , aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici

Alte articole relevante despre film: aici, aici, aici, aici, aici

Un articol remarcabil care merită citit despre film este analiza realizată pe acest blog al fanilor actorului Harry Lloyd, care au asistat la premiera mondială a filmului.

Punctajul meu: 6/10

Trailer:

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Între manipulare şi impunere, quo Vadis, România?

Poţi înşela pe toată lumea o parte din timp şi o parte din lume tot timpul.

Dar nu poţi înşela pe toată lumea tot timpul”

Abraham Lincoln

  

Manipularea şi rolul ei politic

Eu şi cam tot absolventul de comunicare, cam tot marketerul cu capul pe umeri ştie adevărul istoric exprimat în documentarul „Century of the Self” (vizionare obligatorie dacă nu l-ai văzut): relaţiile publice pe timp de pace este redenumirea propagandei pe timp de război. A se nota că şi în spatele propagandei, şi în spatele relaţiilor publice, trebuie să existe un creier care să manipuleze, care să facă strategia, să acopere manipularea, sau persuasiunea. Fineţea este a sesiza că propaganda este mai evidentă decât relaţiile publice: să ne amintim că în vremea comunismului, mai nimeni nu credea ce le spunea statul. Relaţiile publice solicită mai multă subtilitate, mai multă diplomaţie.

Totalitarismul se serveşte la pachet cu propaganda. Democraţia se serveşte la pachet cu relaţiile publice. Orice totalitarism are nevoie de propagandă, fie şi pentru faptul că nu poate să bage la închisoare populaţia unei întregi ţări şi să-i transforme în sclavi – e şi scump, de altfel. Totalitarismul vinde minciuna ambalată la pachet ca adevăr, iar dacă sunt unii care se opun, există forţa brută.

Democraţia, în schimb, vinde minciuna ambalată la pachet cu adevăr, asumându-şi faptul că există oameni care se opun just şi lor nu ai voie să le faci nimic. Prin mecanismul „câinilor de pază”, ai unei societăţi civile active, democraţia se reglează. ONG-urile, fie că sunt asociaţii sau fundaţii, luptă pe plan legislativ, juridic şi executiv cu abuzurile statului şi ale corporaţiilor, iar în cele din urmă cei care beneficiază în continuare de drepturile lor nici măcar nu au ştiut că au fost ameninţate.

Drept exemplu, mulţi oameni nici măcar nu sunt conştienţi de câte ori a fost ameninţată libertatea de exprimare pe internet ca urmare a unor proiecte de lege cărora puţin le-a lipsit ca să fie promulgate în România, Uniunea Europeană sau SUA.

  

Dormi liniştit, statul veghează pentru tine

Într-o mare măsură, bătrânii sunt resemnaţi în România, iar tinerii sunt preocupaţi de a munci, a câştiga bani ca să întreţină o carieră, o familie şi ar fi bucuroşi să ştie că cineva, oricine, acolo sus, veghează pentru ei – de aceea atât de mulţi s-au îngrămădit la FNI în anii ’90.

În civilizaţia anglo-saxonă, la modă este „statul dădacă”: statul are grijă de tine, ca un părinte, ca un iubit, ca un prieten drag şi obligă pe toată lumea să aibă grijă de tine: indicaţii de precauţie peste tot, mesaje care sunt create pentru a evita procese. Numai că uneori acestea pot deveni stupide, de exemplu: pe ambalajul de la o foarfecă scrie: „Atenţie! Această foarfecă TAIE!” sau pe o pungă de alune scrie: „Atenţie! Acest produs conţine ALUNE!”.

Aceste mesaje merg până într-acolo încât a presupune că individul obişnuit este un imbecil iresponsabil pe care statul să îl ducă de mânuţă peste tot. Această întreagă politică, foarte vizibilă în SUA şi în UK, chiar dacă poate fi ridicolă sau lipsită de sens, chiar dacă poate fi amuzantă, îşi are rădăcina într-un principiu credibil: „Statul îţi vrea binele. Echipe întregi de cercetători au studiat statisticile şi au ajuns la concluzia că este mai bine să faci aşa!”. Această politică de relaţii publice chiar funcţionează, într-o oarecare măsură, astfel încât observând comunicarea publică a statului cu cetăţeanul de rând la orice pas, manipularea funcţionează sau scuză măcar nişte aparenţe.

  

Libertatea implică manipularea negativă

Libertatea conştiinţei în democraţie constă în pericolul cel mai mare, spaima cea mai puternică pentru guvernanţii corupţi şi corporatiştii lacomi: scepticul informat ce ridică public întrebări, cu perseverenţă şi moderaţie. Un asemenea sceptic care gândeşte logic, intuieşte interesele, nu se lasă cumpărat, nu se lasă manipulat de argumente de doi lei, nu se teme să se facă auzit şi are banii şi/sau timpul pentru a devirusa minţile cât mai multora. El nu cade în plasa extremismului care i-ar minimiza credibilitatea, chiar dacă uneori ajunge să fie etichetat pe nedrept ca atare, pentru simplul fapt că uneori a spune adevărul este un act revoluţionar. Scepticul nostru dispută supremaţia statului asupra adevărului. Atâta vreme cât nu ridică tonul, nu se enervează şi argumentează, nimic nu îi ştirbeşte credibilitatea. Spre deosebire, gesturile extreme, cum sunt protestele violente, vandalizările şi insultele, scad credibilitatea. Şi unele guverne exact asta aşteaptă – şi atunci când nu reuşesc, încearcă să le însceneze.

Răspunsul cel mai onest al statului la obligaţia de a respecta libertatea personală este manipularea. Dacă această manipulare se realizează în scopuri nobile sau josnice, este o chestiune de credibilitate. Dar manipularea rămâne o resursă a statului atunci când acesta nu are voie să impună. Manipularea poate să reuşească atunci când este crezută. Manipularea este preferabilă impunerii, pentru că manipularea poate fi contracarată prin mijloace intelectuale, pe când impunerea poate fi înlăturată deplin doar prin mijloace fizice şi chiar violenţă. Orice om sănătos preferă mai degrabă un duel intelectual decât unul cu arme adevărate şi îşi apără libertatea pe principiul lui Shakespeare: „Am vrut doar să scriu despre pumnale, nu să le întrebuinţez!”.

Dacă libertatea vine cu preţul manipulării, atunci o prefer oricând dictaturii, pentru că eu nu sunt un om uşor de manipulat, ci mă folosesc de cunoaştere şi cuvinte ca de un scut. Atâta vreme cât am drepturi. mă pot opune în libertate manipulării prin simpla decizie de a fi sceptic cu privire la orice iniţiativă a statului. Cred că pentru mulţi, comunismul a fost preferabil, pentru că acolo pericolul de a fi întemniţat pentru ceea ce spuneai sau scriai era mereu prezent  – deci nu trebuia să-ţi faci procese de conştiinţă cu privire la de ce nu ai reacţionat.

Conştiinţa civică a societăţii civile, cristalizată în jurul ONG-urilor şi a liderilor de opinie, a progresat enorm în ultimii 10 ani. Asociaţiile au bugete tot mai mari, organizează evenimente tot mai ample, fac lobby, câştigă procese şi încrederea populaţiei. Frumos. Dar oare este de ajuns pentru procesul democratic din România? Sunt aceste ONG-uri câini de pază suficient de buni? Să pornim de la principiul „prietenului care te manipulează în folosul tău”. Ne dorim oare în statul român un asemenea „prieten”? Dacă nu, atunci ce opţiuni avem?

  

Happy democracy 24 January!

Ştefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

Articole despre propagandă

Am publicat acum 2 zile o listă de articole despre promovare, advertising şi PR. Având în vedere că relaţiile publice şi promovarea sunt legate conceptual şi istoric de propagandă, am hotărât să vă prezint şi lista articolelor despre propagandă, pe care le-am scris de-a lungul timpului şi care încă sunt publice.

Propagandă

15 păcăleli media de succes

10 farse mediatice de zile mari

Securitatea, între iluzie şi control

Critica gândirii pozitive

To Manipulate Or Not to Manipulate, That Is the Question

Regionalizarea Romaniei, sub masca regionalismului si a democratiei?

Moştenirea evoluţionismului

Legea condamnării legionarilor folosită împotriva naţionalismului şi patriotismului românesc, împotriva drepturilor omului şi împotriva Constituţiei

Modificarea O.U.G. 31/2002 este un atac la adresa conştiinţei ortodoxe a poporului român şi la adresa democraţiei

Vrei o “slujbă în Anglia”? Prea mulţi români nu ştiu ce-i aşteaptă, partea I

Vrei o “slujbă în Anglia”? Prea mulţi români nu ştiu ce-i aşteaptă, partea II

Fend Your Back from Non-Sense: Get Value!

here for violence

Recenzii despre propagandă

Pentru un ideal comun, de Călin Georgescu

Recenzia cărţii „Pentru un ideal comun”, de Călin Georgescu, partea I

Recenzia cărţii „Pentru un ideal comun”, de Călin Georgescu, partea II

Ortodoxia ca şi confesiune creştină vs. ortodoxia după Mungiu

Recenzia cărţii “Gnosticismul”, editura Herald

9/11 In Plane Site (2004)

The Global Warming Swindle (2007)

CIA. O istorie secretă, de Tim Weiner

Fereastra serviciilor secrete, de Aurel I. Rogojan

Fair Game (2010)

17 Reasons to be Unhappy You’re in EU

7/7 Ripple Effect

Endgame: Blueprint for Global Enslavement (2007)

Iraq for Sale: The War Profiteers

Rollerball (1975)

✈ ▌ ▌

The War On Democracy (2007)

Lectură şi vizionare plăcută!

Ştefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane