Arhive categorie: stima de sine

Criza de la 30 de ani – „jumătatea vieţii” – partea I

Motto:

Cărunteţea este semnul bătrâneţii, nu al înţelepciunii”

proverb evreiesc

Motivaţia din spatele aniversărilor

Pe 7 iunie 2015, data la care public acest articol, împlinesc 30 de ani. Tot pe 7 iunie 2015, este duminica tuturor sfinţilor – ceea ce înseamnă că dacă porţi un nume de sfânt, se cuvine să-ţi urez la mulţi ani! Pentru mine, e o zi cumva cam ciudată, pentru că marchează o schimbare importantă… de prefix la vârstă. scared tree

Nu cred în extratereştri, dar am fost întotdeauna fascinat cum ne-ar privi pe noi, oamenii, cineva venit de pe o altă planetă – să luăm de exemplu aniversările. Mie îmi place să aniversez. Să sărbătoresc cifre rotunde. Iată doar pe Discerne: peste 400.000 de vizualizări all-time, peste 500 de post-uri, peste 850 de abonaţi. Yeey! Cu toate că îmi place să sărbătoresc, mă gândesc cum ar privi un extraterestru rolul acestui obicei uman de a se concentra în jurul sincronizării unor cifre rotunde sau chiar a sosirii unei zile care are o anumită semnificaţie.

În tradiţia japoneză, spre exemplu, vârsta este o măsură a înţelepciunii şi a rolului atribuit în societate celui care ajunge la o anumită etapă a dezvoltării.

În tradiţia americană, aniversările centrate în jurul unor cifre rotunde sunt prilejuri pentru a reflecta asupra (im)perfecţiunii. Aşadar, o zi. O singură zi, pentru a ne aduce aminte de un eveniment important. Nu de alta, dar altfel s-ar putea să-l uităm. De aceea, aproape fiecare zi e câte o zi internaţională a ceva. Astăzi, e, de exemplu, ziua internaţională a mersului pe jos: trails day.

Desigur, multe lucruri mai importante s-au întâmplat în istorie într-o zi de 7 iunie decât naşterea mea: prima cruciadă (1099) soldată cu asediul Ierusalimului, Spania şi Portugalia şi-au împărţit Lumea Nouă (1494), Ludovic al XIV-lea a fost încoronat ca rege al Franţei (1654), SUA şi UK au renunţat oficial la comerţul cu sclavi (1862), se nasc Henri Coandă (1886), James Ivory (1928) şi Anna Kournikova (1981), mor Tudor Vladimirescu (1821), Jean Harlow (1937) şi Henry Miller (1980), Parlamentul Norvegiei dizolvă uniunea cu Suedia (1905), americanii câştigă bătălia de la Midway (1942), are loc bătălia din Ardeni pe coastele Normandiei (1944).

Totuşi, cumva, trebuie să recunosc că toate aceste lucruri sunt mult mai neimportante pentru mine comparativ cu faptul că 7 iunie e ziua mea. De fapt, ca să confirm teoria obsesiei pentru perfecţiune în preajma aniversărilor, când eram mic, mi-era ciudă că nu puteam să am şi eu aniversarea într-o zi precum 1 ianuarie sau 31 decembrie, ca să ştiu una şi bună – că atunci când se termină sau începe anul, se schimbă şi vârsta mea.

  

Cum arăta lumea acum 30 de ani?

Sunt mai sensibil la evenimentele care s-au întâmplat începând cu anul naşterii mele – nu de alta, dar le percep a fi contemporane cu mine – pentru mine, atunci a început lumea. Aşadar, ce se întâmpla în 1985? Iată 30 de idei care conturau Pământul acum 30 de ani.

  

Aşadar, ce înseamnă 30 de ani pentru mine?

Înseamnă că nu voi mai putea spune că „am-douăzeci-şi-ceva-de-ani”, pentru că voi avea mai mult de treizeci şi ceva. Aşadar, am în minte imaginea unei pânze albe, care ar trebui să fie perfect întinsă. Atâta doar că nu este. Pe acestă pânză, cântăresc mai mult anumite lucruri şi mai puţin altele.

Comentam cu o prietenă de-a mea din Belgia că eu am luat cumva lucrurile invers faţă de modelul societăţii contemporane: până la 30 de ani îţi construieşti o familie, o casă, ai o maşină, iar după această vârstă reuşeşti să te afirmi prin cărţi, seminarii, începi să apari la TV ca să discuţi despre subiecte importante.

Unul din beneficiile faptului că am luat-o invers este că eu nu voi întâmpina criza de la „40 de ani”, cunoscută drept „criza de la mijlocul vieţii”, caracterizată de obicei prin întrebările: „Cine sunt eu? Ce scop are viaţa mea? Încotro mă îndrept?”. Eu am început să-mi pun aceste întrebări înainte de a împlini 20 de ani. La 20 de ani deja aveam răspunsurile, iar pe la 21 începeam să-i sprijin pe alţii să-şi găsească răspunsurile. Aşa că am bifat rezolvarea unei probleme existenţiale majore destul de devreme.

În schimb, criza de la mijlocul vieţii mele se petrece acum: la 30 de ani. Nu de alta, dar dacă ar fi să o luăm statistic, nu mă pot aştepta să trăiesc mai mult de 60 de ani. Bărbaţii în România au o speranţă medie de viaţă de 68.69 ani. Aşadar, a poziţiona pentru un bărbat român jumătatea vieţii apare mai degrabă ca o halucinaţie putenică ori precum o iluzie a grandorii. Speranţă de viaţă de 68,69 ani este scăzută la rândul ei chiar mai puternic de mai mulţi factori combinaţi: nu am o alimentaţie prea sănătoasă, nu fac suficientă mişcare, trăiesc în urgenţă şi distress, etc. Unul din primele lucruri pe care le constată un om care nu are copii la criza de la mijlocul vieţii este că, dacă va avea copii, nu va reuşi să-i vadă ajungând până la vârsta pe care o are. Aşadar, la vârsta la care copilul meu ipotetic va atinge vârsta de 30 de ani, eu foarte probabil voi fi deja în mormânt. Sper că va avea răbdarea ca, citind ce am scris, să ajungă şi la acest articol. 🙂

Aşadar, se ridică pentru o persoană ca mine, care trebuie să fie un model în societate prin propriul exemplu, problema unui bilanţ critic. Ce-am realizat şi la ce am renunţat? Dacă mi-am ocupat timpul cu ceva, înseamnă că nu mi l-am ocupat cu altceva.

  

Spune-mi cu cine te compari ca să-ţi spun cine eşti

De obicei, atunci când ne comparăm cu alţii, tindem fie să subestimăm, fie să supraestimăm valoarea realizărilor proprii. Dar s-o luăm pe calea pesimistă, deoarece „capra vecinului e mai frumoasă”. În această situaţie, iluzia optică vine din tentaţia de a socoti că ce am realizat este mai puţin important odată atins obiectivul. Înclinăm să credem că ce avem deja face parte din peisaj. Ceea ce au fost cândva lucruri pentru care am luptat, după care am tânjit, pentru care am făcut sacrificii, acum se găsesc în viaţa noastră însoţite de o banalitate desăvârşită deoarece, desigur, suntem în căutarea unor alte viitoare banalităţi.

S-o luăm acum şi pe calea „optimistă” în care tânărul ajuns la o vârstă cu schimbare de prefix consideră că a realizat lucruri mai măreţe prin comparaţie cu cei de vârsta lui: cu siguranţă se va putea făli, mai discret sau mai evident, în faţa vreunei rude sau a vreunui cunoscut şi va putea fi luat drept cetăţean-model, astfel că viaţa lui nu va părea ca o derulare pe repede-înainte în care nimic nu se petrece.

Cred că fiecare dintre noi se raportează la anumite aşteptări, fie proprii, fie preluate de la alţii (părinţi, şcoală, media). Şi se pare că am rezumat în această paranteză rândul „vinovaţilor” executaţi într-un discurs tipic: „şi toţi aceia care ne-au spălat pe creier”, în veacul veacurilor, amin! Ei, nu e chiar aşa. Câteodată, neavând aşteptări proprii, e bine să mai luăm şi de la alţii, dar aşa, mai în prima parte a vieţii, cât să ne formăm propriile aşteptări. La urma urmei, o formulă simplă a stimei de sine e dată de ecuaţia rezultate supra aşteptări.

Uneori, stau şi mă-ntreb, de la atâta dezvoltare personală câtă am investit în mine, unde se văd rezultatele? Probabil că m-am obişnuit atât de mult cu ele, încât nu le mai văd valoarea – acestea au devenit „banalităţi” pentru mine.

Lucrurile în matematică sunt simple. Adesea, încercăm să aducem viaţa noastră la o asemenea precizie matematică, spre a fi mândri de perfecţiunea vieţii proprii. Nu că o asemenea abordare ar fi nemerituoasă – e chiar foarte benefică, atâta doar că mie nu mi-a spus nimic nou despre mine.

Fiind obişnuit să măsor tot felul de lucruri: obiective, timp, bani, servicii, produse şi, desigur, preferinţa mea deosebită, psihicul oamenilor, îmi dau seama că satisfacţia unei asemenea evaluări matematice ţine mai degrabă de resorturile emoţionale decât de cele raţionale.

  

Inteligenţă

Acum câteva luni, m-am lăsat examinat de un psiholog cu un test performant (MindMe). A reieşit, între altele, că am un IQ de 167.95 şi un EQ de 172.42 (ceea ce a fost o confirmare drăguţă a unui obiectiv pe care mi l-am propus acum mai mulţi ani). Am obţinut indicatori de performanţă foarte mari, dar nu excepţionali la:

  • inteligenţa verbală şi matematică,

  • claritatea raţionamentelor (judecată),

  • reacţia la stress,

  • la răbdare şi capacitate de concentrare,

  • afirmare,

  • optimism

  • curaj.

Trebuie să recunosc, până la geniu mai e încă mult, dar nu mi-am propus (încă) să fiu geniu, deci hai să zicem că „la mansardă” stau bine, sunt OK. În schimb, mărturisesc că mă „roade” un oarecare neajuns: faptul că nu mă pot socoti un intelectual. Nu am cultura pentru asta şi nici nu intenţionez prea repede să o dobândesc.

Dar, ca să fiu sincer, nu asta este ceea ce mă mulţumeşte. La urma urmei, profilul de mai sus conţine o serie de cerinţe de bun simţ pentru un trainer şi autor în dezvoltare profesională. Deci mă compar cu cine îmi propun să fiu.

VA URMA

Ştefan Alexandrescu,

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

Copyright © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Anunțuri

Articole despre stima de sine

În 2007, am publicat o serie de 13 articole despre stima de sine pe DaMaiDeparte.ro. Apoi, în 2011 am realizat şi susţinut o lucrare de dizertaţie pe subiectul măsurării stimei de sine. Niciunul din acestea nu se mai găseşte pe internet. În schimb, de-a lungul timpului, am publicat mai multe articole care ating subiectele acceptării şi stimei de sine.

  1. Portretul omului cu stimă de sine înaltă şi stabilă
  2. Vrei dezvoltare? Ieşi din zona de confort!
  3. Schimbarea durabilă, reală, e dificilă
  4. Stima de sine vs. Respectul de sine. Înţelege diferenţele! Publicat şi la Bianca Roxana Ionel.
  5. Un gând frumos dacă nu-ţi place slujba ta
  6. Imaginea caracterului, acum şi pe Facebook
  7. Piramida lui Maslow
  8. Acceptarea de sine de Angelina Maertens
  9. Acceptarea celorlalți de Angelina Maertens
  10. Acceptarea de sine, condiţie pentru stabilitatea stimei de sine
  11. Ce înseamnă încrederea
  12. Lista învingătorului
  13. Metatipuri
  14. Analiza grafologică
  15. Cele trei porţi scris de autor necunoscut
  16. The Psychometric Measurement of the Self-Esteem

Lectură plăcută!

Ştefan Alexandrescu,

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

Acceptarea de sine, condiţie pentru stabilitatea stimei de sine

 

Motto:

„Atunci când copiii sunt trataţi cu acceptare, dezvoltă acceptare de sine; atunci când sunt preţuiţi, ajung la concluzia că merită să fie iubiţi, şi dezvoltă stimă de sine.

Stephanie Martson

Nimeni nu este “mai egal” decat altii!

Fiecare om este diferit de ceilalti si priceput la ceva anume. O stimă de sine ridicata nu aduce nici un complex de inferioritate, nici un complex de superioritate, lucrurile sunt… exact asa cum ar trebui sa fie, adica OK!

In primul rand, fara sa se compare cu ceilalti, ci doar cu sine, si fara sa se autosaboteze prin convingeri limitatoare sau sa se invinuiasca pentru asteptari nerealiste sau lipsa de control asupra mediului exterior si a celorlalti, persoana cu stima de sine ridicata considera ca este in general multumit/a de sine. Da, este exact multumita. Nici prea-prea. Nici foarte-foarte. Nu simte nevoia sa demonstreze ceva, nu se agita pentru a avea, a face sau a fi mai mult sau mai bine, pur si simplu se accepta asa cum este, in intregime.

Un film relativ puţin cunoscut (dar care se poate găsi) a fost cel al regizorului Jonathan Demme, Beloved (1998). Este vorba despre viata unei familii de afro-americani, din care o parte sclavi, pe parcursul mai multor zeci de ani. La un moment dat, spre sfasitul filmului, are loc un dialog intre personajele jucate de Oprah Winfrey si Danny Glover, in care el ii spune ei ce a uitat sa invete in timp ce a trait: “sa-si iubeasca inima cea buna”. Adica sa se iubeasca si sa se accepte pe sine, asa cum este.

  

coperta originală britanică
coperta originală britanică

Femeia între 20-30 de ani

Unul dintre filmele care dupa parerea mea a ilustrat foarte bine intr-o anumita secventa ideea de iubire neconditionata mi s-a parut… da, nu foarte profund, Jurnalul lui Bridget Jones (regia Sharon Maguire, 2001). Pe parcursul filmului (si al cartii de Helen Fielding, care e mult mai savuroasa decat filmul!), in frenezia personajului magistral interpretat de actrita Renee Zellwegger, Bridget se preocupa foarte mult de lucrurile exterioare prin care sa para mai stapana pe sine, fara sa accepte in ea ceea ce de fapt nu voia sa recunoasca drept defecte, de fapt, lucruri care faceau parte din ea insasi.

 

La un moment dat, unul din barbatii din viata ei ii spune ca o iubeste asa cum este. Ea este nevoita sa se opreasca din aceasta frenezie si sa-si dea seama ca de fapt, problema nu era aceea ca nu reusea sa gaseasca pe cineva care sa o ajute sa fie altfel, mai aproape de anumite standarde şi aşteptări, ci problema era ca ceilalti ii dictau ce sa creada despre ea pentru ca nu erau dispusi sa o accepte.

Ca urmare, nici ea nu era dispusa sa se accepte. Dar, cu toate acestea, a fost cineva care a reusit sa perceapa ceea ce se intampla in sufletul ei si sa-i spuna ca o apreciaza pentru cine este.

  

Ce faci cu acceptarea?

In aceasta situatie, fiecare are om doua posibilitati.

1. Reneaga si mai mult acea parte din sine pe care nu o apreciaza si pe care incearca sa o schimbe, si astfel amana problema.

2. Se accepta pe sine, cu partile care convin sau nu si face schimbari pornind de la acceptarea problemei.

Acceptarea de sine nu înseamnă musai a rămâne la fel. Acceptarea de sine îţi permite să îţi dai seama ce doreşti să schimbi şi ce preferi să laşi aşa cum este.

Când cineva dezvoltă convingerea ca sunt suficiente lucruri de care merita sa fie mandra, ajunge la una din două: fie la o stimă de sine pozitivă sau la mândrie. Mândria la un moment dat seacă, pentru că nu este durabilă şi nu îi cere individului să se dezvolte. Stima de sine stabilă însă depinde de adevărata acceptare de sine, aceea care invită la dezvoltare.

Din acest punct de vedere, apropierea dintre orgoliu şi stabilitatea stimei de sine situeaza aceasta sub-dimensiune psihologica pe “muchie de cutit”. Sunt distincţii foarte fine intre narcisism, autopromovare si a fi mandru/ă pentru o anumita realizare. Mandria aceasta, în mod ideal, pentru o stimă de sine şi ridicată şi stabilă, se traieste in interior, nu e ceva care se spune lumii. Si nici nu e ceva de care sinele sa se cramponeze. Pentru ca este in general multumit de sine. Nemulţumirea este o gaură neagră. Cine nu se mulţumeşte cu ce are, nu se va mulţumi nici de-ar câştiga ce nu are.

Renee Zellwegger în rolul lui Bridget Jones
Renee Zellwegger în rolul lui Bridget Jones

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

  Acceptarea de sine (13 septembrie 2014)

Acceptarea celorlalți(25 septembrie 2014)

Cadrare şi aşteptări (20 august 2011)

Cum să ai parte de aşteptări? (24 august 2011)

 

Bibliografie:

Alexandrescu, Ştefan (2011), Măsurarea psihometrică a stimei de sine (dizertaţie), Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Bucureşti, rezumat la http://analyticvision.wordpress.com/2011/06/23/the-psychometric-measurement-of-self-esteem-by-stefan-alexandrescu/;

Baumeister, R. F.; Campbell, J. D.; Krueger, J.I.; Vohs, K.D (2003). Does high self esteem cause better performance, interpersonal success, happiness, or healthier lifestyles? in Psychological Science in The Public Interest, vol. 4, no.1, editat de Association for Psychological Science, Washington, D.C., USA;

Fielding, Helen (2006). Jurnalul lui Bridget Jones, Polirom, Bucureşti

Fielding, Helen (2006). Bridget Jones. La limita raţiunii. Polirom, Bucureşti

Martson, Stephanie. (n.d), When_children_are_treated_with_respect_they_conclude. (n.d.). Columbia World of Quotations. Retrieved June 20, 2014, from Dictionary.com website: http://quotes.dictionary.com/When_children_are_treated_with_respect_they_conclude

Ştefan Alexandrescu

consultant în dezvoltare personală

autor al unei cercetări despre stima de sine

Acceptarea celorlalți

articol de Angelina Maertens, guest author pe Discerne

Când mă gândesc la acceptarea celorlați încerc să privesc retrospectiv. Sigur că pot să-i accept pe ceilalți. Așa şi sună bine, nu? Cum aș fi percepută dacă nu i-aș accepta pe ceilalți?De ce nu i-aș accepta ? Ce m-ar împiedica ?

Voi fi sinceră în oferirea unui răspuns. Care ar fi problema mea cu oamenii? Indiferent că-i cunosc sau nu, îi accept pe toți. Teoretic, indiferent că-i cunosc sau nu, pot să-i accept pe ceilalți. Și chiar dacă nu i-aș accepta nu cred că m-ar întreba cineva ce părere am, pe cine aș accepta, pe cine nu și de ce aș face-o sau nu.

Dincolo de aceste interogații, prezența oamenilor îmi dă o stare de bine. Nu-mi place singurătatea și nici spațiile în care nu există oameni. Acesta ar fi principalul motiv pentru care nu mi-aș putea închipui vreodată viața singură, pe vreo insulă pustie, ruptă de lume, de civilizație.

Adesea ne este mai ușor să-i acceptăm pe ceilalți așa cum sunt, mai ales dacă nu manifestăm afectivitate față de ei. Ne dorim întotdeauna ce-i mai bun pentru cei pe care-i iubim: pe ei îi acceptăm mai greu, pentru că, dorindu-le bine,e vrem să îi schimbăm. Oare știm într-adevăr să alegem mai bine decât ei înșiși? Mă îndoiesc! Fiecare om își cunoaște foarte bine propriul corp şi propria minte. Fiecare dintre noi știe cât de mult poate da, cât poate rezista anumitor eforturi sau presiuni fizice ori psihice.

 

Copyright (C) Mickey** Licenţa CC-By 2.0 https://www.flickr.com/photos/emzee/189390888/
Copyright (C) Mickey** Licenţa CC-By 2.0 https://www.flickr.com/photos/emzee/189390888/

Suntem ființe libere și fiecare are dreptul de-a fi stăpânul propriei vieți. Bineînțeles că fiecare om este unic atât prin particularitățile fizice și psihice cât și prin modul în care își organizează activitatea. Deși aproape toţi au profesii: sunt medici, profesori, avocați etc, fiecare are propriu mod de-a aborda problemele, de-a oferi explicații și de a-și desfăsura activitatea. Un prieten, de exemplu, îmi explică despre modul său de-a-i accepta pe ceilalți: acceptatea celorlalți vine mai înâi pe baza unor criterii inconștiente și pe măsură ce fiecare se cunoaște pe sine mai bine, acele criterii devin conștiente.

Nu sunt în măsură să nu accept pe cineva și modul său de-a fi. Nu este treaba mea despre activitatea sau inactivitatea fiecăruia. Important este ca indiferent ce ar face, acțiunea fiecăruia să nu lezeze psihic și mai ales fizic activitatea și viața celorlalți. Uneori, chiar dacă ai argumente, e bine să-i lași fiecărui om dreptul de-a avea propriile convingeri. Vreau să cred că totul este de fapt mai simplu cu privire la acceptarea celorlalți.

Îi acceptăm pe ceilați de cele mai multe ori pentru că pur și simplu îi iubim așa cum sunt, mai mult decât potențialul lor și ceea ce ar putea să devină. În subconștientul nostru știm care este motivul pentru care îi acceptăm. Îi acceptăm tocmai pentru că nu sunt perfecți și totuşi, încă ne mințim că noi îi putem schimba. Că putem face din ceilalți modelele pe care ni le dorim. Și o dată ce i-am schimba, ne-am dori ulterior altă schimbare și tot așa până ar ajunge să-și piardă identitatea și să nu se mai cunoască pe ei înșiși. De fapt, cred că le acceptăm celorlalţi și le iubim tocmai aceste imperfecțiuni.

Recunosc, poate nu sunt neapărat de acord cu activitățile tuturor, dacă nu e cam mult spus – activitate – în anumite cazuri. Sigur că nu pot fi de acord cu: furtul, violența de orice fel sau cerșetoria, însa în aceste cazuri extreme deja se schimbă registrul. Nu mai poate fi vorba de acceptarea celorlalți ci vorbim deja de gradul delincvenței, de care, sistemul și oamenii avizați în domeniu știu cel mai bine să se ocupe. Dar aici se face o diferenţă fundamentală care multora scapă: nu trebuie să fii şi de acord cu cineva ca să-l accepţi. Acceptarea nu implică a da dreptate.

Nu știu cât de mult reușim să-i schimbăm pe ceilalţi. Nici nu știu dacă am fi mai fericiți transformându-i pe ceilalți în ceea ce vrem noi să fie. În cazul lor, sunt sigură că fericirea nu vine o dată cu regulile impuse de noi. Cred că important ar fi să-i acceptăm așa cum sunt ca oameni. Să vedem dincolo de imaginea lor fizică. Nu le putem vedea sufletul dar le observăm reacțiile și starea de spirit pe care-o aveau înainte și pe cea apărută ca urmare a regulilor noastre. Și atunci, vom ști ce avem de făcut.

Să ne permitem să fim subiectivi în acceptarea celor pe care-i iubim și sa-i lăsam așa cum sunt și cum i-am cunoscut!

În mediul înconjurător, totul este frumos și special tocmai prin naturalețea și imperfecțiunile specifice. Aceste defecte sunt uneori cele care dau toată unicitatea și valoarea. Fiecare dintre noi este în măsură să-i accepte sau nu pe ceilalți pe baza propriilor sentimente și a gradului de toleranță. Mă întreb și rămâne o întrebare deschisă și pentru voi: dacă nu-i putem accepta pe cei pe care-i iubim, oare doar noi înșine, ne suntem suficienți?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Acceptarea de sine 

Cadrare şi aşteptări

Cum să ai parte de aşteptări?

 

 

Copyright (C) Angelina Maertens, 2014

Articol editat şi publicat de Ştefan Alexandrescu

 

Acceptarea de sine

articol de Angelina Maertens, guest author pe Discerne

Acceptarea de sine…

Tot auzim fraza cu care ne-am obișnuit deja, acceptă-te așa cum ești! O frază simplă și frumoasă dar care poate ascunde mai multe abdicări din partea celui care trebuie să o și accepte.

Ne tot confruntăm cu acestă acceptare și mai ales cu sfaturile celor care ne-o tot transmit în speranța că ne ajută, cred ei. Păcat că este doar credința lor!

Întorcându-ne încă o dată le geniul eminescian, cred că E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune. Este vorba cam de aceeași situație însă, transpusă puțin, desigur. Nu este întotdeuna simplu să ne acceptăm așa cum suntem. Nu putem mereu să ne acceptăm sărăcia, de orice tip ar fi ea sau un anumit stil de viață. Nu putem accepta lipsa afecțiunii celorlalți, aspectul fizic pe care-l considerăm mai puțin plăcut, după cum, nu ne putem accepta nici condiția de muritori.

Există vreo soluție pentru toate aceste neajunsuri cu care ne confruntăm? Putem trece peste ele acceptându-le și acceptându-ne deopotrivă?

Când acceptarea sinelui este refuzată, ne confruntăm cu adevărate drame. Devenim de neînțeles pentru ceilalți și nu mai putem ieși din cercul al cărui contur ni l-am închis singuri. Care ar putea fi soluția? Există vreo soluție, mai ales atunci când cei dragi nu ne înțeleg și cred că toate aceste exagerări sunt doar în mintea noastră?

Ni se pot recomanda psihologi sau alte persoane avizate care să ne ajute în acest sens dar…le putem accepta sfaturile cu ușurință? Ne putem depăși condiția, spre a ne accepta așa cum suntem fără nici o altă intervenție din exterior?

Vreau să cred că da! Sunt oameni care se acceptă așa cum sunt, care nu vor și nu cer de la viață mai mult decât aceasta le poate da. Sunt fericiți? Poate nu întotdeauna dar, sunt mulțumiți și merg mai departe cu ce au.

Acceptarea de sine poate veni după ce a dus în spate secole de filosofie și nu în ultimul rând de simplitate și mai presus de orice, de umanitate. Cei care-și acceptă condiția sunt mulțumiți cu realitatea și viața lor. Au și ei problemele lor dar poate n-au nici timp nici cui să se plângă.

Cred că acceptarea de sine e o condiție pe care vrei să ți-o asumi sau nu. În cazul acceptării ei, dramele interioare dispar. Rămân însă problemele și dramele cotidiene.

În cazul neacceptării și nemulțumirii de sine, avem de-a face cu drame mai profunde, am spune noi, cei care ne considerăm neînțeleși. Nouă cu siguranță trebuie să ne fie cel mai greu. Oare, nu suntem cumva egoiști? Nu cerem cumva de la viață mai mult decât putem duce?

Putem fi nemulțumiți de noi înșine doar pentru că nu avem un serviciu care, e drept, atrage după sine lipsa banilor? Putem fi nemulțumiți doar pentru că nu avem casa ori mașina visurilor noastre? Avem dreptul să ne urâm condiția doar pentru că nu avem corpul de top-model deși facem eforturi în vederea obținerii siluetei perfecte?

Acum mă gândesc sincer (când există atâtea drame-n lume, despre care, vei crede poate că nu ne privesc și vezi Doamne fiecare cu drama lui) dacă nu cumva acceptarea de sine nu s-a transformat în ultimul timp mai ales într-un caraghioslâc fără margini? Ori, poate lipsa unei activități permanente sau a unei preocupări utile ne face să ne blamăm atât de mult acceptarea de sine?

În privința acceptării de sine ar mai fi multe de zis. Însă, consider că dacă avem colană vertebrală atât la propriu cât și la figurat, avem un loc unde să dormim, avem ceva să mâncăm și suntem apți de munca fizic și, slavă Domnului, avem tot ce înseamnă o bună condiție fizică nu avem motive reale să ne plângem. Eventual, putem schimba sau îmbunătăți ceea ce nu ne place la noi înșine.

Copyright (C) Angelina Maertens, 2014