Arhive categorie: metaprograme

Direcţia atenţiei în comunicarea interpersonală

 

  Nota autorului.

Acest articol este unul avansat despre măsurarea personalităţii în contextul organizaţional. Aici, fac referire la o serie de taxonomii care pot fi măsurate prin interviuri individuale şi care sunt destul de cunoscute în NLP (programarea neuro-lingvistică). Scopul articolului este să ofere subiect de discuţie pentru specialiştii care înţeleg psihometria şi care sunt familiarizaţi întrucâtva cu instrumentele de măsurare a metaprogramelor ca structuri contextuale ale personalităţii. În mod ideal, acest articol poate fi folosit ca bază pentru ipoteze de cercetare în HR.

Direcţia atenţiei este o trăsătură de lucru care are legătură cu menţinerea sau persistenţa motivaţiei în contextul profesional al slujbelor din corporaţii. Această trăsătură are un impact major în comunicarea interpersonală. În psihologie, preferinţa pentru „sine” din cadrul direcţiei atenţiei se numeşte alixitimie.

Cele 5 structuri ale personalităţii la care fac referire în acest articol sunt:

Direcţia atenţiei, numit şi canalul de comunicare în Figuring Out People (ediţia a II-a, 2005), de L. Michael Hall şi Bobby G. Bodenhamer

Stilul vorbirii: inferenţial/literal

Stilul ascultării: inferenţial/literal

Direcţia logicii: inducţie, deducţie, abducţie

Rule Structure/Structura regulilor

  

Categoriile direcţiei atenţiei

Există un metaprogram în clasicul LAB profile şi în iWAM care se numeşte „direcţia atenţiei”. Mai multe comparaţii între LAB Profile şi iWAM aici. Scurtă prezentare a categoriilor LAB Profile aici.

Următoarea descriere este de aici.

Direcţia atenţiei.

Măsura în care o persoană poate să perceapă şi să răspundă în mod automat la limbajul trupului şi la tonul vocii altor persoane.

Sine

Sortarea după preferinţa „sine” acoperă 7 % din populaţie. Acest filtru experimentează un gol între a primi un stimul şi a răspunde la el. Persoanele care manifestă această preferinţă au dificultăţi în rapport, nu observă limbajul trupului şi limbajul paraverbal al altor persoane, în schimb îi convinge conţinutul a ceea ce le spun oamenii.

Pentru că au o expresivitate facială redusă sau inexistentă şi o invarianţă a vocii, ei găsesc adesea comunicarea interpersonală ca dificilă. Acest tipar nu este potrivit în contextul servirii clienţilor, în schimb pentru contextul în care se cere expertiză tehnică, produce rezultate bune.

Alţii/Ceilalţi

Sortarea după preferinţa „alţii/ceilalţi” acoperă 93 % din populaţie. Ei primesc răspunsuri conştient şi subconştient de la ceilalţi şi se pricep bine să creeze şi să menţină rapportul. Limabjul trupului lor este animat şi răspund atât la conţinut, cât şi la aspectele non-verbale.”

  

Cadranul stilurilor de ascultare şi vorbire

Mă întreb care este legătura dintre filtrul „direcţia atenţiei” şi stilul de vorbire/ascultare literală/inferenţială. Teoria mea este cea descrisă în graficul următor.

Romana atentie

O altă manieră de a descrie direcţia atenţiei ar fi structura regulii elicitată pe chunking lateral:

My/My adică regulile mele pentru mine şi regulile mele pentru tine descrie o persoană care poate percepe metaforele şi se aşteaptă ca ceilalţi să o înţeleagă (cadranul 3 din grafic).

My/Your implică ceea ce se observă în cadranul nr. 4.

Am să dau exemple din serii TV cunoscute pentru fiecare din cele 4 cadrane.

De exemplu, un bun vorbitor inferenţial şi ascultător literal (1) ar fi o persoană care vorbeşte bine în metafore, face apropo-uri, este expresivă non-verbal, dar nu percepe mesajele subtile ale altora. Un asemenea exemplu ar fi, din câte îmi amintesc, Al din Quantum Leap/Capcana Timpului.

Un bun vorbitor literal şi ascultător literal (2) nu poate să perceapă sau să transmită metafore, mesaje non-verbale sau alte forme de comunicare ce nu exprimă clar înţelesul. Un asemenea exemplu ar fi Data din Star Trek: The Next Generation.

Un bun vorbitor inferenţial şi ascultător inferenţial (3) ar fi cineva care poate percepe mesajele subtil şi poate controla sările mentale exprimate şi percepute. Un asemenea exemplu este Sydney Bristow, personajul principal din Alias.

Un bun vorbitor literal şi ascultător inferenţial (4) nu ar exprima prea multă emoţie în afara sa şi nu ar fi în stare să recepţioneze semnalele pe care ceilalţi le folosesc ca un indicator al străii lor. Un asemenea exemplu este Chloe, din sezoanele 3-9 ale serialului 24.

  

Comparaţia între instrumente psihometrice de evaluare a resurselor umane bazate pe metaprograme.

Aici am făcut o scurtă prezentare a acestor instrumente. Corespondenţa metaprogramelor în varii instrumente de diagnoză organizaţională aici.

Metaprogramul „communication sort” elicitat de iWAM seamănă cu direcţia atenţiei din LAB Profile şi se referă la comunicarea afectivă vs. Neutră. Identity Compass nu elicitează acest metaprogram, dar elicitează o preferinţă de gândire care nu este menţionată în Figuring Out People (ediţia a II-a, 2005), de L. Michael Hall şi Bobby G. Bodenhamer ca metaprogram.

  

Ipoteză de cercetare

O întrebare importantă este dacă această preferinţă de gândire este potrivită pentru a fi considerată drept metaprogram, luând în considerare că metaprogramele (după definiţia mea, confirmată de un trainer principal în LAB Profile) sunt cărămizi fundamentale indivizibile ale personalităţii, mecanisme inconştiente de filtrare prin care creierul uman şterge, distorsionează şi/sau generalizează informaţiile, procesând o hartă a percepţiilor fiecăruia asupra realităţii. Acestea descriu reacţii (atitudini şi comportamente) manifestate verbal şi non-verbal de către indivizi în anumite contexte extrem de specifice.

Marea contribuţie a programării neuro-lingvistice în studiul personalităţii, după părerea mea, este contextualizarea şi rafinarea trăsăturilor fine de personalitate care, combinate, formează metatipuri, aşa cum sunt distincţiile MBTI, distincţiile VALS II, ipostazele de comunicare Satir (Satir Communication Stances), poziţiile Disney, etc.

Considerând argumentele pe care le-am prezentat, am o întrebare pe care doresc să o lansez în discuţie cititorilor avizaţi ai acestui articol:

Credeţi că direcţia atenţiei este un metaprogram, sau mai degrabă un metatip rezultat din combinaţia a două alte metaprograme diferite?

Traducere a articolului „Attention Direction de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Analytic Vision la 16 iulie 2011. Reprodus de aici. Copyright text © Ştefan Alexandrescu 2011 pentru versiunea în limba engleză. Copyright text © Ştefan Alexandrescu, 2015, pentru versiunea în limba română. Copyright imagine © Andreea Călăraşu, 2015

Anunțuri

Răspunsul la stres

Am mai scris despre metaprograme, găsiţi o listă a articolelor publicate pe acest subiect aici.

Am mai scris despre stres aici.

Bine v-am găsit. Aş vrea să nuanţez subiectul pe marginea stresului într-o direcţie mai aplicativă şi cu ocazia aceasta vă propun un subiect despre care am mai scris: INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ.

Există 2 răspunsuri diametral opuse în ceea ce priveşte stresul, care pot fi evaluate printr-o întrebare pusa fata în faţă.

„Povesteşte-mi te rog despre o situaţie stresantă în contextul X”.

Dacă interlocutorul începe să ia aer, să transpire, se blochează, ş.a.m.d., însemnă că are un răspuns emoţional la stres, iar în momentul în care va apărea o situaţie dificilă, se va lăsa afectată în mod direct de acesta, în cazuri extreme enervându-se sau intrând în panică. Aceasta este perspectiva asociată.

Dacă interlocutorul, dimpotrivă, povesteşte foarte calm şi detaşat, prezentând aspecte într-o manieră succinta, raţională, fără să transpară emoţie sau îngândurare, atunci răspunsul va fi unul raţional la stres. Înseamnă că persoană este pregătită să suporte anumite situaţii stresante cu bine. Acest răspuns la stres ilustrează o perspectivă dizasociata, sau disociata (dizasociere=perspectiva observatorului; disociere=a face separaţie conceptuala şi reacţională intre mai mulţi stimuli care acţionează simultan).

S-a cercetat în SUA ce se întâmplă în momentul producerii anxietăţii şi s-a observat că activitatea creierului rămâne blocată numai pe o singură emisfera pe care o foloseşte. Pentru a obliga creierul să folosească ambele emisfere pentru a ieşi din blocaj, plimbaţi un obiect din mâna dreaptă în mâna stângă de mai multe ori. Poate părea banal, dar funcţionează.

Însă există şi o cale de mijloc în această privinţă, un fel de „cale regală”. Această cale se numeşte „choice” – este chiar termenul de specialitate, care desemnează abilitatea de a pendula între un răspuns raţional şi unul emoţional la stres. Aceasta presupune abilitatea de a controla emoţiile într-o manieră care să ţină cont de mediul exterior. Punctez această idee a mediului, mai ales în contextul piramidei nivelurilor neurologice concepută de cercetătorul american Robert Dilts.

M-am gândit la câteva exemple pe care le-aş da şi de aceea am ales 2 filme, mai ales pe care puteţi să le vedeţi şi voi pentru a înţelege mai bine ce scriu. 2 filme care prezintă în câteva scene reprezentative cele 3 tipuri de răspunsuri  la stres.

Twister (1996, R Jan De Bont)

trailerul oficial

Un film-catastrofa despre un grup de cercetători care urmăresc tornadele pentru a le studia mai bine şi pentru a plasa în interiorul uneia un mecanism care să ajute la înţelegerea şi prevenirea acestor fenomene.  În scena de mai jos, doi dintre aceşti cercetători „fug” de o tornadă, evitând să cadă pradă acesteia. Răspunsul lor variază între cel emoţional şi cel raţional, demonstrând un bun echilibru – exact ce spuneam mai devreme: choice. De fapt, Bill (Bill Paxton) are un răspuns la stress 100% rațional, Jo (Helen Hunt) are are un răspuns choice (alegere) iar Melissa (Jamie Gertz), femeia din ultimele secunde ale scenei de mai jos are un răspuns 100% emoțional. Un bun exemplu de ilustrare a tuturor celor 3. 

scena primei tornade

De ce? Răspunsul organismului la stres este unul care chiar în absenţa unei „alarme” de genul răspunsului emoţional se manifestă. Am publicat un articol cu rezultate ale unor cercetări privind efectele pe care le poate avea stresul. Astfel, se pune întrebarea prin analogie: atunci când se aprinde butonul roşu care te anunţa că nu mai ai benzină la automobil, bagi şurubelniţa în el sau te hotărăşti să pui benzină?

The Peacemaker (1997, R Mimi Leder)

trailer oficial

Pacificatorul este un film de suspans despre furtul unor arme de distrugere în masă care sunt planificate a fi folosite de un grup de extremişti impotriva SUA. Cele două personaje principale au două răspunsuri diametral opuse la stres, lucru care se observa mai ales în scena confruntării după urmărirea în mașini, pe străzile din Viena (pe care o puteţi vedea mai jos, are 3 minute şi în scena finală.

George Clooney joacă tipul de rol al cowboy-ului dur, care păstrează controlul asupra fiecărei situaţii, iar Nicole Kidman joacă rolul unei femei scoase din biroul comod pentru a lua în termeni de secunde decizii de viaţă şi moarte care pot influenţa soarta a milioane de oameni. Ce mi s-a părut interesant şi inteligent în acest film a fost modul în care este conturată din punct de vedere psihologic evoluţia personajului feminin. Urmărind scenele, puteţi să vă faceţi o idee şi asupra importanţei filtrului raţional la stres şi a potenţialului distructiv pe care îl are filtrul emoţional, dacă este folosit într-o manieră nepotrivită. Dacă tot este să folosim metaforă cu alarma, nimănui nu prea îi convine o alarmă care de declanşează prea des sau la stimuli nepotriviţi. La fel este şi cu fricile. Sunt unele folositoare, care ne păzesc de pericole reale şi altele care sunt imaginare, anxietăţi şi fobii.

Scena pieţei din Viena

Acest răspuns la stres poate părea neimportant, dar adevărul este că răspunsul la întrebarea: „unde este controlul emoţiilor tale? La tine sau în exterior?” poate avea efect extremd e importante mai ales în termenul relaţiilor interumane, iar un context uşor de exemplificat în acest sens este cel de cuplu. În momentul în care 2 persoane au un răspuns emoţional la stres, care se concentrează pe poziţii diferite şi îşi „apasă unul altuia butoanele”, ceea ce ia naştere este un conflict de toată „frumuseţea”.

O cale de mijloc (dar nu întotdeauna potrivită – cum de altfel nu există un răspuns la stres universal potrivit în orice context) este cea a controlului emoţiilor: „ce aleg acum? Aleg să mă enervez sau aleg să tratez situaţia raţional?”. Din propria mea experienţă şi din ce am observat la clienţi şi apropiaţi, cred că răspunsul la stres la alegere este una din cheile flexibilităţii comportamentale şi ceea ce determina succesul în domenii precum negocierea, persuasiunea sau actoria.

În mediul organizaţional cu siguranţă vei dori să lucrezi cu oameni care au un răspuns raţional la stres!

Ori această presupune o anumită doză de (auto)control emoţional, care nu are cum să existe decât prin învăţare. Acum că am stabilit importanta controlului emoţional, vă invit să meditaţi pe tema:

„Am parte de control emoţional? Dacă da, cum îl obţin? Dacă nu, cum îl obţin?”.

Vă recomand să citiţi şi acest articol scris de Andy Szekely despre diferenţa între eustress şi distress.

În acest decembrie se negociază viitorul tău!

Între aprilie 2011-decembrie 2012, am lucrat intensiv la un proiect care s-a născut, în forma sa incipientă, încă din 2005: o carte profesionistă despre tehnici de persuasiune în negocierea pentru afaceri. Proiectul editorial se intitulează Căile persuasiunii în negociere şi va apărea chiar în acest decembrie. Stai pe-aproape, urmăreşte blogul, pentru că am să te anunţ unde şi când o voi lansa!

  

Despre ce este vorba?

Sunt unele cărţi care îţi deschid ochii şi te învaţă cum funcţionează minţile oamenilor. Ceea ce învăţăm din acestea are potenţialul de a ne schimba viaţa. Am scris această carte cu gândul la cartea pe care mi-aş fi dorit să o citesc (dar nu am găsit-o), ca profesionist în formare, acum 10 ani, pentru a înţelege cum să conving clienţii şi să-mi vând ideile.

Căile persuasiunii în negociere se doreşte a fi un ghid practic pentru a face un pas înainte în viitorul unei cariere de negociator. Cei care doresc să lucreze în vânzări, contracte, marketing, relaţii publice, politică vor găsi în această carte o incursiune minuţioasă, peste nivelul teoriilor familiare tuturor. În acelaşi timp, este o carte ce este uşor de înţeles chiar şi pentru un nespecialist. Este concepută încât oricare cititor să aibă ce învăţa din ea.

Îmi doresc ca acest ghid să ajungă nelipsit de pe biroul şi din biblioteca oricărui tânăr în curs de specializare şi îi salut cu entuziasm pe toţi cei care, în căutările lor, au ajuns la acest volum. Fie ca strategia cuprinsă în el să vă inspire, aşa cum şi eu am fost inspirat de mentorul meu în negociere: Ştefan Prutianu, căruia cu recunoştinţă şi plecăciune îi dedic această carte.

Coperta Caile persuasiunii 3 dec 2012

Am căutat să ilustrez principiile de negociere formulându-le ca pe nişte legi psihologice şi adăugând un strop de programare neuro-lingvistică/neuro-linguistic programming (NLP). Şi, cum întotdeauna am căutat mai degrabă acoperişul ştiinţific al psihologiei decât mirajul eclectic al NLP, mi-am propus demontez psihologic negocierea pentru a afla cum funcţionează ea, pe înţelesul tuturor, dincolo de tot ce s-a scris până acum.

  

Cui se adresează?

Scriu în special pentru tine, liberul-profesionist, antreprenorul sau tânărul/a cu 1-2 ani de experienţă în comunicare, vânzări şi negociere, pentru că doreşti să îţi consolidezi/îmbunătăţeşti experienţa cu nişte strategii concrete. Şi, desigur pentru compania în/pentru care (îţi propui să) lucrezi.

Scriu şi pentru tine, studentul care ai învăţat deja negocierea vreo doi ani; pentru tine, cel/cea interesat/ă să înceapă să aplice, în carieră şi în viaţa personală, persuasiunea şi negocierea într-o manieră profesionistă. Prin excelenţă, cei mai interesaţi ar fi cei care se specializează în afaceri, finanţe, relaţii internaţionale, ştiinţe politice, jurnalism bănci, comunicare, psihologie şi lingvistică. Dacă te regăseşti, această carte este pentru tine!

Apoi, poate cel mai important, scriu şi pentru tine, cel sau cea care nu ai mai citit până acum o carte despre comunicare. Acest ghid este un bun punct de pornire dacă doreşti să ai o comunicare mai eficientă cu ceilalţi, să fii mai convingător/oare şi să te cunoşti mai bine.

  

 

Ce conţine cartea?

Structura tripartită a conţinutului cărţii (6 capitole teorie, 6 capitole strategie şi 6 capitole tehnici şi tactici practice) reia invitaţia lui Eleanor Roosvelt: „Faceţi ce puteţi, acolo unde sunteţi, cu ceea ce aveţi”.

Pentru a citi şi a înţelege această carte, pasiunea şi interesul pentru psihologie şi comunicare nu este de ajuns. Căile persuasiunii în negociere te pune la lucru. Te trimite să aplici, să verifici, să studiezi ce au mai scris alţii şi să îţi dezvolţi propriile strategii. Chiar dacă citeşti cartea în metrou/autobuz/tren/avion sau în timp ce stai la o coadă, te invită să o reiei în tihnă, la un birou, să îţi iei notiţe şi să îţi fai un plan.

În această carte vei regăsi o compilaţie de reguli, legi, tehnici, tactici, întrebări, tipare şi cuvinte-cheie de nelipsit din arsenalul celui care convinge, într-o manieră succintă, exemplificată şi uşor de înţeles. Viziunea de ansamblu este una de business, dar partea practică a cărţii poate fi aplicată şi în viaţa de zi cu zi. Chiar dacă nu avem nevoie să convingem oameni de afaceri, fiecare din noi lucrează într-un fel sau altul în vânzări. Scopul comunicării este dorinţa de a influenţa. Acum ai ocazia de a învăţa cum, la un nivel profesionist. Te invit să îţi formezi o imagine citind oricare din aceste articole care au fost dezvoltate în volum.

Structura persuasivă a unei scrisori de dragoste

În cine au românii încredere

Cărămizile fundamentale ale personalităţii

La ce ne ajută să cunoaştem şi să înţelegem metaprogramele

Dinamica metaprogramelor

Instrumente psihometrice de evaluare a resurselor umane bazate pe metaprograme 

De asemenea, vei găsi interesante câteva din comentariile celor care au citit cartea.

Cuvântul negociere nu este specific vieţii de zi cu zi, deşi tot timpul negociem, adesea fără poate să ne dăm seama.

Abilitatea, curajul de a lua în serios negocierea ca pe o practică activă şi în viaţa personală este un rezultat al aplicării principiilor acolo unde în primul rând este cel mai provocator să cerem, şi de unde ne este cel mai greu să obţinem: în mediul profesional, la locul de muncă.

  

Structura volumului

Secţiunea I. ABC-ul negocierii

Secţiunea II. Vorbeşte-le pe limba lor!

Secţiunea III. Arena celor care negociază

Secţiunea IV. Anexe

Secţiunea V. Află mai multe!

Secţiunea VI. Verba Volant, Scripta Manent

  

Din cuprins

Reguli şi principii în negociere • încredere • feţele autorităţii • manipularea din bazar • harta şi teritoriul • criterii • valori • cum afli ce e important pentru interlocutor • controlul emoţiilor în negociere • canalul şi strategia de convingere • cum să vorbeşti pe limba interlocutorului • arta persuasiunii • controlul asupra negocierii • diversiuni • subversiuni • cacialmale • cuvinte persuasive • legi ale puterii • tactici • trucuri • tehnici • strategii • ponturi • structuri persuasive

  

Editura Creative Vision Publishing International funcţionează în cadrul companiei Artis Consulting & Training şi are ca obiect de activitate publicarea de manuscrise de valoare informativă şi culturală, adresată publicului urban, tânăr, cu studii universitare şi care doreşte să urmeze o carieră de succes în ariile comunicării.

Principalele valori ale Creative Vision sunt: dezvoltare, strategie şi perspectivă.

  

crop logo 2

  

Descrierea tehnică:

Căile persuasiunii în negociere, de Ştefan Alexandrescu, ediţia I, decembrie 2012, editura Creative Vision Publishing International, Bucureşti, România, ISBN 978-973-87634-4-9. Conţine bibliografie, referinţe şi index. Format A5, 234 p., tipografiat la Iaşi.

Articol actualizat la 10.11.2014

Îţi mulţumesc!

Happy professional development!

Ştefan Alexandrescu,

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu. Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Metatipuri

Motto:

Personalitatea nu e cine suntem, ci ceea ce facem

L. Michael Hall

Definiţie

Atât Hall & Bodenhamer (2005) cât şi Woodmall (1988) mai consideră între metaprograme şi conceptele clasice ale lui Jung: Sensing / Intuition (metaprogramul nr. 2, Epistemological), introversion / extraversion (metaprogramul nr. 26, Rejuvenation), judging / perceiving (metaprogramul nr. 37, adaption), care conform analizelor de corespondenţă (Gambardella, 2008; Merlevede, 2000), stau la baza altor metaprograme şi sunt în realitate, conform definiţiei lui Alexandrescu (2008), metatipuri, termen introdus prima dată de Woodsmall (1988) şi apropiat de definiţia lui Athanasiu şi Constantin (2006) pentru tip

În teatrul antic există un număr limitat de roluri, fiecare putând fi recunoscut prin masca sa şi fiecăruia corespunzându-i un stil de comportamente particular şi într-un fel exemplar. Tipul se găseşte astfel definit, fie printr-un ansamblu de reacţiiparticulare, fie printr-o structură specifică a personalităţii sale. Am putea spune că tipul este un exemplu sau un model care întruneşte anumite trăsături caracteristice unui grup, o reprezentare schematică a ceea ce este esenţialul unui individ” (p.12)

Alexandrescu (2011) a arătat cum, spre exemplu, presupusul metaprogram stima de sine / self-esteem definit de Hall & Bodenhamer (2005), este în realitate un metatip, o structură complexă care nu corespunde cu trăsătura de „cărămidă fundamentală şi indivizibilă” a metaprogramului. Cercetarea sa, realizată între 2007-2010, demonstrează contradicţia cu teoria lui Hall & Bodenhamer (2005) în privinţa self-esteem şi confirmă ipoteza multiscalară formulată de Lelorde şi Andre (1999). Cercetarea confirmă însă distincţia între stima de sine ca metatip şi încrederea în sine / self-confidence ca metaprogram şi susţine observaţiile lui Hall & Bodenhamer (2005) despre diferenţa între narcisism / orgoliu şi stimă de sine.

Metatipul, ca termen de specialitate, are următorul sens: Ansamblu de trăsături specifice, bine diferenţiate şi fine, care compun scale psihometrice solide şi alcătuiesc concepte definite în literatura de specialitate ca dominante pentru atitudinile, cogniţiile, motivaţiile, comportamentele şi exprimarea prin limbaj folosite de un anumit individ cu preponderenţă, într-o asemnea măsură încât să îl facă uşor de recunoscut indiferent de contextul în care operează.

Este vorba despre programări comportamentale care se creează prin educaţie, prin obişnuinţă, prin formare sau prin traume (sau PTSD- sindrom de stress posttraumatic). Acestea sunt valabile în toate contextele (cross-contextual) şi reprezintă structuri inconştiente de raţionament şi comportament pe care orice persoană le are. Reprezintă o sumă a experienţelor prin care individul alege să se raporteze la stimulii externi. O taxonomie a metatipurilor este sistem universal de clasificare a unor tendinţe comportamentale prezente într-o măsură mai mare sau mai mică în subconştientul oricui.

Scalarea psihometrică multidimenională

Metatipurile pot fi:

  • scale dihotomice (unidimensionale – cum sunt cele 4 dihotomii fundamentale ale lui Jung şi Myers-Briggs Types Inventory);

  • scale bidimensionale (cum este Job Satisfaction Survey, care foloseşte Two-Factor Theory);

  • scale tridimensionale (cum este modelul dezvoltate de Raymond Cattell pentru de CPI) sau

  • scale multidimensionale (aşa cum propun Woodsmall & Woodsmall în 1998 pentru structurare)

Aceste scale pot fi compuse din subscale şi factori / faţete. Metatipurile măsoară concepte heterogene, multidimensionale şi care pot fi structurate şi cercetate prin designuri de cercetare avansate pentru a le surprinde componenţa şi corelaţiile.

Oricare metaprograme dihotomice (constituite din două clase conceptuale aflate la extremităţi ale unui interval continuu) pot fi măsurate bipolar bidimensional, nu doar unidimensional. Aceasta se realizează printr-un design de cercetare în care afirmaţiile specifice care constituie itemi pentru acele metaprograme, măsoară pe fiecare dintre dihotomii pe câte un continuum diferit şi separat. Cele două pot fi reunite sub acelaşi continuum, dar prin această abordare, oferă mai multe informaţii.

Care este diferenţa între scalare unidimensională şi scalare bidimensională?

O faţetă care măsoară, de exemplu metaprogramul scenariul gândirii / Thinking scenario poate măsura opoziţia dintre pesimismoptimism pe un continuum unic cu scor de la -2 la +2. Aceasta este perspectiva unidimensională. Aceeaşi faţetă poate să măsoare acelaşi concept, rupt în două continuumuri: unul pentru pesimism, cu un scor de la -2 la 0, şi unul pentru optimism, cu un scor de la 0 la 2.

Cum se pune în practică această diferenţă poate fi mai complex. Astfel, pentru a obţine un scor, pentru scalarea unidimensională ajunge un singur item (o întrebare), în timp ce pentru scalarea bidimensională, este nevoie de doi itemi.

Principiul metodologic este ilustrat de Merlevede (2002) şi a fost folosit de asemenea în dimensionarea bateriei psihometrice Identity Compass de către Maus (2006).

Metatipurile nu sunt specifice unei arii sau unui domeniu, dar majoritatea, cele mai cunoscute, provin din psihologia personalităţii, NLP şi AT. O abordare istorică ce serveşte ca premisă pentru înţelegerea a ceea ce este un metatip o oferă Woodsmall (1988) sub titlul sugestiv Wyatt Woodsmall‘s Meta Programming Cookbook or Everything you ever wanted to know about sorting principles and were afraid to ask / Cartea de bucate a metaprogramării sau tot ceea ce aţi vrut vreodată să întrebaţi despre principii ale sortării şi v-a fost teamă să întrebaţi.

Desigur, aşa cum oricine poate constata, SUA şi Germania sunt în lume ţările cele mai prolifice în elaborarea şi testarea instrumentelor psihometrice de evaluare a psihologiei personalităţii în context organizaţional, clinic şi psihoterapeutic, având peste 5000 de instrumente de lucru în prezent, bazate pe sute de teorii şi pe zeci de mii de cercetări psihometrice în psihologia personalităţii.

Înţelegerea unui metatip nu este condiţionată prin dimensionalizarea lui, ca dovadă că psihologia personalităţii, investigată psihometric, a pornit istoric cu concepte foarte generale, ample, care au servit diagnozei organizaţionale cu succes. Totuşi, există anumite limite: structurarea metatipurilor nu a reuşit niciodată să ofere o explicaţie validă ştiinţific pentru ceea ce este cunoscut popular ca stiluri de învăţare, după cum observă Lillienfeld, Lynn, Ruscio & Beyerstein (2010) sau motivaţie. Această validare ştiinţifică a venit odată cu o ridicare la pătrat a numărului de variabile şi de dimensiuni cu care un instrument psihometric operează, demonstrând prin rezultatele iWAM şi Identity Compass (am scris aici o recenzie a acestora) cum cheia înţelegerii unor structuri importante cum sunt motivaţia, managementul, leadershipul şi stilurile de învăţare nu stă într-un număr restrâns de concepte, ci într-un număr cât mai amplu de concepte strategic organizate în aşa fel încât să se compună ca o hartă cât mai apropiată psihicului individului.

Unul din aspectele cele mai reprezentative pentru metatipuri, este că metatipurile pot fi descompuse în concepte ireductibile numite metaprograme. Precum o celulă poate fi descompusă spre a fi studiată, într-o manieră asemănătoare un metatip poate fi descompus pentru a fi studiat, în metaprogramele componente.

Pentru unele din aceste metatipuri, există deja cercetări care atestă corespondenţa. Pentru altele, au fost doar formulate ipoteze.

Referinţe

Hall, Michael. L, Bodenhamer, Bobby G. (2005). Figuring Out People. Design Engineering with Meta-Programs, Crown House Publishing, Ltd, Bancyfelin, Carmarthen, Wales, UK, pp 92-93;

Woodsmall, Woody (1988). Metaprograms, Next Step Press, Vienna, Virginia, USA, 1988, pp. 48-55;

Gambardella, Pascal (2008). MetaProgram references and Rosetta Stone, in Perceptual Genius Training, Washington, USA, 2008, pp. 3-4;

Merlevede, Patrick (2000). Putting NLP Metaprograms Research in context: Studying the scientific validity of NLP, retrieved from http://www.jobeq.com/articles/NLP_Research.htm ;

Alexandrescu, Ştefan (2008). Filtering distinctions, metaprograms and metatypes,The Metaprograms Experts Group, p. 6;

Woodsmall, Woody (1988). Metaprograms, Next Step Press, Vienna, Virginia, USA, 1988;

Athanasiu, Andrei; Constantin, Radu (2006). Caracterologia şi Grafologia. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 12;

Alexandrescu, Ştefan (2011). Măsurarea psihometrică a stimei de sine (dizertaţie nepublicata), abstract (rezumat), Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Bucureşti ;

Hall, Michael. L, Bodenhamer, Bobby G., (2005). Figuring Out People. Design Engineering with Meta-Programs, Crown House Publishing, Ltd, Bancyfelin, Carmarthen, Wales, UK, pp. 232-234;

Lelorde, Francois, & Andre, Christophe (1999). Cum să te iubeşti pe tine ca să te înţelegi mai bine cu ceilalţi, Trei, Bucureşti;

Woodsmall, Marilyne; Woodsmall, Woody (1998). People Pattern Power: P³ The Nine Keys to Business Success, Next Step Press, Vienna, Virginia, USA, 1988;

Merlevede, Patrick (2002). Beyond Flatland, JobEQ, 2002, obţinut de la http://www.jobeq.com/articles/beyond_flatland.pdf ;

Maus, H.Arne (2006).Identity Compass Training Manual for Consultants, Identity Compass International, GMBH, Hamburg, Germania;

Woodsmall, Woody (1988). Wyatt Woodsmall‘s Meta Programming Cookbook or Everything you ever wanted to know about sorting principles and were afraid to askin Metaprograms, Next Step Press, Vienna, Virginia, USA, 1988, pp. 57-74;

Lillienfeld, Scott O; Lynn, Steven Jay; Ruscio, John; Beyerstein, Barry L. (2010). 50 de mari mituri ale psihologiei populare. Înlăturarea concepţiilor greşite despre comportamentul uman, Tradusă de Ilinca Halichias, Trei, Bucureşti;

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Paiele din ochii celorlalţi au culori diferite pentru fiecare

La un moment dat, o femeie vine la un centru oftalmologic şi cumpără o pereche de ochelari de vedere pentru soţul ei. 2 săptămâni mai târziu, se întoarce şi zice:

Mulţumesc, nu mă ajută, tot nu vede lucrurile aşa cum aş vrea eu!”

Probabil că mulţi dintre dvs. cunoaşteţi expresia “Mai înainte să scoţi paiul din ochii celuilalt, vezi bârna din ochii tăi!”. Ei bine, nu numai că fiecare avem tendinţa de a face aceasta, dar mai am un secret pentru dumneavostră: aceste paie au culori diferite! Aceasta înseamnă că fiecare vede câte un alt pai…

Exerciţiu practic

De fapt, vă propun următorul exerciţiu practic, chiar acum, în timp ce citiţi articolul. Da, chiar acum. Ce, credeţi că veţi scăpa cu doar o lectură confortabilă? Întoarceţi capul de la dreapta la stânga şi număraţi câte obiecte roşii sunt în jurul dumneavoastră. Întoarceţi capul dintr-o dată, repede şi număraţi toate obiectele roşii. Aţi făcut asta? Nu trişaţi! Faceţi asta chiar acum!

Felicitări. Acum nu vă mai uitaţi în jur. Închideţi ochii şi răspundeţi la următoarea întrebare: câte obiecte verzi erau?

Dacă nu aţi trişat şi dacă nu cumva aveţi o memorie vizuală excepţională, este foarte probabil că nu aţi fost atent(ă) la obiectele verzi pentru că le căutaţi pe cele roşii. Aceasta s-a întîmplat, pentru că din miliardele de informaţii pe care creierul uman le procesează simultan (informaţiile care vin prin cele 5 simţuri, reglarea bătăilor inimii, digestia, mersul, gândurile proprii, etc.), acesta nu poate selecta decât un număr restrâns de informaţii asupra cărora să se concentreze. Mai mult, studii au arătat că de fapt conceptul de “distributivitatea atenţiei”, nu există, ci mai degrabă corect este să spunem “mobilitatea atenţiei”. Altfel spus, putem avea impresia că ne concentrăm la mai mult de un lucru, dar de fapt ne concentrăm la un singur lucru, pe rând, iar cei care au impresia că pot să realizeze conştient mai multe lucruri simultan, de fapt şi-au antrenat abilitatea de a schimba foarte repede atenţia de la un item la altul (într-un interval de fracţiuni de secundă). Pe de altă parte, inconştient, creierul nostru procesează mult mai multă informaţie decât putem înregistra conştient. Toate informaţiile percepute de creier sunt înregistrate. Problema se pune că, pentru a sorta ceea ce este relevant din ceea ce este irelevant, creierul are nevoie să selecteze exact acele informaţii care îi sunt utile.

Filtrele percepţiei dvs. inconştiente

Ştiţi cum unele aparate digitale de fotografiat au posibilitatea de a aplica un filtru de culoare astfel încât să se vadă o singură culoare în plus faţă de alb-negru?

Astfel, în exerciţiul anterior, atunci când aţi fost atent(ă) să număraţi obiectele roşii, creierul dvs. se concentra pe roşu şi filtra pe dinafară toate celalalte culori, inclusiv verde. Atunci când informaţia care vi s-a cerut era pe un alt filtru decât celdupă care aţi căutat, nu aţi putut să vă amintiţi exact, pentru că a existat un mini-program care v-a împiedicat să faceţi asta. Da, aţi citi bine. Un mini-program. Eu v-am programat să vedeţi numai roşul.

Să luăm un alt exemplu. Să zicem că soţia şi soţul iau masa în sufragerie. La un moment dat, soţia îi zice soţului: “Adu solniţa, dragă, te rog! E în bucătărie, în dulap”. Deranjat, soţul se întoarce şi zice că nu a văzut solniţa, si că nu e acolo. Soţia, demonstrativ, se duce în bucătărie şi ia solniţa de acolo de unde zicea soţul că nu este şi îi zice: “după cum spuneam, aici era!”. Soţul rămâne puţin surprins: “A, cum am putut să nu o văd?”.

Vă sunt frecvente asemenea situaţii? Ei bine, am o veste pentru dvs.: NU EXISTĂ ACCIDENTE ÎN COMUNICARE!. Orice informaţie, chiar şi la nivel inconsştient, este transmisă pentru că are o anumită semnificaţie şi importanţă. Comunicarea este un act de influenţare. Orice informaţie exprimată ce poate fi recepţionată are un rol pentru care este transmisă, chiar dacă acesta este ascuns uneori.

Modelul asupra lumii

Ei bine, ce se întâmplă? Spiritul critic ne face uneori să observăm ceva la un alt om şi să ne întrebăm: de ce nu poate să fie persoana aceea mai mult “cum trebuie”… sau “aşa cum sunt eu”? Adică, altfel spus: “de ce nu poate persoana aia să fie mai apropiată de modelul meu asupra lumii, de modul în care privesc eu realitatea?”. De cele mai multe ori, sensul unui ţipăt adresat unei persoane dragi este: „de ce nu eşti mai mult ca mine, sau cum aş vrea eu să fii!?”.

Mai ţin minte un alt banc, mai cu tâlc. La un moment dat, un tânăr avocat călătoreşte în toată lumea în speranţa de a descoperi Adevărul. La un moment dat, ostenit de atâta căutare fără succes, aflându-se pe un vârf înalt de munte, se adăposteşte într-o peşteră. Acolo, descoperă o femeie bătrână, care se adăpostea la căldura unui foc improvizat. Omul nostru, trăznit, nu se aştetpa să găsească ţipenie de om tocmai acolo, aşa că o întreabă pe femeie cine este. Femeia îi răspunde cu luare-aminte: “Eu? Eu sunt ADEVĂRUL”. “Tu? Dar nu se poate să fii Adevărul… este absolut inacceptabil să spun tuturor colegilor şi prietenilor care îmi cunosc căutările, că tocmai când am găsit Adevărul, este întruchipat de o babă urâtă, într-un vârf neştiut de munte!”. Femeia îi spune: “Atunci spune-le că sunt tânără, frumoasă şi m-ai găsit la mare!”.

Mai ţineţi minte expresia “câte capete, atâtea păreri”? Ei bine, adevărul este că adevărul, aşa cum este privit “obiectiv”, poate fi considerat mai degrabă o succesiune de fapte cu care majoritatea care este afectată de acele fapte este de acord. Dar în ceea ce priveşte oamenii, a spune: “eşti aşa “ sau “nu eşti aşa” reprezintă etichete uneori nedrepte care sunt aplicate din dorinţa de a lăsa la o parte acele aspecte care infirmă ipoteza pe care se bazează eticheta. De exemplu, dacă cineva crede despre altcineva că este necinstit, va căuta acele detalii care să-i confirme acest lucru, chiar dacă de fapt nu este aşa. Bineînţeles, este şi argumentul că cei mai buni jucători de şah sunt paranoicii, tocmai pentru că reuşesc să anticipeze fiecare mişcare a adversarului. Dar nu e nevoie să fim paranoici pentru a sesiza anumite aspecte care ne interesează.

Cum poate cineva să fie un idiot?

Şi aici ajungem la ideea de bază, care este: “la ce îmi foloseşte acest articol?”. Înainte de a răspunde la această întrebare, am o altă temă pentru dvs., pe care vă rog de asemenea să o faceţi chiar acum, iar foaia să o păstraţi. Tema este să faceţi o caracterizare a unei persoane pe care o cunoaşteţi direct, spre a răspunde la întrebarea: “Cum poate cineva să fie un idiot?”. Mai exact, dacă îl ştiţi pe X, despre care consideraţi că este un idiot, cum poate X să fie un idiot? Faceţi o descriere cât mai detaliată. Numai şi numai în cazul acestui exerciţiu, vă rog să vă folosiţi toate prejudecăţile, toate criticile care vă vin în minte, care ARGUMENTEAZĂ ideea că X este un idiot. Atenţie! Aceasta este orice altceva decât o scrisoare de ură pentru X! Aceasta este o temă specifică care vizează să identifice imaginea pe care o aveţi dvs. despre ce înseamnă a fi un idiot. Nu e o temă uşoară.

După ce aţi făcut caracterizarea, păstraţi foaia. Reprezintă lista trăsăturilor care vă deranjează la dvs. ori pe care le consideraţi opuse caracterului dvs!

Autocunoaştere cu spor vă doresc!

Ştefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invit să citiţi şi aici: http://is.gd/ahXPkq