Arhive categorie: interviuri

Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea II. ”Eu n-am facut cerere ca sa ma nasc inteligent”

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne,partea a doua dintr-o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani  experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

  1. Ce este o conferinţă, după părerea ta? Cine câştigă de pe urma conferinţelor?

O conferinţă, după părerea mea este atunci când mai mulţi se adună să-i asculte pe câţiva cum vorbesc. Conferinţa este un fel de şezătoare modernă, atâta doar că la şezătoare, munceai şi mai şi beneficiai direct de pe urma muncii în timpul taifasului. La conferinţă, doar stai şi asculţi, iar dacă vrei să fii interesant, mai pui şi nişte întrebări pentru care te urăşte toată lumea. De obicei, plăteşti.

Există trei categorii profesionale care beneficiază în mod direct de pe urma conferinţelor:

a) cei care susţin şi organizează conferinţele – cei din spatele şi cei din faţa microfonului, la care ajung banii participanţilor dacă îi convingă să cumpere ceva;

b) vânzătorii din public care se duc armaţi cu discursuri persuasive şi cărţi de vizită să găsească clienţi. Cu cât conferinţa e mai scumpă, cu atât sunt şanse să găseşti clienţi cu bani. Dacă dai 100 de euro şi obţii 2 clienţi care îţi plătesc 200 de euro pentru serviciile tale, se cheamă că ai făcut profit;

c) universitarii care participă la sindrofiile profesionale – ceva mai ieftine – care o fac pentru prestigiu şi ca să mai adauge o bifă la CV.

În toată povestea asta, teoretic se încurajează dialogul, dar de obicei întrebările vin de la oameni nepregătiţi, iar respondenţii evită întrebările bune. Iar la întrebări cretine se dau răspunsuri cretine, o știu și eu, o știi și tu, o ştie toată lumea. Oamenii pregătiţi nu vin la conferinţele altora ca să discute, ci le ţin pe bani în faţa altora dispuşi să plătească.

 

  1. Care este deosebirea între un specialist şi un expert?

Accepţiunea generală este aceea că pentru a te considera specialist, ai nevoie de cel puţin 1000 de ore de practică, iar pentru titlul de expert, minim 10.000 de ore de practică într-o arie foarte bine delimitată, de obicei o nişă. Cu cât nişa este mai îngustă, cu atât specialistul este mai valoros şi este mai greu să obţină experienţa necesară, mai ales dacă lucrează ca angajat. Angajaţii fac de regulă în timpul programului o mulţime de alte lucruri care nu au legătură cu specializarea lor: fac cafeaua şefului, cumpără flori pentru soţia şefului, ies la o ţigară, joacă solitaire şi socializează pe Facebook ca să treacă vremea. Un specialist nu are şanse să se formeze astfel. Cel mai probabil, el este un profesionist care a lucrat pe cont propriu într-o nişă în care ştie foarte bine ce face şi pentru ariile învecinate, are cunoştinţe şi colaboratori.

 

  1. Ce părere ai despre pregătirea tinerilor care ies de pe băncile facultăţii?

Mare tâmpenie s-a făcut cu sistemul Bologna. Eu am făcut 4 ani la rând universitate. După doi ani, tot nu ştiam încă ce voiam să mă fac când aveam să devin mare. Acuma, li se cere studenţilor după nici un an jumate să aleagă subiectul licenţei şi profesorul coordonator. Apoi, s-au păstrat doar materiile profilor care aveau mai multe pile, nu cele care ar fi fost valoroase.

Mulţi tineri îşi arogă titlurile de specialist sau expert şi chiar le cred doar pentru că aşa scrie în cartea de vizită fără măcar să aibă habar ce e aia. Nu zic, sunt unele arii în care generaţia tânără crescută pe calculator poate să exceleze pe la 21-22 de ani (programare, design, fotografie, blogging) şi chiar să fie un specialist… cu condiţia să se apuce de ele de pe la 14-15 ani cel târziu şi să lase deoparte petrecerile şi băutele şi frecatul mentei şi să studieze cu pasiune chestiile în care se antrenează. Dar eu cunosc puţine asemenea exemple. În schimb, când văd pe unul care se declară specialist în resurse umane dar nu ştie să facă o fişă a postului, sau o specialistă în piar care nu e în stare să scrie un proiect, îmi vine să-i arunc pe geam. Şi când te gîndeşti că ăştia mai vor şi bani! Să zică bodaprosti că nu scriu pe bloguri despre ei!

 

  1. Ce părere ai de studenţii care protestează împotriva faptului că munca lor pentru note este monetizată de către profesorii lor coordonatori, mai les în cercetare?

Cred că asta este o problemă prost înţeleasă. Cadrele didactice universitare, mai puţin profesorii universitari, nu pot trăi din rămăşiţa de salariu pe care o primesc de la stat. Ăștia mai deștepți își trag și ei niște fonduri europene, ceva. Studentul este acolo ca să înveţe. Iar cel mai potrivit este să înveţe de la cineva care chiar câştigă bani din ce predă. Aşa că studenţii care pun problema că sunt exploataţi de profesori în contextul aplicării de chestionare sau realizării de proiecte bat câmpii. Profesorii au dreptul să obţină bani pe munca studenţilor (mai ales a celor buni), fără să le ceară permisiunea, cu condiţia să nu încalce drepturile de autor. Există exemple mai grave de profesori de la facultate.

 

  1. Care este deosebirea între consultantul în carieră şi consilierul în carieră?

Termenii înseamnă acelaşi lucru, car au conotaţii diferite, după părerea mea. Consultant este un termen capitalist, iar consilier un termen socialist, dacă nu te-ai uitat la ”Nașul”. Asta pentru că de obicei consultantul în carieră este un liber-profesionist care își caută singur clienţii, iar consilierul este de obicei o plantă plătită cu salariu fix de o organizaţie, cel mai adesea de stat, care aşteaptă clienţii să vină la el.

Da’ nu știu ‘ce mă întrebi pe mine, ‘ce nu-i întrebi pe labagiii ăștia de la NBCC, că marea majoritate nu-s în stare nici măcar să facă o factură, darămite să găsească un client plătitor pe cont propriu.

 

  1. Sorin, eşti misogin?

Io pe cuvânt nu mă consider, dar femeile zic că sunt, aşa că trebuie să le dau dreptate. Mai ales când m-am învârtit atâta timp printre astea.

Acuma, că m-ai întrebat, trebuie totuşi să-ți zic că e o chestie care pe mine mă scoate din minţi şi după care aş tria cam orice femeie pentru a afla dacă merită să fie respectată. Prima întrebare este: „citeşti reviste pentru femei?”. A doua: „Îţi plac?”. Dacă răspunsul la doar una din întrebări este da, atunci situaţia este salvabilă. Dacă răspunsul la ambele întrebări este: da, nu are rost să mă chinui. Revistele pentru femei le învaţă cum să profite de bărbaţi, să-i exploateze, să-i înşele, cum să-şi cumpere toate briz-briz-urile inutile şi o mulţime de alte tâmpenii „feministe” pentru care merită să fie tratate ca nişte pupeze fără creier în loc de adulţi.

 

  1. Ai scris aici şi aici nişte articole foarte critice despre filmul românesc, în general. Nu ţi-a fost teamă că vei fi considerat ne-patriot?

Un regizor nu se cheamă regizor dacă a făcut două jumătăţi de film şi-un scurt metraj, pe care le-a târât 5 ani. Un actor nu se numeşte actor dacă a apărut într-un singur film în viaţa lui. Toată halucinaţia asta colectivă care se numeşte „cinematografia românească” cu care te tot agiți tu ca prostu’ este o pleaşcă periculoasă, din păcate încurajată de festivalurile de la Cannes şi Berlin. Dacă un idiot de român s-a trezit să se creadă artist şi a încropit o mediocritate, toţi cronicarii se grăbesc să îi ridice o statuie iar eu trebuie să mă simt mândru că îi sunt compatriot. Haida de!

Să o luăm puţin altfel, şi să înlocuim profesia: dacă să zicem eu sunt arhitect şi sunt doar câţiva arhitecţi care fac clădiri după normele minime de siguranţă în oraşul meu, atunci eu ar trebui să mă mândresc că sunt coleg de breaslă cu aceia, sau să mă îngozesc că majoritatea caselor făcute de restul de ageamii riscă să se dărâme? Măcar o casă are cel puţin 4 stâlpi. Cinematografia românească pe cine are? Porumboiu, Solomon, Puiu, şi jumătate de Mungiu (aia care n-a furat). Păi se dărâmă casa! Problema se pune altfel în cinematografie, că nimeni nu-şi sparge capul dacă se uită la un film prost şi toată lumea se poate uita la un perete şi unul să zică: „eu cred că peretele e roz” şi altul „eu cred că peretele e maro”. În comunicarea comercială, asta se numeşte publicitate mincinoasă. În artă, se numeşte subiectivitate. D-aia îmi place mie să lucrez cu publicitarii, nu cu artiștii. Publicitarii măcar își dau seama când se mint pe ei.

 

  1. Sorin, unii susţin că doreşti să epatezi şi te ascunzi în faţa unei imagini dincolo de care ai un ego prea mare. Cum comentezi asta?

În primul rând, aş fi putut să nu răspund la întrebarea asta, pentru că mi se pare destul de provocatoare. Mi-ai scris că nu trebuie să răspund la toate întrebările. Totuşi, vreau să lămuresc ceva care are foarte mare legătură cu cauza mea, arta şutului în fund.

Eu nu am făcut cerere să mă nasc inteligent, aşa m-a făcut mama. Şi m-a învăţat că nu e o ruşine să o arăt. Ce e o ruşine în schimb, este că anumite persoane se uită la ceea ce am făcut, ce am scris şi ce am spus eu şi aleg să se simtă inferiori – pe criterii ştiute de ei. Ei bine, tocmai ăștia sunt loseri, pentru că ei aleg să nu se dezvolte, ci să critice. În loc să-şi valorifice propria inteligenţă, se apucă să o critice pe-a mea. Faza amuzantă este că ei nu sunt plătiţi pentru asta, în schimb eu primesc consultanţă în branding personal gratuit. Este cineva care scrie că nu i-a plăcut discursul meu din cutare situaţie? Nu-i nimic! Înseamnă că l-a ţinut minte! A mai scris printre două înjurături şi ceva argumente care să mă ajute să-mi îmbunătăţesc prestaţia data viitoare? Bring it on! Pe mine nu mă deranjează şuturile în cur care mă ajută să mă dezvolt. Pe mine nu mă deranjează să cad, pentru că din asta învăţ. Arta de a învinge nu este despre a face totul cu succes, ci despre cum înveţi din greşeli. Eu caut să nu fac aceeaşi geşeală a doua oară.

Ce este jenent în societatea românească este faptul că nu-mi permit să scriu despre aceste lucruri cu tranşanţa pe care mi-o permit sub pseudonim, pentru că pupilul din ziua de astăzi susţine că vrea să iasă din zona de confort, dar te dă în judecată dacă îi dai un şut. În ziua de astăzi, ca să te faci observat, trebuie să deranjezi. Din cauza asta avem atât de mulţi care au succes doar deschizând gura mare şi ţipând, ca o reminescenţă de când erau mici, băteau din picioare şi primeau tot ce doresc de la nişte părinţi care n-au ştiut să-i crească.

Eu am un ego mare şi ştiu să mi-l acopăr cu argumente, numai că uneori mă satur să caut nșpe argumente şi formulări frumoase prin care să fiu corect politic. Toată ziua trebuie să fiu corect politic şi să nu supăr pe nimeni. Este dreptul meu constituţional să public şi sub zece pseudonime dacă am chef şi nu este cazul să mă justific pentru asta. Cui îi place mă citeşte. De ceilalţi nu-mi pasă. Înseamnă că cei care nu mă plac nu sunt în publicul meu ţintă. Din când în când, mai primesc şi hate mail de la oameni care nu înţeleg asta şi aleg să-şi plângă de milă. Asta e o confirmare că scriu doar pentru unii: deci dacă alţii se obosesc să îmi scrie e-mail-uri kilometrice despre ce NU le place din ce scriu eu, e clar că m-am diferenţiat şi am un public-ţintă. Mai ales că sunt suficienţi care adoră ce scriu.

 

  1. Cum pot cei care citesc acest articol să intre în contact cu tine?

Având în vedere că blogul ăsta şi interviul acesta îl acord sub pseudonim, e mai greu. Dar cititorii care doresc să mă contacteze pot să lase un comentariu pe blog. Dacă mi se pare suficient de deştept comentariul, îi caut eu.

 

  1. Cum ţi s-au părut întrebările? Ce atitudine ţi-au trezit?

Ca de obicei – şi asta e o mare calitate atât pentru un consultant cât şi pentru un coach – tu măcar ştii ce întrebări să pui. Cred că m-au ajutat să pun punctul pe i în anumite aspecte, dar te-a ajutat foarte mult şi faptul că ne ştim şi am mai vorbit despre lucrurile astea şi ai ştiut să abordezi aspectele care să îţi aducă ţie vizualizări. Interviul ăsta e așa, mai mult ca să reușești și tu să publici ce nu îndrăznești să spui, că doar ce ți-am scris le știi și tu. Un lucru de care trebuie să ţii cont este că dacă provoci, vei fi provocat, deci e bine să ştii să-ţi asumi asta.

 

Note finale ale redactorului:

  1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

  2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

  3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

  4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail.

Anunțuri

Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea I. ”Dezvoltarea începe ca un fel de halucinație”

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne, o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

 

Sorin, mulţumim pentru acordarea acestui interviu. Scopul lui este, pe de-o parte, să ne ofere o imagine mai bună asupra domeniilor pe care te pricepi şi, pe de altă parte, să ofere cititorilor o felie din viaţa, atitudinile şi principiile tale.

 

  1. Sorin, de ce ai publicat sub pseudonim?

Mă Ştefan, mie-mi place să stau la taclale fără perdea, dar nu-mi permit să fac asta în public, că-mi dau cu firma-n cap. Aşa că m-am gândit că dacă tot îmi iei interviu, să-ţi dau nişte răspunsuri fără perdea, fără corectitudinea politică şi fără băţul în fund pe care trebuie să-l ai când zâmbeşti pentru coperta la revistă.

 

  1. Povesteşte-ne puţin despre arta şutului în fund, cum o descrii tu.

Pentru a le face oamenilor viitorul luminos, trebuie mai întâi să le faci prezentul mizerabil” afirma Adrian Stanciu. Ei bine, eu cred că dezvoltarea (de orice neam o fi ea) porneşte cu siguranţă din zona de inconfort, de la o traumă sau de la un şut prietenesc în fund. Există prea multă polologhie despre succes şi oamenii uită că succesul nu se întâmplă fără eşec. A da un şut prietenesc în fund este un act de ajutorare a semenului tău şi este o artă pentru că trebuie să găseşti calea de mijloc între bădărănie, agresivitate şi blândeţe. Ei bine, eu sunt foarte îngrijorat că nu mai sunt oameni care să ştie cum să dea şuturi în fund, dat fiind că există o inflaţie a celor care se plâng de ele. Eu am dat şuturi în fund pe blog. Cititorii se pot distra şi se pot dezvolta în același timp.

 

  1. De ce ai publicat atât de rar şi aleatoriu? Care sunt avantajele? De ce n-ai mai publicat?

Public cum am chef eu, pentru mine. Dacă mă citesc alţii, foarte bine. Dar eu scriu că îmi place mie să mă exprim, nu mă chiorăsc toată ziua ca tine pe la statistici. Acum nu mai public acolo, aşa-i. Deocamdată. Am un alt blog care a făcut furori și mă distrez prea tare cu ăla. Da’ mai știi?

 

  1. Care este deosebirea între dezvoltarea personală şi dezvoltarea profesională?

Dezvoltarea personală începe ca un fel de halucinaţie negativă, adică nu vezi resursele pe care deja le ai (de exemplu: încredere, curaj, rezolvarea de probleme), pe când dezvoltarea profesională începe ca un fel de halucinaţie negativă, adică vezi lucrurile pe care nu le ai (de exemplu: leadership, management, inteligenţă emoţională, competenţe de pachet Office), dar îţi închipui că sunt acolo, pentru că trebuie să le treci în „sivi”.

O triere mai economică este aceasta: dezvoltarea personală îţi aduce zâmbetul în oglindă că te-ai înfruntat pe tine, pe când dezvoltarea profesională îţi aduce bani în buzunar pentru că ai zâmbit celorlalţi şi ai înfruntat toate provocările pe care ţi le-au aruncat în cale. De fapt, amândouă încep prin a-ţi scoate bani din buzunar ca să-ţi spună că e bine să-ţi dai singur şuturi în cur, decât să le aştepţi de la alţii. Un şut în fund e un pas înainte. Problema principală în orice fel al dezvoltării este tendinţa oamenilor de a seta regulile în aşa fel încât ei să nu piardă niciodată, mai ales în faţa lor înşişi.

 

  1. Care e deosebirea între învăţare şi dezvoltare personală?

Dezvoltarea personală este rezultatul pe care îl obţii atunci când aplici ce ai învăţat pentru a te schimba: devii un om mai bun în raport cu cine erai atunci când ai învăţat. La învăţătură, primeşti un premiu sau o diplomă pe care o arăţi lumii. La dezvoltarea personală, înveţi cum să creşti mare şi fără diplomă.

Mai există şi confuzia pe care o fac babalâcii şi cei care adoptă mentalitatea lor,  că învăţarea sau dezvoltarea s-ar produce la şcoală, acea fabrică magică unde bagi una bucată copchil la 6-7 ani şi scoţi una bucată ATM la 22-25 de ani. Pentru ei, învăţarea şi dezvoltarea sunt sinonime pentru că îţi pun un acoperiş deasupra capului,  cu condiţia ca tu să-ţi mişti curul sub alt acoperiş, al altcuiva (desigur), iar asta s-ar numi după ei „muncă”.

daca-nu-o-sa-inveti

 

  1. Care este deosebirea între cunoaşterea de sine şi dezvoltarea personală?

Celor cărora le este frică să se dezvolte consideră că auto-cunoaşterea e suficientă şi câteva tehnici sau ponturi de care îţi aduci aminte din când în când dacă ai chef. La sfârşit, se bat cu pumnul în piept şi mai ales în CV că ei sunt interesaţi de dezvoltarea personală, dar atunci când în întrebi despre sine, încep să îţi povestească despre comparaţia cu ceilalţi.

Cei care, în schimb, practică în adevăratul sens al cuvântului dezvoltarea personală consideră auto-cunoaşterea ca pe o temelie indiscutabilă a evoluţiei lor, pentru care nu primesc puncte, mai ales în faţa celorlalţi. E ca şi cum s-ar duce cu pixul de acasă la examen. Nu primesc puncte că şi-au adus pixul de acasă. La examenul dezvoltării personale, contează ce au făcut cu ce ştiu, nu ce au învăţat.

 

  1. Care este deosebirea între coaching şi consultanţă în dezvoltarea personală?

Să ne imaginăm că vine un client care trebuie să-şi găsească urgent o slujbă, în ședință la un coach, respectiv la un consultant în dezvoltarea personală. Coach-ul îl ia cu „aham, înţeleg”, „care e părerea ta despre…”, „cum te simţi în legătură cu această provocare?”, îl ascultă cu ochi mari şi îl ghidează, încetul cu încetul, pe client, către a găsi în sine răspunsurile şi resursele proprii pentru obiectivele pe care îl sprijină să le formuleze, fără ca respectivul client să primească de la coach tehnici explicate.

În schimb, consultantul îl întrerupe pe client când el începe să bată câmpii şi-i spune: „uite, frate, care-i treaba. Ţie ţi-ar fi util să faci asta, asta şi asta. Astea ţin de tine, eu vin cu tehnicile care funcţionează aşa. Tu ştii care-i baiul, eu ştiu care-s tehnicile. Tu mă plăteşti pentru tehnicile pe care te învăţ să le foloseşti în problemele tale. Asta-i lista de propuneri. Ei, ce zici?”. Deci consultantul în dezvoltarea personală, spre deosebire de coach, vede problema, i-o arată clientului şi îi propune tehnica de rezolvare a ei. Nu e coaching, pentru că în coaching se mizează pe resursele clientului şi pe ideea că clientul are mereu dreptate și știe ce-i mai bine pentru el. În consultanţa pentru dezvoltare personală, resursele sunt tehnicile consultantului, iar clientul nu are chiar mereu dreptate. Coach-ul nu trebuie să fie neapărat familiar cu problema clientului sau cu rezolvarea ei, pe când consultantul în dezvoltare personală da. Deci pe coach îl plătești ca să-ți pună întrebări, iar pe consultant îl plătești ca să-ți dea resursele să-ți rezolvi tu problema, sau îi dai lui problema: ”uite, frate, ăsta-i capul meu, e plin cu pitici pe creier, bagă mare că am nevoie să trec peste hopu’ ăsta”.

De fapt, majoritatea celor care halucinează că fac coaching în România fac de fapt consultanță pentru că ard de nerăbdare să dea sfaturi şi să se exprime. Cei de la ARC [Asociaţia Română de Coaching] știu asta, dar zic ”danke, bitte” și dacă ar primi cotizația anuală până și de la Becali, care nu e în stare să gândească, darămite să vorbească.

 

  1. Sorin, când ai de gând să te apuci de coaching?

Whoa, moşule! Stai liniştit, că nu mă bag io la aşa ceva! Asta-i treabă pentru oameni cu scaun la cap, nu pentru începători ca mine. În plus, trebuie să nu te apuce râsul când clientul se apucă de debiteze prostii. De fapt, fac un deal cu tine: dacă am voie să râd în coaching, plătesc eu coachingul clientului, că m-a distrat cu neroziile lui! Nu, acuma pe bune: sunt oameni care chiar sunt profesionişti, jos pălăria. Dar ăştia sunt puţini, mai ales în România şi costă bani, nu glumă. Eu sunt un om onest, le iau oamenilor bani pe ce fac din ceea ce ştiu din practica de ani, nu din ceea ce învăţ în timpul liber din pasiune.

 

  1. Care e deosebirea între un training şi un workshop?

Când spui training lumea se aşteaptă că să stea cu curu pe scaun şi-o să caşte gura eventual luând notiţe, în timp ce unul le toarnă cu pâlnia pe-o ureche cunoştinţele care or să le curgă pe cealaltă ureche în două zile.

În schimb, la workshop, facilitatorul îi pune pe oameni să-şi ridice curude pe scaun ca să muncească la deprinderea unor abilităţi, Diferenţa fundamentală apare în al doilea caz, când chiar se produce o învăţare. Şi, a propos de ce m-ai întrebat mai devreme, la workshopuri nu se produce dezvoltare, ci în cel mai bun caz autocunoaştere şi învăţare. Dezvoltarea poate fi ce face clientul în viaţa lui cu ce învaţă la workshop.

 

  1. Care e deosebirea dintre un training şi o formare?

Un training este de obicei o activitate comercială sau bine împachetată care se organizează zilnic pe o perioadă ce durează de la două jumătăţi de zi până la două săptămâni. Cu cât este mai bine structurat, susținut de mai mulţi traineri şi extins pe o perioadă mai îndelungată, cu atât are potenţialul de a crea o schimbare, mai ales dacă este gândit în format workshop (deci multe exerciţii) şi nu prelegere. La sfârşit, toată lumea primeşte într-o ceremonie cu poze aceeaşi diplomă colorată în Photoshop doar pentru participare.

O formare este o activitate care se întinde pe parcursul a cel puţin trei săptămâni (versiunea intensivă full day, every day) şi care se poate îndinde până la trei ani (versiunea pe module de weekend). Conţine câte un modul la o anumită perioadă de timp şi asta permite participanţilor să folosească tehnicile pentru dezvoltare personală şi să rezolve teme de la un modul la altul. Întotdeauna, o formare se face cu mai mulţi formatori şi are o componentă puternică de practică, exerciţiu. Formarea de obicei cuprinde sau este legată cu o perioadă de supervizare. Formarea se absolvă doar condiţionat de trecerea unui examen scris şi practic.

Din nou, aici există traininguri care trec de formări, dar pentru cine n-a fost la mai multe din astea, nu-i problemă dacă le confundă, poa’ să moară prost.

 VA URMA

Note finale ale redactorului:

  1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

  2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

  3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

  4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail. Publicat după mult timp, după îndelungi corecturi.

SusţinCititul – invitaţie la schimbare (interviu)

Printre numeroasele reclame şi pagini fără sens de pe Facebook, am descoperit săptămâna trecută o pagină ce m-a surprins, nu doar prin mesaj ci şi prin simplitatea şi optimismul cu care invită cetăţenii din România la lectură. Imediat am vrut să aflu mai multe despre această pagină şi nu m-am lăsat până nu am obţinut un interviu de la cel ce se află în spatele acestei iniţiative pe care o admir şi vreau să o aduc şi în atenţia voastră.

Bianca: De unde a apărut ideea paginii “Susţin Cititul” şi care este scopul acestei pagini?

Paul Melinte: Pagina de Facebook Sustin Cititul a aparut datorita unor statistici care spuneau ca Romania este printre ultimele tari din Uniunea Europeana la consumul de carte, cu o piata de carte de doar 55 – 60 de milioane de euro. Nu ma asteptam sa ne comparam cu nemtii care au o piata de carte de 7 miliarde, dar de aici si pana la a afla ca vecinii nostri unguri, desi sunt de doua ori mai putini ca noi, au o piata de carte de trei ori mai mare, este cale lunga. Asa ca imi scot palaria in fata altor popoare care citesc mai mult decat noi, dar cred ca trebuie sa facem ceva ca sa schimbam situatia din ograda noastra, iar asta este motivul pentru care am creat pagina Sustin Cititul. Scopul paginii este sa-i ajute pe adulti sa-si dea seama cat de important este sa citesti, iar pe copii si pe tineri sa-i ajute sa vada ca cititul este “cool”, nu lipsa educatiei.

Bianca: Pagina are în prezent (14 iulie 2015) 4986 de like-uri şi foarte multe share-uri la postări, dar uneori acestea nu sunt suficient de relevante. Care crezi că este impactul real pe care îl are pagina ta asupra oamenilor din mediul online?

Paul Melinte: Nu stiu exact la ce te referi cand spui care este impactul real pe care pagina il are in mediul online, dar iti pot da cateva statistici.Asa cum se vede si in imaginea de mai jos, in ultima saptamana pagina a strans peste 600 de fani noi, postarile de pe pagina au ajuns la peste 200.000 de oameni si peste 15.000 dintre ei au interactionat cu ele (adica au dat like, share, click sau au comentat).

sustincititul_evolutie

Statistici Facebook Sustin Cititul

Asadar impactul este destul de mare. De fapt, tipul asta de performanta o sa il vezi la mai putin de 1% din paginile de Facebook. Daca ma intrebi cati au citit mai mult ca urmare a acestei campanii, asta nu iti pot spune inca. Dar iti pot spune ca in viitor o sa am posibilitatea de a-ti da aceste detalii deoarece pregatesc un start-up care o sa aduca la un loc cartile si retelele sociale si care sunt sigur ca va da un imbold puternic pietei de carte din Romania.

Bianca: Am observat că promovezi o serie de cărţi de pe anumite site-uri, colaborezi cu aceste site-uri în mod direct?

Paul Melinte: Da promovez carti de pe cateva site-uri si fac asta prin intermediul marketingului afiliat care este in acest moment una din sursele (mica ce-i drept) de finantare a acestui proiect.

Bianca: Au existat activităţi conduse de tine sub marca “Susţin Cititul” şi dincolo de online? Dacă da, ce presupun aceste activitaţi.

Paul Melinte: Da, avem un club de carte cu acelasi nume. Clubul se reuneste in fiecare seara de marti in Calarasi si in cadrul sau am pus la cale un eveniment inedit menit sa promoveze cititul, dar despre care nu pot da acum mai multe detalii deoarece as strica surpriza.

Bianca: Cine se ocupă de bannerele ce apar pe pagina de Facebook?

Paul Melinte: Eu ma ocup de imaginile de pe pagina deoarece sunt o parte importanta a strategiei de promovare. Celor interesati le recomand cu drag canva.com, programul cu ajutorul caruia eu creez acele imagini. Bineinteles ca pentru o imagine reusita mai au nevoie si de alte lucruri esentiale, cum ar fi o doza de creativitate si ceva experienta.

Bianca: Unde vrei să ajungă proiectul tău Susţin Cititul?

Paul Melinte: Imi doresc ca Sustin Cititul sa convinga cat mai multi romani ca este in beneficiul lor sa citeasca cel putin o carte pe luna.

Bianca: Câţi oameni sunt implicaţi în acest proiect?

Paul Melinte: De pagina Sustin Cititul ma ocup singur, dar mai am alaturi de mine cativa oameni cu care intentionez sa dezvolt noi proiecte in jurul acestei cauze. De asemenea clubul de carte a adunat in jurul sau in jur de 25 de oameni minunati. Avand in vedere ca vorbim de un oras mic (Calarasi), este un numar bun din punctul meu de vedere.

Bianca: Să vorbim acum şi despre omul din spatele paginii. Spune-ne câteva cuvinte despre tine, omul, Paul Melinte.

Paul Melinte: Paul Melinte este in primul rand un autodidact si in consecinta un mare iubitor de carti. Abia apoi pot spune ca sunt blogger, pasionat de dezvoltare personala, marketer si consultant in marketing si afaceri online. Ca tot omul, cred ca am atat puncte slabe, cat si puncte forte. Unul din punctele mele slabe este faptul ca ma entuziasmez foarte repede, asa incat nu ma pot abtine sa nu incep diverse activitati, iar asta imi creeaza multe probleme in relatia mea cu timpul. Dar in acelasi timp, dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru poate fi privit si ca o calitate deoarece spre deosebire de multi oameni care se gandesc ani de zile daca sa inceapa sau nu o activitate anume, eu sunt un om de actiune si de cele mai multe ori actionez imediat ce o idee buna mi-a trecut prin cap. Un alt punct forte al meu este ca am mare incredere in mine si cred ca pot face orice imi pun in cap. Din acest motiv sunt suficient de perseverent pentru a continua ani de zile intr-o directie anume, chiar daca rezultatele se lasa uneori asteptate.

Bianca: Am observat că deţii şi un blog cu multe articole axate pe marketing, dezvoltare personală şi anteprenoriat, ai urmat cursuri în aceste direcţii?

Paul Melinte: Pe partea de marketing si antreprenoriat online am facut cateva cursuri online cu experti de top din afara, dar niciodata nu am fost interesat de ideea de a-mi lua o diploma sau o certificare in acest sens. Probabil asta si datorita faptului ca imi place sa spun despre mine ca sunt autodidact. De altfel principala mea pagina de Facebook nu este Sustin Cititul, chiar daca pe ea pun accent in ultima vreme, ci Autoeducatie care se apoprie cu pasi rapizi de 25.000 de fani.

In ceea ce priveste oamenii de la care am invatat, din pacate desi sunt foarte buni in ceea ce fac (as putea spune chiar fantastici), din punctul meu de vedere nu sunt suficient de cunoscuti la noi in tara. Si vorbesc aici despre oameni precum: Neil Patel, Ryan Deiss, Jeff Walker, Frank Kern si multi altii.

Pe partea de dezvoltare personala, nu am participat la prea multe cursuri, dar am luat contact cu domeniul asta pe la varsta de 14 ani si am inceput sa-l studiez intens (adica zilnic) de vreo 4 – 5 ani.

Bianca: Ce ne poţi spune despre ebook-ul scris de tine “5 Lectii De Milioane In 15 Ani De Esecuri” ? Chiar au fost 15 ani de eşecuri?

Paul Melinte: Am scris acest ebook deoarece consider ca se vorbeste prea mult despre “gandirea pozitiva” si prea putin despre esecuri si capacitatea de a trece peste ele si a-ti invata lectiile. De fapt asta este esenta dezvoltarii personale: sa poti trece peste esecuri si greutati si sa iesi din ele un om mai bun. Problema este ca atunci cand te gandesti ca totul va fi roz, esecurile si greutatile te vor lovi cu o forta mult mai mare si in plus nefiind pregatit nu vei avea capacitatea de a invata prea multe din asta. Asa ca am considerat ca cineva trebuie sa spuna si lucrurile astea si pentru a le da mai multa forta mi-am dat seama ca cel mai bun lucru pe care il pot face este sa-mi expun propriile experiente. Mai ales ca daca citesti descrierea mea de pe blog vei vedea ca nu am nicio problema in a ma expune cititorilor mei exact asa cum sunt. Si ca sa-ti raspund la intrebare pana la capat: da, au fost 15 ani in care am reusit unele lucruri, dar am avut si foarte multe esecuri din care am invatat o gramda de lucruri utile.

Bianca: Există o carte care ţi-a schimbat perspectiva asupra vieţii? Dacă da, care şi ce anume din acea carte a declanşat un nou Paul?

Paul Melinte: Sunt foarte multe carti care mi-au schimbat si imi schimba in continuare persepctiva asupra vietii. Printre primele au fost cartile lui Robert Kiyosaki din care am inteles un lucru foarte important: in timp ce oamenii saraci muncesc pentru bani, oamenii bogati muncesc pentru a-si crea surse de venit pasiv. Pentru cei care nu cunosc termenul, venitul pasiv este acel tip de venit care-ti intra in buzunare chiar si atunci cand tu nu mai muncesti si cred ca fiecare om care tine la libertatea sa isi doreste un astfel de venit. Din momentul in care am inteles lucrul asta, viata mea s-a schimbat pentru totdeauna deoarece nu voi mai putea niciodata sa muncesc doar pentru bani.

Bianca: Care sunt principiile după care te ghidezi în viaţă?

Paul Melinte: Cele mai importante principii dupa care ma ghidez sunt:

  • daca nu o faci acum s-ar putea sa nu o mai faci niciodata;
  • nu te opri nici macar o zi din invatat;
  • nu face rau si fa tot ce poti pentru a schimba lumea in bine;
  • ai incredere in tine;
  • gaseste o cale mai buna indiferent de ceea ce faci (pe acesta incerc acum sa-l integrez in filozofia mea de viata).

Bianca: La ce ai renunţat pentru a ajunge unde eşti acum?

Paul Melinte: Din clipa in care am luat drumul antreprenoriatului am renuntat la aparenta “siguranta a zilei de maine”. Spun aparenta deoarece si atunci cand esti angajat ar trebui sa fii constient ca nimic nu este sigur. In timp ce majoritatea antreprenorilor mici si mijlocii sunt constienti ca peste o luna, doua, trei, un sau mai multi, s-ar putea afla in imposibilitatea de a plati salariile angajatilor, majoritatea oamenilor isi considera locul de munca sigur si se gandesc rareori ca ar putea oricand sa ramana fara acea sursa de venit. Dar… trebuie sa recunosc totusi ca in antreprenoriat gradul de nesiguranta este mult mai mare. Un alt lucru la care am renuntat este programul de lucru saptamanal de 40 de ore. Desi toata lumea viseaza sa traiasca asa cum povesteste Tim Ferris in “Saptamana de lucru de 4 ore”, acest lucru este de cele mai multe ori extrem de dificil (cel putin in primii cinci ani in care ai ramas pe cont propriu) si poti ajunge de multe ori sa lucrezi chiar si 80 de ore pe saptamana (sau chiar mai mult).

Bianca: Cum arata viitorul prin ochii tăi?

Paul Melinte: Eu cred in evolutie si cred ca desi nu o sa mearga totul perfect si omenirea va mai trece prin multe clipe dificile, pe masura ce trece timpul, viata noastra va arata mult mai bine datorita progresului stiintei si a accesului la informatii. Vezi spre exemplu marile proiecte (precum internet.org) ce isi propun sa aduca internet gratuit si in cele mai sarace zone ale lumii. Daca ma intrebi de viitorul meu, imi doresc sa ajung in postura lui Elon Musk si sa fac lucruri asemanatoare cu cele pe care incearca sa le faca el pentru omenire (cucerirea spatiului sau reducere poluarii prin popularizare automobilelor electrice).

Bianca: Un gând pentru cititorii acestui blog şi bineînţeles, recomandă-ne şi câteva cărţi.

Paul Melinte: Sa citeasca cat mai mult si vor gasi raspunsul la toate intrebarile pe care le au. Inclusiv la cele pe care nu si le-au pus inca. Cat despre carti, imi este greu sa fac doar cateva recomandari deoarece eu am pe blogul meu liste intregi de carti care merita citite. De asemenea cred ca fiecare om are nevoi si dorinte diferite (chiar daca pe undeva acestea vor coincide). Dar as recomanda in primul rand cartea “Superficialii” deoarece aceasta ii va ajuta sa inteleaga ca progresul si internetul prezinta si anumite pericole (nu doar beneficii). De asemenea sunt sigur ca vor intelege din ea cat de important este sa citesti mai mult. Stiu ca multi cred despre ei ca sunt constienti de importanta cititului, dar adevarul nu este chiar asa si se vor convinge de lucrul asta daca vor citi cartea.

Dragii mei, acesta a fost interviul cu Paul Melinte despre Susţin Cititul dar şi despre cine este acesta. Sper că rândurile de mai sus să vă facă să meditaţi şi să acţionaţi. Chiar dacă timpul nu ne este un prieten bun uneori, adevăratele priorităţi ale vieţii noastre vor avea minutele lor speciale. Aşadar, eu vă invit să citiţi, aşa cum a spus şi Paul, citiţi mult  şi să promovaţi şi voi această campanie. Pentru cei care sunteţi din Călăraşi, Paul vă aşteaptă cu siguranţă în clubul său de carte şi în orice alte iniţiative locale de acest gen.

Guest post de Bianca Roxana Ionel. Publicat iniţial aici. Copyright (C) Bianca Roxana Ionel, 24 iulie 2015. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi acest interviu cu ea şi blogul ei.

biancaionelwebdeveloper

Interviu cu Diana Creţu – creator handmade

cercei Diana cretu

Astăzi am decis să vă delectez privirea cu tot ce înseamnă handmade. Nu am fost la vreun târg şi nici nu am început eu să confecţionez ceva de acest gen, în schimb am norocul să cunosc pe cineva care e foarte pasionat de tot ceea ce reprezintă handmade. Creţu Diana Florentina, am cunoscut-o în Liga Studenţilor Economişti şi am împărţit aceeaşi iubire pentru specializarea Informatică Economică în cadrul Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor din Iaşi. Deşi anii au trecut, sunt persoane pe care nu le uităm şi le lăsam să fie prezente în viaţa noastră. De mai bine de un an îi admir lucrările handmade şi azi m-am decis să vă fac şi vouă cunoştinţă cu ea şi cu pasiunea ei printr-un mic interviu.

Bianca I.: De unde a apărut pasiunea pentru handmade? Ai urmat cursuri?

Diana Creţu: Mereu mi-a plăcut să fac din orice lucru nesemnificativ ceva ce ar putea stârni admiraţie în rândul celorlalţi şi aş putea spune că această pasiune a apărut pur şi simplu şi am cultivat-o cu tutoriale online. Mai exact, nu am urmat cursuri, deoarece pe Internet am putut găsi tot ce aveam nevoie.

Bianca I.: Care a fost prima ta creaţie?

Diana Creţu: Prima mea creaţie handmade, dacă îi pot spune aşa a fost, un colier roşu. Îmi doream foarte mult unul, dar ştii cum e viaţa de student, cu bune cu rele, nu tot timpul poţi să cheltui pentru plăceri personale. Cred că economia din facultate m-a făcut un pic zgârcită. Într-o zi am decis să îmi confecţionez singură acel colier şi am rămas surprinsă când am văzut că am reuşit să-l confecţionez.

primul colier

De atunci nu m-am putut opri şi mi-am dat seama că îmi doresc să experimentez tot mai mult şi treptat mi-am găsit în Fimo un alt mod plăcut de a-ţi exprima creativitatea.

Bianca I: Care este cea mai mare provocare în acest hobby?

Diana Creţu: Răbdarea! Trebuie să ai foarte multă răbdare pentru a putea pune toate lucrurile cap la cap pentru ca la final să fii mulţumit de munca ta. Mă consider foarte norocoasă că deţin această calitate, răbdarea, pentru nu că nu toată lumea o are şi pentru mine este într-un fel cheia succesului.

Bianca I.: Cine sunt cei care te susţin şi te încurajează?

Diana Creţu: Prietenii, ei sunt acolo pentru mine şi mă susţin neîncetat. Deşi sunt la început şi mai am foarte multe de învăţat, ei sunt acolo lângă mine şi îmi dau idei şi pe această cale aş vrea să le şi mulţumesc.

Bianca I.: A fost vreun moment în care ai vrut să renunţi?

Diana Creţu: Da, recunosc, am vrut să renunţ de câteva ori. Investeam timp, bani şi nimic din ceea ce confecţionam nu era apreciat. Aveam cutii pline cu bijuterii, doar pentru mine şi îmi doream să văd lucrările mele purtate de cei dragi mie. Treptat, încurajată de prieteni, am reuşit să îmi vând creaţiile.

Bianca I.: Felicitări, că nu ai renunţat. Spuneai că ai investit foarte mult timp, cam cât timp petreci pentru a confecţiona astfel de bijuterii?

Diana Creţu: Aş sta non-stop, atât de mult îmi place, dar job-ul mă ţine ocupată până la ora 17:00 şi când ajung acasă începe “joaca”. Îmi propun să realizez ceva şi nu mă opresc până nu e gata. Uneori mă prinde trează ziua următoare, dar îmi place foarte mult ceea ce fac şi nu ma pot opri.

Bianca I.: Am observat că te axezi foarte mult pe confecţionarea de coliere, acum, că se apropie luna martie te-ai gândit să confecţionezi mărţişoare?

Diana Creţu: Ador colierele! Am foarte multe, port în fiecare zi câte unul diferit la serviciu şi colegele mele, care îmi sunt şi cliente fidele îmi spun că ar trebui să le includ într-o prezentare de modă.

coliere diana cretu

colier diana galben

La mărţişoare abia am început să lucrez, am testat un pic piaţa, să vad dacă sunt apreciate şi ar fi persoane care şi-ar dori le ofere celor dragi în luna martie.

martisoare Diana Cretu

Bianca I.: Care ar fi în mare procesul de realizare a unui mărţişor handmade?

Diana Creţu: În primul rând ai nevoie de un pic de timp liber, imaginaţie şi materialele necesare pentru a confecţiona mărţişorul dorit. Dacă vrei să surprinzi plăcut pe cineva drag de 1 Martie, ai nevoie de tradiţionalul fir alb-roşu, care îl poţi crea chiar tu şi de orice tip de material pe care îl poţi prelucra încât rezultatul final să definească personalitatea persoanei pentru ca îl faci.

Bianca I.: Care sunt materialele pe care le foloseşti?

Diana Creţu: Lucrez cu orice material, dar în ultima perioadă mă bazez mult pe pasta polimerică Fimo. Se modelează foarte uşor şi consider că îţi stimulează şi imaginaţia. Cred că oferă cea mai mare libertate, poţi să greşeşti şi să înveţi în acelaşi timp, să porneşti de la o idee şi să ajungi la alta, o poţi modifica cum vrei până când ajungi la partea finală de introduce în cuptor.

Bianca I.: Ai folosit vreodată pietre semipretioase în lucrările tale?

Diana Creţu: Da, obişnuiesc să dau un plus de valoare creaţiilor mele folosind pietre preţioase sau materiale precum argintul. Acestea în general vin în funcţie de cerinţele clientului şi îmi place să mă adaptez rapid pentru a îl mulţumi în totalitate.

set handmade

Bianca I.: Există materiale care se găsesc greu pe piaţă? De unde le achiziţionezi, online sau din magazine de specialitate?

Diana Creţu: Până acum nu am întâmpinat greutăţi în a găsi un material. În general nu am un loc anume, caut peste tot şi dacă găsesc ceva ce am nevoie sau îmi place comand imediat. Am descoperit recent un magazin online, Gemsale.ro, pe care îl şi recomand celor care sunt în acest domeniu, care oferă foarte multe produse. Dacă ai căutat vreodată margele online, sârme pentru bijuterii, diferite ambalaje şi accesorii, inclusiv de argint, cei de la Gemsale le au.

Bianca I.: Ce sfaturi le-ai transmite celor care doresc să devină creatori handmade?

Diana Creţu: Un citat spus de cineva acum mult timp, mă ghidează zilnic şi cred că ar fi cel mai bun sfat pentru oricine, nu doar pentru cei care vor să se dedice handmadeului: “Lasă-ţi imaginaţia şi ideile să curgă fără să îţi impui limite!“. Pentru mine, e cel mai frumos şi mai relaxant lucru pe care îl poate cineva face, şi şansa de a creat atât de multe din mai nimic, mi se pare extraordinară.

Bianca I: Diana, mulţumesc pentru că ai acceptat acest interviu şi pentru că ne-ai dezvăluit din pasiunea ta şi ai împărtăşit cu noi o parte din creaţiile tale. Îţi doresc mult succes şi sper că tot ceea ce faci să fie apreciat aşa cum trebuie şi să îţi aducă bucurie în fiecare zi.

Diana Creţu: Şi eu îţi mulţumesc.

Pentru cei care doresc să poarte bijuteriile realizate de mânuţele neobosite ale Dianei, îndrăzniţi să o contactaţi pe pagina ei de Facebook aici şi sper că toate creaţile ei expuse mai sus, v-au încălzit sufletul şi v-au dat speranţa că în curând se va instala primăvară afară şi nu doar în sufletele noastre.

Guest post de Bianca Roxana Ionel. Publicat iniţial aici. Copyright (C) Bianca Roxana Ionel, 19 februarie 2015. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi acest interviu cu ea şi blogul ei.

biancaionelwebdeveloper

7 răspunsuri despre un lider: Ioana Raluca Hudiţă

 

Motto:

„Sportul este un mod de viaţă şi viaţa este un sport.

Tu trebuie să fii singurul care ţine scorul.”

Lance Armstrong

 

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne, o discuţie cu dşoara Ioana Raluca Hudiţă, care lucrează ca specialist şi instructor în sport. Profilul ei de pe LinkedIn este grăitor pentru relevanţa experienţei pe care o are în promovarea mişcării prin alergare, dans sportiv şi contemporan, gimnastică şi biking. Săptămâna trecută am găzduit un prim interviu cu Ioana despre mişcare: Antrenamentul fizic, de la conştiinţă la obicei.

Ioana Raluca Hudiţă se numără printre fondatorii Clubului de Mişcare şi Sănătate, a studiat la mastere cu burse în Franţa (Université de Nice-Sophia Antipolis, MBA în Sport Management) şi SUA (Fulbright, Andrew Young School of Policy Studies, master de politici publice şi managementul organizaţional al instituţiilor publice şi non-guvernamentale).

Actualmente, locuieşte în Atlanta, Georgia, SUA şi intenţionează ca în a doua jumătate a lui 2014 să revină în Bucureşti, unde simte că îi este menirea.

Ioana, mulţumim pentru acordarea acestui interviu. Scopul lui este să ofere cititorilor o felie din viaţa, atitudinile şi principiile tale.

 

Despre tine

1. Cum te defineşti pe tine şi în raport cu cine?

Am facut asta in trecut, dar nu cred ca a folosit cuiva. Acum, nu stiu exact daca ma definesc in raport cu altcineva. Dar imi place cum suna ideea de a lucra spre a deveni cea mai buna versiune a mea.

Copyright (C) Ioana Raluca Hudiţă
Copyright (C) Ioana Raluca Hudiţă

 

2. Ce materie din liceu te-a format cel mai pregnant pentru viaţa ta profesională?

De departe, materia care m-a pregatit cel mai bine a fost matematica predata de doamna profesoara Carmen Hasiganu. Am invatat sa lucrez independent si sa ma „antrenez” rezolvand problemele cu lacrimi amare pana cand ajungeam rezultatul corect. Am invatat sa accept cu mai mult calm lucrarile de control neanuntate, pe 4 numere. De la doamna Hasiganu am invatat devotamentul pentru dezvoltarea si impartasirea talentului ei in a preda matematica: in fiecare sambata organiza gratuit ore de pregatire suplimentara pentru elevii doritori. Si tot de la dansa am invat cum se construieste respectul.

 

3. Ce te face să te simţi mândră, cel mai mult?

Mandra – mandra ma simt cand pot sa contribui si sa imbunatatesc viata unui om.

Copyright (C) Cătălin Georgescu
Copyright (C) Cătălin Georgescu

 

 

Despre studiile legate de ONG-uri

4. Ai studii şi experienţă în dezvoltare organizaţională. Ce consideri că este mai valoros pentru tine ca viitor lider în sectorul ONG?

Despre ONG-uri, din tot ce am invatat teoretic si practic pana acum, cred ca misiunea organizatiei este inima ei , iar comunicarea dintre cei care o servesc este respiratia organizatiei. Cred ca intr-un ONG totul trebuie sa fie „customizable”, croit pe masura. Inca nu sunt in masura sa fac recomandari pentru liderii ONG.

 

5. La ce nivele s-au produs pentru tine schimbările aduse de masterul urmat în SUA?

Dupa ani de zile in care am studiat numai subiecte legate de sport, in August 2013 am inceput masterul in Public Policy cu specializarea Nonprofit policy la Andrew Young School of Policy Studies, Georgia State University. Faptul ca am venit aici cu o bursa Fulbright nu a insemnat ca imi va fi usor, sau ca voi fi favorizata in vreun fel. Programul a fost dificil, am muncit mult si la final nu m-am numarat printre cei mai straluciti studenti. Dar am avut de castigat in alte sensuri.

Pentru materiile care mi-au starnit curiozitatea, am invatat si am cercetat dincolo de cerintele profesorului (de exemplu, pentru materia Nonprofit Human Resources si proiectul final despre Innovative non-monetary rewards in nonprofits).

Sursele de informatie sunt nemumarate si accesibile, iar deschiderea profesorilor fata de ideile studentilor este un mare motivator. Aici, am avut ocazia de a pune in practica teoria si de a face lucruri „hands on”, „pe bune”, pentru fiecare materie. De exemplu, am lucrat intr-o echipa de consultanta financiara pentru Atlanta Botanical Gardens, punand cap la cap un proiect de evaluare cu propuneri de consolidare financiara a acestei organizatii nonprofit.

In afara scolii am invatat despre oameni si despre mine. Prieteniile pe care le-am construit aici m-au transformat si vor ramane pe viata. Am cunoscut lideri ONG, am calatorit pentru conferinte, seminare si de placere, am facut voluntariat pentru Atlanta Sport and Social Club şi am participat la alergari caritabile.

 

Întoarcerea în România

6. În România, te vei concentra pe freelancing, pe dezvoltare organizaţională sau pe altceva nou? Ce vei face altfel când te vei întoarce în România?

La intoarcerea in tara, in iulie, voi reincepe sa lucrez la World Class Jolie Ville ca antrenor personal. Apoi, de abia astept sa animez lucrurile in Clubul de Miscare! Ideea unui nou proiect exista, despre sport, desigur, insa acum este prea devreme sa vorbesc despre acesta.

 

7. Ce consideri că oferă în plus România, ca democraţie sau ca libertate, faţă de SUA?

Dupa 10 luni de viata aici, primul lucru care imi vine in minte este ca, faţă de SUA, Romania are nenumarate nise nexploatate pentru business, ONG si inovatie sociala. În sine, gândirea comparativa Romania vs America are avantaje si dezavantaje. Partea buna este ca asa apreciez si mai mult tara noastra. In rest, comparatia continua ajunge sa rapeasca din bucuria experientei asa cum este ea.

Copyright (C) Bayar Ali , danscontemporan.wordpress.com
Copyright (C) Bayar Ali , danscontemporan.wordpress.com

Mulţumim, Ioana pentru ce ne-ai împărtăşit din viziunea şi personalitatea ta şi îţi urăm mult succes în a inspira cât mai mulţi doritori să facă loc pentru mişcare în viaţa lor!

Interviu luat de Ştefan Alexandrescu în mai 2014 pentru Discerne.

Dacă ţi-a plăcut acest interviu, atunci te invităm să-l citeşti şi pe cel de săptămâna trecută!