Arhive etichetă: copii

Nu vreţi să concepeţi? Avem o taxă pentru voi.

 

Am primit un comentariu de la Diana la un articol pe care am decis să îl restricţionez ca şi privat.

Cum de ţi-a venit ideea taxării familiilor fără copii?… este o lipsă de respect pentru cei care aleg să nu aibă copii, oricare ar fi motivele lor. Familiile care nu au copii nu ar trebui să plătească pentru copii celorlati”.

Consider că acest comentariu merită un răspuns mai extins.

Da, aşa cum unele state taxează în mod eficient oamenii care merg singuri în maşină, pentru a economisi spaţiu pe stradă (care de altfel, ar fi folositor în România), să se taxeze şi familiile alcătuite din doar doi membri, soț și soție, care aleg să fie incomplete pentru propriul confort, chiar dacă ar putea să conceapă. Au dreptul să-şi exprime alegerile şi să nu procreeze, ceea ce ne costă pe toţi românii o catastrofă demografică în România (ca să înţelegi fenomenul, aruncă o privire aici [ro, blog] şi urmăreşte pe “The Demographic Winter”). Pentru ca o societate să se dezvolte, este nevoie de următoarele trei lucruri: populaţie durabilă, infrastructură tehnologică şi logistică şi motor pentru dezvoltare (înainte de Revoluţia din 1989 a fost industria, acum sunt serviciile).

Prin urmare, considerând că de la Revoluţie, au fost ucişi peste 10 milioane de copii prin avort şi situaţia gravă care plasează România pe locul întâi în Europa [ro, php], gândeşte-te că unii dintre aceşti copii, poate milioane, ar fi avut dreptul la vot. Unii dintre acei copii ar fi avut acum o slujbă sau ar fi putut avea o slujbă în câţiva ani. Gândeşte-te la ce diferenţă ar fi făcut, în 10 ani, încă 10 milioane de oameni în populaţia României şi vei înţelege de ce susţin că cei căsătoriţi care nu au copii ar trebui taxaţi.

Este frumos să ne gândim la propriul confort, dar când fiecare gândeşte şi acţionează numai pe criteriul propriului confort, rezultatul este că toată lumea plăteşte pentru cei care gândesc astfel.

Mentalitatea pe care a expus-o Diana este bazată pe axa psihologică: “de ce ar trebui cuplurile fără copii să fie obligate să plătească ca excepţie, în contrast cu cei care au copii?” Sunt sigur că Diana nu s-a gândit până la capăt în proces. Întrebarea mea în oglindă ar fi: “De ce ar trebui ca o întreagă societate, inclusiv cei care muncesc din greu şi cresc copii (crează o contribuţie la societate), să plătească pentru comoditatea celor leneşi şi conduşi de confort?”

Şi te rog, nu-mi veni cu prostia legată de dificultatea financiară. Guvernul oferă suport financiar, există Direcția pentru Protecţia Socială, sunt multe organizaţii non-profit care pot ajuta în legătură cu copiii. Şi chiar dacă nu vrei să creşti un copil, poţi să-l dai spre adopţie. Este mai bine că acel copil să trăiască şi să primească o şansă. Viaţa nu este doar confort. Cauzele crizei sunt criza morală, şi criza lipsei de responsabilitate, [ro, html] care va termina rapid cu aşa zisul “stat” [ro, blog].

Şi sugerez că taxa să fie mărită pentru cine alege să nu aibă un copil în 3 ani de la căsătorie şi să fie donată mamelor singure care au decis să aleagă responsabilitatea şi dezvoltarea dincolo de confortul de moment.

Gândeşte-te cum să aplici mai bine teoria jocului în viaţa ta pentru o schimbare. În fiecare zi.

Scenă din clasicul “A Beautiful Mind” (2001), regizat de Ron Howard. A primit premiul Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu & cel mai bun regizor.

Traducere a articolului ”Don’t Wanna Conceive? We Have a TAX for You.” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Debug Your Mind  la 14 februarie 2010. Copyright © Ştefan Alexandrescu 2010 pentru versiunea în limba engleză. Traducere de Alexandra Ioana Mateiciuc. Copyright © Alexandra Ioana Mateiciuc, 2017 pentru versiunea în limba română

Anunțuri

Teoria puişorului şi a hamsterului – o fabulă modernă. Partea I.


Când spui „stop!”

După ce am publicat cartea mea din 2014, „Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală, am avut bucuria ca discuţia pe temele propuse să se continue cu cititori, specialişti, potenţiali cumpărători şi critici.

Cum una din temele principale – alături de sistemul de învăţământ preuniversitar din Ro – este relaţia dintre generaţii, mi se pare inevitabil să se ajungă şi la acest subiect din nou şi din nou. La urma urmei, atunci când un autor publică o carte, nu este sfârşitul unui drum al cunoaşterii, ci doar începutul lui.

Nu doresc a spune prin asta că volumul meu ar fi incomplet. Cu siguranţă, dacă-l mai pregăteam vreo 7 ani, ieşea mai bun. Dar, în viaţă, trebuie să existe momente în care spui: „stop!”. Din fericire, s-au găsit vreo două persoane care să considere cartea perfectă și are 5 stele pe Bookblog, prin urmare mă declar mulțumit.

  

Baby, It’s Cold Outside

Toată lumea ştie că e greu să te descurci în ziua de astăzi ca să subzişti în România. Chirie/rată la bancă, întreţinere, utilităţi, transport, mâncare, cheltuieli de sănătate (ocazionale, sperăm!) şi tot felul de asemenea obligaţii! Ce mai, o adevărată avalanşă istovitoare! Greu mai e să trăieşti în România – a fost cândva uşor?

În acest sistem, desigur că este foarte importantă într-ajutorarea între părinţi şi copii. Este prescrisă chiar în Biblie și în Codul Familiei, nu?

Vorbeam deunăzi cu o prietenă de-a mea care locuieşte într-un oraş mare al României că nu îţi acoperi cheltuielile de supravieţuire într-un așa oraș cu doar 300 de euro pe lună – ceea ce este aproximativ un salariu minim pe economie. S-a arătat profund ofensată, prin prisma faptului că la cei 30 de anişori ai ei, îi era greu chiar să viseze la un salariu mai mare decât acesta (a se nota: această prietenă nu este interesată în dezvoltarea personală). Aşa că m-a contrazis, ceea ce m-a făcut să replic: da, poţi să trăieşti cu 300 de euro pe lună dacă locuieşti într-o cutie de chibrituri cu iubitul/iubita – sau mai bine, în casa părintească, dacă mămica şi tăticul îţi fac de mâncare sau îţi trimit pacheţel, dacă stai la Pocreaca City sau prin vreo fundătură de periferie a oraşului. Dar, prin prisma acceptabilă a viziunii societăţii, dacă „puişorul” de 25-30-40 de ani are un salariu fix pe lună, înseamnă că e ”independent” – chiar şi dacă acel salariu fix pe lună este doar o garanţie a faptului că acesta nu ajunge pentru tot ce trebuie. Şi astfel, suspină unii cu luare-aminte (punând căruţa înaintea boilor): „când voi avea bani, am să mai fac şi un curs de dezvoltare personală”.

Mergem mai departe. De ce are puişorul sprijinul părinţilor, care continuă să alerge ca un hamster pentru el/ea şi la 60-70 de ani, eventual până cînd intră în groapă?

Pentru că, în ochii unui părinte, indiferent ce vârstă are un copil, acesta va fi mereu „puişorul mamii”. Şi la 30-40 de ani, îl va suna şi-i va spune: „Pune-ţi fes! Ai mâncat astăzi? Îmbracă-te bine! De ce tuşeşti?”.

Ascultam amuzat cum o mamă contemporană a unui copilaş de 4 ani petrecea vreo jumătate de oră ca să-şi înfofolească odorul pentru cei 100 de metri care sunt în drumul de la maşină până la intrarea în grădiniţă. Bietul copil, când ieşea din casă, arăta ca un cosmonaut, abia se putea mişca! Desigur că în maşină transpira şi răcea. Cu toate acestea, mă gândesc că această mămică, și ea elevă de grădiniță pe vremea lui Ceaşcă a trăit bine-mersi şi până în ziua de azi fără să fie înfofolită în halul acela. Desigur, mama acestei mămici regretă că nu a putut face mai mult pe vremea aceea pentru puişor, căci aşa au fost vremurile atunci! Când comunismul s-a schimbat cu capitalismul, hamsterii au primit drept cadou o roată mai mare! Şi, după cum se cuvine, printr-o inexplicabilă anomalie genetică, atunci când un un puişor are copii, devine hamster.

Mutăm puţin exemplul la altă vârstă. Nu contează dacă acel copil are 4 ani sau 40 de ani. Intenţia bună a părintelui rămâne! Şi – nu-i aşa? – nu se cuvine să treci peste vorba mamei! Părintele are dreptate, chiar şi atunci când, încetişor, încetişor, ajunge să te omoare cu blândeţea lui de hamster fidel care se sacrifică pentru binele suprem al copiilor alergând pe orice roată pe care o găseşte, fără oprire, fără odihnă.

Şi, desigur, cine este cel mai mare model pentru hamsterul care trebuie să granteze că puişorii nu vor muri de frig? Desigur, Guvernul. Statul-dădacă.

  

Puişor, ce vrei să te faci când devii mare?

Tot în Biblie mai scrie şi că se va dezlipi copilul de părintele lui şi se va căsători şi se va aşeza la casa lui. Asta presupune că există o vârstă la care copilul spune „stop!”, devine matur şi începe să îşi asume responsabilităţi. Ca să înţelegem ce înseamnă responsabilitatea, să mergem puţin în limba engleză: „responsability” – adică response ability: abilitatea de a răspunde. A răspunde la ce? La o situaţie reală, desigur, nu la una imaginată. O comunicare autentică bazată pe nevoi emoţionale reale, nu pe formalităţi şi complezenţă.

Problema de confruntare care se evită între hamster şi puişor este atunci când puişorul afirmă:

  • Uite ce e, acum am ajuns găină/cocoş. Nu mai e nevoie să pedalezi!

Asta e esenţa discursului, cu mici variații. De obicei, acest discurs este amânat ani de zile, de preferinţă după ce hamsterul a murit. Atunci se poate manifesta abilitatea de a răspunde fără ca hamsterul să mai poată avea vreun contraargument.

Desigur, atunci când un puişor trecut de 20 de ani îndrăzneşte să susţină această periculoasă teză, pământul se cutremură, văile urlă, copacii se înfioară şi toată furia naturii se dezlănţuie. Este sfârşitul lumii. Mai ales pentru hamster, căci îşi pierde vocaţia esenţei de a trăi pentru puişor. Îşi dă seama că trebuie să se întoarcă la o viaţă a lui (pe care n-o are), pe care să o trăiască (nu ştie cum).

Aşadar, pe principiul procreării al lui Jerry Seinfeld („La naiba cu lumea! Pot să-mi fac proprii mei oameni!”), viaţa multora se opreşte la vârsta la care au copii, pe principiul: „ah, la naiba cu viaţa asta ratată! Acum am să trăiesc pentru copil!”.

Spre sfârşitul vieţii hamsterului, se mai întâmplă uneori iarăşi o ciudată metamorfoză pe care oamenii de ştiinţă încă nu au elucidat-o. Hamsterul devine puişor, iar puişorul devine hamster. Astfel, puişorul va putea aplica toate principiile hamstereşti pe care le-a învăţat de la părintele său.

De exemplu: îi va cumpăra tot felul de lucruri de care părintele nu are nevoie, dar despre care copilul consideră că sunt bune („uite, mămică dragă, cu asta apeşi aici şi îţi face masaj așa!”), iar părintele va uita într-un colţişor toate obiectele extraterestre cumpărate de copil, după cum şi copilul, pe vremea când era puişor, a aruncat într-un colţ toate lucrurile utile cumpărate din dragoste cu cele mai bune intenţii şi fără nicio întrebare, de părinte.

Unul din cele mai mari pericole pentru un părinte-hamster este ca puişorul lui să plece în altă ţară. Astfel, va fi privat, între altele, de posibilitatea de a-i trimite pacheţel şi de a-i aminti în fiecare dimineaţă prin telefon să se îmbrace bine. La rândul său, copilaşul devenit hamster se va gândi cu groază ce oroare este să-şi abandoneze părintele-puişor în această lume haină şi să-şi ia dragostea de ţară şi mamă în a sa inimă peste graniţă. Aici îmi amintesc cu tragicomedie de exemplul unei tinere de vreo 25 de ani, cea mai tânără într-o familie cu 13 copii, care a refuzat o slujbă de vis în Grecia ca să „aibă grijă de tata”. Nu contează că tata a construit vreo 5 case, mai are vreo 7 fraţi, 12 copii şi vreo câteva zeci de nepoţi. Tăticul-puişor nici nu a aflat de conflictul interior care o chinuia pe tânără de luni de zile. Important este că ale sale cămăşi erau călcate de copilaşul-hamster, nu de vreun străin hain cu ochi mongoloizi.

  

We are BORG. Hamster

Totuşi, înainte ca puişorii să devină hamsteri prin natura lor proprioceptivă de părinţi, trebuie să se petreacă ceva. Mama-hamster şi tata-hamster trebuie să aprobe ca puişorul să se căsătorească, dar nu cumva să iasă de pe orbita lor hamsterească! Totuşi, puişorul trebuie să se căsătorească cu un cetăţean matur, adult, responsabil, independent, cu stabilitate salarială (chiar şi dacă asta nu asigură independenţa, de preferinţă la casa lui şi cu maşină).

Ferească sfântul ca puişorul să se căsătorească cu cineva care este puişorul altui hamster, căci va fi trecut prin furcile caudine şi prin cazanele iadului! Nimic nu poate să stârnească imaginaţia mai tare unui hamster decât tumbele prin care-l va face să treacă pe partenerul puişorului său pentru a-şi demonstra vrednicia! Desigur, chiar dacă partenerul puişorului nu este nici hamster, nici puişor, ci este un adult bine-mersi la locul lui, atunci acest adult va trebui să accepte totuşi că s-a căsătorit cu un puişor şi să-l ferească sfântul să intervină în legătura de sânge între hamster şi puişor, oricât de anti-evoluţionistă ar fi aceasta! Un asemenea adult, la căsătorie, împreună cu slujba, nu va auzi de fapt vocea interioară a părinţilor hamsteri, care sună cam aşa:

– We are Hamster. You are Puişor. You will be assimilated. Resistence is futile!

Odată trecuţi prin borgtezul familiei, noul/noua „e de-al casei” şi va fi verificat/ă mult mai blând, doar cu precizia cu care un uliu îşi pândeşte prada sau un proprietar de apartament chiriaşii. Astfel, părinţii-hamsteri vor avea mai multă energie să alerge pe o roată şi mai mare („facem o casă cu 7 camere” – nu contează că nu are cine să locuiască acolo şi nici că întreţinerea ei va costa o avere). De aceea, toate investiţiile părinteşti nu vor fi pentru independenţa copiilor, ci pentru crearea unei şi mai strânse dependenţe, financiare şi mai ales emoţionale, de părinţi.

VA URMA

Ce sărbătorim de Sf. Nicolae

Sf. Nicolae este (sau ar trebui să fie) unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi în România. Aproximativ 800.000 de români îi poartă numele într-un fel sau altul:

  • bărbaţii (Nicolae, Niculae, Niculai, Neculai, Nicuşor, Nic, Nik, Lae, Niklas, Laie)
  • femeile (Nicoleta, Nicolina, Niculina, Nicole, Nikole, Nichi)

Numele „Nicolae” este format din cuvintele din greaca veche „nike” – victorie, biruinţă şi laos – popor, traducându-se ca „om ce face parte dintr-un popor victorios”.

Dar pentru ce anume se cuvine să îl cinstim pe Sf. Nicolae?

În primul rând, se cuvine să ştim ce anume se celebrează la 6 decembrie. Atât data naşterii sale (cca. 240-280, Patara, Lichia) cât şi data morţii sale (cca. 343-345, Mira, astăzi Kocademre, aproape de Kale, Turcia), sunt necunoscute. Conform Wikipedia, la 6 decembrie se sărbătoreşte minunea prin care Sf. Nicolae a scăpat de la o judecată nedreaptă pe trei voievozi. „Voievod” desemna, în sec. al IV-lea d. Hr. pe cel care comanda în Imperiul Roman de Răsărit o provincie romană. În perioada respectivă, Imperiul Roman era într-una din epocile sale de glorie şi maximă întindere. Voievozii răspundeau în faţa împăratului pentru modul în care apărau şi conduceau provinciile care le-au fost încredinţate.

Minunea sărbătorită s-a petrecut în vremea împăratului Constantin cel Mare. Trei voievozi, pe nume Nepotian, Ursul şi Erpilion au fost trimişi pentru a potoli o tulburare în zona cunoscută drept Frigia. Ei conduceau o armată de soldaţi. Unii dintre aceştia luau cu sila cele necesare de la popor. Sf. Nicolae a lămurit lucrurile şi a vădit fapta altuia, care fusese mituit să condamne la moarte trei bărbaţi (atenţie, este vorba despre trei bărbaţi, nu despre cei trei voievozi – cum mai confundă unele articole apărute prin site-uri de can-can şi pentru femei). Cei trei voievozi, inspiraţi fiind de modelul şi judecata dreaptă oferite de Sf. Nicolae (care era cinstit ca sfânt în popor încă din timpul vieţii), au potolit tulburarea din Frigia.

La întoarcere însă, au fost pe nedrept închişi, urmând a fi judecaţi, torturaţi şi executaţi public. Aceştia trei l-au chemat în ajutor pe Sf. Nicolae, care a apărut ca o vedenie într-un vis al împăratului, luminându-l pe Sf. Constantin cu privire la greşita sa judecată. Împăratul i-a eliberat pe cei trei voievozi, şi-a înţeles greşeala şi I-a dat slavă lui Dumnezeu. De aceea, Sf. Nicolae apare în unele icoane ca povăţuind sau binecuvântând un conducător.

Aşadar, data principală a sărbătoririi sale îl proclamă în primul rând ca pe un ajutător ale celor nedreptăţiţi în judecată; acuzaţi de neadevăr.

Vă invit să citiţi detaliile acestei istorisiri, împreună cu viaţa sfântului, aici, pe site-ul închinat Sf. Nicolae.

Mai există şi o a altă dată în calendarul creştin ortodox la care este sărbătorit Sf. Nicolae: 9 mai (când este de asemenea trecut în Sinaxar), cu ocazia mutării moaştelor sale la Bari, în Italia, în 1087, pentru a nu fi profanate de turcii selgiucizi. Catedrala din Bari unde au fost depuse moaştele şi ele rămân acolo, fiind un loc de pelerinaj atât pentru ortodocşi, cât şi pentru catolici.

În cinstea sa, pe teritoriul Turciei, în Antalia de astăzi, se află biserica sfântului Nicolae din Myra, la 2 km de oraşul Demre. Aceasta a fost prima biserică închinată sf. Nicolae, în sec. VIII-lea. În 1042, aceasta a fost restaurată şi i s-a adăgat o mănăstire. Ce a rămas din respectiva biserică poate fi vizitat şi astăzi. Vă invit să citiţi un articol despre aceasta. Vă invit mai jos să ascultaţi o predică a lui Bartolomeu Anania despre sărbătoarea şi importanţa Sf. Nicolae.

 

Sf. Nicolae, nu Moş Crăciun

Sf. Nicolae este ocrotitor şi al Ţărilor de jos: Belgia, Luxemburg, Olanda. Atunci când imigranţi din aceste zone s-au mutat în SUA, au promovat numele Sf. Nicolae drept Sinterklaas (aşa cum se numea în flamandă). În timp, această denumire a fost transformată în „Santa Claus/Moş Crăciun”, deturnând sensul creştin al sărbătorii Crăciunului. În prezent, sărbătoarea lui Moş Crăciun stă din punct de vedere comercial pe acelaşi podium ca şi Halloween-ul (care este o sărbătoare păgână închinată morţii şi duhurilor acesteia).

În Germania, în Ţările de Jos şi în Ţările Nordice, Sf. Nicolae este moşul darurilor şi în ziua de astăzi. Tradiţiile spun că „Moş Nicolae” aduce şi o nuia, un băţ, pentru copiii care nu au fost cuminţi, amintind de cuvintele Sf. Scripturi, „Cel ce-şi iubeşte copilul, nu cruţă nuiaua”.

De fapt, în realitate, obiceiul pungii cu daruri a Sf. Nicolae vine de la o milostenie pe care a făcut-o cu un om sărac, care nevând bani nici de toate zilele, darămite  zestre să dea fiicelor sale pentru a se căsători după obicei, fiecare cu un bărbat bun, voia să le dea spre prostituţie. Astfel, printr-o pungă cu bani de aur aruncată pe geam, el a izbăvit acea casă de dăsfrânare. Astfel, unele  tinerele care îşi întreabă în zilele acestea iubiţii ce cadouri le aduc în noaptea de Sf. Nicolae poate că nu ştiu de fapt ce se cuvine să ceară.

Sf. Nicolae este cunoscut prin excelenţă ca un ocrotitor al familiei. Tinerii sunt îndemnaţi să îi citească acatistul şi să i se roage, pentru a le lumina mintea spre găsirea unui partener de viaţă, sau pentru buna călăuzire a familiei.

Citiţi acest articol pentru a afla pe scurt cum una din cele mai dragi sărbători creştine a fost deturnată spre scopuri comerciale.

 

Sf. Nicolae, apărătorul dreptei credinţe

Sfântul Nicolae mai este cunoscut şi pentru fapta cu îndrăzneală ce a făcut-o la primul sinod ecumenic, în 325, la Niceea. Sinodul a fost convocat de către împăratul roman Constantin cel Mare, ulterior devenit sfânt împreună cu mama sa Elena. Primul sinod a fost convocat pentru a combate erezia lui Arie. Acesta era unul ce susţinea că Iisus Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu, ci un învăţător, cu puteri supranaturale. Ipoteză nu foarte departe de ceea ce susţin în zilele de astăzi unii eretici, ecumenişti, new-age-işti, etc. Sf. Nicolae i-a dat o palmă lui Arie, atunci când acesta a spus erezii. Împăratul Constantin l-a trimis la închisoare pentru acest act violent, dar printr-o minune dumnezeiască, Sf. Nicolae a fost eliberat.

Arie avea un purtător de cuvânt foarte priceput, pe care l-a trimis să vorbească pentru cauza ariană. Sf. Nicolae însă a răspuns cu o minune şi a spus: „aceluia care grăieşte minciuni, să i se lege limba”, iar îndată vorbitorul lui Arie a amuţit şi, în scurt timp, a trecut de partea creştinilor.

Aşadar, Sf. Nicolae reprezintă un model pentru creştinii ortodocşi de astăzi, pentru a lua cu curaj cuvântul împotriva batjocoritorilor dreptei credinţe, care încearcă să convingă poporul de minciuni, aşa cum încearcă unii să o facă prin proiectul aşa-numit „Sf. Nicolae”, sau prin alterarea viziunii asupra ortodoxiei .

De asemenea, Sf. Nicolae mai este şi ocrotitorul marinarilor, datorită unei alte minuni săvârşite după moartea lui, când a slavat viaţa unor oameni care veneau pe mare să se închine moaştelor sale.

Aşadar, astăzi sărbătorim, prin Sf. Nicolae: dreapta judecată, generozitatea în milostenie, familia creştină şi lupta împotriva ereziilor.

Articol de Ştefan Alexandrescu

Copyright © Ştefan Alexandrescu, 2012

Acatistul Sf. Nicolae

Paraclisul sfântului Nicolae

Rugăciune către Sf. Nicolae

Altă rugăciune către Sf. Nicolae

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi articolul pe care l-am scris în 2013 cu ocazia aceleaiaşi sărbători: A şti să primeşti şi a şti să dăruieşti

şi acest articol: A avea şi a păstra
 şi secţiunea „Ortodoxie” pe Discerne

Aşteptările – otrava sufletului nostru

asteptariAşteptările ne otrăvesc sufletul mai mult ca orice altceva. Ne aduc numai frustrare, nemulţumire, neîmplinire, nefericire şi ne distrug viaţa şi relaţiile cu ceilalţi. Din păcate asta ni se întâmplă tuturor, pentru că aşteptările sunt idei limitative venite la pachet cu percepţia asupra realităţii şi cu mentalitatea şi se infiltrează în mintea noastră fără să ne dăm seama. Impulsul firesc este să ne aşteptăm ca ceilalţi să… – orice ţine de felul în care vedem noi lucrurile. În general mă aştept ca alţii să gândească, să vorbească şi să acţioneze în felul în care aş face-o eu, sau chiar mai bine. Cat timp ai aşteptări de la alţii, vei fi nefericit/ă.

Cei mai mulţi oameni în acest moment deja se revoltă: „Dar mi se pare normal să am anumite aşteptări”. Iar eu spun atât: cum te simţi când alţii au aşteptări de la tine? Cum te simţi sub presiunea aşteptărilor părinţilor, partenerului de viaţă, societăţii atunci când tu simţi să faci altfel? Când simţi să trăieşti cum îţi place ţie, după propriile reguli? Dacă nu ai curajul să recunoşti, îţi spun eu: simţi că e nedrept, că nu e normal ca tu să-ţi trăieşti viaţa după principiile, concepţiile, standardele sau regulile altcuiva decât ale tale. Şi ai mare dreptate. Nu poţi să-ţi bazezi viaţa pe aşteptările altora. Atunci ţi se pare normal şi sănătos ca tu să ai aşteptări de la copiii tăi, de la partenerul de viaţă, de la părinţi, colegi, colaboratori, etc.? De ce ar trebui cineva să-şi trăiască viaţa aşa cum crezi tu că e bine şi nu cum crede el că e bine? Fiecare ştie cel mai bine ce trebuie să facă cu viaţa lui.

A ne elibera de aşteptările altora, a ne dărui iarăşi nouă înşine – în asta constă puterea respectului de sine.” (Joan Didion)

De fapt, nu ţi se pare „normal să ai anumite aşteptări”. Ai fost învăţat că e normal, sau copiezi modelul în care ai fost crescut. Dacă părinţii tăi se aşteptau să urmezi aceeaşi carieră ca şi ei, poate că la rândul tău te aştepţi ca propriul tău copil să urmeze aceeaşi carieră ca şi tine. Iar asta înseamnă că îi îngrădeşti libertatea copilului tău. Tu nu te-ai născut să faci pe plac nimănui. Dar în acelaşi fel, nici copilul tău nu s-a născut să-ţi facă pe plac ţie, bunicilor lui sau altcuiva.

 

Situaţii concrete de aşteptări nejustificate

Aşteptările părinţilor de la copii. Nu aducem pe lume copii pentru noi, ci pentru ei. Copilul nu este dator părintelui pentru faptul că l-a născut şi crescut, pentru că aceasta este datoria morală şi legală a părintelui: să-i asigure cele necesare dezvoltării copilului. Iar părintele îi poartă de grija copilului din dragoste, nu „ca să aibă un sprijin la bătrâneţe” din partea copilului (ceea ce ar fi un gând egoist). Copilul/tânărul nu trebuie să se comporte conform (eventualelor) aşteptări ale părinţilor, ci conform cu felul în care simte el să-şi trăiască viaţa. Sigur că vorbim despre adolescenta şi mai târziu, în prima tinereţe.

Şi să nu confundăm aşteptările părinţilor de la copii cu încercarea de a le impune o disciplină. Disciplina este binevenită de la cele mai mici vârste şi trebuie ca părinţii să-şi înveţe copiii să fie disciplinaţi (să-şi adune singuri jucăriile, să nu murdărească pereţii, să se spele pe dinţi, etc.). Însă părinţii nu trebuie să aibă aşteptări egoiste de la copiii lor, cum ar fi aceea de a nu le strică imaginea în cercul de cunoştinţe prin lipsa de obedienţă, sau prin lipsa de rezultate maxime la şcoală. Există o diferenţă între a-ţi învăţa copiii să obţină rezultate maxime pentru ei înşişi, pentru a-şi asigura un loc fruntaş în clasă şi a avea aşteptări egoiste de la ei – să fie primii în clasă pentru imaginea ta socială. Varianta a doua este nesănătoasă. A fi un părinte bun înseamnă să nu ai aşteptări de la copilul tău şi să-l laşi să se dezvolte liber în ritmul lui şi în direcţia pe care i-o dictează instinctul. Ca părinte, trebuie doar să-l ghidezi şi să-l înveţi să discearnă între bine şi rău cât mai devreme, să ia decizii responsabil, fără să îi impui nimic.

Aşteptările copiilor de la părinţi. În copilărie nu avem alte modele decât cel al părinţilor, pe care îi zeificam şi credem că deţin adevărul absolut. La maturitate (25-30 de ani) vedem lucrurile mai aproape de adevăr, ne dăm seama şi de greşelile pe care le-au făcut părinţii în educaţia noastră şi avem tendinţa să-i învinovăţim pentru ce au greşit (deşi nimeni nu este perfect şi face greşeli neintenţionate). Unii tineri au aşteptări ca părinţii să le ofere mai multe bunuri materiale, posibilitatea să înveţe la şcoli mai scumpe, să fie capabili să-i îndrume prin jungla unor vremuri în schimbare, radical diferite de cele în care au trăit ei. Greşit. Părinţii trebuie să le ofere copiilor protecţie, adăpost, hrană, educaţie de bază şi un mediu sănătos şi propice în care să se dezvolte, să-i înveţe să trăiască responsabil şi cum să ia decizii; nu bunuri materiale pe care nu şi le permit. Au şanse mai mari copiii ai căror părinţi reuşesc să întrevadă oportunităţile şi direcţiile bune de dezvoltare din perioada de maturizare a copiilor lor, dar asta nu se întâmplă în multe cazuri, pentru că vremurile se schimbă rapid.

Aşteptările de la partenerul de cuplu. Acestea sunt o mare sursa de tensiune în cuplu. Nimănui nu îi place ca partenerul de viaţă să aibă aşteptări de la el/ea, dar toţi le avem. Nu îmi place ca partenerul meu să aibă aşteptări de la mine, dar eu am aşteptări de la el şi sufăr de câte ori el se comportă altfel decât mă aşteptam. Aşteptările de la partenerul de viaţă vin din nevoi de compensare sau de vindecare. Este greşeala mea să intru într-o relaţie pentru a-mi satisface aceste nevoi când ar trebui să intru într-o relaţie ca să ofer iubire pentru ceea ce este partenerul, nu pentru felul în care îmi satisface aşteptările (adică nevoile). Este problema mea că mă simt incomplet şi caut împlinire în alţi oameni în loc s-o caut în interiorul meu. Partenerul nu e responsabil să-mi satisfacă mie aşteptările, ci să trăiască alături de mine, să ne ţinem companie. Când eşti nemulţumit că partenerul nu se comportă conform aşteptărilor tale, cel care trebuie să se schimbe eşti tu.

Aşteptările de la colegi sau colaboratori. În mod similar, cei cu care lucrăm nu trebuie să ne ghicească gândurile şi cu atât mai puţin să se comporte cum ne aşteptăm noi. Fiecare înţelege în felul lui procesele, chiar dacă sunt comune cu ale mele, şi le pune în practică prin metodele proprii, care pot fi la fel de bune ca ale mele. Trebuie să învăţăm să folosim unicitatea fiecăruia, felul său de acţiune şi să facem echipe bazate pe complementaritate. Oamenii vin din medii diferite, au moduri de gândire diferite şi diversitatea poate fi constructivă în lipsa aşteptărilor şi în prezenţa acceptării, cooperării în scop comun şi valorificării plusurilor.

Aşteptările de la societate. În acest caz, totul este amplificat la scară şi mai mare, avem şi mai multă diversitate de percepţii, raţionamente, moduri de a acţiona, plus mentalităţi ale unor grupuri sociale. Aşteptările de la societate sunt nejustificate (trăiesc într-o societate care are mentalităţi depăşite, în care oamenii nu se ajută reciproc, etc.). Putem avea tot atâtea nemulţumiri, câte aşteptări inutile. Societatea este formată din oameni; şi eu formez societatea şi trebuie să fiu schimbarea pe care vreau s-o văd în lume. Pot eventual forma o comunitate care îmi împărtăşeşte viziunea şi cu care să creez ceva în loc să aştept ca societatea să fie sau să facă ceva.

 

De ce aşteptările ne otrăvesc sufletul

Aşteptările de la ceilalţi sunt aşteptările pe care le am de la mine, conştientizate sau nu, dar pe care nu am reuşit să le îndeplinesc. Aşteptările sunt proiecţiile mele asupra celuilalt şi de multe ori sunt mai mult decât am făcut eu însumi.

Aşteptările mele la alţii sunt în funcţie de cum văd eu lucrurile şi nu au de a face neapărat cu realitatea lor şi nici cu realitatea obiectivă. Filmul lor despre cum să-şi trăiască viaţa poate fi total diferit de filmul în care îi văd eu. Atunci voi trăi o dezamăgire, poate chiar o dramă. Celălalt nu a făcut ceea ce mă aşteptam, ce credeam că va face (iubitul nu mi-a oferit o floare de Ziua Îndrăgostiţilor, sau fiul meu a decis să trăiască în Australia). Cu cât mai mare este diferenţa dintre aşteptările mele şi acţiunile oamenilor, cu atât mai mult acele aşteptări mă vor întrista, dezamăgi, îmi vor otrăvi sufletul. Resentimentele pe care le simţim în astfel de momente ne pot îmbolnăvi din cauza stresului şi amărăciunii. Iar asta este pierderea noastră. Cât de dese sunt aceste evenimente? Ele se întâmplă zilnic şi ne deteriorează calitatea vieţii.

 

Ce putem face

Alternativa este să nu avem aşteptări. Pur şi simplu. Să luăm lucrurile aşa cum vin, să acceptăm realitatea şi deciziile celorlalţi. Iar ceea ce ne ajută este în primul rând înţelegerea faptului că dacă mie nu mi se pare normal ca alţii să aibă aşteptări de la mine, ci să-mi trăiesc viaţa în termenii mei, atunci nu este normal nici ca eu să am aşteptări de la alţii. Menirea omului în lume nu este să mulţumească pe altcineva, nici măcar pe părinţi, partener de viaţă, colaboratori. Iar în al doilea rând ne ajută corectitudinea şi respectul faţă de ceilalţi oameni: ei au dreptul să trăiască liberi viaţa aşa cum simt, fără ca altcineva să intervină sau să-i influenţeze.

Cum să renunţăm la aşteptările pe care le avem de la alţii

Avem nevoie de mai multă atenţie ca să detectăm aşteptările pe care le avem de la ceilalţi. Trebuie să fim atenţi la ce gânduri avem legate de alţi oameni şi să detectăm aşteptările pe care le avem de la fiecare dintre ei. Cu exerciţiu, în timp vom depista gândul înainte de a crea emoţia negativă. Apoi ne trebuie voinţa să eliminăm aşteptările, flexibilitate în gândire ca să înţelegem că e greşit să ai aşteptări, acceptarea realităţii şi a dreptului celuilalt de a trăi după propriile lui reguli, împăcarea cu faptul că există lucruri asupra cărora nu avem control şi nu depind de noi.

Exemple de oameni care şi-au redus aşteptările de la ceilalţi

Cele mai bune exemple reale sunt călugării şi sfinţii care practică împăcarea, acceptarea lucrurilor fără a opune rezistenţă. Noi nu suntem atât de puri ca şi ei, dar există exemple în viaţa reală de oameni care şi-au redus foarte mult aşteptările. Cum îi recunoşti? Sunt oamenii senini, mereu veseli, ce nu stau prea mult supăraţi, care au relaţii armonioase cu cei din jur pentru că au înţeles care sunt limitele în relaţiile interumane şi pentru că respectă libertatea altor oameni. Sunt empaticii, pentru că ei sunt primii care pot să se pună cu uşurinţă în pielea celuilalt, să vadă lumea prin ochii lui, să vadă realitatea din unghiul aceluia, iar în acest fel îl înţeleg la un nivel profund înainte de a-l judeca sau de a formula aşteptări la adresa lui.

Există şi situaţii în care aşteptările sunt bune?

Da. Aşteptările de la mine sunt bune, aşteptările de la alţii nu sunt bune, îmi otrăvesc sufletul, îmi aduc dezamăgire şi nefericire. De la mine trebuie să am aşteptări pentru a deveni tot mai bun în ceea ce sunt şi în ceea ce fac, pentru a mă autodepăşi şi a-mi creşte potenţialul. De la ceilalţi nu am dreptul să am aşteptări.

Zilnic cer de la mine şi de la corpul meu mai mult decât se poate aştepta cineva. Nu concurez cu nimeni altcineva, decât cu ceea ce sunt capabil să fac eu însumi.” (Michael Jordan)

Pericolul este să ai aşteptări nerealiste la tine. Dacă nu le vei îndeplini, rişti să intri în depresie, să-ţi scadă încrederea în tine. Când îţi setezi de exemplu un termen în care să faci ceva important, dacă intervine neprevăzutul şi nu reuşeşti, vei fi dezamăgit de tine însuţi, la fel cum eşti de alţii când ai aşteptări de la ei pe care aceştia nu le împlinesc. Doar că în cazul tău e mai periculos, pentru că emoţiile negative le vei îndrepta asupra ta, iar lipsa încrederii în tine şi ura de sine te pot chiar îmbolnăvi. Fii flexibil/ă şi în acest caz şi acceptă că sunt detalii în viaţa de zi cu zi ce nu se află sub controlul tău, dar o amânare nu e o tragedie, nici a o lua de la capăt. Iar data viitoare fixează-ţi aspeptari mai realiste şi acceptă-ţi cu bucurie eventualele greşeli. Sunt omeneşti şi chiar utile dacă înveţi rapid din ele.

Înţeleptul aşteaptă totul de la el însuşi, omul simplu aşteaptă totul de la ceilalţi.” (Confucius)

Nu-i mai învinovăţi pe oameni că te dezamăgesc, ci invinovateste-te pe tine pentru că aştepţi prea mult de la ei.

Lucrurile simple devin complicate când aştepţi prea multe.

Acţionează fără aşteptări.” (Lao Tzu)

Ceea ce îţi distruge cel mai tare viaţa este imaginea din mintea ta despre cum ar trebui să fie viaţa.

Prea multe dezamăgiri sunt semnul că ai prea multe aşteptări.

Sursa foto

Guest post de Alina Harnisfeger. Publicat iniţial aici. Copyright (C) Alina Harnisfeger, 5 aprilie 2015. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi blogul ei.

Ce ne spunem de fapt când ne criticăm aproapele „spre binele său”. Partea I. Copii şi părinţi.

Mitul respectului între generaţii

Dar fiecare generaţie e datoare să corespundă respectului, oarecum cultic, pe care i-l acordă generaţia ce-i urmează. În învăţăturile, pildele, îndemnurile, ce le transmite aceleia, trebuie să fie condusă de un acut sentiment de răspundere, nu numai pentru soarta acelei generaţii, ci şi pentru a tuturor celor ce îi vor urma. Trebuie să fie stăpânită de o infinită seriozitate în lucrarea şi cuvântul ei, căci tot ce face ea acum angajează soarta întregului viitor al neamului, este determinant, e decisiv pentru acel viitor. În faţa, în ochii copilului, părintele are să privească şirurile nesfîrşite ale generaţiilor viitoare şi să cugete că ceea ce pune în faţa lor, va înnobila sau va desfigura privirile tuturor acelor generaţii. De aceea va strecura cu grijă tot ce vrea să transmită în sufletul copilului, va comunica numai ceea ce-i verificat ca favorabil trăinciciei vieţii, prin experienţa de veacuri primită de la înaintaşi, va reţine cu neîncredere tot ce e simplă părere personală, judecată formată din spirit de contrazicere şi de etalare egocentrică, teorie confecţionată pentru justificarea unor pofte uşuratice, tot ce este produs al protecţiei vanitoase de originalitate.”

Dumitru Stăniloaie, Naţiune şi creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2004

articolul Creştinism şi tradiţie în viaţa naţională publicat în revista Luceafărul, I, nr. 2, 1941, p. 1

 

Astfel, părintele care vrea binele copilului ajuns adult cocoloşindu-l, sfătuindu-l să urmeze exemplul părintelui şi îngrijorându-se cu privire la fiecare mărunţiş de obstacol, supărându-se la fiecare semnal de neconformitate şi spunându-i ce şi cum ar trebui să facă transmite câteva din aceste lucruri de care, foarte probabil, nu este conştient. Seria mea de articole începută toamna aceasta, „De la aşteptare la realitate” nu-şi propune să înfiereze persoane, ci comportamente şi convingeri de care unii dintre noi ne ataşăm prea mult. Propun în acest articol foarte tranşant, să analizăm ce se află în profunzime, dincolo de limbajul de suprafaţă. De data aceasta, nu mai pornesc de la capcanele limbajului scris pentru a realiza un studiu de caz în analiza de metalimbaj. Nici nu intru în detalii pe marginea modelului piramidei nivelurilor neurologice, cu nivelurile de suprafaţă şi de profunzime. Din experienţa mea, observând interacţiunile între părinţii de 40-70 de ani cu copii lor de 10-40 de ani, îmi dau seama cât de profund înrădăcinate sunt asemenea idei (precum cele de mai jos) şi conştientizez că şi eu pot greşi, gândind similar.

 

 

Ce ne spun unii părinţi uneori printre cuvinte

Iată câteva din mesajele nocive pe care părinţii le trimit, fără să le verbalizeze neapărat astfel.

Tu nu eşti suficient de responsabil. Trebuie să-ţi spun eu ce ai de făcut.

Atâta vreme cât faci aşa cum îţi spun eu, suntem prieteni. Dacă nu, atunci ne supărăm.

Tu nu eşti în stare să ai grijă de tine. Lasă că te protejez eu. Contează pe mine, am să-ţi aduc aminte în fiecare zi că trebuie să-ţi iei medicamentele, să-ţi bei lăpticul şi să-ţi iei umbrela dacă plouă.

Mă prefac că te las să crezi că te consider adult. Uite, aici, ia o bombonică.

Nu te recunosc că ai crescut şi eşti un adult. Tu pentru mine eşti un copil mic şi nu trebuie să ieşi din cuvântul meu.

Câtă vreme te mai ajut cu nişte mâncare gătită, cu nişte provizii de la ţară sau cu nişte bănuţi, tu trebuie să faci cum zic eu, altfel rişti să cazi în iadul copiilor neruşinaţi şi nerecunoscători.

Eu te fac, eu te omor! Zi bodaprosti că nu te calc în picioare, cât eşti de mare!

Fă ceva, numai ia-mi grija asta de pe cap!

Vai, pui drag! Pleci din localitate? Dă-mi SMS, să ştiu că eşti bine, că nu te-a luat vântul, că-n ziua de azi se petrec nenorociri mari, uite, văd şi la televizor…

Poate dacă îţi tot aduc aminte de lucrurile astea, or să-ţi intre în cap mai bine!

Hai că te învăţ eu cum vine asta, tu taci din gură şi ascultă aicea…

Eu suport consecinţele dacă tu te îmbolnăveşti, pentru că tu nu câştigi suficient ca să te îngrijeşti în caz de boală.

Eu sunt mama/tatăl ta/tău, te iubesc şi eşti obligat/ă să mă iubeşti. Asta înseamnă tu taci, asculţi, nu mă contrazici şi faci cum îţi zic, că eu te învăţ numai de bine. Ne-am înţeles?

Nu te respect decât dacă te comporţi aşa cum trebuie!

Dacă nu eşti de acord cu mine înseamnă că nu mă iubeşti. Pic de recunoştinţă nu ai pentru mine! Cât am muncit eu la viaţa mea pentru tine şi uite cum mă răsplăteşti…

Dacă vrei ceva de la mine, atunci viaţa ta trebuie să arate exact aşa cum îţi zic eu.

Tu ştii cum am muncit eu la viaţa mea? Trântorule, cum îndrăzneşti să te odihneşti?

Cum îţi pasă ţie? Vreau să te văd că te dai de ceasul morţii să rezolvi asta! Tot la mine în cap se sparg toate!

Da’ de ce ţii totul în tine? De ce mi te ascunzi? Ce-am făcut eu ca să nu-mi spui prin ce treci?

Ai să vezi că se întâmplă aşa cum zic eu! Dacă nu faci cum zic eu, ai să ajungi nefericit, falit şi abandonat! Eu am mereu dreptate.

Nu cumva să îndrăzneştisă depăşeşti aşteptările mele, pentru că am să mă simt inferior ţie. Când nu te ridicai la înălţimea aşteptărilor, te mai păsuiam eu, dar dacă îmi depăşeşti aşteptările, asta n-am să ţi-o iert! Am să te critic până ajungi la nivelul meu!

Nu meriţi să fii fericit/ă până când nu eşti independent/ă financiar. Uite aici, ia un sac de cartofi!

Trebuie să fii pe picioarele tale (ca să mă ajuţi şi pe mine la bătrâneţe, să fie cine să-mi aducă o cană de apă).

 

 

 

Ce le spunem părinţilor noştri printre cuvinte

La rândul său, copilul adult care îşi lasă părintele să-i vrea binele, adică să-l bată la cap, să-l critice şi să-l corecteze la fiecare pas îi transmite acestuia următoarele mesaje subconştiente:

Eu nu valorez nimic decât dacă tu mă preţuieşti. Te rog nu te supăra pe mine, pentru că nu aş putea suporta asta. Fac tot ce vrei, doar să nu fii supărat/ă pe mine şi să mă iubeşti. Am să fiu aşa cum vrei tu!

Dacă tu crezi aşa, atunci nu mai contează ce cred eu sau alţii. Aşa trebuie să fie!

Dacă tu crezi că ce fac nu este suficient de valoros, am să fac altceva mai bun! A, tot nu e de ajuns? Am să muncesc şi mai mult, ai să fii mândru/ă de mine, ai să vezi! Tot nu e de ajuns? Dar am păr alb, mami/tati…

Este în regulă să îţi pasez responsabilitatea pentru viaţa mea, pentru ceea ce eu nu sunt în stare să gestionez suficient de bine.

De ce nu mi-ai adus aminte să plătesc întreţinerea/să-mi iau pastilele/să cumpăr fructe?

Chiar dacă nu sunt de acord cu tine, te las să vorbeşti, pentru că nu vreau să te superi pe mine că te contrazic.

Aşa este, ar trebui să fac cum zici tu, am să mă apuc chiar de luni/de luna viitoare/de la 1 ianuarie! Cum fac să-ţi explic că de fapt pur şi simplu nu am chef…

Uite, vezi? Ai tăcut. Vreau să cred că asta înseamnă că eşti de acord cu mine. Uite, zâmbeşti! Ce bine, probabil gândeşti ca mine! Nu mai trebuie să folosim cuvinte…

Te rog, nu mă întreba de lucruri despre care ştii că nu sunt aşa cum vrei tu. Nu-mi place să-mi ţii prelegeri şi nici nu vreau să te mint.

Ah, iartă-mă, credeam că ai terminat de vorbit. Întorc îndată privirea în pământ…

Dacă suport să mă baţi la cap şi să mă abuzezi psihologic prin criticile şi judecăţile tale, atunci sunt un fiu/o fiică bun/ă şi merit să fiu iubit/ă.

Mama/tata mă respectă, uite cât de politicos/oasă este cu mine! Şi câtă diplomaţie! Nu-mi mai reproşează pe faţă, face doar aluzii când şi când, de faţă cu ceilalţi.

Mama/tata mă protejează, nu mă vorbeşte rău când sunt de faţă cu ceilalţi, doar ci doar când eu nu sunt prezent/ă.

 

Citește întreaga serie „de la așteptare la realitate” din care face parte acest articol, ce reprezintă o continuare a acestor articole:

Datoriile principale ale părinţilor către copiii lor (9 septembrie 2015)

Lipsa de modele şi valori (23 septembrie 2015)

Cum să faci compot de mere sau cum puterea magică a aşteptărilor poate transforma realitatea – o reţetă originală (29 septembrie 2015)

Aceasta este o sămânţă. Din ea, va creşte un baobab care va trăi o mie de ani. Sau nu. (23 octombrie 2015)

Unde e butonul de restart pentru aşteptări? (31 octombrie 2015)

 

VA URMA

Ştefan Alexandrescu

consultant în dezvoltare personală şi profesională

autorul cărţilor  „Modelarea din NLP, o cale rapidă spre excelenţă” şi „Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală

coperta I