Arhive categorie: branding personal

Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea II. ”Eu n-am facut cerere ca sa ma nasc inteligent”

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne,partea a doua dintr-o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani  experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

  1. Ce este o conferinţă, după părerea ta? Cine câştigă de pe urma conferinţelor?

O conferinţă, după părerea mea este atunci când mai mulţi se adună să-i asculte pe câţiva cum vorbesc. Conferinţa este un fel de şezătoare modernă, atâta doar că la şezătoare, munceai şi mai şi beneficiai direct de pe urma muncii în timpul taifasului. La conferinţă, doar stai şi asculţi, iar dacă vrei să fii interesant, mai pui şi nişte întrebări pentru care te urăşte toată lumea. De obicei, plăteşti.

Există trei categorii profesionale care beneficiază în mod direct de pe urma conferinţelor:

a) cei care susţin şi organizează conferinţele – cei din spatele şi cei din faţa microfonului, la care ajung banii participanţilor dacă îi convingă să cumpere ceva;

b) vânzătorii din public care se duc armaţi cu discursuri persuasive şi cărţi de vizită să găsească clienţi. Cu cât conferinţa e mai scumpă, cu atât sunt şanse să găseşti clienţi cu bani. Dacă dai 100 de euro şi obţii 2 clienţi care îţi plătesc 200 de euro pentru serviciile tale, se cheamă că ai făcut profit;

c) universitarii care participă la sindrofiile profesionale – ceva mai ieftine – care o fac pentru prestigiu şi ca să mai adauge o bifă la CV.

În toată povestea asta, teoretic se încurajează dialogul, dar de obicei întrebările vin de la oameni nepregătiţi, iar respondenţii evită întrebările bune. Iar la întrebări cretine se dau răspunsuri cretine, o știu și eu, o știi și tu, o ştie toată lumea. Oamenii pregătiţi nu vin la conferinţele altora ca să discute, ci le ţin pe bani în faţa altora dispuşi să plătească.

 

  1. Care este deosebirea între un specialist şi un expert?

Accepţiunea generală este aceea că pentru a te considera specialist, ai nevoie de cel puţin 1000 de ore de practică, iar pentru titlul de expert, minim 10.000 de ore de practică într-o arie foarte bine delimitată, de obicei o nişă. Cu cât nişa este mai îngustă, cu atât specialistul este mai valoros şi este mai greu să obţină experienţa necesară, mai ales dacă lucrează ca angajat. Angajaţii fac de regulă în timpul programului o mulţime de alte lucruri care nu au legătură cu specializarea lor: fac cafeaua şefului, cumpără flori pentru soţia şefului, ies la o ţigară, joacă solitaire şi socializează pe Facebook ca să treacă vremea. Un specialist nu are şanse să se formeze astfel. Cel mai probabil, el este un profesionist care a lucrat pe cont propriu într-o nişă în care ştie foarte bine ce face şi pentru ariile învecinate, are cunoştinţe şi colaboratori.

 

  1. Ce părere ai despre pregătirea tinerilor care ies de pe băncile facultăţii?

Mare tâmpenie s-a făcut cu sistemul Bologna. Eu am făcut 4 ani la rând universitate. După doi ani, tot nu ştiam încă ce voiam să mă fac când aveam să devin mare. Acuma, li se cere studenţilor după nici un an jumate să aleagă subiectul licenţei şi profesorul coordonator. Apoi, s-au păstrat doar materiile profilor care aveau mai multe pile, nu cele care ar fi fost valoroase.

Mulţi tineri îşi arogă titlurile de specialist sau expert şi chiar le cred doar pentru că aşa scrie în cartea de vizită fără măcar să aibă habar ce e aia. Nu zic, sunt unele arii în care generaţia tânără crescută pe calculator poate să exceleze pe la 21-22 de ani (programare, design, fotografie, blogging) şi chiar să fie un specialist… cu condiţia să se apuce de ele de pe la 14-15 ani cel târziu şi să lase deoparte petrecerile şi băutele şi frecatul mentei şi să studieze cu pasiune chestiile în care se antrenează. Dar eu cunosc puţine asemenea exemple. În schimb, când văd pe unul care se declară specialist în resurse umane dar nu ştie să facă o fişă a postului, sau o specialistă în piar care nu e în stare să scrie un proiect, îmi vine să-i arunc pe geam. Şi când te gîndeşti că ăştia mai vor şi bani! Să zică bodaprosti că nu scriu pe bloguri despre ei!

 

  1. Ce părere ai de studenţii care protestează împotriva faptului că munca lor pentru note este monetizată de către profesorii lor coordonatori, mai les în cercetare?

Cred că asta este o problemă prost înţeleasă. Cadrele didactice universitare, mai puţin profesorii universitari, nu pot trăi din rămăşiţa de salariu pe care o primesc de la stat. Ăștia mai deștepți își trag și ei niște fonduri europene, ceva. Studentul este acolo ca să înveţe. Iar cel mai potrivit este să înveţe de la cineva care chiar câştigă bani din ce predă. Aşa că studenţii care pun problema că sunt exploataţi de profesori în contextul aplicării de chestionare sau realizării de proiecte bat câmpii. Profesorii au dreptul să obţină bani pe munca studenţilor (mai ales a celor buni), fără să le ceară permisiunea, cu condiţia să nu încalce drepturile de autor. Există exemple mai grave de profesori de la facultate.

 

  1. Care este deosebirea între consultantul în carieră şi consilierul în carieră?

Termenii înseamnă acelaşi lucru, car au conotaţii diferite, după părerea mea. Consultant este un termen capitalist, iar consilier un termen socialist, dacă nu te-ai uitat la ”Nașul”. Asta pentru că de obicei consultantul în carieră este un liber-profesionist care își caută singur clienţii, iar consilierul este de obicei o plantă plătită cu salariu fix de o organizaţie, cel mai adesea de stat, care aşteaptă clienţii să vină la el.

Da’ nu știu ‘ce mă întrebi pe mine, ‘ce nu-i întrebi pe labagiii ăștia de la NBCC, că marea majoritate nu-s în stare nici măcar să facă o factură, darămite să găsească un client plătitor pe cont propriu.

 

  1. Sorin, eşti misogin?

Io pe cuvânt nu mă consider, dar femeile zic că sunt, aşa că trebuie să le dau dreptate. Mai ales când m-am învârtit atâta timp printre astea.

Acuma, că m-ai întrebat, trebuie totuşi să-ți zic că e o chestie care pe mine mă scoate din minţi şi după care aş tria cam orice femeie pentru a afla dacă merită să fie respectată. Prima întrebare este: „citeşti reviste pentru femei?”. A doua: „Îţi plac?”. Dacă răspunsul la doar una din întrebări este da, atunci situaţia este salvabilă. Dacă răspunsul la ambele întrebări este: da, nu are rost să mă chinui. Revistele pentru femei le învaţă cum să profite de bărbaţi, să-i exploateze, să-i înşele, cum să-şi cumpere toate briz-briz-urile inutile şi o mulţime de alte tâmpenii „feministe” pentru care merită să fie tratate ca nişte pupeze fără creier în loc de adulţi.

 

  1. Ai scris aici şi aici nişte articole foarte critice despre filmul românesc, în general. Nu ţi-a fost teamă că vei fi considerat ne-patriot?

Un regizor nu se cheamă regizor dacă a făcut două jumătăţi de film şi-un scurt metraj, pe care le-a târât 5 ani. Un actor nu se numeşte actor dacă a apărut într-un singur film în viaţa lui. Toată halucinaţia asta colectivă care se numeşte „cinematografia românească” cu care te tot agiți tu ca prostu’ este o pleaşcă periculoasă, din păcate încurajată de festivalurile de la Cannes şi Berlin. Dacă un idiot de român s-a trezit să se creadă artist şi a încropit o mediocritate, toţi cronicarii se grăbesc să îi ridice o statuie iar eu trebuie să mă simt mândru că îi sunt compatriot. Haida de!

Să o luăm puţin altfel, şi să înlocuim profesia: dacă să zicem eu sunt arhitect şi sunt doar câţiva arhitecţi care fac clădiri după normele minime de siguranţă în oraşul meu, atunci eu ar trebui să mă mândresc că sunt coleg de breaslă cu aceia, sau să mă îngozesc că majoritatea caselor făcute de restul de ageamii riscă să se dărâme? Măcar o casă are cel puţin 4 stâlpi. Cinematografia românească pe cine are? Porumboiu, Solomon, Puiu, şi jumătate de Mungiu (aia care n-a furat). Păi se dărâmă casa! Problema se pune altfel în cinematografie, că nimeni nu-şi sparge capul dacă se uită la un film prost şi toată lumea se poate uita la un perete şi unul să zică: „eu cred că peretele e roz” şi altul „eu cred că peretele e maro”. În comunicarea comercială, asta se numeşte publicitate mincinoasă. În artă, se numeşte subiectivitate. D-aia îmi place mie să lucrez cu publicitarii, nu cu artiștii. Publicitarii măcar își dau seama când se mint pe ei.

 

  1. Sorin, unii susţin că doreşti să epatezi şi te ascunzi în faţa unei imagini dincolo de care ai un ego prea mare. Cum comentezi asta?

În primul rând, aş fi putut să nu răspund la întrebarea asta, pentru că mi se pare destul de provocatoare. Mi-ai scris că nu trebuie să răspund la toate întrebările. Totuşi, vreau să lămuresc ceva care are foarte mare legătură cu cauza mea, arta şutului în fund.

Eu nu am făcut cerere să mă nasc inteligent, aşa m-a făcut mama. Şi m-a învăţat că nu e o ruşine să o arăt. Ce e o ruşine în schimb, este că anumite persoane se uită la ceea ce am făcut, ce am scris şi ce am spus eu şi aleg să se simtă inferiori – pe criterii ştiute de ei. Ei bine, tocmai ăștia sunt loseri, pentru că ei aleg să nu se dezvolte, ci să critice. În loc să-şi valorifice propria inteligenţă, se apucă să o critice pe-a mea. Faza amuzantă este că ei nu sunt plătiţi pentru asta, în schimb eu primesc consultanţă în branding personal gratuit. Este cineva care scrie că nu i-a plăcut discursul meu din cutare situaţie? Nu-i nimic! Înseamnă că l-a ţinut minte! A mai scris printre două înjurături şi ceva argumente care să mă ajute să-mi îmbunătăţesc prestaţia data viitoare? Bring it on! Pe mine nu mă deranjează şuturile în cur care mă ajută să mă dezvolt. Pe mine nu mă deranjează să cad, pentru că din asta învăţ. Arta de a învinge nu este despre a face totul cu succes, ci despre cum înveţi din greşeli. Eu caut să nu fac aceeaşi geşeală a doua oară.

Ce este jenent în societatea românească este faptul că nu-mi permit să scriu despre aceste lucruri cu tranşanţa pe care mi-o permit sub pseudonim, pentru că pupilul din ziua de astăzi susţine că vrea să iasă din zona de confort, dar te dă în judecată dacă îi dai un şut. În ziua de astăzi, ca să te faci observat, trebuie să deranjezi. Din cauza asta avem atât de mulţi care au succes doar deschizând gura mare şi ţipând, ca o reminescenţă de când erau mici, băteau din picioare şi primeau tot ce doresc de la nişte părinţi care n-au ştiut să-i crească.

Eu am un ego mare şi ştiu să mi-l acopăr cu argumente, numai că uneori mă satur să caut nșpe argumente şi formulări frumoase prin care să fiu corect politic. Toată ziua trebuie să fiu corect politic şi să nu supăr pe nimeni. Este dreptul meu constituţional să public şi sub zece pseudonime dacă am chef şi nu este cazul să mă justific pentru asta. Cui îi place mă citeşte. De ceilalţi nu-mi pasă. Înseamnă că cei care nu mă plac nu sunt în publicul meu ţintă. Din când în când, mai primesc şi hate mail de la oameni care nu înţeleg asta şi aleg să-şi plângă de milă. Asta e o confirmare că scriu doar pentru unii: deci dacă alţii se obosesc să îmi scrie e-mail-uri kilometrice despre ce NU le place din ce scriu eu, e clar că m-am diferenţiat şi am un public-ţintă. Mai ales că sunt suficienţi care adoră ce scriu.

 

  1. Cum pot cei care citesc acest articol să intre în contact cu tine?

Având în vedere că blogul ăsta şi interviul acesta îl acord sub pseudonim, e mai greu. Dar cititorii care doresc să mă contacteze pot să lase un comentariu pe blog. Dacă mi se pare suficient de deştept comentariul, îi caut eu.

 

  1. Cum ţi s-au părut întrebările? Ce atitudine ţi-au trezit?

Ca de obicei – şi asta e o mare calitate atât pentru un consultant cât şi pentru un coach – tu măcar ştii ce întrebări să pui. Cred că m-au ajutat să pun punctul pe i în anumite aspecte, dar te-a ajutat foarte mult şi faptul că ne ştim şi am mai vorbit despre lucrurile astea şi ai ştiut să abordezi aspectele care să îţi aducă ţie vizualizări. Interviul ăsta e așa, mai mult ca să reușești și tu să publici ce nu îndrăznești să spui, că doar ce ți-am scris le știi și tu. Un lucru de care trebuie să ţii cont este că dacă provoci, vei fi provocat, deci e bine să ştii să-ţi asumi asta.

 

Note finale ale redactorului:

  1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

  2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

  3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

  4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail.

Anunțuri

Cum am să te sprijin să te dezvolţi personal

Eşti decor sau actor?

Te-ai trezit şi ţi-ai propus să fii un alt om azi. Unii te vor cataloga drept un om fals, alţii te vor susţine şi îţi vor aprecia curajul şi vor fi şi acei oameni care îţi vor spune că eşti un “actor” şi să îţi aminteşti că viaţa ta nu e un film. Oare?  Dacă unii rămân într-un punct fix, asta nu înseamnă că toţi facem acelaşi lucru.

Sunt oameni care nu au un rol, sunt acei oameni care devin “decor“, un decor ce aruncă în tine vorbe, un decor de care te împiedici şi uneori te încăpăţânezi să îl cari cu tine. Nu-mi plac acei oameni care sunt “o mobilă veche”. Oricât de mult ne-am ataşa de ei, oricât de mult ne-ar atrage atunci când îi curăţăm de praf, sau când ni se face dor de ei, aceştia vor rămâne mereu în trecut şi ne vor trage înapoi. Îţi vor arunca în faţă că ei ştiu ce e aceea stabilitate, dedicare şi fidelitate, te vor critica pentru toate dorinţele tale de evoluţie şi pentru că tu trăieşti, cu bune, cu rele, dar trăieşti, eşti în mişcare. Tu câţi “oameni decor” ai cu tine în filmul tău?

Improvised Mona Lisa by Atthenais
Improvised Mona Lisa by Atthenais

Poate sună dur, poate sună inuman, dar acesta e rolul pe care vreau să-l joc aici, acum. Voi fi un judecător aspru şi voi trimite în trecut pe toţi cei care îşi cară mobila veche şi plină de carii după ei. De ce o faceţi? Ce vă oferă acea mobilă? Stabilitate? Cu siguranţă, e un decor, mereu va fi ceva stabil. Câţi dintre noi nu avem un “fotoliu” în viaţa noastră? E confortabil, e plăcut, până când degetele noastre încep să simtă materialul deteriorat. Să ne amintim şi de arcurile ce par să iasă din textură şi scârţâitul ce astăzi nu te face să adormi ci să te enervezi. Cum am tupeul să judec un “fotoliu” pe care eu nu am stat? Pentru că acesta este rolul meu azi şi mi-l asum.

actor sau decor bianca ionel

O să-mi spui că “fotoliul” acela a fost lângă tine în momente grele ale vieţii tale şi eu îţi voi reaminti că ceea ce simţi tu e o datorie emoţională faţă de acel “fotoliu”. O să îmi mai spui că ai investit timp şi bani, că i-ai schimbat arcurile, că l-ai reparat, că i-ai pus o catifea drăguţă şi pufoasă, iar eu îţi voi reaminti că de scârţâit nu vei scăpa nicioadată. Te vei transforma într-un avocat al apărării pentru acel “fotoliu” fără să realizezi că îţi expui toate punctele tale slabe în încercarea de a salva ceva ce te afundă pe tine. Ok, ai să fii un avocat ce va pierde un proces azi şi te vei transforma în omul ce se va bucura de decorul lui azi. Ai să-mi spui că ăsta eşti tu, că asta vrei şi că asta te face fericit, acum! Ştiu, n-am să te contrazic, dar să îţi explici ţie de ce acel decor nu te va face fericit peste câteva zile?!

Dar cum te vei simţi mâine? Un pic în urmă, un pic dezorientat şi un pic fără sens. “Decorul” tău te-a agăţat de el şi încearcă să te transforme şi pe tine în decor. Ce vei alege, e doar decizia ta, dar dacă vei deveni decor, nu mă opri, nu mă ispiti şi pe mine să rămân într-un loc aparent cald şi stabil. Stabilitatea mea înseamnă un alt rol în fiecare zi, un alt drum, un alt episod al filmului vieţii mele.

Dacă viaţa ta ţi se pare un film prost, încearcă să realizezi dacă tu eşti motivul. Un decor prost ales poate strica un film, la fel şi un rol care nu te defineşte ca om. Orice element din viaţa noastră contează. O floare pe birou ne poate schimba ziua, dar aceeaşi floare, pe un birou vechi, ne poate strica viaţa. Lucrurile din jur fac diferenţa şi decorul contează, oamenii-decor din viaţa noastră contează şi fiecare rol jucat, fiecare interacţiune cu un alt om-actor ne va contura personalitatea. Depinde de noi ce alegem şi cum alegem. Nu există rol bun sau rău, existăm noi, cei care ne scriem propriul şcenariu, propriul film, propria viaţă.

Prefer să fiu înconjurată de măşti, de actori, de acei oameni pe care toţi îi consideră “falşi”, pentru că acei oameni te provoacă să fii diferit, te provoacă să te regăseşti. Toţi acei oameni pe care îi judecăm sunt foşti oameni-decor care îşi caută un sens, un drum, care au decis să fie ei, să fie actori şi regizori ai propriului film. Uneori am să fiu decor, uneori am să mă agăt de un decor, dar nu voi uita niciodată să fiu actor. Fiecare pas şi fiecare decizie va reflecta clar personalitatea mea şi va avea ca scop un film cu un final ce mă va face pe mine fericită şi nu publicul, pentru că mai rău decât să fii “om-decor” este să fii “actor pentru public”.

Tu ce alegi să fii azi?


Guest post de Bianca Roxana Ionel. Publicat iniţial aici. Copyright (C) Bianca Roxana Ionel, 19 iulie 2015. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi acest interviu cu ea şi blogul ei.

biancaionelwebdeveloper

Lamentaţie de Crăciun

imagine globuri

Copii, muzica pe care o auzim este simfonia Lamentaţie scrisă de Joseph Haydn anume pentru sărbătorile Crăciunului. Este momentul prielnic să ne amintim de ceva care ne-a impresionat sau ne-a ridicat semne de întrebare, să împărtăşim acele gânduri, să discutăm şi să desprindem pilde spre folos şi învăţătură.

– Eu aş vrea să vă povestesc despre o împrejurare care m-a lăsat foarte nedumerit cu privire la felul cum, în calitate de şcolar şi de viitor student, am datoria să mă comport şi să acţionez pentru a reuşi în viaţă.

Nu de mult am citit materialul pe care domnul profesor Marian Apostol, un mare înţelept, l-a expus în cadrul unei conferinţe cu tema Modern Ways of doing Research – The Plagues of our Society. De acolo am învăţat despre lucruri de care aceia dintre noi care se vor învrednici să ajungă în cercetarea ştiinţifică, au datoria de a se feri cu stăruinţă. Am văzut cât de aspru îi critica domnul profesor pe impostorii din ştiinţă şi am înţeles mecanismul prin care aceia îşi confecţionează publicaţii ISI, dezvăluit prin conţinutul celor şase reguli. Totodată, materialul domnului profesor m-a învăţat ce înseamnă să ai cu adevărat rezultate în ştiinţă – să ai rezultate proprii, nu în „colaborare” cu alţii, să ai articole proprii, nu laolaltă cu trei, patru sau chiar zeci de co-autori.

Însă concomintent părinţii, care sunt oameni de afaceri, mi-au povestit despre unul Cuza, o rudă săracă de-a lor, pare-se un fel de cercetător, nici ei nu ştiau prea bine fiindcă spuneau că n-au timp pentru amănunte de-astea, ei sunt ocupaţi cu treburi serioase. Despre el am aflat că în toată viaţa s-a ferit să se murdărească aplicând vreuna din cele şase reguli puse la zid. Nu s-a alăturat niciunei combinaţii sau cooperative. Nicicând n-a abdicat de la onestitatea în cercetare. Niciodată nu a compilat sau pieptănat date. Iar în ceea ce priveşte criteriile după care domnul profesor ne-a învăţat să judecăm dacă ai sau n-ai rezultate proprii, se pare că persoana despre care vă vorbesc le îndeplineşte şi pe acelea întrutotul. Din pricina vitregiei vremurilor, şi-a început cariera într-un domeniu în care s-a simţit străin, matematica pură. Dar chiar şi aşa, s-a achitat cu onoare, fiind citat cu 10 publicaţii într-o sinteză redactată de un reprezentant al faimoasei şcoli de matematică sovietice. Toate cele 10 lucrări avându-l drept singur autor, fără nici un alt co-autor! Apoi, nemai putând îndura mediul uscat al matematicii pure, s-a aventurat în domeniul teoriei matematice a ritmului. Mai întâi a elaborat, din nou singur, o teorie a ritmului periodic, publicată iniţial într-o revistă a Academiei Române dar republicată ulterior în Germania de Vest, în urma solicitării venite din nou din partea sovieticilor, de data asta a reprezentanţilor şcolii de teorie muzicală. Iar la sfârşitul activităţii în acest domeniu, a publicat, iarăşi singur, un studiu amplu, de peste 120 de pagini, pentru care revista Perspectives of New Music editată de Universitatea Washington i-a pus la dispoziţie patru numere consecutive, studiu datorită căruia numele său a rămas legat de ceea ce alţii numesc astăzi „canoane Cuza” şi continuă să le studieze şi să le aplice în activitatea componistică.

După care, mi-au povestit părinţii, Cuza ar fi lăsat baltă toată matematica pură în care se simţea străin şi s-a îndreptat către tehnologie, către electronică, pe care se spune că ar fi învăţat-o singur, fără nici un ajutor. Cică asta ar fi fost interesul lui dintotdeauna. Şi se pare că a învăţat-o atât de bine încât oficiul de brevete al S.U.A. i-a recunoscut în mod oficial o invenţie. Chiar am văzut pe net brevetul american, pe care scria: inventator – Cuza. Doar el singur, în condiţiile în care trei sau mai mulţi a devenit azi regula pentru numărul de autori la articole şi invenţii.

Şi cu toate astea, părinţii mi-au povestit ceva care m-a tulburat şi m-a nedumerit. Se spune că, în loc să fie cinstit şi sprijinit de societate, acel Cuza este marginalizat şi ţinut la periferia cercetării de parcă el singur ar fi dator să plătească pentru toate nelegiurile pe care le înfierează domnul profesor Apostol. Că, în vreme ce străinătatea vorbeşte şi azi despre „canoane Cuza”, casta muzicală din ţară nu i-a recunoscut niciodată această contribuţie, mergând până acolo încât să înlăture cuvântul muzică din titulatura unui premiu ce urma să-i fie acordat pentru matematică şi muzică. Iar casta tehnică nu-l recunoaşte drept tehnolog, cu toată invenţia lui recunoscută în S.U.A. Că, scârbit de această situaţie, s-ar afla în pragul de a-şi prezenta demisia.

Domnul profesor Apostol se referă cu mare dispreţ la cei care, nefiind în stare să-şi aducă o contribuţie proprie în cercetare, ajung cu toate astea miniştri ai cercetării, manageri, conducători de proiecte, şefi de departamente, şi în multe alte întruchipări ale puterii nemeritate. Iar acelui Cuza, care prin contribuţiile lui a dovedit că ar fi meritat să capete o formă sau alta de putere, nu i s-a dat nici un miligram din aceasta. Eu mă aşteptam ca, pentru realizările care le-a avut şi râvna pe care a depus-o în trei domenii complet diferite, la care se adaugă profilul său moral fără reproş, instituţiile statului şi cercetării să se bată să-l atragă de partea lor. Mă aşteptam că vor spune, iată în sfârşit găsim pe cineva nepătat care să ne reprezinte, în condiţiile în care potentaţii puterilor sunt mai puţin sau, mai degrabă, mai mult pătaţi. Aşa după cum, în alte vremuri, profesorul Moisil căuta să ne câştige pe noi şcolarii de partea matematicii, arătându-ne că dacă o vom învăţa bine vom căpăta un Mercedes, m-aş fi aşteptat ca statul să-i ofere o poziţie importantă lui Cuza dacă nu pentru altceva, măcar pentru a ne arăta nouă şcolarilor că iată, dacă vom învăţa şi ne vom purta bine vom ajunge ca el. Însă aşa, ce putem învăţa noi de aici? Că toată strădania lui Cuza n-a avut drept rezultat decât să-l ducă pe marginea prăpăstiei! Că, după tot efortul lui de a demonstra lumii că adevărata lui chemare nu este matematica pură ci tehnologia, societatea îl menţine cu forţa legat de cea dintâi într-o poziţie obscură, iar însuşi domnul profesor Apostol nu-i poate da alt sfat decât rămânerea la matematica pură, cu alte cuvinte rămânerea într-o situaţie înjositoare de impostură, acea impostură pe care tot domnul profesor o înfierează în termenii cei mai drastici!

Vă rugăm atunci să ne explicaţi, pentru că eu unul nu mai ştiu ce să cred. Încotro să ne îndreptăm? Să aplicăm cele şase reguli, prin care nu vom dobândi stima domnului profesor Apostol, dar vom ajunge poate miniştri, conducători de proiecte, şefi de departamente, etc.; sau să facem aşa cum ne îndeamnă domnul profesor, câştigând poate stima sa dar riscând să ajungem ca sărmanul Cuza?

Dragi copii, voi nu trebuie să uitaţi nici o clipă că noi trăim într-o ţară de basm numită România. În care, din bătrâni se povesteşte, totul e posibil. Dar nu pentru oricine, ci numai pentru cei deştepţi, pentru cei ce ştiu a se orienta. Iar voi aici aceasta învăţaţi, să deveniţi deştepţi pentru ca atunci când veţi creşte mari, să vă puteţi orienta.

Veţi învăţa în primul rând că în ţara numită România, existenţa se desfăşoară pe două planuri: cel ideatic, unde se duc disputele şi se scriu teoriile, filosofiile şi poeziile; şi cel concret, unde se munceşte, se mănâncă şi se luptă pentru existenţă. Cele două se întrepătrund, dar în acelaşi timp rămân distincte. La istoria comunismului veţi învăţa că acesta se cheamă raport dialectic, după cum îl numeau cei dinaintea noastră. A dibui unde anume se află, la momentul dat, frontiera mişcătoare dintre cele două planuri, în asta constă îndemânarea celui ce ştie a se orienta.

Aşadar, voi care sunteţi copii deştepţi, veţi citi printre rânduri şi veţi înţelege că la nevoie veţi aplica chiar şi cele şase reguli dacă asta vă va ajuta să progresaţi în planul concret, însă o veţi face cu dibăcie aşa încât să puteţi arăta voi cu degetul spre alţii şi nu altul să arate spre voi atunci când vă veţi disputa în planul ideatic. Acel domn profesor Apostol pe care voi îl numiţi înţelept, credeţi că el nu ştie de cele două planuri? Nu vă temeţi că nu veţi fi pe placul lui. De ce credeţi voi că i-a recomandat acelui Cuza să stea acolo unde-i este locul? Înseamnă asta impostură? O fi, în planul ideatic. Dar în planul concret, înseamnă că acel Cuza are un os de ros, şi atunci cui îi mai pasă de impostură? Că lui nu-i place, că socoate el că ar fi meritat mai mult? Sorry for him – astea sunt mofturi care arată bine în planul ideatic, dar pe care în planul concret nimeni nu le ia în serios – ai un os de ros, ce mai vrei? Că, spuneţi voi, n-a dobândit accesul la putere, cu toate realizările lui? Din nou sorry for him, înseamnă că acel Cuza al vostru, cine o mai fi şi ăla, nu e chiar atât de deştept, cu toate aşa-zisele lui realizări. Înseamnă că nu a înţeles esenţa existenţei în România, pe care voi vă străduiţi să o desluşiţi aici. Dacă ar fi înţeles-o şi s-ar fi orientat la timp, nu ar fi ajuns acum subiectul nedumeririi voastre. Aşa însă, locul lui este acolo unde e şi să fie mulţumit că are un os de ros.

Drept care, dragi copii, imaginea lui Cuza rozându-şi osul, unghiile şi amărăciunea fierii sale să nu vă mai tulbure bucuria de azi. Daţi uitării pe acel înăcrit. Să desprindem pilda din învăţătura de azi, după care mergeţi acasă şi petreceţi împreună cu părinţii voştri, aşa cum tot românul petrece în acest ceas, în ţara de basm numită România.

de Dan Tudor Vuza. Copyright (C) Dan Tudor Vuza, 2008

Cum să construieşti cu lucrurile cu care alţii aruncă în tine

Această înregistrare a fost realizată de Flavia Cioceanu în luna mai a anului 2015, în cadrul unui seminar susţinut de ea despre cum creăm poveşti. Montaj şi subtitrare realizate de Ştefan Alexandrescu. Vizionare plăcută!