Arhive categorie: in cuvintele altora

Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea II. ”Eu n-am facut cerere ca sa ma nasc inteligent”

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne,partea a doua dintr-o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani  experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

  1. Ce este o conferinţă, după părerea ta? Cine câştigă de pe urma conferinţelor?

O conferinţă, după părerea mea este atunci când mai mulţi se adună să-i asculte pe câţiva cum vorbesc. Conferinţa este un fel de şezătoare modernă, atâta doar că la şezătoare, munceai şi mai şi beneficiai direct de pe urma muncii în timpul taifasului. La conferinţă, doar stai şi asculţi, iar dacă vrei să fii interesant, mai pui şi nişte întrebări pentru care te urăşte toată lumea. De obicei, plăteşti.

Există trei categorii profesionale care beneficiază în mod direct de pe urma conferinţelor:

a) cei care susţin şi organizează conferinţele – cei din spatele şi cei din faţa microfonului, la care ajung banii participanţilor dacă îi convingă să cumpere ceva;

b) vânzătorii din public care se duc armaţi cu discursuri persuasive şi cărţi de vizită să găsească clienţi. Cu cât conferinţa e mai scumpă, cu atât sunt şanse să găseşti clienţi cu bani. Dacă dai 100 de euro şi obţii 2 clienţi care îţi plătesc 200 de euro pentru serviciile tale, se cheamă că ai făcut profit;

c) universitarii care participă la sindrofiile profesionale – ceva mai ieftine – care o fac pentru prestigiu şi ca să mai adauge o bifă la CV.

În toată povestea asta, teoretic se încurajează dialogul, dar de obicei întrebările vin de la oameni nepregătiţi, iar respondenţii evită întrebările bune. Iar la întrebări cretine se dau răspunsuri cretine, o știu și eu, o știi și tu, o ştie toată lumea. Oamenii pregătiţi nu vin la conferinţele altora ca să discute, ci le ţin pe bani în faţa altora dispuşi să plătească.

 

  1. Care este deosebirea între un specialist şi un expert?

Accepţiunea generală este aceea că pentru a te considera specialist, ai nevoie de cel puţin 1000 de ore de practică, iar pentru titlul de expert, minim 10.000 de ore de practică într-o arie foarte bine delimitată, de obicei o nişă. Cu cât nişa este mai îngustă, cu atât specialistul este mai valoros şi este mai greu să obţină experienţa necesară, mai ales dacă lucrează ca angajat. Angajaţii fac de regulă în timpul programului o mulţime de alte lucruri care nu au legătură cu specializarea lor: fac cafeaua şefului, cumpără flori pentru soţia şefului, ies la o ţigară, joacă solitaire şi socializează pe Facebook ca să treacă vremea. Un specialist nu are şanse să se formeze astfel. Cel mai probabil, el este un profesionist care a lucrat pe cont propriu într-o nişă în care ştie foarte bine ce face şi pentru ariile învecinate, are cunoştinţe şi colaboratori.

 

  1. Ce părere ai despre pregătirea tinerilor care ies de pe băncile facultăţii?

Mare tâmpenie s-a făcut cu sistemul Bologna. Eu am făcut 4 ani la rând universitate. După doi ani, tot nu ştiam încă ce voiam să mă fac când aveam să devin mare. Acuma, li se cere studenţilor după nici un an jumate să aleagă subiectul licenţei şi profesorul coordonator. Apoi, s-au păstrat doar materiile profilor care aveau mai multe pile, nu cele care ar fi fost valoroase.

Mulţi tineri îşi arogă titlurile de specialist sau expert şi chiar le cred doar pentru că aşa scrie în cartea de vizită fără măcar să aibă habar ce e aia. Nu zic, sunt unele arii în care generaţia tânără crescută pe calculator poate să exceleze pe la 21-22 de ani (programare, design, fotografie, blogging) şi chiar să fie un specialist… cu condiţia să se apuce de ele de pe la 14-15 ani cel târziu şi să lase deoparte petrecerile şi băutele şi frecatul mentei şi să studieze cu pasiune chestiile în care se antrenează. Dar eu cunosc puţine asemenea exemple. În schimb, când văd pe unul care se declară specialist în resurse umane dar nu ştie să facă o fişă a postului, sau o specialistă în piar care nu e în stare să scrie un proiect, îmi vine să-i arunc pe geam. Şi când te gîndeşti că ăştia mai vor şi bani! Să zică bodaprosti că nu scriu pe bloguri despre ei!

 

  1. Ce părere ai de studenţii care protestează împotriva faptului că munca lor pentru note este monetizată de către profesorii lor coordonatori, mai les în cercetare?

Cred că asta este o problemă prost înţeleasă. Cadrele didactice universitare, mai puţin profesorii universitari, nu pot trăi din rămăşiţa de salariu pe care o primesc de la stat. Ăștia mai deștepți își trag și ei niște fonduri europene, ceva. Studentul este acolo ca să înveţe. Iar cel mai potrivit este să înveţe de la cineva care chiar câştigă bani din ce predă. Aşa că studenţii care pun problema că sunt exploataţi de profesori în contextul aplicării de chestionare sau realizării de proiecte bat câmpii. Profesorii au dreptul să obţină bani pe munca studenţilor (mai ales a celor buni), fără să le ceară permisiunea, cu condiţia să nu încalce drepturile de autor. Există exemple mai grave de profesori de la facultate.

 

  1. Care este deosebirea între consultantul în carieră şi consilierul în carieră?

Termenii înseamnă acelaşi lucru, car au conotaţii diferite, după părerea mea. Consultant este un termen capitalist, iar consilier un termen socialist, dacă nu te-ai uitat la ”Nașul”. Asta pentru că de obicei consultantul în carieră este un liber-profesionist care își caută singur clienţii, iar consilierul este de obicei o plantă plătită cu salariu fix de o organizaţie, cel mai adesea de stat, care aşteaptă clienţii să vină la el.

Da’ nu știu ‘ce mă întrebi pe mine, ‘ce nu-i întrebi pe labagiii ăștia de la NBCC, că marea majoritate nu-s în stare nici măcar să facă o factură, darămite să găsească un client plătitor pe cont propriu.

 

  1. Sorin, eşti misogin?

Io pe cuvânt nu mă consider, dar femeile zic că sunt, aşa că trebuie să le dau dreptate. Mai ales când m-am învârtit atâta timp printre astea.

Acuma, că m-ai întrebat, trebuie totuşi să-ți zic că e o chestie care pe mine mă scoate din minţi şi după care aş tria cam orice femeie pentru a afla dacă merită să fie respectată. Prima întrebare este: „citeşti reviste pentru femei?”. A doua: „Îţi plac?”. Dacă răspunsul la doar una din întrebări este da, atunci situaţia este salvabilă. Dacă răspunsul la ambele întrebări este: da, nu are rost să mă chinui. Revistele pentru femei le învaţă cum să profite de bărbaţi, să-i exploateze, să-i înşele, cum să-şi cumpere toate briz-briz-urile inutile şi o mulţime de alte tâmpenii „feministe” pentru care merită să fie tratate ca nişte pupeze fără creier în loc de adulţi.

 

  1. Ai scris aici şi aici nişte articole foarte critice despre filmul românesc, în general. Nu ţi-a fost teamă că vei fi considerat ne-patriot?

Un regizor nu se cheamă regizor dacă a făcut două jumătăţi de film şi-un scurt metraj, pe care le-a târât 5 ani. Un actor nu se numeşte actor dacă a apărut într-un singur film în viaţa lui. Toată halucinaţia asta colectivă care se numeşte „cinematografia românească” cu care te tot agiți tu ca prostu’ este o pleaşcă periculoasă, din păcate încurajată de festivalurile de la Cannes şi Berlin. Dacă un idiot de român s-a trezit să se creadă artist şi a încropit o mediocritate, toţi cronicarii se grăbesc să îi ridice o statuie iar eu trebuie să mă simt mândru că îi sunt compatriot. Haida de!

Să o luăm puţin altfel, şi să înlocuim profesia: dacă să zicem eu sunt arhitect şi sunt doar câţiva arhitecţi care fac clădiri după normele minime de siguranţă în oraşul meu, atunci eu ar trebui să mă mândresc că sunt coleg de breaslă cu aceia, sau să mă îngozesc că majoritatea caselor făcute de restul de ageamii riscă să se dărâme? Măcar o casă are cel puţin 4 stâlpi. Cinematografia românească pe cine are? Porumboiu, Solomon, Puiu, şi jumătate de Mungiu (aia care n-a furat). Păi se dărâmă casa! Problema se pune altfel în cinematografie, că nimeni nu-şi sparge capul dacă se uită la un film prost şi toată lumea se poate uita la un perete şi unul să zică: „eu cred că peretele e roz” şi altul „eu cred că peretele e maro”. În comunicarea comercială, asta se numeşte publicitate mincinoasă. În artă, se numeşte subiectivitate. D-aia îmi place mie să lucrez cu publicitarii, nu cu artiștii. Publicitarii măcar își dau seama când se mint pe ei.

 

  1. Sorin, unii susţin că doreşti să epatezi şi te ascunzi în faţa unei imagini dincolo de care ai un ego prea mare. Cum comentezi asta?

În primul rând, aş fi putut să nu răspund la întrebarea asta, pentru că mi se pare destul de provocatoare. Mi-ai scris că nu trebuie să răspund la toate întrebările. Totuşi, vreau să lămuresc ceva care are foarte mare legătură cu cauza mea, arta şutului în fund.

Eu nu am făcut cerere să mă nasc inteligent, aşa m-a făcut mama. Şi m-a învăţat că nu e o ruşine să o arăt. Ce e o ruşine în schimb, este că anumite persoane se uită la ceea ce am făcut, ce am scris şi ce am spus eu şi aleg să se simtă inferiori – pe criterii ştiute de ei. Ei bine, tocmai ăștia sunt loseri, pentru că ei aleg să nu se dezvolte, ci să critice. În loc să-şi valorifice propria inteligenţă, se apucă să o critice pe-a mea. Faza amuzantă este că ei nu sunt plătiţi pentru asta, în schimb eu primesc consultanţă în branding personal gratuit. Este cineva care scrie că nu i-a plăcut discursul meu din cutare situaţie? Nu-i nimic! Înseamnă că l-a ţinut minte! A mai scris printre două înjurături şi ceva argumente care să mă ajute să-mi îmbunătăţesc prestaţia data viitoare? Bring it on! Pe mine nu mă deranjează şuturile în cur care mă ajută să mă dezvolt. Pe mine nu mă deranjează să cad, pentru că din asta învăţ. Arta de a învinge nu este despre a face totul cu succes, ci despre cum înveţi din greşeli. Eu caut să nu fac aceeaşi geşeală a doua oară.

Ce este jenent în societatea românească este faptul că nu-mi permit să scriu despre aceste lucruri cu tranşanţa pe care mi-o permit sub pseudonim, pentru că pupilul din ziua de astăzi susţine că vrea să iasă din zona de confort, dar te dă în judecată dacă îi dai un şut. În ziua de astăzi, ca să te faci observat, trebuie să deranjezi. Din cauza asta avem atât de mulţi care au succes doar deschizând gura mare şi ţipând, ca o reminescenţă de când erau mici, băteau din picioare şi primeau tot ce doresc de la nişte părinţi care n-au ştiut să-i crească.

Eu am un ego mare şi ştiu să mi-l acopăr cu argumente, numai că uneori mă satur să caut nșpe argumente şi formulări frumoase prin care să fiu corect politic. Toată ziua trebuie să fiu corect politic şi să nu supăr pe nimeni. Este dreptul meu constituţional să public şi sub zece pseudonime dacă am chef şi nu este cazul să mă justific pentru asta. Cui îi place mă citeşte. De ceilalţi nu-mi pasă. Înseamnă că cei care nu mă plac nu sunt în publicul meu ţintă. Din când în când, mai primesc şi hate mail de la oameni care nu înţeleg asta şi aleg să-şi plângă de milă. Asta e o confirmare că scriu doar pentru unii: deci dacă alţii se obosesc să îmi scrie e-mail-uri kilometrice despre ce NU le place din ce scriu eu, e clar că m-am diferenţiat şi am un public-ţintă. Mai ales că sunt suficienţi care adoră ce scriu.

 

  1. Cum pot cei care citesc acest articol să intre în contact cu tine?

Având în vedere că blogul ăsta şi interviul acesta îl acord sub pseudonim, e mai greu. Dar cititorii care doresc să mă contacteze pot să lase un comentariu pe blog. Dacă mi se pare suficient de deştept comentariul, îi caut eu.

 

  1. Cum ţi s-au părut întrebările? Ce atitudine ţi-au trezit?

Ca de obicei – şi asta e o mare calitate atât pentru un consultant cât şi pentru un coach – tu măcar ştii ce întrebări să pui. Cred că m-au ajutat să pun punctul pe i în anumite aspecte, dar te-a ajutat foarte mult şi faptul că ne ştim şi am mai vorbit despre lucrurile astea şi ai ştiut să abordezi aspectele care să îţi aducă ţie vizualizări. Interviul ăsta e așa, mai mult ca să reușești și tu să publici ce nu îndrăznești să spui, că doar ce ți-am scris le știi și tu. Un lucru de care trebuie să ţii cont este că dacă provoci, vei fi provocat, deci e bine să ştii să-ţi asumi asta.

 

Note finale ale redactorului:

  1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

  2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

  3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

  4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail.

Anunțuri

Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea I. ”Dezvoltarea începe ca un fel de halucinație”

Avem plăcerea de a vă prezenta, în seria interviurilor pe Discerne, o discuţie cu dl. Sorin Chelu, care lucrează în consultanţă şi training workshopuri pe comunicare organizaţională şi interpersonală. Sorin are şi blogul unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com şi acesta este publicat sub pseudonim. Am publicat şi eu pe-acolo vreo două post-uri din materiale mai vechi, de acum vreo 13 ani. Sorin are de 11 ani experienţă în consultanţă şi training, atât în companii cât şi ca freelancer, în România. Întrebările sunt formulate la per tu. Trebuie spus că Sorin are un limbaj relativ colocvial, din care nu am cenzurat nimic, aşadar aşteaptă-te la un interviu complet non-formal. Acest interviu este o galerie de tipul: „tot ce v-a fost fost frică să întrebaţi vreodată despre…”.

Iniţial, interviul a avut mai multe întrebări, iar Sorin a răspuns la majoritatea, dar le-am selectat doar pe cele care mi s-au părut cele mai interesante. Sublinierile și înclinațiile din răspunsuri îmi aparţin. Linkurile sunt la articole scrise de Sorin pe blogul lui. Răspunsurile sunt scrise de Sorin și corectate de mine în așa fel încât să respecte normele de tehnoredactare și în același timp să respecte stilul oral pe care Sorin îl are.

 

Sorin, mulţumim pentru acordarea acestui interviu. Scopul lui este, pe de-o parte, să ne ofere o imagine mai bună asupra domeniilor pe care te pricepi şi, pe de altă parte, să ofere cititorilor o felie din viaţa, atitudinile şi principiile tale.

 

  1. Sorin, de ce ai publicat sub pseudonim?

Mă Ştefan, mie-mi place să stau la taclale fără perdea, dar nu-mi permit să fac asta în public, că-mi dau cu firma-n cap. Aşa că m-am gândit că dacă tot îmi iei interviu, să-ţi dau nişte răspunsuri fără perdea, fără corectitudinea politică şi fără băţul în fund pe care trebuie să-l ai când zâmbeşti pentru coperta la revistă.

 

  1. Povesteşte-ne puţin despre arta şutului în fund, cum o descrii tu.

Pentru a le face oamenilor viitorul luminos, trebuie mai întâi să le faci prezentul mizerabil” afirma Adrian Stanciu. Ei bine, eu cred că dezvoltarea (de orice neam o fi ea) porneşte cu siguranţă din zona de inconfort, de la o traumă sau de la un şut prietenesc în fund. Există prea multă polologhie despre succes şi oamenii uită că succesul nu se întâmplă fără eşec. A da un şut prietenesc în fund este un act de ajutorare a semenului tău şi este o artă pentru că trebuie să găseşti calea de mijloc între bădărănie, agresivitate şi blândeţe. Ei bine, eu sunt foarte îngrijorat că nu mai sunt oameni care să ştie cum să dea şuturi în fund, dat fiind că există o inflaţie a celor care se plâng de ele. Eu am dat şuturi în fund pe blog. Cititorii se pot distra şi se pot dezvolta în același timp.

 

  1. De ce ai publicat atât de rar şi aleatoriu? Care sunt avantajele? De ce n-ai mai publicat?

Public cum am chef eu, pentru mine. Dacă mă citesc alţii, foarte bine. Dar eu scriu că îmi place mie să mă exprim, nu mă chiorăsc toată ziua ca tine pe la statistici. Acum nu mai public acolo, aşa-i. Deocamdată. Am un alt blog care a făcut furori și mă distrez prea tare cu ăla. Da’ mai știi?

 

  1. Care este deosebirea între dezvoltarea personală şi dezvoltarea profesională?

Dezvoltarea personală începe ca un fel de halucinaţie negativă, adică nu vezi resursele pe care deja le ai (de exemplu: încredere, curaj, rezolvarea de probleme), pe când dezvoltarea profesională începe ca un fel de halucinaţie negativă, adică vezi lucrurile pe care nu le ai (de exemplu: leadership, management, inteligenţă emoţională, competenţe de pachet Office), dar îţi închipui că sunt acolo, pentru că trebuie să le treci în „sivi”.

O triere mai economică este aceasta: dezvoltarea personală îţi aduce zâmbetul în oglindă că te-ai înfruntat pe tine, pe când dezvoltarea profesională îţi aduce bani în buzunar pentru că ai zâmbit celorlalţi şi ai înfruntat toate provocările pe care ţi le-au aruncat în cale. De fapt, amândouă încep prin a-ţi scoate bani din buzunar ca să-ţi spună că e bine să-ţi dai singur şuturi în cur, decât să le aştepţi de la alţii. Un şut în fund e un pas înainte. Problema principală în orice fel al dezvoltării este tendinţa oamenilor de a seta regulile în aşa fel încât ei să nu piardă niciodată, mai ales în faţa lor înşişi.

 

  1. Care e deosebirea între învăţare şi dezvoltare personală?

Dezvoltarea personală este rezultatul pe care îl obţii atunci când aplici ce ai învăţat pentru a te schimba: devii un om mai bun în raport cu cine erai atunci când ai învăţat. La învăţătură, primeşti un premiu sau o diplomă pe care o arăţi lumii. La dezvoltarea personală, înveţi cum să creşti mare şi fără diplomă.

Mai există şi confuzia pe care o fac babalâcii şi cei care adoptă mentalitatea lor,  că învăţarea sau dezvoltarea s-ar produce la şcoală, acea fabrică magică unde bagi una bucată copchil la 6-7 ani şi scoţi una bucată ATM la 22-25 de ani. Pentru ei, învăţarea şi dezvoltarea sunt sinonime pentru că îţi pun un acoperiş deasupra capului,  cu condiţia ca tu să-ţi mişti curul sub alt acoperiş, al altcuiva (desigur), iar asta s-ar numi după ei „muncă”.

daca-nu-o-sa-inveti

 

  1. Care este deosebirea între cunoaşterea de sine şi dezvoltarea personală?

Celor cărora le este frică să se dezvolte consideră că auto-cunoaşterea e suficientă şi câteva tehnici sau ponturi de care îţi aduci aminte din când în când dacă ai chef. La sfârşit, se bat cu pumnul în piept şi mai ales în CV că ei sunt interesaţi de dezvoltarea personală, dar atunci când în întrebi despre sine, încep să îţi povestească despre comparaţia cu ceilalţi.

Cei care, în schimb, practică în adevăratul sens al cuvântului dezvoltarea personală consideră auto-cunoaşterea ca pe o temelie indiscutabilă a evoluţiei lor, pentru care nu primesc puncte, mai ales în faţa celorlalţi. E ca şi cum s-ar duce cu pixul de acasă la examen. Nu primesc puncte că şi-au adus pixul de acasă. La examenul dezvoltării personale, contează ce au făcut cu ce ştiu, nu ce au învăţat.

 

  1. Care este deosebirea între coaching şi consultanţă în dezvoltarea personală?

Să ne imaginăm că vine un client care trebuie să-şi găsească urgent o slujbă, în ședință la un coach, respectiv la un consultant în dezvoltarea personală. Coach-ul îl ia cu „aham, înţeleg”, „care e părerea ta despre…”, „cum te simţi în legătură cu această provocare?”, îl ascultă cu ochi mari şi îl ghidează, încetul cu încetul, pe client, către a găsi în sine răspunsurile şi resursele proprii pentru obiectivele pe care îl sprijină să le formuleze, fără ca respectivul client să primească de la coach tehnici explicate.

În schimb, consultantul îl întrerupe pe client când el începe să bată câmpii şi-i spune: „uite, frate, care-i treaba. Ţie ţi-ar fi util să faci asta, asta şi asta. Astea ţin de tine, eu vin cu tehnicile care funcţionează aşa. Tu ştii care-i baiul, eu ştiu care-s tehnicile. Tu mă plăteşti pentru tehnicile pe care te învăţ să le foloseşti în problemele tale. Asta-i lista de propuneri. Ei, ce zici?”. Deci consultantul în dezvoltarea personală, spre deosebire de coach, vede problema, i-o arată clientului şi îi propune tehnica de rezolvare a ei. Nu e coaching, pentru că în coaching se mizează pe resursele clientului şi pe ideea că clientul are mereu dreptate și știe ce-i mai bine pentru el. În consultanţa pentru dezvoltare personală, resursele sunt tehnicile consultantului, iar clientul nu are chiar mereu dreptate. Coach-ul nu trebuie să fie neapărat familiar cu problema clientului sau cu rezolvarea ei, pe când consultantul în dezvoltare personală da. Deci pe coach îl plătești ca să-ți pună întrebări, iar pe consultant îl plătești ca să-ți dea resursele să-ți rezolvi tu problema, sau îi dai lui problema: ”uite, frate, ăsta-i capul meu, e plin cu pitici pe creier, bagă mare că am nevoie să trec peste hopu’ ăsta”.

De fapt, majoritatea celor care halucinează că fac coaching în România fac de fapt consultanță pentru că ard de nerăbdare să dea sfaturi şi să se exprime. Cei de la ARC [Asociaţia Română de Coaching] știu asta, dar zic ”danke, bitte” și dacă ar primi cotizația anuală până și de la Becali, care nu e în stare să gândească, darămite să vorbească.

 

  1. Sorin, când ai de gând să te apuci de coaching?

Whoa, moşule! Stai liniştit, că nu mă bag io la aşa ceva! Asta-i treabă pentru oameni cu scaun la cap, nu pentru începători ca mine. În plus, trebuie să nu te apuce râsul când clientul se apucă de debiteze prostii. De fapt, fac un deal cu tine: dacă am voie să râd în coaching, plătesc eu coachingul clientului, că m-a distrat cu neroziile lui! Nu, acuma pe bune: sunt oameni care chiar sunt profesionişti, jos pălăria. Dar ăştia sunt puţini, mai ales în România şi costă bani, nu glumă. Eu sunt un om onest, le iau oamenilor bani pe ce fac din ceea ce ştiu din practica de ani, nu din ceea ce învăţ în timpul liber din pasiune.

 

  1. Care e deosebirea între un training şi un workshop?

Când spui training lumea se aşteaptă că să stea cu curu pe scaun şi-o să caşte gura eventual luând notiţe, în timp ce unul le toarnă cu pâlnia pe-o ureche cunoştinţele care or să le curgă pe cealaltă ureche în două zile.

În schimb, la workshop, facilitatorul îi pune pe oameni să-şi ridice curude pe scaun ca să muncească la deprinderea unor abilităţi, Diferenţa fundamentală apare în al doilea caz, când chiar se produce o învăţare. Şi, a propos de ce m-ai întrebat mai devreme, la workshopuri nu se produce dezvoltare, ci în cel mai bun caz autocunoaştere şi învăţare. Dezvoltarea poate fi ce face clientul în viaţa lui cu ce învaţă la workshop.

 

  1. Care e deosebirea dintre un training şi o formare?

Un training este de obicei o activitate comercială sau bine împachetată care se organizează zilnic pe o perioadă ce durează de la două jumătăţi de zi până la două săptămâni. Cu cât este mai bine structurat, susținut de mai mulţi traineri şi extins pe o perioadă mai îndelungată, cu atât are potenţialul de a crea o schimbare, mai ales dacă este gândit în format workshop (deci multe exerciţii) şi nu prelegere. La sfârşit, toată lumea primeşte într-o ceremonie cu poze aceeaşi diplomă colorată în Photoshop doar pentru participare.

O formare este o activitate care se întinde pe parcursul a cel puţin trei săptămâni (versiunea intensivă full day, every day) şi care se poate îndinde până la trei ani (versiunea pe module de weekend). Conţine câte un modul la o anumită perioadă de timp şi asta permite participanţilor să folosească tehnicile pentru dezvoltare personală şi să rezolve teme de la un modul la altul. Întotdeauna, o formare se face cu mai mulţi formatori şi are o componentă puternică de practică, exerciţiu. Formarea de obicei cuprinde sau este legată cu o perioadă de supervizare. Formarea se absolvă doar condiţionat de trecerea unui examen scris şi practic.

Din nou, aici există traininguri care trec de formări, dar pentru cine n-a fost la mai multe din astea, nu-i problemă dacă le confundă, poa’ să moară prost.

 VA URMA

Note finale ale redactorului:

  1. Nu sunt întrutotul de acord cu ce a afirmat Sorin.

  2. Nu am ştiut dinainte ce răspunsuri va da, dar am intuit anumite subiecte care pot duce răspunsuri interesante.

  3. Confirm că Sorin vorbeşte chiar mai colocvial/tranşant în viaţa de zi cu zi cu apropiaţii. În acest interviu a dat dovadă de politețe și corectitudine politică. Îi mulţumesc pentru restricţia de care a dat dovadă în acest interviu și promit că nu-i mai iau interviu altă dată 🙂 .

  4. Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2016. Interviu realizat via e-mail. Publicat după mult timp, după îndelungi corecturi.

Daca am folosi toate calitatile noastre in slujba lui Dumnezeu…

Am gasit acest text pe un site pe undeva nu mai stiu pe unde si m-am gandit sa il impartasesc pentru ca mi s-a parut foarte frumos. Nu imi apartine, nu stiu cine l-a scris.

Ma gandeam azi.. Oare cum ar fi daca am folosi toate calitatile noastre in slujba lui Dumnezeu? Oare cum s-ar aplica Ortodoxia in zilele noastre moderne si evoluate?

– Cum ar fi daca toti cantaretii care au o voce de aur si care acum canta piese disco, slow si-ar folosi darul si ar canta psalmi sau ar canta la strana in slujba lui Dumnezeu ?
– Daca toti contabilii priceputi si isteti ar manageria bugetele firmelor astfel incat sa ramana in fiecare luna la bilant o suma , un procent, pentru donatii si ajutorul saracilor si napastuitilor.
– Daca toti blogerii si webmasterii cu siteuri foarte vizitate ar folosi spatiul online sa aseze cate o imagine cu o icoana a Maicii Domnului intr-un colt in semn de cinste, pretuire si multumire.
– Daca am lua fara bani o babuta amarata care face autostopul intre doua sate, stiind ca tot benzina aia o consumam cu sau fara ea, si nu am mai cere profit 10-15 lei pentru asta.
– Daca am cumpara toate buchetelele de ghiocei de la o batrana si i le-am face inapoi cadou?
– Daca o ora pe zi am folosi uneltele moderne (calculator, smartphone etc) pentru a citi un acatist
– Daca prezentatorii de moda ar darui haine dupa fiecare prezentare de fashion , iar saracii desculti ar primi cate o pereche de papuci.
– Daca angajatii ar lucra, ca si pentru ei si nu ar mai fura si carti pe sefii lor si daca patronii s-ar gandi la supusii lor si ar oferi pe langa salariu si putina omenie, dragoste si intelegere.
– Daca am aduna cateva sacose si am merge prin spitale sau prin azile sim am spune cate o vorba buna batranilor care se pregatesc “sa plece” …
– Daca femeile frumoase si sexy s-ar pastra doar petru barbatii lor in asternutul lor si nu ar mai sminti pe altii in public..
– Daca barbatii ar aprecia mai mult pe sotiile lor si s-ar uita cu scarba/mila la femeile despuiate stiind ca pot destrama familii si casnicii prin sminteala lor.
– Daca ne-am ruga pentru cei din jurul nostru cand vedem amarati si nenorociti. Nu ne costa decat cateva cuvinte”Doamne ai mila si de vaduva asta si scoate-o din starea in care este..”
– Daca ne-am asuma copiii si nu i-am mai arunca in ghena si i-am iubi asa cum sunt?
– Daca am ajuta micutii din casele de copii sau chiar am adopta..
– Daca ne-am saluta numai cu “Doamne ajuta” si nu cu “Hai noroc ce mai faci?”
– Daca am gasi anunturi in ziar la mica publicitate de genul ”Student liber in weekend , doresc sa ajut fara costuri, ma pricep la reparatii electrocasnice si It. Sunati-ma fara retinere ”
– Daca pe portile gospodariilor in sate ar scrie mesaje de genul ”Avem 100 kg de grau in plus, dorim sa donam” sau “donez 3 gaini de cate 2 kg fiecare” sau “daca doriti sa culegeti fructe din copaci sunati la sonerie sa va dam scara . ”
– Daca atunci cand noul coleg de birou ne cere ajutorul, am sari bucurosi si l-am invata si nu l-am privi cu aerul de superioritate si de vechime..
– Daca atunci cand suntem coplesiti de probleme complexe si suntem epuizati si stresati am cere sfatul unui copil .. am descoperi cata intelepciune pune Dumnezeu in vorbele lui.
– Daca am trage pe dreapta am cobora din masina, si pur si simplu ne-am aseza langa un cersetor oferindui cateva vorbe si jerfind putin timp din viata noastra pentru a-i tine de urat cred ca unii ar plange de bucurie …
– Daca pur si simplu ne-am suna parintii doar ca sa le spunem cat de mult ii iubim… si atat… fara alt motiv..

Cred ca asa am strecura cate o samanta de fericire in sufletul aproapelui nostru.
DAR DIN DAR SE FACE RAI

Despre cruce, de Bianca Roxana Ionel

Am auzit de multe ori aceste vorbe, dar abia acum am ajuns să le și înțeleg pe deplin. Uneori Dumnezeu îți scoate în cale cuvintele de care ai nevoie și pe care nimeni nu ar fi dispus să ți le spună de teamă că vor durea sau de teamă că îi vei judeca greșit.

Nu e prima oară, și cu siguranță nici ultima, când îmi găsesc liniștea sufletească în biserică, în rugăciune și vorbind cu omul care, cred eu, e cel mai aproape de Dumnezeu. Mereu am zis că există și doctori pentru suflet și aceea sunt preoții. De fiecare dată vin cu cele mai înțelepte sfaturi, te acoperă cu răbdare și îți dau speranță când simți cum pământul îți fuge de sub picioare.

Unei tinere care iubea prea mult și suferea în urma despărțirii de iubitul ei

Draga fetita,

Tu acum plângi după ceva ce ai pierdut. Plângi atât cât simți nevoia sa-ți plângi durerea și pe urma stai un pic și gândește-te la tine, la viata ta. Cum îl vezi tu pe Dumnezeu ?

Dumnezeu nu e un tonomat de împlinit dorințe, nu da buzna în viata omului și nu îl dirijează ca pe un robot sau ca pe un obiect asa cum am dori noi, uneori. Dumnezeu te iubește și pe tine și te lasă sa alegi în mod liber sa Îl iubești pe El. Asa cum, de altfel, îl iubește și pe acel băiat de care vorbești tu, și ii respecta și lui libertatea sa iubească pe cine dorește. Dacă spui ca îl iubești, lasă-l sa plece, da-i voie sa fie liber. Respecta-i libertatea. Dragoste cu sila nu se poate. Nu poți spune cuiva : « iubește-ma! » și acela sa se execute la ordin!

Tu acum ai nevoie sa vindeci rana făcută prin « vreau » și prin « de ce » și sa fii acum responsabilă de alegerile tale. E foarte greu, știu cum e sa fii sub tirania lui “vreau”, dar cu ajutorul Domnului poți ieși de aici și sa fii libera cu adevărat.

Dacă îți dorești sa fii fericita, alege sa fii cu Hristos în viața ta. Când îl punem pe Dumnezeu pe primul plan în viata noastră, nu ne mai poate întrista nimic din lumea asta, nici faptul ca ne părăsește cineva, nici faptul ca nu avem tot ce ne dorim. Umple-ți inima cu iubirea lui Dumnezeu și asa vei avea bucurie.

Bucuria va atrage ca un magnet pe cei din jur și într-o zi cineva se va îndrăgosti de tine văzând bucuria izvorând din chipul tău. În schimb, când punem un om pe primul loc în viata noastră și ii ridicam un piedestal, îl sufocam cu dorința noastră de iubire și acesta nu rezista. În momentul în care alege sa plece, va lasă un gol în sufletul nostru care nu va putea fi umplut cu nici un surogat de iubire. Unica iubire care poate umple acel loc este Dumnezeu. Acesta e și numele Sau, «Dumnezeu este IUBIRE».

Când Îl vei vrea pe Domnul, când vei cauta Împărăția Lui, toate celelalte se vor adăuga ție.
Durerea asta pe care o simți e semn ca mergi pe o cale dureroasa și e cazul sa te întorci din drum. Oprește-te acum din cale asta și ia-o pe cea buna. Alege Calea cea buna.

(sursa : http://www.lumeacredintei.com/sct_3/st_1242/navPage_25/daca_spui_ca_il_iubesti_lasa-l_sa_plece_da-i_voie_sa_fie_liber.htm )

Mereu m-am întrebat care e Calea cea bună și am plecat la un drum cu speranța că e cel care mă va duce acolo unde îmi doresc. Totuși experiența m-a făcut să înțeleg că drumul meu a fost mereu plin de ape, furtuni și singurele lumini au fost cele provocate de fulgere. Am simțit fiecare pas adânc încrestat în inima mea, am simțit de fiecare dată durere și am continuat să merg.

M-am obișnuit să fiu nevoită să lupt dublu sau triplu pentru orice. Așa a fost de când mă știu. Ar trebui să mă obișnuiesc după 22 de ani că nu voi obține nimic prea ușor în viață și că voi căra o cruce grea, indiferent de drumul ales. Acum ceva timp plângeam că am o cruce prea mare, dar apoi am înțeles că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce și am încetat să mai plâng și să mă mai plâng.

Privesc în jurul meu oameni care trec peste orice cu o ușurință de invidiat, oameni care nu suferă, nu plâng, nu țipă și sunt fericiți, sau e doar o fericire aparentă. Recunosc, mi-am dorit și eu să fiu așa, până în momentul în care am înțeles că îmi doream să nu mai am suflet și am renunțat. A fost poate pentru prima oară în viața mea când am regretat ce îmi doream și am mulțumit înzecit celui care mi-a deschis ochii.

 – Tu vrei să nu îți mai pese? Chiar vrei asta? Tu care te bucuri de fiecare rază de soare, tu care zâmbești de fiecare dată când vezi o pisică, tu care plângi când îți este dor și țipi când te doare? Tu care iubești din toată inima și tu care pui suflet în tot ceea ce faci? Ți-ai imaginat cum ar fi viața ta atunci? Gândește-te bine ce-ți dorești. Cum te-ai simți dacă ai fi surdă? N-ai auzi nimic din ce se spune și nu te-ar durea. Simplu, nu?

– La prima vedere e simplu, dar n-aș putea să mai ascult muzică și implicit nu aș putea să mai cânt, nu aș mai putea să aud vocea celor dragi, nu aș fi fericită așa.

– Eu te-am pus să îți imaginezi viața ta privată de un simț, acum gândește-te cum ar fi să nu poți vorbi, mirosi, vedea și auzi. Nu ți-ar păsă de nimic de atunci, nu ai simți nimic, ai fi fericită, nu?

– Clar nu. Nu-mi pot imagina viața așa. Nu m-aș putea bucura de nimic.

– Cam asta fac oamenii cărora nu le pasă! Devin orbi, muți, surzi și suferă de anosmie . Tu nu vei putea trăi așa.

– Gata, îmi retrag dorința. Prefer să sufăr triplu ca până acum, să simt cum mi se face sufletul bucățele de fiecare dată când mă doare, decât să nu mai simt nimic.

Și așa a rămas…Să îndur orice durere, să plâng până mă liniștesc și să-mi văd de drum, gândindu-mă că se poate și mai rău.

Dacă Dumnezeu mi-a dat o cruce grea înseamnă că știe că pot să o duc și crede că voi reuși și îmi va scoate în cale acele cuvinte și oameni care îmi vor da impulsurile de care am nevoie pentru a închide ochii și încă a simți adierea vântului care îmi dă părul din ei…

Guest post de Bianca Roxana Ionel. Publicat iniţial aici la 20 august 2012. Copyright (C) Bianca Roxana Ionel, 2012. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi acest interviu cu ea şi blogul ei.

Cum îl faci să se îndrăgostească de tine?

Iti doresti ca acest tip special pe care l-ai intalnit sa se indragosteasca de tine, asa cum te-ai indragostit tu de el? Orice femeie isi doreste ca barbatul pentru care nutreste niste sentimente speciale, sa-i impartaseasca si el aceeasi stare.

Ti-ar placea ca, alaturi de acest tip deosebit de care te-ai indragostit, sa-ti petreci tot restul vietii tale si-ti doresti ca si el sa simta ceea ce simti si tu? Desi crezi ca i-ai dat niste semne din care sa reiasa interestul lui fata de tine, tot ti-e teama sa faci un pas mai mare? Teama pe care o simti, vine de la frica de respingere, ca el nu va simti pentru tine ceea ce simti tu pentru el.

Daca vrei sa-l faci sa se indragosteasca de tine, tine cont de urmatoarele sfaturi:

Daca asculti cum descrie o femeie intalnirea pe care a avut-o cu un tip, va povesti despre cat de frumos s-a purtat el cu ea, cat a fost el de romantic, politicos si cat de mult a facut-o sa rada. Pentru ca s-a simtit atat de bine cu el, ea nu-si va dori decat sa se vada iar, cat mai repede posibil.

Dupa cum se observa, ea nu vorbeste si nu se gandeste cum l-a facut pe el sa se simta. La intalnire, ea cumva a vorbit doar despre ea sau a purtat o conversatie interesanta cu el? Era ea complet absorbita de el sau era constienta de cum se simte el? Era fericita ca petrece seara facand ceva ce-i place ei, desi el nu era prea incantat? In continuu, nu a facut altceva decat sa povesteasca de minunata este viata ei, in timp ce pe a lui doar riduculiza?

Ca sa ii castigi dragostea, fii in primul rand constienta de cum il faci sa se simta. Asculta-l atunci cand vorbeste, arata-te interesata de tot ceea ce il reprezinta pe el. Daca acesta este tipul cu care sa vrei sa-ti petreci tot restul vieetii tale, ar trebui sa-ti fie foarte usor sa-ti arati admiratia fata de el.

Pe masura ce avanseaza relatia voastra, nu te sfii sa-i arati cat este de important pentru tine si cat de multi il respecti.

Atunci cand un barbat se simte bine langa o femeie, el isi va dori sa o revada. Dar dragostea vine in timp, iar decat sa-l fortezi cu ceva, mai bine continuati sa petreceti momente placute impreuna. In felul acesta, ii vei arata ca il respecti si ca ii vei acorda spatiul si timpul de care are nevoie.

Ca sa se infiripe o dragoste adevarata intre voi, cateodata va va lua si luni de zile, asa ca permite-i sa te vada cat mai des ca sa se poata indragosti de tine!

Guest post de Ciprian Miron. Copyright (C) 2013. Reprodus cu permisiunea scrisă a autorului de aici.