Arhive categorie: perspective

Despre conștiința de oaie din turmă

 

Mândria de obicei funcționează în opoziție cu rușinea, aflându-se în percepția populară la capete extreme ale unui continuum. Astfel, este destul de improbabil ca cineva să se simtă mândru și rușinat de același lucru la un moment dat. Motivele pentru care se întmplă asta pot fi logice, dar, mai ales, psihologice. Pentru a înțelege cum funcționează mândria, e important să înțelegem cum funcționează rușinea, luând în considerare premisa că dacă s-ar găsi pe o monedă, pe fața opusă ar fi rușinea.

Aplicația pe care o aduc astăzi în analiză cu această ocazie este cea referitoare la conștiința patriotică.

De exemplu, eu, ca și alte vreo 20 de milioane de oameni, sunt român, deoarece m-am născut în România. Înainte de mă naște, nu am făcut cerere să mă nasc în România. Nu este ca și cum am avut de ales mai multe posibile alternative și am spus: ”România să fie!”. Așadar, eu nu am niciun merit personal că sunt român. Nu am făcut nimic deosebit ca să fiu român – este un fapt dobândit prin naștere. Aș putea, de exemplu, să-mi schimb cetățenia, teoretic vorbind, dar nu aș putea să-mi schimb originea și etnia.

De obicei, pentru ca cineva să se arate ”mândru” de o serie de fapte, se presupune că aceste fapte implică un merit sau o calitate, personale. Așadar, spre exemplu, la o extremă, părintele se poate arăta mândru de rezultatele copilului său dacă a investit niște eforturi, iar copilul a obținut o calitate. Un membru al unui partid poate fi mândru de partidul său dacă acesta a reușit să atingă un obiectiv propus. Asemănător, un părinte poate să-i spună copilului său că îi este rușine cu el dacă acesta alege să facă ceva care implică inferioritate, incompetență, viciu, eșec și risipirea eforturilor personale investite în educație. Un membru al unui partid se poate simți rușinat ca mebru dacă partidul per ansamblu ratează lamentabil un obiectiv ori se folosește de imaginea sa într-o manieră ce îl umilește. Rușinea proprie trebuie să determine o conștientizare a propriilor greșeli.

Până aici, lucrurile sunt clare.

Să analizăm așadar fenomenele următoare:

Cutare elev sau gimnastă reușește să câștige o medalie la o olimpiadă internațională. Un român primește o distincție internațională importantă (premiul Nobel, Palme D’Or). Prin urmare… dacă ești român trebuie să fii mândru‽‽‽‽‽ Pe bune‽‽‽ Păi de ce?

Știai tu cumva de românul acela că există înainte să afli că a câștigat acel premiu?

Tu cu ce l-ai ajutat ca să ajungă acolo? Prin ce efort l-ai susținut?

Ce calitate denotă asta despre cine?

Cu ce îl ajută pe el mândria ta?

Ce ai fi spus despre el dacă ai fi citit în ziar că se antrenează pentru acea performanță, dar încă n-a obținut-o?

Cutare român (aflat într-o funcție importantă) ”trage un tun financiar” sau dă o lege care este aspru criticată de societatea civilă sau prin proteste de stradă. Prin urmare, dacă ești român, trebuie să-ți fie rușine‽‽‽‽‽ Pe bune‽‽‽ Păi de ce?

L-ai ajutat tu să fure?

Ai dat tu legea aia?

Cu ce îl încurcă sau îl ajută pe el rușinea ta?

L-ai sprijinit în vreun fel?

Ce ai fi făcut dacă ai fi citit în ziar că se pregătește să dea cutare lege?

Dacă este să pornim de la premisa că oamenii sunt responsabili pentru propriile fapte, ei ar trebui să primească consecințele naturale ale acestor fapte: răsplată pentru performanță, rușine pentru eșec și viciu. De asemenea, dacă luăm în considerare că factorii de personalitate influențează mai mult decât factorii de mediu, cine a ajuns olimpic ar fi ajuns olimpic și dacă se năștea în Japonia, iar cine avea de furat, fura și dacă se năștea în Luxemburg. Etnia, naționalitatea, nu are nicio legătură cu performanța. Că unele sisteme educaționale sunt mai performante în anumite culturi decât în altele, e indubitabil. De exemplu, în cultura evreiască, există o preocupare pentru inteligența copiilor încă de când mama este însărcinată. În fața unor asemenea realități, este important pentru unii români să transmită mesajul ”și noi putem”. Desigur că și românii pot, dar nu pentru că românitatea lor ar fi vreo calitate inerentă în codul succesului. De ce oare nu se pune problema: ”persoana care a câștigat olimpiada este brunetă, sunt și eu brunet, prin urmare sunt mândru”? Deoarece asta nu e relevant?

Atunci când societatea este construită pe temelii competitive, superioritatea unor români în fața altor nații, prin reprezentarea lor politică, sportivă sau de altă formă, merită celebrată atunci când nu știi de fapt ce să celebrezi. Nu am citit în niciun articol despre performanța vreounui campion român de care se cuvine ”să fim mândri” care anume a fost elementul-cheie concret și specific ce l-a dus la acel succes și care poate fi folosit, cu antrenamentul corespunzător, de orice altă persoană.

Dacă nu este sănătos psihologic (și nici corect, cultural) să ne comparăm ca români cu alte nații, ce fel de comparație este sănătoasă? O comparație cu trecutul. De exemplu, dacă Ștefan cel Mare trăind astăzi ar fi dat sfoară în țară că vin rușii peste noi, cu un patriotism ca cel regăsit în mediul online românesc, ar fi obținut probabil rezultate de genul următor:

  • #vinrusii @Moldova (re-tweet de la Stefan cel Mare)

  • #unfriend_rusilor!

  • militarii în rezervă ar insista cu mărirea pensiilor sau eliberarea de jurământul militar

  • refugiații români din Europa de Vest ar deveni mai mulți decât cei africani

Se spune că românii se mândresc cu Eminescu. Asta nu i-a servit deloc lui Eminescu pe timpul cât trăia, chiar a avut parte de o moarte umilitoare. Se spune că românii se mândresc cu Brâncuși, Eugen Ionescu și cu Mircea Eliade. Dar aceștia ar fi vost vai și-amar de steaua lor dacă ar fi trăit în România în loc de Franța.

Revenind la mândria și rușinea de toate zilele, subtextul lor vine în raport cu realizările proprii pe care fiecare om consideră că le realizează în viață. Un om cu adevărat independent ce reușește să își îndeplinească obiectivele fără să conteze pe stat sau fără să se aștepte de la stat la mare lucru (în afară de taxe, piedici, birocrație și incompetență) nu stă să acorde prea multă atenție la ceea ce spun sau fac cei care nu au legătură cu domeniul lor, nici măcar olimpicii sau sportivii. Sunt prea preocupați să-și pună interesele la adăpost și să-și antreneze abilitățile necesare prin eforturi susținute spre a-și atinge obiectivele. Foarte adesea, progresele în societate se obțin ca urmare a eforturilor acestor oameni, în timp ce recunoașterea lor poate să se manifeste sau nu de către cei ce beneficiază de pe urma muncii lor. Mândria poate fi pentru ei o modalitate de manifestare în raport cu aceste eforturi. Cei care nu au motiv să se mândrescă sau nu găsesc motiv să se rușineze analizând propriile acțiuni se pot simți parte a unui întreg mai mare, nedeterminat, o turmă de oi români, ce reacționează la ce face unul sau altul, dar nu are suficient motive să iasă din amorțeala cotidiană pentru că treburile merg nici prea-prea, nici foarte-foarte. Lasă că merge și-așa!

O modalitate și mai comodă de a se depărta de posibilitatea de a obține rezultate similare este atribuirea unor calități greu obtenabile performerilor: ”nu oricine poate”, când în realitate poate oricine vrea să muncească. E adevărat că anumite culturi au înclinații mai puternice de a reuși în anumite domenii (de exemplu, persoanele de culoare în domenii sportive, atletice), deoarece există un fond genetic și cultural de performanță care favorizează obținerea succeselor, dar nu scutește de efort pe nimeni. Problema apare atunci când se produc exagerări. Nu vorbim de ontologia și metafizica păcatului strămoșesc moștenit de la Adam și Eva. Nu mai trăim în Evul Mediu, în care greșelile morale ale părinților ”pătau” întreaga familie. Fiecare se cuvine să fie responsabil pentru propriile greșeli și merite.

Un alt subiect comun este înfierarea unor români pentru ”nepatriotismul” de a prezenta aspecte negative ale societății românești în exterior, ca și cum nu am ieșit încă din vremea comunismului, în care divagarea de la planul cincinal chiar și prin presupunere era interzisă.

”Străinii” știu despre aspectele negative ale României și se așteaptă la aceastea, mai ales că sunt destul de similare cu ale altor țări din regiune și sunt destul de transparente și bine documentate. Ascunderea unor aspecte nu ar face decât să creeze o discrepanță între ceea ce se poate constata odată ce ajung în România și ceea ce a fost promovat.

Vorbind cu o familie de americani stabilită în București, care a locuit și în Republica Moldova, am constatat că tolerarea birocrației era o parte a specificului cultural și nu o sursă de nervi. Mulți români consideră inacceptabile și iau emoțional lucruri care nu pot fi schimbate de ei și care se manifestă din plin și în alte culturi. ”Ca la noi, nicăieri” nu trădează decât o ignoranță datorată lipsei de cunoaștere culturală și standardelor prea ridicate, care nu au nicio legătură cu realitatea, ci cu importanța pe care unii și-o dau propriilor viziuni.

Partea și mai interesantă mi se pare cea care se manifestă în relațiile interpersonale: se cuvine să te mândrești cu ce crede vecinul sau să te rușinezi cu ce crede iubitul.

De exemplu, îmi povestea cineva că e mândru că are un vecin credincios care este în Oastea Domnului (de parcă apartenența la o organizație ar fi un merit inerent în sine). L-am întrebat:

-L-ai încurajat tu să intre în Oastea Domnului?

-Nu.

-Ești și tu membru acolo?

-Nu.

-Vă vedeți duminica la Biserică?

-Nu, nici nu merg la Biserică.

-Ai ales să te muți aici pentru că vecinul era în Oastea Domnului?

-Nu.

-Și-atunci nu înțeleg unde e meritul tău de te mândrești cu el.

Altă scenă. Într-un grup de cunoștințe care au făcut o ieșire din oraș, am fost atenționat că prietena cu care am mers are niște convingeri diferite de ale mele și acestea se reflectă negativ asupra mea, deoarece cine se aseamănă să adună și cu o asemenea persoană vreau eu să-mi petrec timpul? La această abordare, eu am reacționat în felul următor:

Scuză-mă, dacă vrei ca în mașină cu tine să nu urce oameni care au convingeri diferite, cred că e o idee bună să le dai un chestionar în care să îi întrebi care sunt viziunile lor pe toate subiectele care te interesează și apoi să stabilești dacă au permisiunea să se urce cu tine în mașină. Eu nu sunt responsabil pentru ce crede prietena mea și nici tu nu ești responsabil pentru alegerile mele cu privire la cu cine îmi petrec timpul. Poate că nici mie nu-mi place prietena ta, dar respect alegerea pe care ai făcut-o fără să te judec pentru asta. Un om este mai mult decât suma convingerilor sale pe un anumit subiect cu care se întâmplă ca tu și eu să nu fim de acord.

Așadar, în spatele mecanismului rușinii și al mândriei, se ascunde dorința subconștientă de a controla ca tot ceea ce intră în spectrul atenției să fie exact așa cum crede fiecare că se cuvine sau trebuie să fie, iar cei care îndrăznesc să gândească altfel, sunt excluși, judecați, de parcă oamenii ar trebui să gândească sau să se comporte toți la fel. Ferească Sfântul să aibă cineva o gândire opusă față de curentul majoritar de opinie, sau față de curentul de opiniei al presei, căci corectitudinea politică nu admite opoziție. Nici dictatura nu admite opoziție. Prin amenințarea rușinii, orice atitudine sau gândire care nu este conformă cu ce decretează o autoritate, este pusă la zid, împreună cu cei ce îndrăznesc să nu își reformeze gândirea.

Dau un exemplu de discuție redundantă de pe Facebook messenger:

-Sunt multe comentarii la articolul despre elevul olimpic!

-Nu mă interesează subiectul.

-Cum poți să spui așa ceva? Nu ești patriot?

-Păi tu ce gest patriotic ai făcut? Ai dat post, share și like? Wow, cred că Ștefan cel Mare se răsucește în mormânt de emoție de patriotismul tău! Cu oameni ca tine, Imperiul Otoman ar fi fost învins încă de acum jumătate de mileniu!

Eu sunt român și nu mă mândresc cu asta, nici nu mi-e rușine, așa cum nu mă mândresc și nu mi-e rușine că sunt brunet. Așa m-a făcut mama și nu am niciun merit în asta 🙂 . Nu mă consider patriot, deși am făcut pentru drepturile românilor mai mult decât mai fiecare din cei pe care îi cunosc (propuneri de modificare și inițiere legi, lobby, participare la proteste, petiții, informare publică, încurajarea procesului de vot electoral). Și ce? Patriotismul, chiar de-ar fi un merit, nu e ceva care se manifestă așa cum cred unii.

Pentru informația celor care consideră că patriotismul constă în a-ți afișa pe toate ”gardurile virtuale” mândria față de campionii români și rușinea față de politicienii români, țin să aduc aminte:

  • partidele care au afișat o platformă ”patriotică”, de dreapta, naționalistă, au avut de-a lungul timpului rezultate mizerabile în alegerile parlamentare și au fost ridiculizate de mass-media;

  • politicienii votați de marea majoritate a celor care au fost la urne au dat și aplicat legi care i-au protejat pe cei care au subminat economia națională, au trădat interesele economice și teritoriale ale României (vezi Insula Șerpilor, Ucraina, datoria Germaniei la România, Tezaurul de la Moscova), au incitat la război civil (vezi Revoluția, Mineriadele) și i-au protejat pe foștii torționari comuniști;

  • prin politica de distrugere a învățământului românesc, cei care ar fi putut avea performanțe intelectuale și științifice în România au fost încurajați să se afirme în străinătate;

  • aproape orice inițiativă politică cu iz naționalist riscă să fie asociată cu eticheta ”legionară”;

  • statul român, de-a lungul timpului, a demonstrat că nu merită nici măcar încrederea propriilor cetățeni.

În aceste condiții, manifestarea patriotismului (vezi soții Teodorovici, Teo Peter, Antonie Iorgovan și alții) poate dăuna grav sănătății. Statul român nu te vrea patriot, căci asta e împotriva intereselor politicienilor. Așadar, ca să parafrazez un alt blogger, dacă nu vrei să te calce avionul în timp ce te plimbi prin pădure sau să te înjunghii accidental în inimă de trei ori, bine ar fi pentru tine să nu fii (prea) patriot. Sau să primești telefoane în miez de noapte, așa cum a primit și Cornel Mihalache de la Gelu Voican Voiculescu: ”Se găsește un glonț și pentru tine!”. E OK să fii patriot de turmă, patriot de social media. Nici prea mult, nici prea puțin. Așa cum e PSD-ul: puțintel înainte de alegeri, că dă bine în poză.

PS: Ține minte să dai post, like și share, că altfel s-ar putea să-mi fie ”rușine” cu tine că nu ești suficient de ”patriot” 🙂

Anunțuri

In cautarea ascultarii pierdute

Ce presupune ascultarea

Posibilitatea fiecarui om de a-si indeplini nevoile prin intermediul tehnologiei a ridicat urmatoarea minge la fileu: fiecare persoana care doreste sa se exprime are de infruntat o concurenta tot mai mare pentru o resursa tot mai indisponibila: atentia limitata a interlocutorului.

Una din functiile principale in ceea ce priveste ascultarea este validarea. Aceasta problema este foarte importanta in comunicarea organizationala, dar isi are radacinile in societate, asa ca o voi trata din aceasta perspectiva, cu mai multe exemple.

Citește în continuare In cautarea ascultarii pierdute

Cele mai bune articole de Ștefan Alexandrescu pe Economia Online (2013-2017)

În perioada ianuarie 2013-martie 2017, am fost guest author publicat în revista Economia Online. Cu ocazia încetării apariției lunare a publicației, am alcătuit un bilanț și o ierarhizare a articolelor mele publicate de către Bogdan Căpraru, redactorul-șef, căruia îi mulțumesc pentru contribuția sa la dezvoltarea mea pe această cale. Aceste articole sunt ierarhizate nu după cât de mult am muncit eu la ele (cel mai mult am lucrat la un articol 30 de ore), nu după numărul de vizualizări, de like-uri sau de comentarii, ci după cât de mulțumit sunt eu de valoarea comunicată în respectivele articole.

41 de articole, constituite în 43 de post-uri, care ar popula 113 pagini în Microsoft Word doar cu textul.

Lună de lună, provocarea de a concepe ceva interesant, rafinat, la un nivel înalt, despre piețe, trenduri, strategie, fiscalitate, resurse umane, branding, sociologia organizațiilor îmi ridica mingea la fileu, uneori atât de mult încât în unele numere nici nu am mai ajuns să public.

Cred că există tendința pentru unii bloggeri, din momentul în care au propria platformă de publishing pe care o pun la dispoziția colaboratorilor, să lase la o parte perspectivele de colaborare cu reviste importante, pentru care să genereze conținut deosebit supus unor standarde editoriale diferite.

În cea mai mare parte din articole, am căutat să scriu despre subiecte care nu au mai fost abordate, să fac predicții pentru viitor pe baza trendurilor, să descriu mecanisme profunde care să-i aducă pe cititori cu picioarele pe pământ și să le ofere insighturi pentru propria dezvoltare personală și profesională. De aceea, ceea ce găsiți în unele din articolele de mai jos reprezintă ”the best of the best” din ceea ce pot eu concepe și le-am ales pentru unul sau mai multe din următoarele motive:

  • nu mai găsiți nicăieri în altă parte în limba română exprimate aceste idei pentru că pur și simplu nu a mai publicat nimeni despre ele, deși afectează largi categorii

  • reprezintă lecturi fundamentale pentru dezvoltarea personală sau profesională

  • reprezintă analize chintesențiale care fac deosebiri conceptuale fundamentale care, chiar dacă se mai găsesc și în altă parte, au fost sistematizate strategic ca să fie cât mai clare și cât mai scurte

  1. În împărăția orbilor, omul cu un singur ochi e rege 
  2. Cu siguranță, dragă colectivitate, de la un liber-profesionist cu vervă
  3. Prostituarea psihologiei în România sau Despre cum concurenţa neloiala poate distruge credibilitatea unei profesii 
  4. Pledoarie pentru branding în civilizaţia Disneyland. Partea I. Companiile  și Partea II. Consumatorii
  5. Perspectivele schimbării organizaţionale din paradigma nivelurilor valorilor în Romania 
  6. De ce relaţiile publice nu sunt marketing
  7. Specificarea posturilor, document fundamental pentru fişa postului şi anunţul de angajare
  8. Cultura ascultării la români
  9. Contractul psihologic în relaţiile de muncă 
  10. Ce am învăţat din exerciţiul lui Brian Tracy 

 

Mulțumesc, Bogdan și Marius!

Lectură plăcută!

Ștefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare și resurse umane

Networkingul fata in fata in era web 3.0

Cum cream legaturi si relatii sociale durabile, atat profesional cat si personal. Cum tehnologia afecteaza afacerile prin transformarea oamenilor in obiecte.

Motto:

„Everything is going to trash and I don’t want in”

Diego Gutierrez, autorul scenariului episodului 18 din sezonul 5 (2004), „Disposable”, al serialului american „Judging Amy”, replica spusa de personajul principal

In societatea de azi, exista anumite sisteme care functioneaza rapid pentru a decongestiona timp, pentru a facilita dezvoltarea, deoarece anumiti antreprenori, inventatori, dezvoltatori, investitori, au pus aceste sisteme la punct pentru a fi optimizabile, actualizabile. Spre exemplu, avem smartphone-urile care sunt niste mini-computere all-in-one (mini-TV-uri, telefoane, calculatoare, desteptatoare, GPS-uri portabile, mp3 playere, kindle-uri) portabile asemanatoare tricorderelor din Star Trek. Avem servicii de curatatorie, de croitorie, de spalatorie, de cumparaturi livrate la domiciliu. Avem sisteme de comparare a produselor, de evaluare a serviciilor, de plati fara contact, de conducere fara sofer. Am vazut pe internet chiar si prototipuri de masini zburatoare. Ce facem cu acest timp?

Timpul fiecarei persoane este cu atat mai pretios cu cat este mai dificil sa convingi persoana respectiva sa aiba o intalnire cu tine. Lucrand in promovare, vanzari si mai ales in telemarketing, m-am confruntat cu atitudini care acum cativa ani mi se pareau extreme, iar acum parca au ajuns normale.

Citește în continuare Networkingul fata in fata in era web 3.0

Teoria puişorului şi a hamsterului – o fabulă modernă. Partea II.

hamster-wheel-1014047_1920

Să recapitulăm de săptămâna trecută teoria puişorului şi a hamsterului

Propun un nou model de explicare al relaţiilor dintre părinţi şi copii în România. Este teoria puişorului şi a hamsterului. Nu se aplică tuturor, ci doar unora. Cui?

  • Celor care uită să îşi trăiască viaţa proprie şi caută să trăiască viaţa altora. Cine mai potrivit decât copiii? Astfel, responsabilităţile proprii vor fi pasate altora în timp ce hamsterul va alerga pentru responsabilităţile altuia.

  • Celor care nu se cunosc şi nici nu vor să se cunoască. Nu care cumva să-şi dea seama că pot lua alegeri mai bune! Asta i-ar arunca într-o depresie cruntă cu privire la ce au făcut până acum.

  • Celor cărora le place să creadă că ştiu despre ce e vorba, că ei au trecut prin chestiile astea şi au depăşit nivelul în care să înveţe de la alţii.

  • Celor care confundă adevăratul sacrificiu creştinesc şi datoria morală (reală!) de părinte cu poziţia de salvator din triunghiul dramatic.

  • Celor care speră să compenseze toate nereuşitele, frustrările şi compromisurile din viaţă prin apariţia unui copil. Problemele reale nu vor fi rezolvate, ci doar mutate şi agravate.

  • Celor care cunosc cum funcţionează mecanismul acestei teorii, dar nu au curajul să spună: „Mami, tati, am devenit găină/cocoş”.

  • Celor care caută scuze pentru a explica de ce nu-şi asumă ceva mai multă responsabilitate.

Teoria puişorului şi a hamsterului are explicaţii care merg dincolo de cadrul familial. Aceasta explică nu doar lipsa de responsabilitate a copiilor deveniţi părinţi, ci şi lipsa de responsabilitate pentru asumarea rezultatelor profesionale, banii cheltuiţi în România de românii din străinătate (pentru rude, desigur), o parte din industria construcţiilor şi sectorul imobiliarelor şi, bineînţeles, nedumerirea unora cu privire la de ce nu are statul mai bună grijă de ei, săracii.

  

Dacă ai ajuns să citeşti până aici, e bine să ştii…

Aşadar, independenţa cea mai importantă care trebuie câştigată, mai presus de independenţa financiară (despre care am explicat în articolele de aici), este independenţa emoţională.

Da, un părinte trebuie să se sacrifice pentru copilul său, dar să aibă grijă mai ales să nu-i sacrifice autonomia şi independenţa.

Da, un copil trebuie să-şi respecte părintele, dar nu să fie de acord cu tot ce spune el.

Copii, nu mai încercaţi să faceţi cadou o viaţă părinţilor! Asta trebuie să şi-o facă dar singuri! Părinţi, nu mai încercaţi să faceţi cadou o viaţă copiilor, cu atât mai puţin a voastră! Voi le-aţi dat naştere, dar viaţa trebuie să şi-o facă singuri!

Da, un tânăr trebuie să aleagă un partener matur pentru căsătorie – dar matur emoţional în primul rând şi nu cu declaraţia financiară înaintea dragostei.

Da, părinţii trebuie să aibă un cuvânt de spus în alegerea partenerului de viaţă al copiilor, dar acel cuvânt să fie motivat şi să fie unul scurt și la obiect, nu un discurs de o viaţă.

Da, copiii trebuie să aibă grijă de părinţi la bătrâneţile lor, dar să aibă grijă mai întâi de necesităţile lor emoţionale, nu să încerce să cumpere lucruri care să astupe gropile iubirii (despre care am scris aici)

Da, un copil trebuie să înveţe responsabilitatea de a-şi asuma propria viaţă. Şi de la cine învaţă asta cel mai bine? De la modelul-părinte. Fie el așa cum o fi. Ai tăi cum sunt?