Arhive categorie: perspective

In cautarea ascultarii pierdute

Ce presupune ascultarea

Posibilitatea fiecarui om de a-si indeplini nevoile prin intermediul tehnologiei a ridicat urmatoarea minge la fileu: fiecare persoana care doreste sa se exprime are de infruntat o concurenta tot mai mare pentru o resursa tot mai indisponibila: atentia limitata a interlocutorului.

Una din functiile principale in ceea ce priveste ascultarea este validarea. Aceasta problema este foarte importanta in comunicarea organizationala, dar isi are radacinile in societate, asa ca o voi trata din aceasta perspectiva, cu mai multe exemple.

Citește în continuare In cautarea ascultarii pierdute

Anunțuri

Cele mai bune articole de Ștefan Alexandrescu pe Economia Online (2013-2017)

În perioada ianuarie 2013-martie 2017, am fost guest author publicat în revista Economia Online. Cu ocazia încetării apariției lunare a publicației, am alcătuit un bilanț și o ierarhizare a articolelor mele publicate de către Bogdan Căpraru, redactorul-șef, căruia îi mulțumesc pentru contribuția sa la dezvoltarea mea pe această cale. Aceste articole sunt ierarhizate nu după cât de mult am muncit eu la ele (cel mai mult am lucrat la un articol 30 de ore), nu după numărul de vizualizări, de like-uri sau de comentarii, ci după cât de mulțumit sunt eu de valoarea comunicată în respectivele articole.

41 de articole, constituite în 43 de post-uri, care ar popula 113 pagini în Microsoft Word doar cu textul.

Lună de lună, provocarea de a concepe ceva interesant, rafinat, la un nivel înalt, despre piețe, trenduri, strategie, fiscalitate, resurse umane, branding, sociologia organizațiilor îmi ridica mingea la fileu, uneori atât de mult încât în unele numere nici nu am mai ajuns să public.

Cred că există tendința pentru unii bloggeri, din momentul în care au propria platformă de publishing pe care o pun la dispoziția colaboratorilor, să lase la o parte perspectivele de colaborare cu reviste importante, pentru care să genereze conținut deosebit supus unor standarde editoriale diferite.

În cea mai mare parte din articole, am căutat să scriu despre subiecte care nu au mai fost abordate, să fac predicții pentru viitor pe baza trendurilor, să descriu mecanisme profunde care să-i aducă pe cititori cu picioarele pe pământ și să le ofere insighturi pentru propria dezvoltare personală și profesională. De aceea, ceea ce găsiți în unele din articolele de mai jos reprezintă ”the best of the best” din ceea ce pot eu concepe și le-am ales pentru unul sau mai multe din următoarele motive:

  • nu mai găsiți nicăieri în altă parte în limba română exprimate aceste idei pentru că pur și simplu nu a mai publicat nimeni despre ele, deși afectează largi categorii

  • reprezintă lecturi fundamentale pentru dezvoltarea personală sau profesională

  • reprezintă analize chintesențiale care fac deosebiri conceptuale fundamentale care, chiar dacă se mai găsesc și în altă parte, au fost sistematizate strategic ca să fie cât mai clare și cât mai scurte

  1. În împărăția orbilor, omul cu un singur ochi e rege 
  2. Cu siguranță, dragă colectivitate, de la un liber-profesionist cu vervă
  3. Prostituarea psihologiei în România sau Despre cum concurenţa neloiala poate distruge credibilitatea unei profesii 
  4. Pledoarie pentru branding în civilizaţia Disneyland. Partea I. Companiile  și Partea II. Consumatorii
  5. Perspectivele schimbării organizaţionale din paradigma nivelurilor valorilor în Romania 
  6. De ce relaţiile publice nu sunt marketing
  7. Specificarea posturilor, document fundamental pentru fişa postului şi anunţul de angajare
  8. Cultura ascultării la români
  9. Contractul psihologic în relaţiile de muncă 
  10. Ce am învăţat din exerciţiul lui Brian Tracy 

 

Mulțumesc, Bogdan și Marius!

Lectură plăcută!

Ștefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare și resurse umane

Networkingul fata in fata in era web 3.0

Cum cream legaturi si relatii sociale durabile, atat profesional cat si personal. Cum tehnologia afecteaza afacerile prin transformarea oamenilor in obiecte.

Motto:

„Everything is going to trash and I don’t want in”

Diego Gutierrez, autorul scenariului episodului 18 din sezonul 5 (2004), „Disposable”, al serialului american „Judging Amy”, replica spusa de personajul principal

In societatea de azi, exista anumite sisteme care functioneaza rapid pentru a decongestiona timp, pentru a facilita dezvoltarea, deoarece anumiti antreprenori, inventatori, dezvoltatori, investitori, au pus aceste sisteme la punct pentru a fi optimizabile, actualizabile. Spre exemplu, avem smartphone-urile care sunt niste mini-computere all-in-one (mini-TV-uri, telefoane, calculatoare, desteptatoare, GPS-uri portabile, mp3 playere, kindle-uri) portabile asemanatoare tricorderelor din Star Trek. Avem servicii de curatatorie, de croitorie, de spalatorie, de cumparaturi livrate la domiciliu. Avem sisteme de comparare a produselor, de evaluare a serviciilor, de plati fara contact, de conducere fara sofer. Am vazut pe internet chiar si prototipuri de masini zburatoare. Ce facem cu acest timp?

Timpul fiecarei persoane este cu atat mai pretios cu cat este mai dificil sa convingi persoana respectiva sa aiba o intalnire cu tine. Lucrand in promovare, vanzari si mai ales in telemarketing, m-am confruntat cu atitudini care acum cativa ani mi se pareau extreme, iar acum parca au ajuns normale.

Citește în continuare Networkingul fata in fata in era web 3.0

Teoria puişorului şi a hamsterului – o fabulă modernă. Partea II.

hamster-wheel-1014047_1920

Să recapitulăm de săptămâna trecută teoria puişorului şi a hamsterului

Propun un nou model de explicare al relaţiilor dintre părinţi şi copii în România. Este teoria puişorului şi a hamsterului. Nu se aplică tuturor, ci doar unora. Cui?

  • Celor care uită să îşi trăiască viaţa proprie şi caută să trăiască viaţa altora. Cine mai potrivit decât copiii? Astfel, responsabilităţile proprii vor fi pasate altora în timp ce hamsterul va alerga pentru responsabilităţile altuia.

  • Celor care nu se cunosc şi nici nu vor să se cunoască. Nu care cumva să-şi dea seama că pot lua alegeri mai bune! Asta i-ar arunca într-o depresie cruntă cu privire la ce au făcut până acum.

  • Celor cărora le place să creadă că ştiu despre ce e vorba, că ei au trecut prin chestiile astea şi au depăşit nivelul în care să înveţe de la alţii.

  • Celor care confundă adevăratul sacrificiu creştinesc şi datoria morală (reală!) de părinte cu poziţia de salvator din triunghiul dramatic.

  • Celor care speră să compenseze toate nereuşitele, frustrările şi compromisurile din viaţă prin apariţia unui copil. Problemele reale nu vor fi rezolvate, ci doar mutate şi agravate.

  • Celor care cunosc cum funcţionează mecanismul acestei teorii, dar nu au curajul să spună: „Mami, tati, am devenit găină/cocoş”.

  • Celor care caută scuze pentru a explica de ce nu-şi asumă ceva mai multă responsabilitate.

Teoria puişorului şi a hamsterului are explicaţii care merg dincolo de cadrul familial. Aceasta explică nu doar lipsa de responsabilitate a copiilor deveniţi părinţi, ci şi lipsa de responsabilitate pentru asumarea rezultatelor profesionale, banii cheltuiţi în România de românii din străinătate (pentru rude, desigur), o parte din industria construcţiilor şi sectorul imobiliarelor şi, bineînţeles, nedumerirea unora cu privire la de ce nu are statul mai bună grijă de ei, săracii.

  

Dacă ai ajuns să citeşti până aici, e bine să ştii…

Aşadar, independenţa cea mai importantă care trebuie câştigată, mai presus de independenţa financiară (despre care am explicat în articolele de aici), este independenţa emoţională.

Da, un părinte trebuie să se sacrifice pentru copilul său, dar să aibă grijă mai ales să nu-i sacrifice autonomia şi independenţa.

Da, un copil trebuie să-şi respecte părintele, dar nu să fie de acord cu tot ce spune el.

Copii, nu mai încercaţi să faceţi cadou o viaţă părinţilor! Asta trebuie să şi-o facă dar singuri! Părinţi, nu mai încercaţi să faceţi cadou o viaţă copiilor, cu atât mai puţin a voastră! Voi le-aţi dat naştere, dar viaţa trebuie să şi-o facă singuri!

Da, un tânăr trebuie să aleagă un partener matur pentru căsătorie – dar matur emoţional în primul rând şi nu cu declaraţia financiară înaintea dragostei.

Da, părinţii trebuie să aibă un cuvânt de spus în alegerea partenerului de viaţă al copiilor, dar acel cuvânt să fie motivat şi să fie unul scurt și la obiect, nu un discurs de o viaţă.

Da, copiii trebuie să aibă grijă de părinţi la bătrâneţile lor, dar să aibă grijă mai întâi de necesităţile lor emoţionale, nu să încerce să cumpere lucruri care să astupe gropile iubirii (despre care am scris aici)

Da, un copil trebuie să înveţe responsabilitatea de a-şi asuma propria viaţă. Şi de la cine învaţă asta cel mai bine? De la modelul-părinte. Fie el așa cum o fi. Ai tăi cum sunt?

Teoria puişorului şi a hamsterului – o fabulă modernă. Partea I.


Când spui „stop!”

După ce am publicat cartea mea din 2014, „Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală, am avut bucuria ca discuţia pe temele propuse să se continue cu cititori, specialişti, potenţiali cumpărători şi critici.

Cum una din temele principale – alături de sistemul de învăţământ preuniversitar din Ro – este relaţia dintre generaţii, mi se pare inevitabil să se ajungă şi la acest subiect din nou şi din nou. La urma urmei, atunci când un autor publică o carte, nu este sfârşitul unui drum al cunoaşterii, ci doar începutul lui.

Nu doresc a spune prin asta că volumul meu ar fi incomplet. Cu siguranţă, dacă-l mai pregăteam vreo 7 ani, ieşea mai bun. Dar, în viaţă, trebuie să existe momente în care spui: „stop!”. Din fericire, s-au găsit vreo două persoane care să considere cartea perfectă și are 5 stele pe Bookblog, prin urmare mă declar mulțumit.

  

Baby, It’s Cold Outside

Toată lumea ştie că e greu să te descurci în ziua de astăzi ca să subzişti în România. Chirie/rată la bancă, întreţinere, utilităţi, transport, mâncare, cheltuieli de sănătate (ocazionale, sperăm!) şi tot felul de asemenea obligaţii! Ce mai, o adevărată avalanşă istovitoare! Greu mai e să trăieşti în România – a fost cândva uşor?

În acest sistem, desigur că este foarte importantă într-ajutorarea între părinţi şi copii. Este prescrisă chiar în Biblie și în Codul Familiei, nu?

Vorbeam deunăzi cu o prietenă de-a mea care locuieşte într-un oraş mare al României că nu îţi acoperi cheltuielile de supravieţuire într-un așa oraș cu doar 300 de euro pe lună – ceea ce este aproximativ un salariu minim pe economie. S-a arătat profund ofensată, prin prisma faptului că la cei 30 de anişori ai ei, îi era greu chiar să viseze la un salariu mai mare decât acesta (a se nota: această prietenă nu este interesată în dezvoltarea personală). Aşa că m-a contrazis, ceea ce m-a făcut să replic: da, poţi să trăieşti cu 300 de euro pe lună dacă locuieşti într-o cutie de chibrituri cu iubitul/iubita – sau mai bine, în casa părintească, dacă mămica şi tăticul îţi fac de mâncare sau îţi trimit pacheţel, dacă stai la Pocreaca City sau prin vreo fundătură de periferie a oraşului. Dar, prin prisma acceptabilă a viziunii societăţii, dacă „puişorul” de 25-30-40 de ani are un salariu fix pe lună, înseamnă că e ”independent” – chiar şi dacă acel salariu fix pe lună este doar o garanţie a faptului că acesta nu ajunge pentru tot ce trebuie. Şi astfel, suspină unii cu luare-aminte (punând căruţa înaintea boilor): „când voi avea bani, am să mai fac şi un curs de dezvoltare personală”.

Mergem mai departe. De ce are puişorul sprijinul părinţilor, care continuă să alerge ca un hamster pentru el/ea şi la 60-70 de ani, eventual până cînd intră în groapă?

Pentru că, în ochii unui părinte, indiferent ce vârstă are un copil, acesta va fi mereu „puişorul mamii”. Şi la 30-40 de ani, îl va suna şi-i va spune: „Pune-ţi fes! Ai mâncat astăzi? Îmbracă-te bine! De ce tuşeşti?”.

Ascultam amuzat cum o mamă contemporană a unui copilaş de 4 ani petrecea vreo jumătate de oră ca să-şi înfofolească odorul pentru cei 100 de metri care sunt în drumul de la maşină până la intrarea în grădiniţă. Bietul copil, când ieşea din casă, arăta ca un cosmonaut, abia se putea mişca! Desigur că în maşină transpira şi răcea. Cu toate acestea, mă gândesc că această mămică, și ea elevă de grădiniță pe vremea lui Ceaşcă a trăit bine-mersi şi până în ziua de azi fără să fie înfofolită în halul acela. Desigur, mama acestei mămici regretă că nu a putut face mai mult pe vremea aceea pentru puişor, căci aşa au fost vremurile atunci! Când comunismul s-a schimbat cu capitalismul, hamsterii au primit drept cadou o roată mai mare! Şi, după cum se cuvine, printr-o inexplicabilă anomalie genetică, atunci când un un puişor are copii, devine hamster.

Mutăm puţin exemplul la altă vârstă. Nu contează dacă acel copil are 4 ani sau 40 de ani. Intenţia bună a părintelui rămâne! Şi – nu-i aşa? – nu se cuvine să treci peste vorba mamei! Părintele are dreptate, chiar şi atunci când, încetişor, încetişor, ajunge să te omoare cu blândeţea lui de hamster fidel care se sacrifică pentru binele suprem al copiilor alergând pe orice roată pe care o găseşte, fără oprire, fără odihnă.

Şi, desigur, cine este cel mai mare model pentru hamsterul care trebuie să granteze că puişorii nu vor muri de frig? Desigur, Guvernul. Statul-dădacă.

  

Puişor, ce vrei să te faci când devii mare?

Tot în Biblie mai scrie şi că se va dezlipi copilul de părintele lui şi se va căsători şi se va aşeza la casa lui. Asta presupune că există o vârstă la care copilul spune „stop!”, devine matur şi începe să îşi asume responsabilităţi. Ca să înţelegem ce înseamnă responsabilitatea, să mergem puţin în limba engleză: „responsability” – adică response ability: abilitatea de a răspunde. A răspunde la ce? La o situaţie reală, desigur, nu la una imaginată. O comunicare autentică bazată pe nevoi emoţionale reale, nu pe formalităţi şi complezenţă.

Problema de confruntare care se evită între hamster şi puişor este atunci când puişorul afirmă:

  • Uite ce e, acum am ajuns găină/cocoş. Nu mai e nevoie să pedalezi!

Asta e esenţa discursului, cu mici variații. De obicei, acest discurs este amânat ani de zile, de preferinţă după ce hamsterul a murit. Atunci se poate manifesta abilitatea de a răspunde fără ca hamsterul să mai poată avea vreun contraargument.

Desigur, atunci când un puişor trecut de 20 de ani îndrăzneşte să susţină această periculoasă teză, pământul se cutremură, văile urlă, copacii se înfioară şi toată furia naturii se dezlănţuie. Este sfârşitul lumii. Mai ales pentru hamster, căci îşi pierde vocaţia esenţei de a trăi pentru puişor. Îşi dă seama că trebuie să se întoarcă la o viaţă a lui (pe care n-o are), pe care să o trăiască (nu ştie cum).

Aşadar, pe principiul procreării al lui Jerry Seinfeld („La naiba cu lumea! Pot să-mi fac proprii mei oameni!”), viaţa multora se opreşte la vârsta la care au copii, pe principiul: „ah, la naiba cu viaţa asta ratată! Acum am să trăiesc pentru copil!”.

Spre sfârşitul vieţii hamsterului, se mai întâmplă uneori iarăşi o ciudată metamorfoză pe care oamenii de ştiinţă încă nu au elucidat-o. Hamsterul devine puişor, iar puişorul devine hamster. Astfel, puişorul va putea aplica toate principiile hamstereşti pe care le-a învăţat de la părintele său.

De exemplu: îi va cumpăra tot felul de lucruri de care părintele nu are nevoie, dar despre care copilul consideră că sunt bune („uite, mămică dragă, cu asta apeşi aici şi îţi face masaj așa!”), iar părintele va uita într-un colţişor toate obiectele extraterestre cumpărate de copil, după cum şi copilul, pe vremea când era puişor, a aruncat într-un colţ toate lucrurile utile cumpărate din dragoste cu cele mai bune intenţii şi fără nicio întrebare, de părinte.

Unul din cele mai mari pericole pentru un părinte-hamster este ca puişorul lui să plece în altă ţară. Astfel, va fi privat, între altele, de posibilitatea de a-i trimite pacheţel şi de a-i aminti în fiecare dimineaţă prin telefon să se îmbrace bine. La rândul său, copilaşul devenit hamster se va gândi cu groază ce oroare este să-şi abandoneze părintele-puişor în această lume haină şi să-şi ia dragostea de ţară şi mamă în a sa inimă peste graniţă. Aici îmi amintesc cu tragicomedie de exemplul unei tinere de vreo 25 de ani, cea mai tânără într-o familie cu 13 copii, care a refuzat o slujbă de vis în Grecia ca să „aibă grijă de tata”. Nu contează că tata a construit vreo 5 case, mai are vreo 7 fraţi, 12 copii şi vreo câteva zeci de nepoţi. Tăticul-puişor nici nu a aflat de conflictul interior care o chinuia pe tânără de luni de zile. Important este că ale sale cămăşi erau călcate de copilaşul-hamster, nu de vreun străin hain cu ochi mongoloizi.

  

We are BORG. Hamster

Totuşi, înainte ca puişorii să devină hamsteri prin natura lor proprioceptivă de părinţi, trebuie să se petreacă ceva. Mama-hamster şi tata-hamster trebuie să aprobe ca puişorul să se căsătorească, dar nu cumva să iasă de pe orbita lor hamsterească! Totuşi, puişorul trebuie să se căsătorească cu un cetăţean matur, adult, responsabil, independent, cu stabilitate salarială (chiar şi dacă asta nu asigură independenţa, de preferinţă la casa lui şi cu maşină).

Ferească sfântul ca puişorul să se căsătorească cu cineva care este puişorul altui hamster, căci va fi trecut prin furcile caudine şi prin cazanele iadului! Nimic nu poate să stârnească imaginaţia mai tare unui hamster decât tumbele prin care-l va face să treacă pe partenerul puişorului său pentru a-şi demonstra vrednicia! Desigur, chiar dacă partenerul puişorului nu este nici hamster, nici puişor, ci este un adult bine-mersi la locul lui, atunci acest adult va trebui să accepte totuşi că s-a căsătorit cu un puişor şi să-l ferească sfântul să intervină în legătura de sânge între hamster şi puişor, oricât de anti-evoluţionistă ar fi aceasta! Un asemenea adult, la căsătorie, împreună cu slujba, nu va auzi de fapt vocea interioară a părinţilor hamsteri, care sună cam aşa:

– We are Hamster. You are Puişor. You will be assimilated. Resistence is futile!

Odată trecuţi prin borgtezul familiei, noul/noua „e de-al casei” şi va fi verificat/ă mult mai blând, doar cu precizia cu care un uliu îşi pândeşte prada sau un proprietar de apartament chiriaşii. Astfel, părinţii-hamsteri vor avea mai multă energie să alerge pe o roată şi mai mare („facem o casă cu 7 camere” – nu contează că nu are cine să locuiască acolo şi nici că întreţinerea ei va costa o avere). De aceea, toate investiţiile părinteşti nu vor fi pentru independenţa copiilor, ci pentru crearea unei şi mai strânse dependenţe, financiare şi mai ales emoţionale, de părinţi.

VA URMA