Arhive etichetă: ascultare

In cautarea ascultarii pierdute

Ce presupune ascultarea

Posibilitatea fiecarui om de a-si indeplini nevoile prin intermediul tehnologiei a ridicat urmatoarea minge la fileu: fiecare persoana care doreste sa se exprime are de infruntat o concurenta tot mai mare pentru o resursa tot mai indisponibila: atentia limitata a interlocutorului.

Una din functiile principale in ceea ce priveste ascultarea este validarea. Aceasta problema este foarte importanta in comunicarea organizationala, dar isi are radacinile in societate, asa ca o voi trata din aceasta perspectiva, cu mai multe exemple.

Citește în continuare In cautarea ascultarii pierdute

Anunțuri

Tacticile ascultării empatice

Tacticile ascultării empatice – adică vârful icebergului despre care scriam iniţial în articolul anterior, cuprind patru etape.

1. Imitarea conţinutului. Practic, repeţi cuvintele celuilalt. În lipsa unui caracter şi a unei relaţii integre, poate fi resimţită ca jignitoare şi oamenii reacţionează păstrând distanţă. Stephen Covey ne dă drept exemplu o conversaţie între un tată şi fiul lui, în fiecare din cele patru tactici ale ascultării.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Ce-ai spus? Crezi că şcoala e pentru fraieri?

2. Reformularea conţinutului. E ceva mai eficientă, însă limitată şi aceasta la comunicarea verbală, folosind raţiunea.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Nu mai vrei să te duci la şcoală!

3. Reflectarea sentimentelor. În acest caz nu acorzi atenţie la ceea ce spune, ci la ceea ce simte când vorbeşte.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Te simţi frustrat.

4. Reformularea conţinutului şi reflectarea sentimentelor. Înţelegi ambele componente ale comunicării: sentimentul – frustrarea, şi conţinutul – scoala.

Tăticule, asta e! Şcoala e pentru fraieri!

Te simţi frustrat în legătură cu şcoala.

Ceea ce se întâmplă când recurgi la tactica a patra a ascultării empatice, este pur şi simplu incredibil! Încercând cu sinceritate să-l înţelegi pe cel din faţa ta, reformulând conţinutul spuselor sale şi analizându-i sentimentele, îi “oferi aer psihologic”. Mai mult, îl ajuţi să-şi limpezească gândurile şi emoţiile. Pe măsură că îi creşte încrederea în dorinţa ta sinceră de a-l asculta şi înţelege, dispare bariera dintre ceea ce gândeşte şi ceea ce spune. Se produce o deschidere de la suflet la suflet, iar celălalt dă curs liber gândurilor şi sentimentelor cele mai intime şi mai vulnerabile.

Tată, asta e! Şcoala e pentru fraieri! ([Traducere din metalimbaj:] Vreau să stau de vorbă cu tine, să-ţi atrag atenţia.)

Te simţi frustrat cu privire la şcoală? ([Traducere din metalimbaj:] Chiar aşa! Asta simt!)

E inutilă! Îmi pierd timpul!

Simţi că nu te alegi cu nimic? ([Traducere din metalimbaj:] Stai să te gândeşti – chiar asta ai vrut să spui?)

Cam aşa. Nu învăţ nimic care să-mi fie de folos. De pildă, uită-te la Dan. A plecat de la şcoală şi repară maşini. Face o grămadă de bani. Practic, nu?

Crezi că Dan a avut o idee bună? (Mm…)

Ei bine, cred că într-un fel, da. Azi câştiga bine. Dar peste câţiva ani pariez că o să-şi dea palme.

Crezi că va simţi că a luat o hotărâre greşită?

Va fi silit să recunoască. Vreau să spun că dacă nu ai studii, n-ai cum să reuşeşti în lumea asta.

Studiile sunt importante…

Da! Dacă nu ai o diplomă şi dacă nu-ţi poţi lua un serviciu, nici merge la colegiu, ce se alege din tine? Trebuie să studiezi!

E important pentru viitor…

Da.

Ştii… Îmi pare rău. Dar n-o să-i spui mamei?

Nu vrei ca mama să afle singură.

Nu… Ba cred că poţi să-i spui. Oricum, odată şi odată tot o să afle. Tată! Am dat un test astăzi şi mi-au spus că sunt la nivel de clasa a patra. Eu care sunt la liceu!

Aceasta este metoda prin care ajungi la adevărata problemă care îl frământă pe om şi pe care nu ştia cum să ţi-o comunice, sau mai bine spus nu reuşea din cauză că reacţia ta îl bloca. Singura cale de a afla ce e în mintea unui om trece prin sufletul lui.

Copyright (C) Brian Solis. Licenţa CC-By ND 2.0
Copyright (C) Brian Solis. Licenţa CC-By 2.0

Este o diferenţă uriaşă când vrei să înţelegi cu tot dinadinsul. Sfaturile cele mai bine intenţionate din lume nu valorează nimic, dacă nu ne adresăm adevăratei probleme. Dar niciodată nu o vom afla dacă rămânem captivi în propria noastră autobiografie, în propriile noastre paradigme, dacă nu ne scoatem puţin ochelarii, să privim lumea şi dintr-o altă perspectivă. Pentru a afla adevărata problemă, este nevoie să sondăm în sufletul omului şi putem face asta doar dacă avem un Cont Afectiv suficient de mare la acel om. Încrederea deschide sufletele şi scoate la lumina adevăratele probleme, unindu-i astfel pe oameni.

Încercând mai întâi să înţeleagă, acest tată dintr-o posibilă tranzacţie, a creat un prilej de transformare. Nu s-a mulţumit cu nivelul superficial al comunicării (rezolvarea problemei), ci a dat ocazia transformării fiului său, dar şi relaţiei tată-fiu. A lăsat deoparte experienţa lui de viaţă, care i-ar fi dat impulsul de a-i spune/ordona fiului direct ce să facă. În schimb, a investit în Contul Afectiv şi i-a creat băiatului climatul propice pentru a-şi deschide sufletul puţin câte puţin, până la a spune adevărata lui frământare. Acum nu mai fac parte din tabere diferite, ci stau la aceeaşi masă rezolvând problema. Iar fiul, care altă dată ar fi evitat orice discuţie cu tatăl, a devenit receptiv la experienţa lui şi îi cere sfatul. Însă din clipa în care tatăl începe să-i dea sfaturi, acesta trebuie să fie foarte atent la reacţiile băiatului. Câtă vreme răspunsurile sunt logice, tatăl poate continua să întrebe, să sfătuiască. Îndată ce răspunsul trădează o emoţie, este nevoie din nou de ascultarea empatică şi tatăl trebuie să alunece iar spre sentimente.

În anumite situaţii, transformarea omului are loc fără sfaturi venite din afară. Deseori, când li se oferă ocazia de a se deschide, îşi clarifica singuri problemele şi găsesc soluţii pe parcurs. Alteori este nevoie de puncte de vedere suplimentare, ajutătoare.

Cheia este de a urmări cu toată sinceritatea interesul individului, de a-l asculta cu empatie şi de a-l lăsa să-şi contureze problemele şi soluţiile pas cu pas, în ritmul lui. Când oamenii sunt realmente în suferinţa şi-i asculţi cu dorinţa sinceră de a-i înţelege, vei fi uluit cât de repede se deschid. Abia aşteaptă să se destăinuie, mai cu seamă copiii, şi nu atât celor de o seamă cu ei, cât părinţilor. Şi o vor face, dacă simt că după aceea părinţii îi vor iubi la fel, fără a pune condiţii, fără a-i judeca sau a-i lua în râs. Dacă faci efortul de a înţelege fără ipocrizie sau intenţii rele, vei rămâne uimit de undele de caldă împărtăşire pe care le vei recepta de la o altă fiinţă umană.”

Stephen Covey

Avem nevoie de aceste tactici, dar ele nu sunt eficiente dacă nu pornesc de la dorinţa de a înţelege. Oamenii reacţionează invers dacă se simt manipulaţi. Când avem de a face cu persoane apropiate, este mai bine să le spunem ce avem de gând: „Am citit cartea aceea despre ascultarea empatică şi m-am gândit la relaţia dintre noi. Mi-am dat seama că nu ţi-am acordat atenţia cuvenită. Vreau să te ascult. Îmi vine greu. Mai calc în străchini, dar să şti că nu renunţ. Ţin mult la tine, crede-mă, şi vreau să te înţeleg. Poate că vrei să mă ajuţi şi tu.”. Dar încearcă asta doar dacă eşti sincer. Altfel, dacă omul îşi dă seama că nu îţi pasă de el şi că rămâne expus şi lezat, ăsta distruge relaţia dintre voi.

Una din relaţiile care are de obicei mare nevoie de acest gen de mărturisire a motivaţiilor, este cea de cuplu. Comunicarea cu partenerul de viaţă este de multe ori lăsată prada rutinei în baza experienţelor comune, la gândul că o anumită problemă se subînţelege. Ori în realitate nu este deloc aşa, din motiv că aceeaşi problemă este văzută diferit de fiecare om (avem lentile diferite, adică percepţii diferite: paiele din ochii celorlalţi au culori diferite pentru fiecare). În orice parteneriat, pentru a-l face să funcţioneze, trebuie să ne concentrăm pe valorificarea diferenţelor. Acelaşi lucru se aplică şi în cuplu, mai ales dacă partenerii au paradigme diferite – moduri diferite de a vedea lucrurile. Totul trebuie să înceapă cu efortul de a înţelege perspectiva celuilalt, a privi prin ochii lui şi a găsi împreună terenul comun şi soluţiile avantajoase pentru ambii parteneri.

Unii obiectează că ascultarea empatică cere prea mult timp. Poate că da, la început; dar mai târziu îl economiseşte. Ascultarea empatică creşte încrederea celui ascultat în ascultător. Acest tip foarte particular de ascultare întăreşte relaţiile dintre oameni. Oamenii vor să fie înţeleşi. Iar asta este valabil în căsnicie, la serviciu, între prieteni sau cu colaboratorii de orice fel.

Acesta este un articol din seria „De la aşteptare la realitate” pe blogul colectiv Discerne, încadrată la subcategoria „dezvoltare personală”. Dacă ţi-a plăcut, atunci îţi recomand şi lista retrospectivă.

Guest post de de Alina Harnisfeger Publicat iniţial aici la 7 noiembrie 2014 Copyright (C) Alina Harnisfeger, 2014. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi blogul ei.

Ascultarea empatică – o cheie a relaţiilor de calitate între oameni

Mă auzi, dar asculţi cu adevărat ce spun? Este o întrebare pe care fiecare om, atunci când vorbeşte, ar putea s-o adreseze – pe bună dreptate – celui cu care conversează. Puţini sunt oamenii mereu atenţi la ce înseamnă vorbele interlocutorilor lor, sau dornici să asculte şi să-l înţeleagă pe cel cu care vorbesc. De cele mai multe ori, nici nu îi privim în ochi pe partenerii noştri de discuţie, poate pentru că nu avem timp să stăm de vorbă, sau vrem să scurtăm expunerea sa, ne plictiseşte, ori nu credem că ar avea ceva interesant să ne spună, sau pur şi simplu credem că e mai important ce avem noi de spus.

Suntem înclinaţi în mod firesc să vrem inversul: noi să fim înţeleşi mai întâi. Mulţi nici nu ascultă cu intenţia de a înţelege; ascultă cu intenţia de a replica. Ori vorbesc, ori se pregătesc să vorbească. Conversaţiile noastre devin nişte monologuri colective. Nu înţelegem niciodată cu adevărat ce se întâmplă înăuntrul altei fiinţe umane.”

Stephen Covey

90% din conflictele dintre oameni sunt cauzate de o comunicare defectuoasă. De multe ori ascultătorul înţelege greşit, sau vorbitorul se exprimă incorect, ori are un ton deplasat, de care de obicei nu e conştient („Cum adică, am ţipat?! Nu am ţipat. Ţi se pare”). Dar, chiar şi atunci când vorbitorul nu comunica eficient, dacă cel care ascultă este foarte atent şi dornic să înţeleagă sensul cuvintelor spuse, el poate salva conversaţia.

Când vorbeşte altcineva, “ascultăm” de obicei pe unul dintre aceste patru nivele:

Putem pur şi simplu ignora interlocutorul, neascultându-l de fapt;

Putem să ne prefacem că îl ascultăm (“Da, da. Hm. Aşa, aşa.”);

Putem asculta selectiv, auzind doar fragmentar ce se spune;

Putem asculta cu atenţie, concentrându-ne energia pe cuvintele rostite.

Sunt foarte puţini cei care practică cel de-al cincilea nivel, forma cea mai elevată a ascultării, ascultarea empatică.

 

Ce este ascultarea empatică

Ascultarea empatică, în sensul american definit aici, este salvatoarea comunicării, şi prin asta, a calităţii relaţiilor interumane. Relaţiile dintre oameni sunt foarte complexe şi nu putem vorbi de o singură soluţie pentru îmbunătăţirea sau repararea lor. Însă ascultarea empatică este esenţială în cultivarea unor relaţii de calitate. Ea creează conexiune umană, apropiere, apreciere şi afecţiune. Când ascult pe cineva în mod empatic, atunci se simte respectat. Îi câştig treptat încrederea şi ajung chiar să-l pot influenţa, iar în acest fel, din postura de ascultător, am posibilitatea să schimb cursul discuţiei şi să o duc într-o zonă în care fiecare dintre noi să se simtă bine. Mai mult, dintr-o experienţă de acest fel, fiecare dintre participanţii la discuţie are de câştigat şi de învăţat. Dacă ajung în postura de a influenţa pe cineva, aş putea folosi acest lucru şi în sens negativ, aş putea să-l manipulez, însă asta riscă nu a construi, ci a distruge relaţia noastră.

Stephen Covey în cartea Cele 7 deprinderi ale oamenilor eficienţi, defineşte ascultarea empatică în felul următor:

<<Când vorbesc de ascultare empatică, vreau să definesc un mod de a asculta cu intenţia de a înţelege. Mai întâi a asculta, pentru a înţelege cu adevărat. Ascultarea empatică (de la empatie sau intropatie) pătrunde înăuntrul cadrului de referinţă al interlocutorului. Priviţi într-însul, priviţi lumea aşa cum o vede el, îi înţelegeţi paradigma, înţelegeţi ce simte. În esenţă, ascultarea empatică nu implică o atitudine aprobatoare din partea dumneavoastră; înseamnă o înţelegere cât mai deplină, cât mai profundă la nivel intelectual şi afectiv a interlocutorului dumneavoastră. Ascultarea empatică presupune mult mai mult decât a înregistra, a reflecta, sau chiar a înţelege cuvintele rostite. Experţii în comunicare susţin că, în realitate, numai 10 procente din comunicarea noastră se face prin cuvinte. Alte 30 de procente sunt reprezentate de sunete şi 60 de procente de limbajul corporal. Când ascultaţi empatic, ascultaţi cu urechile, dar de fapt ascultaţi şi cu ochii şi cu inima. Ascultaţi percepând sentimente, semnificaţii. Ascultaţi limbajul comportamental. Vă folosiţi şi emisfera dreaptă şi pe cea stângă. Percepeţi, simţiţi, intuiţi. Ascultarea empatică este o enormă depunere în Contul Afectiv, are un efect terapeutic şi vindecător, oferindu-i interlocutorului „ozon psihologic”>>

Cu cât ascultarea e mai profundă, cu atât ne oferă date mai corecte. În loc să ne proiectăm propria biografie, prin care să interpretăm gândurile, sentimentele şi acţiunile unei persoane, tratăm cu realitatea ei interioară, cu mintea şi cu sufletul ei. Ascultăm pentru că vrem să înţelegem. Vrem să primim mesaje din intimitatea unui suflet omenesc.

Ascultarea empatică este cheia pentru a câştiga încrederea unui om, cu condiţia ca acesta să nu o perceapă în acest fel, ci ca pe o preocupare sinceră de a-i înţelege nevoile la un nivel profund. Dacă eforturile tale sunt percepute de către cel pe care îl asculţi ca fiind manipulative şi interesate, efectul este invers: îi pierzi încrederea. Contul afectiv de care vorbeşte Stephen Covey este depozitul de încredere pe care îl ai la acea persoană şi care creşte de fiecare dată când creezi o conexiune pozitivă cu el, dovedindu-i loialitate, sau scade de fiecare dată când îi înşeli încrederea. Fiecare om are câte un cont afectiv deschis în sufletul oricărui om cu care are vreo interacţiune.

 

Cum ascultăm în mod normal

După ce ascultăm pe cineva vorbind, de obicei avem unul din următoarele 4 răspunsuri autobiografice, pe care le dăm spontan şi firesc:

Evaluăm: suntem sau nu de acord;

Examinăm: punem întrebări din perspectiva noastră subiectivă;

Sfătuim: dăm sfaturi pornind de la propria noastră experienţă;

Interpretăm: căutam să ne reprezentăm oamenii, să ne explicăm mobilele lor, comportamentul lor, bazându-ne pe propriile noastre motivaţii şi comportamente.

Aceste răspunsuri afectează relaţia dintre mine şi interlocutorul meu. Cum ar putea el/ea să se deschidă faţă de mine, când eu îl/o judec şi îl/o examinez înainte să apuce să explice ceva? A examina înseamnă a pune zeci de întrebări. E o conduită “autobiografică” inchizitivă, uneori invazivă, acaparatoare. Poate fi şi logică – dar limbajul logic e diferit de cel al sentimentelor şi emoţiilor. Poţi să pui zeci de întrebări pe zi şi să nu afli ce e cu adevărat important în viaţa celuilalt, dacă nu ştii să pui întrebările care contează. Întrebările cu care părinţii îşi hărţuiesc permanent copiii reprezintă unul din motivele care îi ţin departe de ei. Suntem atât de subjugaţi de acest fel de răspunsuri, încât o facem într-un mod cu totul inconştient.

 

Cum putem ajunge să ascultăm cu empatie

Prin exerciţiu. Unii sunt şocaţi când li se cere să exerseze situaţii de ascultare empatică. Îşi aud pentru prima dată, conştientizându-le, răspunsurile lor stereotipe. Pe măsură ce învaţă să-şi controleze felul obişnuit de a răspunde, şi să asculte cu empatie, observă rezultate spectaculoase în calitatea comunicării.

Niciodată nu veţi putea pătrunde în sufletul cuiva, nici vedea lumea aşa cum o vede, până nu sunteţi mânaţi de dorinţa sinceră de a-l înţelege, susţinuţi de fermitatea de caracter, de un Cont Afectiv substanţial şi de abilitatea de a asculta cu empatie.”

Stephen Covey

Pentru a asculta empatic un alt om, pentru a asculta şi a înţelege cu adevărat ce spune el, avem nevoie să ne schimbăm perspectivă din care privim lucrurile. Trebuie să mutăm lupa de la viaţa noastră, la a receptorului. Trebuie să nu mai trecem totul prin filtrul propriei noastre paradigme şi să nu ne mai citim autobiografia în vieţile celorlalţi („Ştiu ce simţi! Am trecut prin aceeaşi încercare. Cunosc situaţia. Stai să-ţi spun cum a fost”). Detaliile vieţii omului cu care vorbesc sunt altele decât cele ale vieţii mele. Dacă vreau cu adevărat să-l înţeleg şi să am o conversaţie la un nivel superior şi o conexiune profundă cu el, trebuie să văd lucrurile din perspectiva lui. Asta nu înseamnă să fiu neapărat de acord cu el, ci doar să-i înţeleg discursul, starea, motivaţiile, argumentele, atitudinea sau acţiunile.

Dacă reuşesc să-l înţeleg cu adevărat, chiar dacă nu sunt de acord cu el, chiar dacă nu aş alege niciodată să trăiesc la fel ca el, cel puţin voi fi capabil/ă să-l tratez cu mai mult respect şi să nu îl/o judec la fel ca în situaţia în care aş fi privit doar prin lentilele mele şi aş fi analizat în consecinţă.

După supravieţuirea fizică, nevoia cea mai imperioasă a fiinţei umane este supravieţuirea psihologică – a fi înţeles, a se putea afirma, a fi confirmat, a fi apreciat. Ascultând pe cineva cu empatie, îi oferiţi aer psihologic. După ce a fost satisfăcută această nevoie vitală, puteţi trece la rezolvarea problemei, la influenţarea ei. Această nevoie de aer psihologic este un element hotărâtor în comunicare, indiferent de domeniul vieţii.”

Stephen Covey

Când ascultăm empatic, ne expunem şi unor riscuri: acelea de a fi influenţaţi şi de a deveni vulnerabili. Pentru a exercita o influenţă asupra cuiva, trebuie să mă las influenţat. Am nevoie de stabilitate interioară pentru a face faţă cu tărie şi calm vulnerabilităţii la care mă expun. Dar asta înseamnă a asculta cu profundă participare şi a înţelege cu adevărat.

E drept că a încerca mai întâi să înţelegi, să pui un diagnostic înainte de a prescrie, e un lucru greu. E mult mai uşor, pentru moment, să dai cuiva o pereche de ochelari care ţi s-au potrivit în ultimii ani.”

Stephen Covey

Acesta este un articol din seria „De la aşteptare la realitate” pe blogul colectiv Discerne, încadrată la subcategoria „dezvoltare personală”. Dacă ţi-a plăcut, atunci îţi recomand şi lista retrospectivă.

Guest post de de Alina Harnisfeger. Publicat iniţial aici la 7 noiembrie 2014 Copyright (C) Alina Harnisfeger, 2014. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi blogul ei.

Ce ne spunem de fapt când ne criticăm aproapele „spre binele său”. Partea I. Copii şi părinţi.

Mitul respectului între generaţii

Dar fiecare generaţie e datoare să corespundă respectului, oarecum cultic, pe care i-l acordă generaţia ce-i urmează. În învăţăturile, pildele, îndemnurile, ce le transmite aceleia, trebuie să fie condusă de un acut sentiment de răspundere, nu numai pentru soarta acelei generaţii, ci şi pentru a tuturor celor ce îi vor urma. Trebuie să fie stăpânită de o infinită seriozitate în lucrarea şi cuvântul ei, căci tot ce face ea acum angajează soarta întregului viitor al neamului, este determinant, e decisiv pentru acel viitor. În faţa, în ochii copilului, părintele are să privească şirurile nesfîrşite ale generaţiilor viitoare şi să cugete că ceea ce pune în faţa lor, va înnobila sau va desfigura privirile tuturor acelor generaţii. De aceea va strecura cu grijă tot ce vrea să transmită în sufletul copilului, va comunica numai ceea ce-i verificat ca favorabil trăinciciei vieţii, prin experienţa de veacuri primită de la înaintaşi, va reţine cu neîncredere tot ce e simplă părere personală, judecată formată din spirit de contrazicere şi de etalare egocentrică, teorie confecţionată pentru justificarea unor pofte uşuratice, tot ce este produs al protecţiei vanitoase de originalitate.”

Dumitru Stăniloaie, Naţiune şi creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2004

articolul Creştinism şi tradiţie în viaţa naţională publicat în revista Luceafărul, I, nr. 2, 1941, p. 1

 

Astfel, părintele care vrea binele copilului ajuns adult cocoloşindu-l, sfătuindu-l să urmeze exemplul părintelui şi îngrijorându-se cu privire la fiecare mărunţiş de obstacol, supărându-se la fiecare semnal de neconformitate şi spunându-i ce şi cum ar trebui să facă transmite câteva din aceste lucruri de care, foarte probabil, nu este conştient. Seria mea de articole începută toamna aceasta, „De la aşteptare la realitate” nu-şi propune să înfiereze persoane, ci comportamente şi convingeri de care unii dintre noi ne ataşăm prea mult. Propun în acest articol foarte tranşant, să analizăm ce se află în profunzime, dincolo de limbajul de suprafaţă. De data aceasta, nu mai pornesc de la capcanele limbajului scris pentru a realiza un studiu de caz în analiza de metalimbaj. Nici nu intru în detalii pe marginea modelului piramidei nivelurilor neurologice, cu nivelurile de suprafaţă şi de profunzime. Din experienţa mea, observând interacţiunile între părinţii de 40-70 de ani cu copii lor de 10-40 de ani, îmi dau seama cât de profund înrădăcinate sunt asemenea idei (precum cele de mai jos) şi conştientizez că şi eu pot greşi, gândind similar.

 

 

Ce ne spun unii părinţi uneori printre cuvinte

Iată câteva din mesajele nocive pe care părinţii le trimit, fără să le verbalizeze neapărat astfel.

Tu nu eşti suficient de responsabil. Trebuie să-ţi spun eu ce ai de făcut.

Atâta vreme cât faci aşa cum îţi spun eu, suntem prieteni. Dacă nu, atunci ne supărăm.

Tu nu eşti în stare să ai grijă de tine. Lasă că te protejez eu. Contează pe mine, am să-ţi aduc aminte în fiecare zi că trebuie să-ţi iei medicamentele, să-ţi bei lăpticul şi să-ţi iei umbrela dacă plouă.

Mă prefac că te las să crezi că te consider adult. Uite, aici, ia o bombonică.

Nu te recunosc că ai crescut şi eşti un adult. Tu pentru mine eşti un copil mic şi nu trebuie să ieşi din cuvântul meu.

Câtă vreme te mai ajut cu nişte mâncare gătită, cu nişte provizii de la ţară sau cu nişte bănuţi, tu trebuie să faci cum zic eu, altfel rişti să cazi în iadul copiilor neruşinaţi şi nerecunoscători.

Eu te fac, eu te omor! Zi bodaprosti că nu te calc în picioare, cât eşti de mare!

Fă ceva, numai ia-mi grija asta de pe cap!

Vai, pui drag! Pleci din localitate? Dă-mi SMS, să ştiu că eşti bine, că nu te-a luat vântul, că-n ziua de azi se petrec nenorociri mari, uite, văd şi la televizor…

Poate dacă îţi tot aduc aminte de lucrurile astea, or să-ţi intre în cap mai bine!

Hai că te învăţ eu cum vine asta, tu taci din gură şi ascultă aicea…

Eu suport consecinţele dacă tu te îmbolnăveşti, pentru că tu nu câştigi suficient ca să te îngrijeşti în caz de boală.

Eu sunt mama/tatăl ta/tău, te iubesc şi eşti obligat/ă să mă iubeşti. Asta înseamnă tu taci, asculţi, nu mă contrazici şi faci cum îţi zic, că eu te învăţ numai de bine. Ne-am înţeles?

Nu te respect decât dacă te comporţi aşa cum trebuie!

Dacă nu eşti de acord cu mine înseamnă că nu mă iubeşti. Pic de recunoştinţă nu ai pentru mine! Cât am muncit eu la viaţa mea pentru tine şi uite cum mă răsplăteşti…

Dacă vrei ceva de la mine, atunci viaţa ta trebuie să arate exact aşa cum îţi zic eu.

Tu ştii cum am muncit eu la viaţa mea? Trântorule, cum îndrăzneşti să te odihneşti?

Cum îţi pasă ţie? Vreau să te văd că te dai de ceasul morţii să rezolvi asta! Tot la mine în cap se sparg toate!

Da’ de ce ţii totul în tine? De ce mi te ascunzi? Ce-am făcut eu ca să nu-mi spui prin ce treci?

Ai să vezi că se întâmplă aşa cum zic eu! Dacă nu faci cum zic eu, ai să ajungi nefericit, falit şi abandonat! Eu am mereu dreptate.

Nu cumva să îndrăzneştisă depăşeşti aşteptările mele, pentru că am să mă simt inferior ţie. Când nu te ridicai la înălţimea aşteptărilor, te mai păsuiam eu, dar dacă îmi depăşeşti aşteptările, asta n-am să ţi-o iert! Am să te critic până ajungi la nivelul meu!

Nu meriţi să fii fericit/ă până când nu eşti independent/ă financiar. Uite aici, ia un sac de cartofi!

Trebuie să fii pe picioarele tale (ca să mă ajuţi şi pe mine la bătrâneţe, să fie cine să-mi aducă o cană de apă).

 

 

 

Ce le spunem părinţilor noştri printre cuvinte

La rândul său, copilul adult care îşi lasă părintele să-i vrea binele, adică să-l bată la cap, să-l critice şi să-l corecteze la fiecare pas îi transmite acestuia următoarele mesaje subconştiente:

Eu nu valorez nimic decât dacă tu mă preţuieşti. Te rog nu te supăra pe mine, pentru că nu aş putea suporta asta. Fac tot ce vrei, doar să nu fii supărat/ă pe mine şi să mă iubeşti. Am să fiu aşa cum vrei tu!

Dacă tu crezi aşa, atunci nu mai contează ce cred eu sau alţii. Aşa trebuie să fie!

Dacă tu crezi că ce fac nu este suficient de valoros, am să fac altceva mai bun! A, tot nu e de ajuns? Am să muncesc şi mai mult, ai să fii mândru/ă de mine, ai să vezi! Tot nu e de ajuns? Dar am păr alb, mami/tati…

Este în regulă să îţi pasez responsabilitatea pentru viaţa mea, pentru ceea ce eu nu sunt în stare să gestionez suficient de bine.

De ce nu mi-ai adus aminte să plătesc întreţinerea/să-mi iau pastilele/să cumpăr fructe?

Chiar dacă nu sunt de acord cu tine, te las să vorbeşti, pentru că nu vreau să te superi pe mine că te contrazic.

Aşa este, ar trebui să fac cum zici tu, am să mă apuc chiar de luni/de luna viitoare/de la 1 ianuarie! Cum fac să-ţi explic că de fapt pur şi simplu nu am chef…

Uite, vezi? Ai tăcut. Vreau să cred că asta înseamnă că eşti de acord cu mine. Uite, zâmbeşti! Ce bine, probabil gândeşti ca mine! Nu mai trebuie să folosim cuvinte…

Te rog, nu mă întreba de lucruri despre care ştii că nu sunt aşa cum vrei tu. Nu-mi place să-mi ţii prelegeri şi nici nu vreau să te mint.

Ah, iartă-mă, credeam că ai terminat de vorbit. Întorc îndată privirea în pământ…

Dacă suport să mă baţi la cap şi să mă abuzezi psihologic prin criticile şi judecăţile tale, atunci sunt un fiu/o fiică bun/ă şi merit să fiu iubit/ă.

Mama/tata mă respectă, uite cât de politicos/oasă este cu mine! Şi câtă diplomaţie! Nu-mi mai reproşează pe faţă, face doar aluzii când şi când, de faţă cu ceilalţi.

Mama/tata mă protejează, nu mă vorbeşte rău când sunt de faţă cu ceilalţi, doar ci doar când eu nu sunt prezent/ă.

 

Citește întreaga serie „de la așteptare la realitate” din care face parte acest articol, ce reprezintă o continuare a acestor articole:

Datoriile principale ale părinţilor către copiii lor (9 septembrie 2015)

Lipsa de modele şi valori (23 septembrie 2015)

Cum să faci compot de mere sau cum puterea magică a aşteptărilor poate transforma realitatea – o reţetă originală (29 septembrie 2015)

Aceasta este o sămânţă. Din ea, va creşte un baobab care va trăi o mie de ani. Sau nu. (23 octombrie 2015)

Unde e butonul de restart pentru aşteptări? (31 octombrie 2015)

 

VA URMA

Ştefan Alexandrescu

consultant în dezvoltare personală şi profesională

autorul cărţilor  „Modelarea din NLP, o cale rapidă spre excelenţă” şi „Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală

coperta I

Cronica filmului Lumea e a mea (2015)

regia: Nicolae Constantin Tănase

scenariul: Raluca Mănescu

produs de Tudor Giurgiu, Radu Stancu

tragicomedie, producţie românească, lung-metraj (103 minute)

Lumea e a mea

Am mers la acest film cu inima strânsă, gândindu-mă la experienţa chinuitoare care a fost pentru mine un alt film produs de Tudor Giurgiu ca o investiţie în “tânărul cinematograf independent românesc”, Câinele japonez. Am avut surpriza extrem de plăcută să văd un film extraordinar de bine scris şi regizat, care m-a trimis cu gândul la capodopera Después de Lucía (2012, R: Michel Franco). Un adevărat document psihografic al societăţii contemporane, filmul ne pune în papucii Larisei, o tânără adolescentă, elevă la un liceu dintr-un oraş de litoral dornică să-şi înceapă viaţa sexuală cu un golănaş de cartier care suceşte gândurile fetelor.

Producţie independentă, fără bani de la CNC, cu un buget de 168.000 USD, filmul a fost făcut posibil de încrederea pe care doi tineri producători le-au acordat-o tinerilor absolvenţi UNATC. Câştigător al trofeului cel mare de la Festivalul Internaţional de Film Anonimul, această producţie mult-aşteptată a primit minute întregi de aplauze la sfârşitul proiecţiei de la cinema Studio, organizată în cadrul retrosepectivei festivalului internaţional de film “Anonimul”.

Regizorul debutant a avut-o drept asistent de regie pe autoarea scenariului, Raluca Mănescu. După 12 revizii de scenariu, au reuşit să aducă o viziune proaspătă şi matură asupra generaţiei de millennials şi să arate pe ecran nu doar cum vorbesc şi cum se comportă (ceea ce oricum ar fi dificil), ci şi cum gândesc şi ce simt, o premisă îndrăzneaţă şi riscantă din punctul de vedere al limbajului cinematografic, care din fericire le reuşeşte pe deplin.

Finalul filmului te pune pe gânduri tocmai datorită modului în care limbajul cinematografic este folosit, iar planul literal se îmbină cu planul inferenţial. Această generaţie neînţeleasă, uşor de judecat de ceilalţi (inclusiv de generaţia mea), trece prin vârtejuri emoţionale pe care nici ei nu ştiu cum să le exprime, ceea ce generează uşor conflicte. Tocmai genul de conflicte exterioare care se văd pe ecran şi duc acţiunea mai departe sunt de fapt reflecţia conflictelor interioare ale personajului principal.

Personajul este bine conturat, iar spectatorului ajunge să îi pese de această fetiţă îmbrăcată deşănţat, machiată strident şi care se crede centrul universului. Capcanele gândirii pozitive fără legătură cu realitatea sunt cele care până la urmă o îneacă pe Larisa (jucată de Ana Maria Guran) într-o mare de emoţii contradictorii. Filmul ilustrează un proces interior care cu uşurinţă poate să ducă la o boală psihică şi cu care, cu siguranţă, multe adolescente se vor identifica, dacă vor reuşi să ajungă să vadă filmul.

Filmul este cu atât mai amuzant cu cât spectatorul care îl vede are o anumită vârstă, maturitate, şi experienţă de viaţă. Naivităţile Larisei ar putea să pară drăgălaşe, dacă nu i-ar crea necazuri atât de mari. În cele din urmă însă, filmul se termină într-o cheie dramatică, ce îl pune pe spectatori pe gânduri.

Din nefericire însă, sunetul filmului lasă atât de mult de dorit, încât încercarea de a-l vedea fără subtitrare va produce un adânc disconfort şi îi va nemulţumi pe spectatorii care doresc să se concentreze pe mesajele profunde ale filmului.

Un film care merită adăugat ca o menţiune onorabilă în cartea mea de anul trecut, Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală pentru modul strălucit în care înfăţişează noua generaţie, cu problemele ei. Este un fel de „Deşteaptă-te române” pentru secolul al XXI-lea, cu un ton la fel de strident precum machiajul Larisei, ceea ce nu este deloc un defect, ci o adaptare a stilului la subiect.

Punctajul meu: 7/10

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi

Cultura ascultării la români

Trailer

Alte cronici: aici, aici, aici

Impresii ale regizorului aici.

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Copyright © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.