Arhive categorie: documente psihografice ale societăţii contemporane

Dacă dorești să mărturisești împotriva ecumenismului și a pseudo-sinodului din Creta

Preiau în continuare integral articolul acesta și acesta de pe site-urile Saccsiv și Ortodox Info deoarece le consider de interes public și merită să fie date mai departe celor care doresc să se implice, fie cu o mărturisire personală, fie cu strângere de semnături pe liste. Mai jos găsiți informațiile necesare.

Campania de strângere de semnături în sprijinul Rezoluției Sinaxei Naționale a clericilor, monahilor și credincioșilor ortodocși nepomenitori

 

 

Până la sfârșitul celei de-a doua săptămâni a lunii iulie 2017 se va desfășura o campanie națională de strângere de adeziuni la Rezoluția Sinaxei. Naționale de la Botoșani a preoților, monahilor și credincioșilor care au întrerupt pomenirea ierarhilor părtași la adunarea din Creta.

Cei ce doresc să semneze această rezoluție (vezi conținutul ei mai jos) vor putea să o facă în felul următor:

  1. Lista de adeziuni se poate descărca din secțiunea de la sfârșitul acestui articol.
  2. Cine dorește să se implice în colectarea de semnături de la mai multe persoane va strânge personal acele semnături, după care va completa declarația pe proprie răspundere de la sfârșitul fiecărui tabel, care atestă că datele și semnăturile colectate sunt reale,iar când va trimite listele pe care le-a completat va adăuga o copie de pe propriul buletin/carte de identitate, pentru ca noi să avem dovada că cel ce a strâns semnăturile este la rândul său real și că datele sale de identitate sunt reale, pentru cazul în care organele judiciare ne-ar putea cere acest lucru. Atenție!Copia de pe actul de identitate o prezintă numai cel ce strânge semnăturile, nu și cei ce le dau. Cei ce le dau, prezintă actul de identitate celui ce le strânge, iar cel ce le strânge scrie personal cu atenție pe listă datele cerute.
  3. Atât cei ce semnează Rezoluția, cât și cei ce culeg semnături trebuie să aibă vârsta mai mare de 18 ani, pentru a avea capacitate de exercițiu deplină.
  4. În completarea datelor de la subsolul tabelului se poate scrie și de către cei ce culeg datele și semnează tabelul la rubrica CNP „Refuz CNP din motive de conștiință”, după indicațiile de la paragrafele 8 și 9.
  5. Cel ce întocmește listele de semnături va avea asupra sa un exemplar din Rezoluție (tipăriți varianta de la sfârșitul articolului), pe care, la cerere, îl va putea pune la dispoziția celor ce doresc să îl citească, pentru a fi informați în legătură cu conținutul acesteia.
  6. Listele colectate se trimit prin poștă la adresa: Asociația Sfinții Mărturisitori din Închisori – Bucovina, Căsuța poștală 1247, Oficiul poștal 3, Suceava, care va și centraliza datele respective. Avem nevoie de liste originale, motiv pentru care nu le putem primi decât prin poștă.
  7. Este de preferat ca pe o listă să se găsească mai multe persoane, să nu fie completată de o singură persoană. Dacă se întâmplă să fie completată doar de o singură persoană, persoana respectivă este rugată să completeze și în tabel și sub tabel, deoarece este în același timp și cel ce dă datele și cel ce le cere, și să atașeze și o copie de pe propriul buletin/carte de identitate.
  8. Cei ce nu doresc să dea CNP-ul, sunt rugați să dea seria și numărul de buletin, iar la CNP să se menționeze de către posesorul actului de identitate:“Refuz CNP din motive de conștiință”.
  9. Cei ce au semnat deja rezoluția, neștiind că au opțiunea de a nu folosi CNP, îi rog să adreseze o declarație președintelui Asociației, dupămodelul „Declaratie stergere CNP” de mai jos, pentru ca CNP-ul să le fie șters din rubrica unde au semnat. Declarația va fi trimisă tot prin poștă la adresa de mai sus.
  10. Când se strâng adeziuni de la monahi sau monahii, se vor colecta datele personale din buletin, iar la nume și prenume se poate adăuga între paranteze dedesubt identitatea monahală (monah X, schimonah Y, monahia Z etc.), dacă monahul sau monahia respectivi doresc ca acestea să fie cunoscute.
  11. Românii din Diaspora vor completa cu datele din actul de identitate sau din pașaport, în cazul în care nu au act de identitate, iar semnăturile se vor trimite tot prin poștă la adresa de mai sus. Vă rugăm să țineți cont de durată mai mare de timp necesară pentru a ajunge în România.
  12. Nu se admit semnături în numele altor persoane, cel ce dă datele trebuie să fie obligatoriu titularul actului de identitate care le dă.
  13. Cei ce doresc să semneze vor fi întrebați dacă nu au mai semnat Rezoluția o dată, cu prilejul Sinaxei propriu-zise, sau cu alte ocazii.Rezoluția nu poate fi semnată de mai multe ori de aceeași persoană!
  14. Cei ce se implică în această campanie sunt voluntari, îndemnați de propria conștiință, nu sunt trimiși în teritoriu nici de Sinaxa Națională, nici de Asociația Sfinții Mărturisitori din închisori – Bucovina, nici de Parohia Schit Orășeni. Din acest motiv,toată răspunderea juridică pentru modul în care colectează datele, pentru veridicitatea acestor date, aparține celor ce le colectează și semnează dedesubtul tabelelor declarația pe proprie răspundere că datele sunt corecte!
  15. Colectarea acestor date se va face numai pe baza liberei conștiințe a fiecărei persoane, care va putea fi informată, comunicându-i-se, la cerere, şi documentația, dar în niciun caz nu se vor crea situații de scandal prin parohii, nu se vor face acțiuni de destabilizare a parohiilor, de intimidare sau de insultare a preoților sau credincioșilor care își pomenesc ierarhii. Cine încalcă această normă de conduită este direct responsabil și nu va putea pretinde că a fost mandatat de Sinaxa Națională să facă acest lucru.

La sfârșitul perioadei de colectare a datelor, toate tabelele cu semnături vor fi xeroxate, Președintele Asociației Sfinții Mărturisitori din închisorilor – Bucovina va scrie pe fiecare copie că este conformă cu originalul și va semna. Semnăturile vor fi trimise Cancelariei Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române, împreună cu textul Rezoluției Sinaxei Naționale. Tabelele originale vor fi păstrate la sediul Asociației Sfinții Mărturisitori din închisori – Bucovina.

Datele personale colectate vor putea fi văzute doar de către membrii Asociației Sfinții Mărturisitori din închisori – Bucovina, de către cei ce le-au colectat și de către membrii Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române. Nimeni altcineva nu va avea acces la ele și nu vor fi folosite pentru niciun alt scop.

Tabelele nu se vor publica pe internet sau în alte forme media, urmând a se anunța doar numărul de semnături colectate.

Declaratie stergere CNP   |   Listă de adeziune – tabel    |   Rezolutie_sinaxa_botosani

REZOLUȚIA SINAXEI de la Botoșani împotriva ecumenismului și a pseudosinodului din Creta

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Noi, clericii, monahii și credincioșii ortodocși care ne opunem ecumenismului, reuniți în Duminica Sfinților Români în Sinaxa națională a clericilor, monahilor și credincioșilor care au întrerupt pomenirea ierarhilor părtași ai adunării din Creta, din dorința de a păstra neschimbată Sfânta Credință Ortodoxă, pe care am primit-o din generație în generație de la Hristos, prin Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, pe care au apărat-o cu prețul vieții toți mărturisitorii ortodocși de-a lungul istoriei:

  1. Condamnăm ecumenismul ca erezie a tuturor ereziilor, care, prin tăgăduirea unității Bisericii, are ca scop ștergerea hotarului dintre Ortodoxie și ereziile de inspirație creștină, celelalte religii monoteiste și cele păgâne și realizarea unei uniuni religioase sincretiste între acestea, pe baza unui minimalism dogmatic și a unei pretinse “unități în diversitate”; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să condamne definitiv și irevocabil ecumenismul ca erezie și toate practicile ecumeniste ca eretice.

  2. Condamnăm, ca autoare a ecumenismului și a tuturor ideologiilor globaliste, francmasoneria, osândită de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin Temeiul 785 din 11 martie 1937, aflat în vigoare și în prezent, ca organizație anticreștină și religie păgână; recomandăm tuturor ierarhilor, clericilor și poporului credincios ortodox să nu aibă nicio legătură cu aceasta, după cum hotărăște decizia Sfântului Sinod din 1937.

  3. Condamnăm Consiliul Mondial al Bisericilor”, „Conferința Bisericilor Europene”, toate formele de organizare ecumenistă la nivel mondial, regional, național sau local ca organizații eretice sincretiste și toate practicile spirituale greșite inspirate din implicarea ortodocșilor în mișcarea ecumenistă; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să dezafilieze Biserica Ortodoxă Română de la toate aceste organizații, să întrerupă participarea la toate nivelurile de reprezentare în toate activitățile ecumeniste: adunări generale CMB sau CBE, acorduri teologice, comisii teologice, rugăciuni comune etc.

  4. Condamnăm așa-numitul “Sfânt și Mare Sinod din Creta (iunie 2016) ca adunare eretică, respingem toate documentele sale, pe motiv că legiferează ecumenismul ca doctrină eclesiologică și politică misionară în Biserica Ortodoxă, recunosc un statut eclesial ereziilor, distrug principiul unanimității ca regulă de validare a unui sinod, aprobă căsătoriile mixte; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să le reanalizeze și să le respingă în bloc.

  5. Anunțăm că, în baza canoanelor 31 Apostolic, 15 I-II, 3 Sin. III Ec., ne-am îngrădit de erezia ecumenismului prin întreruperea pomenirii la sfintele slujbe a ierarhilor care au semnat direct hotărârile adunării din Creta, dar și a celor care le-au acceptat tacit, prin participarea la ședința Sfântului Sinod din 28-29 octombrie 2016 sau prin necondamnare publică a acestora; nepomenirea va continua până când ierarhii se vor dezice, în mod public, la nivel de Sfânt Sinod, sau în mod personal, de aceste hotărâri, rezervându-ne dreptul de a o relua ori de câte ori aceștia vor angaja Biserica în orice fel de acțiune ecumenistă de genul celor condamnate în articolele 1, 3, 4, care să împlinească condițiile cerute de canoanele invocate în acest articol pentru întreruperea pomenirii episcopului propovăduitor al ereziei.

  6. Urmând celor spuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul, îi îndemnăm, îi susținem și îi așteptăm pe toți preoții (mai ales pe cei ce mărturisesc deschis împotriva adunării din Creta, dar nu au întrerupt încă pomenirea), ca, în baza Sfintelor Canoane menționate în articolul 5 și a practicii Sfinților Părinți în astfel de situații, să întrerupă pomenirea ierarhilor care nu se dezic public de hotărârile adunării din Creta și să se ralieze cererilor către Sfântul Sinod referitoare la ecumenism, formulate în articolele 1,3,4.

  7. Recomandăm credincioșilor care, după o temeinică informare cu privire la hotărârile eretice ale adunării din Creta și la poziția Sfintelor Sinoade și a Sfinților Părinți față de acele rătăciri ecumeniste, decid să întrerupă comuniunea bisericească cu ierarhii părtași la ecumenismul legiferat de adunarea din Creta, să frecventeze bisericile preoților care au întrerupt pomenirea, iar în duhul smereniei și al dragostei, să îi informeze pe alți creștini și pe preoții pomenitori în legătură cu motivele care i-au determinat să întrerupă comuniunea bisericească cu cei părtași la erezie și să militeze pentru îndeplinirea cererilor adresate Sfântului Sinod referitoare la ecumenism, formulate în articolele 1,3,4.

  8. Condamnăm represiunea la care sunt supuși preoții, monahii și monahiile care au întrerupt pomenirea, respectiv comuniunea bisericească, iar în baza canoanelor invocate în articolul 5, considerăm caterisirile preoților mărturisitori ca lipsite de validitate, le dăm acestor preoți cinstea ce se cuvine apărătorilor Ortodoxiei împotriva schismei și ereziei, deoarece și-au respectat promisiunea făcută la hirotonire de a fi păstori ai turmei lui Hristos, și respingem ca insultătoare și necanonice catalogări de genul “fostul preot”, “schismatic”, “fanatic” etc.

  9. Salutăm poziția acelor Biserici locale care au decis să nu participe la adunarea din Creta, să nu-i recunoască deciziile și să rămână ferme împotriva ecumenismului și pe cea a episcopilor care nu au semnat sau au respins documentele și mărturisesc public împotriva acelei adunări eretice, adresându-le rugămintea de a folosi toate instrumentele canonice și pastorale puse la îndemână de Sfintele Sinoade și Sfinții Părinți pentru a împiedica răspândirea și permanentizarea în Biserică a ereziei ecumeniste legiferate în Creta și a determina întrunirea unui sinod ortodox, care să condamne oficial adunarea din Creta, ecumenismul și, nominal, pe episcopii ce vor rămâne adepți ai acestora.

  10. Respingem cu tărie acuzația că, prin întreruperea pomenirii ierarhilor părtași ai ecumenismului și ai adunării din Creta, am comis un act schismatic sau o revoltă contra arhiereilor Bisericii noastre. Suntem în comuniune cu Bisericile locale și cu episcopii care resping public ecumenismul și adunarea din Creta, cu preoții și credincioșii acestora, precum și cu preoții și credincioșii care au întrerupt comuniunea cu episcopii care le acceptă, rămânem în Biserica Ortodoxă Universală, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, neavând intenția de a ne separa de ea, de a adera la organizații eretice sau schismatice, de a intra sub ascultarea altor episcopi decât cei ai locului.

  11. Îi așteptăm pe ierarhii Bisericii noastre să se dezică de ecumenism și de adunarea din Creta și să se pună în fruntea luptei ortodocșilor români contra ecumenismului și îndemnăm stăruitor tot poporul credincios ortodox să săvârșească post, rugăciune și nevoință, pentru ca Dumnezeu să ridice ierarhi și preoți ortodocși mărturisitori, care să apere Adevărul Ortodoxiei, și să păzească Sfânta Sa Biserică Ortodoxă de dezbinările provocate de erezii și schisme.

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
ale Sfinților Români, a căror pomenire o facem astăzi,
ale Sfinților Martiri ai închisorilor comuniste și ale tuturor Sfinților, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Adoptată în Botoșani, astăzi, 18 iunie 2017, în Duminica Sfinților Români, după participarea la Sfinta Liturghie la Parohia “Schimbarea la Față a Domnului” Schit Orășeni

Creştinismul ascuns în filmul Gran Torino (2008)

Motto:

The world is nothing but the little things you leave behind.”

Walt Kowalski

What is this? The stuff that dreams are made of?”

Găsesc o puternică asemănare între The Maltese Falcon (1941) şi Gran Torino (2008) în ceea ce priveşte maniera în care este folosită puterea simbolică a unor obiecte materiale pentru a exprima esenţa metaforei ce stă la baza unui film. La fel cum şoimul maltez reprezenta himerele după care tind să alerge oamenii încercând să găsească bogăţia, bunăstarea şi fericirea care ar trebui să le însoţească, autoturismul Ford Gran Torino va juca rolul unui simbol ce va reprezenta lucrurile frumoase şi bune pentru noi pe care dorim să le obţinem în viaţa noastră.

In expozitiune, vedem cum Walt Kowalski (Clint Eastwood), un veteran al Razboiului din Coreea, isi petrece batranetea in singuratate, intr-un cartier in care a ramas singurul american alb intr-o mare multietnica.

În primul act al filmului, Thao (nume cu siguranţă deloc întâmplător ales, având puternică rezonanţă simbolică), vecinul asiatic al lui Walt Kowalski (Clint Eastwood), va încerca să fure autoturismul celui din urmă în cadrul unui act de iniţiere într-o gaşca din cartierul în care locuieşte. Ei bine, treptat personajul lui Clint Eastwood ajunge chiar să dezvolte fata de Thao un anumit ataşament parental sau de bunic mai degrabă şi sa constientizeze că are mai multe în comun şi se simte mai apropiat sufleteşte cu vecinii săi de origine asiatică decât cu propria familie. Aici, se ilustrează cum legăturile de sânge sau chiar de etnie nu conduc automat la apropiere sufletească între oameni. La un moment dat, ca urmare a acestei afinitati dintre cei doi, Walt va simţi nevoia de a-i preda învăţăturile sale de viaţă despre idealul american de masculinitate, autodisciplină, militărie, corectitudine. La un moment dat, Kowalski săvârşeşte singura spovedanie din viaţa lui iar cele mai grele păcate mărturisite vor spune destul de mult nu atât despre păcătoşenia sa, cât despre cât de corect şi virtuos a fost: singurul act de înşelare fata de soţie a fost un sărut cu altă femeie şi o singură dată în viaţa sa a făcut evaziune fiscală în valoare de câteva sute de dolari (“not paying taxes is like stealing”, tine să sublinieze acesta).

Este un film despre America, o excelentă radiografie a actualei civilizaţii americane. Personajul lui Clint Eastwood reprezintă Vechea America albă cu descendenţa europeană, iar Thao este Noua America multietnică, fie ea coreeană, vietnameză, arabă, neagră sau hispanică. Reprezintă ultimele valuri de imigranţi din a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar şi urmaşii imigranţilor din valuri mai vechi, dar care au ajuns împreună să domine numeric America “europeană”.

Practic, Eastwood este ultimul american din cartierul său. De fapt, până şi doctorul său cu nume evreiesc (Feldman) a fost înlocuit de un doctor femeie cu trăsături asiatice. Personajul se izbeşte la orice pas de diversitatea Americii şi regizorul nu ne lasă să pierdem din vedere acest lucru. La nivel superficial, Kowalski este un rasist, dar un rasist principial şi cu un anumit simt masculin al dreptatii. Sunt foarte amuzante scenele în care încearcă să-l înveţe pe Thao înţelegerea clasic-americana a masculinităţii. Cu toate acestea, poate că ceea ce vrea Eastwood să ne spună prin personajul său este că şi acea parte din americani care mai este încă rasistă, în realitate nu este formată din oameni în mod profund răi, ci doar din nişte duri ursuzi care au trecut prin multe la viaţa lor dar care îşi pot schimba concepţia şi la 80 de ani dacă au ocazia.

Filmul are şi valenţe de western adus în secolul XXI, Kowalski fiind bătrânul şerif moral, nedesemnat oficial dar recunoscut la nivel informal de către oamenii din comunitate, care încearcă să păstreze ordinea şi securitatea în faţa elementelor de haos reprezentate de găştile etnice specifice cartierelor din oraşele americane. Coloana sonoră accentuează trecutul militar al lui Kowalski de fiecare dată când acesta este nevoit să-i înfrunte pe răufăcători.

ATENŢIE SPOILERS AHEAD

Aceasta naraţiune cinematografică cu iz de bildungsroman se încheie cu o ultimă lecţie pentru Thao, o lecţie ce întruchipează paradigma învăţătorului care-şi dă viaţa pentru învăţăcelul său. În acest context este deosebit de impresionantă jertfa supremă a bătrânului. El reuşeşte să o transforme şi într-o învăţătură de viaţă pentru tânăr: o ploaie de gloanţe se năpusteşte asupra lui în timp ce acesta rosteşte o ultimă rugăciune adresată Maicii Domnului; în acest timp, trupul său căzut la pământ formează o cruce, sugerând o Imitatio Christi şi astfel, dobândirea mântuirii de păcate printr-un act final de eroism creştin.

Precizam mai sus cum Kowalski pare să se comporte ca un şerif în comunitate, arogându-şi anumite atribuţii de menţinere a ordinii pe parcursul acţiunii filmului, însă acest ultim act din partea sa, îl transformă într-un anti-şerif, iar filmul într-un anti-western. Una din caracteristicile esenţiale ale filmului western este aceea că personajele îşi rezolvă problemele pe calea conflictului direct care de obicei se lasă cu morţi şi răniţi (această cale a fost urmată de toate personajele western pe care le-a interpretat Clint Eastwood începând cu A Fistfull of Dollars 1964). Însă pentru prima dată după 40 de ani de duritate vestică şi sălbatică, Eastwood decide ca personajul justiţiarului să moară într-o manieră cu totul neobişnuită. Kowalski se va lăsa ucis într-un mod plănuit şi aproape ritualic. Prin urmare, această răsturnare a tradiţiei conflictuale americane are o semnificaţie cu atât mai profundă cu cât vine din partea unui simbol american şi internaţional precum este Clint Eastwood. Dacă acest film ar fi fost regizat de către altcineva, nu ar fi avut nici pe departe această încărcătură semantică, iar dacă personajul principal ar fi fost jucat de altcineva, ar fi fost un cu totul alt film.

Prin acest ultim act jertfelnic, Kowalski reuşeşte “să împuşte” mai mult de doi iepuri: salvează comunitatea de o bandă de răufăcători, făcând ca aceştia să fie arestaţi pentru uciderea lui (alegând deci calea legalităţii, procedurală, a statului de drept), nimeni în afară de el însuşi nu mai moare, Thao nu-şi mânjeşte el însuşi mâinile de sânge din dorinţa de a-şi răzbuna sora. Ne amintim cu această ocazie de personajul lui Tom Hanks şi relaţia cu fiul său în Road to Perdition (2002). Thao învaţa lecţia cea mai importantă: a nonviolenţei într-o lume violentă, a nu răspunde cu aceeaşi monedă la rău, a fi responsabil pentru cei din jurul tău şi a fi dispus la dovezi absolute de dragoste pentru aceştia.

Thao va dobândi în urma testamentului lăsat de Kowalski autoturismul Gran Torino 1972, ca urmare a dovezilor de îndreptare şi maturizare pe care le-a dat acesta în decursul săptămânilor petrecute împreună.

Afirmam la început că autoturismul Gran Torino din 1972 constituie în film simbolul obiectivelor importante pentru noi, dar himerice în acelaşi timp, adică nu în sensul unor scopuri înălţătoare şi morale, ci al unor dorinţe şi motivaţii superficiale în conţinutul lor axiologic însă puternice prin energia pe care este capabilă să o degaje. Însă semantica acestui simbol se schimbă la finalul filmului, deoarece în momentul în care maşina este transmisă în mod gratuit lui Thao, Gran Torino va fi însemnând Visul American înţeles în mod corect: bunuri materiale câştigate prin efort, risc şi merit, acceptarea şi respectarea celorlalţi aşa cum sunt, şansă şi nu dreptul sau garanţia de a-ţi căuta fericirea. Este moştenirea Vechii Americi către Noua America, o moştenire culturală puternică de curaj şi eleganţă.

Trailer

 

Guest post de av. George Perju. Copyright (C) George Perju, 2016

Despre istoria SUA în vremea corectitudinii politice – analiză pe filmele The Revenant şi The Hateful Eight

Aşa cum am promis aici, azi încep cele 10 zile despre film pe Discerne, cu ceea ce se anunţă ca cel mai bun film al anului 2015 (câştigător al Globurilor de Aur pentru cea mai bună dramă, regie şi interpretare masculină – Leonardo DiCaprio). Şi cu filmul care de fapt este mai bun decât acesta.

 

Rolul westernului în filmul şi cultura americană

The Revenant aduce în discuţie rolul cinematografului în spunerea istoriei „aşa cum a fost”, precum şi conflictele morale apărute la conflictul între civilizaţii. Este un film despre trecut aşa cum este un film despre viitorul umanităţii, mai ales pentru cei care aleg să nu înveţe din istorie.

Western-ul a fost unul din genurile cele mai accesibile şi cele mai curtate la începutul industriei cinematografice hollywoodiene. Mari regizori, precum D.W. Griffith şi John Ford au speculat caracterul epic şi spectaculos al Vestului Sălbatic acum un secol, când luptele între bande de răfăcători şi şerifi, între soldaţii americani şi indieni erau tot la fel de proaspete în conştiinţa publicului precum sunt pentru noi Războiul din Vietnam şi Holocaustul. Funcţia propagandistică a filmului nu a trebuit să fie descoperită. Cinematograful s-a născut cu ea.

Prin urmare, ceea ce au descoperit fraţii Lumiere când au proiectat scurtmetrajul trenului care ieşea din gară şi ce a încercat George Melies să ilustreze cu primele sale SF-uri era că ceea ce arată pe ecran poate să pară mai real decât însăşi realitatea.

Una din funcţiile westernului hollywoodian, mai ales cel susţinut şi promovat de John Wayne, a fost să aducă o alură mitică, eroică, civilizatorului american cu pistolul în mână, care îi punea pe fugă pe „răii de indieni” şi eventual le băga „frica de Dumnezeu” în oasele lor păgâne. Foarte interesant, High Noon, un western foarte atipic, a fost criticat de John Wayne pentru că ar fi fost „neamerican”, adică nu se încadra în tiparele de eroistică aprobate, ba chiar mai îndrăznea să aibă şi un mesaj politic despre rolul artei.

Acum, că au trecut deja cam 150-200 de ani de când bravii soldaţi americani îi căsăpeau pe nativii amerindieni, toate neamurile lor sunt oale şi ulcele, şi nu mai e nimeni care să aibă ceva de pierdut dacă spunem adevărul (spre deosebire, de exemplu, de asasinarea lui Kennedy, pentru care încă mai trebuie să aştptăm câteva decade până se vor desecretiza anumite dosare). Aşadar, putem încerca să avem sentimente mai nobile faţă de indieni, pare să spună retorica revizionistă şi corectă politic faţă de minorităţi. Dacă pe vremuri westernul trebuia să îl facă pe american mândru că i-a stârpit pe indieni, acum rolul său este să-i facă să se simtă vinovaţi pentru acelaşi lucru. Poate că în secolul XXII, după graniţele conceptuale în mişcare, westernul le va ţine predici americanilor pentru că strămoşii lor nu le-au ţinut amerindienilor lecţii despre educaţia şi diversitatea sexuală.

Aşadar, westernul în sec. XXI nu mai merge după tiparul clasic, prin urmare trebuie (să încerce) să spună ceva nou. Avem, pentru anul 2015, două filme care îşi propun să redefinească, prin simbologie creştină şi prin viziunea asupra istoriei, ce s-a întâmplat: The Hateful Eight şi The Revenant. Luând în considerare că au fost lansate în acelaşi timp – luna decembrie 2015 şi sunt în competiţie pentru unele din cele mai importante premii, este oarecum dificil a scrie despre unul fără a-l menţiona pe celălalt. Ambele filme sunt geniale şi revoluţionare, capodopere tehnice şi de interpretare. Totuşi, unul spune o poveste mai sângeroasă, mai greu de înghiţit şi care este incorectă politic inclusiv în zilele noastre (The Hateful Eight), în timp ce The Revenant are muliple căi şi niveluri de interpretare. Ceea ce înseamnă că The Revenant este un film mai bogat stilistic şi mai profund, dar în acelaşi timp îşi asumă mai multe riscuri. Prin comparaţie, The Hateful Eight este o glumiţă, o şotie (ce-i drept, genială) a lui Quentin Tarantino care îşi asumă pe deplin statutul de trăznaie, prin urmare se menţine la un nivel artistic asumat fără prea mari riscuri.

Ceea ce face totuşi The Hateful Eight un film de nota 10 şi The Revenant un film de nota 8 este că The Revenant nu reuşeşte în tot ce îşi propune.

 

Vizionarismul lui Iñárritu

Aşadar, aceasta nu va fi o cronică ce-şi propune să demonstreze că acestea sunt filme bune care merită să fie văzute la cinema. Este clar pentru oricine care are o minimă cultură filmică faptul că ambele pelicule şi-au asigurat pe deplin locul în istoria cinematografiei şi vor fi studiate şi peste 20, şi peste 30 de ani, drept clasice, îndrăzneţe şi vizionare.

The Revenant arată de parcă ar fi fost imaginat de Mihail Kalatozov, scris de Terrence Malick, produs de James Cameron şi regizat de Andrei Tarkovski. Rădăcinile şi influenţele sale ar putea la fel de bine să se constituie într-o prelegere despre istoria cinematografului. Îmi aduce aminte de gluma aceea că James Cameron, înainte să scrie scenariul pentru Titanic, a constatat că ce-i trebuie unui film ca să ia o puzderie de Oscaruri este o poveste de dragoste pe fundalul unei mari tragedii a umanităţii.

De la Tarkovski şi de la cinematograful rusesc, în general, se resimte atât poezia vizuală, cât şi simbolurile. Calul, copacul, biserica, apa, bizonii, cerul – multe piste de interpretare pentru fiecare dintre acestea. The Revenant invită la vizionări repetate cu dicţionarul de simboluri într-o mână şi cealaltă pe butonul de pauză. Însă prima vizionare trebuie să fie musai într-un cinematograf – cu cât mai mare, cu atât mai bine. Numai astfel puteţi simţi ritmul filmului, emoţia personajelor, experienţa priveliştii impresionante, frumuseţea decorurilor naturale.

De la James Cameron, se simte mâna de fier a preciziei tehnice, austeritatea experienţei de filmare şi perfecţiunea tehnică: imaginea, scenografia, compartimentul sonor, montajul, efectele vizuale.

the-revenant-image-leonardo-dicaprio-alejandro-gonzalez-inarritu

De la Mihail Kalatozov se simte căutarea omului pentru sensul suprem în mijlocul pustietăţii, precum şi capcanele ideologiilor atunci când personajele au de luat decizii de viaţă şi de moarte.

De la Terrence Malick, filmul parcă ia căutarea spiritualităţii ca expresie definitorie pentru sufletul omenesc, drept tânjire profundă, obsesivă, ancestrală şi universală.

Acum să intrăm în profunzimile lui The Revenant.

Acţiunea filmului se petrece în 1823 şi este inspirată vag de fapte reale: a existat un Hugh Glass, care a trecut prin repetate şi variate experienţe care pe alţii i-ar fi omorât şi care a trăit în mijlocul pustietăţii din Vestul Sălbatic şi îngheţat de pe lângă râul Missouri. Nici nu se împliniseră 50 de ani de la fondarea SUA, iar în multe zone amerindindienii încă erau stăpâni pe teritoriu. Aceştia sunt portretizaţi ca foarte îndemânatici, precişi, eficienţi, elevaţi spiritual şi mai morali decât cotropitorii americani şi francezi. Cine nu ştie istorie, uitându-se la The Revenant s-ar putea întreba oare cum au supravieţuit sărmanii, neîndemânaticii, violatorii şi rapacii colonişti fără Superman în faţa amerindienilor.

 

 

Ideologia lui The Revenant

Prima condamnare morală într-un film făcut de un mexican cu bani americani despre istoria americanilor şi aclamat la ei acasă este că rapacitatea acumulării resurselor naturale cu orice preţ, în dauna celor mulţi, drepţi şi nativi, este aducătoare de moarte şi distrugere – nu doar moral, ci şi spiritual. Şi, în caz că americanii încă mai rezistă acestei lecţii, sutele de milioane de mexicani o vor dovedi cu vârf şi îndesat în istoria şi demografia secolului XXI, după cum a prevăzut George Friedman în cartea sa pe care am recenzat-o aici. Americanii se pot retrage acum cu coada între picioare şi îşi pot turna cenuşă în cap şi pentru episoadele Afghanistan, Irak, Libia, Siria, etc.

A doua condamnare este împotriva segregării culturale dusă la extrema exterminării reciproce – studiu de caz: triburile indiene care se măcelăresc între ele. Aşadar, dacă Superman nu i-a salvat pe sărmanii, lacomii, alcoolicii şi criminalii de colonişti, cu siguranţă i-a salvat faptul că indienii s-au omorât între ei – aceasta pare să fie singura explicaţie plauzibilă din cele disponibile în film, pentru supremaţia albilor. Aşadar, dragi concetăţeni americani şi hispanici, lăsaţi cuţitele deoparte şi zâmbiţi larg, că altfel papa Iñárritu nu mai pupă un Oscar şi anul ăsta. Oricum, poate dacă nu câştigă Oscarul, poate va câştiga vreun premiu Nobel pentru pace prin artă (deşi încă n-am citit titlul „acest film a oprit un război”).

A treia condamnare în film este a ateilor. Personajul principal negativ în film este ateu. Este bine pentru Iñárritu că nu este şi homosexual, evreu, sau negru, că altfel Carol, The Danish Girl, Straigh Outta Compton sau The Son of Saul s-ar fi putut alege cu o nominalizare şi la Oscarul pentru cel mai bun film, în detrimentul lui. Este rău să fii ateu, filmul ne învaţă, pentru că toate celelalte personaje cred în ceva – nu contează prea mult în ce, de fapt filmul nu este prea clar în legătură cu asta (agenda corectă politic spune că „vag” este tonul just pentru o asemenea întreprindere). În orice caz, Dumnezeu nu este o veveriţă – măcar atâta lucru e clar din film.

După ce a condamnat imperialismul american fără un discurs comunist, a pledat pentru toleranţa interrasială şi I-a dat lui Dumnezeu o definiţie negativă prin excludere, lui The Revenant nu-i rămâne decât să bântuie conştiinţa Academiei Americane de Film, care nu va mai trebui să aştepte un an ca să dea Oscarul pentru cel mai bun film unui film corect politic pe o temă pe care Quentin Tarantino merita de fapt. Adică, aşa cum s-a întâmplat cu porcăria de 12 Years a Slave după westernul politic Django Unchained (foarte incorect politic).

Ceea ce m-a deranjat cel mai tare la 12 Years a Slave nu a fost nici scheletul dramatic destul de subţire, nici finalul banal, obosit şi plictisitor şi nici pretenţiozitatea lirismului vizual, ci faptul că prezenta un fals flagrant drept o autenticitate morală şi istorică: scena în care personajul principal este pus să o biciuiască pe cealaltă sclavă nu era cu nimic excepţională, ba chiar era o practică obişnuită pe care sclavii care ajungeau în poziţii de conducere erau puşi să o facă.

The Revenant, în schimb, nu este o propagandă subţire, comercială şi proastă precum 12 Years a Slave, ci este un film cu multiple niveluri de interpretare, cu o bogăţie vizuală şi simbolistică, cu personaje tridimensionale. Totuşi, păcătuieşte prin cuminţenie şi ipocrizie. Nu blatantă, ci subtilă.

Câteva exemple sunt date de acest recenzor aici. Scena finală este în acelaşi timp una care conţine în sine o ironie destul de funebră şi care ridică întrebarea motivelor reale pentru care Hugh Glass ia decizia din punctul culminant.

Desigur, aceste mici derapaje nu iau din faptul că filmul este o capodoperă genială, în schimb îi iau din perfecţiune, din strălucire, şi arată că de fapt un act artistic îndrăzneţ nu este recunoscut la valoarea lui în vremea pentru care îşi are timpul: The Hateful Eight ar fi meritat nominalizările la Oscar pentru film, regie sau măcar scenariu. Nu în detrimentul lui The Revenant, ci alături de el (mai ales că la scenariu nici nu ar fi concurat, luând în considerare că The Revenant e scenariu adaptat, iar The Hateful Eight scenariu original).

 

Spiritualitatea în The Revenant

the-revenant-set-design-007Hugh Glass are un vis. În vis, apare o biserică. În biserică, apare un copac în mod deosebit (veţi vedea care e în film). Copacul este un fel de scară a lui Iacob, atâta doar că acest simbol, arborele, are o semnificaţie sugestivă atât la amerindieni, cât şi la creştini. Biserica este distrusă, în schimb copacul este viu. Semnificaţia este că Hugh Glass îşi redescoperă conştiinţa într-un loc uitat de lume, distrus. Creaţia lui Dumnezeu este distrusă de om. Casa lui Dumnezeu, în film, este distrusă de om. Omul tinde să se raporteze la planul spiritualităţii în primul rând prin rudele sale. Vorbind despre cum îi abordează pe adolescenţii care se declară atei, un preot pe care îl cunosc a afirmat că le spune: „tu îi iubeşti pe părinţii tăi, nu-i aşa? Şi vrei să fii mereu cu ei. Ei bine, creştinismul asta spune: că poţi să fii mereu împreună cu ei, în eternitate”. Cei dragi, dispăruţi, familia ucisă, se transformă în altar al jertfei pe care, ca un creştin, este chemat să o lase în mâna lui Dumnezeu. Hugh Glass îşi descoperă misiunea creştină urmând vorbele unui indian. Bunul samaritean este un indian. Însă Hugh Glass nu se renaşte din apă şi duh, deşi supravieţuirea sa din râu poate fi interpretată de unii drept un botez. Hugh Glass se renaşte, vorbind simbolic vizual, dintr-un cal. În acest film, după cum bine remarca acest cronicar, Dumnezeu este o noţiune relativă şi difuză în reprezentarea personajelor, însă ceea ce este comun acceptat ca un act deasupra firii este comportamentul moral, biruinţa asupra păcatului, în cel de-al 12-lea ceas. Tocmai din cauza acestui intenţionat vag, filmul nu poate fi interpretat cu certitudine ca fiind ecumenist, sau pro-creştin, sau pro-şamanist, sau pro-ecologist, sau pro-new-age-ist. Are de toate pentru toţi, câte puţin pentru fiecare şi de ajuns pentru toată lumea.

Călătoria lui Hugh Glass mai poate fi interpretată şi ca fiind una care aduce viaţa în armonie cu natura. Amerindienii trăiesc în armonie cu natura, chiar dacă în film fac focul exact ca albii. Hugh Glass trăieşte în armonie cu natura şi se vindecă de rănile sale, reuşeşte să supravieţuiască. Este grav rănit, însă continuă să-şi revină, din nou şi din nou, într-o manieră credibilă şi coerentă, în mare parte datorită scenariului care lasă loc de desfăşurare acţiunii, regiei care stabileşte un ritm temeinic şi lent şi mai ales interpretării lui Leonardo DiCaprio care cel mai probabil îşi va merita Oscarul, dacă îl va lua. Ceea ce îi poate aduce viaţa spirituală este un gest neaşteptat , care în acelaşi timp îi poate aduce viaţa fizică, într-un twist care îmi aduce aminte de dialogul dintre Dumnezeu şi împăratul Solomon:

  • Doreşti să ai înţelepciune, sau bogăţie?

  • Înţelepciune

  • Pentru că ai răspuns aşa, ţi le voi dărui pe amândouă

Cu siguranţă, este un film pe care diferite confesiuni creştine îl vor găsi relevant şi reprezentativ pentru această morală, cum se poate observa şi aici.

Şi, ca să nu par cârcotaşul de serviciu, se pare că critica de film americană i-a acordat, per ansamblu, între toate filmele anului 2015, lui The Revenant, locul 22 din 30. Detalii aici.

 

Istoria SUA spusă pe şleau, cu şăgălnicie

The Hateful Eight începe, în mod cu totul neobişnuit pentru un film de Tarantino, cu imaginea lui Iisus Hristos pe cruce. Adică de Crăciun, când Hristos se naşte, este lansat un film care ne vorbeşte despre jertfa în numele dreptăţii, pe care fiecare din noi este chemat să o facă. Asta, dacă vrem să ne bucurăm de viaţa veşnică.

The Hateful Eight Cross

Ziua a opta, care urmează celor 6 zile ale creaţiei şi zilei a şaptea a odihnei, simbolizează „ziua Învierii, al transfigurării, al vestirii erei viitoare veşnice: ea cuprinde nu numai Învierea lui Hristos ci şi pe cea a omului.” (Dicţionarul de Simboluri de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant , vol. II, p. 381). 8 este totodată simbolul infinitului.

The Hateful Eight continuă tradiţia lui Tarantino de rescriere a istoriei, după Inglorious Basterds şi Django Unchained. Ce vedem în film este o alegorie a istoriei SUA cel puţin până la Războiul Civil şi ne invită să privim dintr-o altă perspectivă istoria cunoscută a SUA.

Istoria corectă politic ne spune cum războiul dintre Nord şi Sud a fost despre eliberarea negrilor de sub asuprirea albilor. În realitate, a fost un război care ţinea de finanţe. Albii au fost asmuţiţi împotriva negrilor, sclavii împotriva stăpânilor, bogaţii împotriva săracilor, Nordul împotriva Sudului, iar cei care câştigau cel mai mult este cei care împrumutau ambele tabere ca să se aprovizioneze cu armamament.

Avem două vehicule ale semnificaţiei în film, care duc acţiunea mai departe: pe de-o parte, căruţa în care Marquis (Samuel L. Jackson) şi Chris (Walton Goggins) urcă. O condiţie pentru a urca în acea căruţă este ca personajele să poarte cătuşe. Această condiţie este abolită indiferent de rasă sau partizanat, deoarece John (Kurt Russell) nu are încredere în Chris – este o problemă de bani.

Apoi, cabana unde sunt izolate personajele de viscol (precum continentul american de oceane) este setată pentru un conflict între cei din Nord şi cei din Sud (atenţie la vizionarea filmului – cine face propunerea prima dată? Oswaldo, care pretinde că este de-asemenea un om al legii). Atunci când părţile aparent rivale – de exemplu Marquis şi Chris, reprezentând Sudul şi Nordul se prind că au fost înşelaţi, ei sunt, până în ultima clipă, asmuţiţi unul împotriva altuia şi momiţi cu bani, cu ameninţarea duşmanului străin, etc. Sună familiar cu ce s-a întâmplat în Războiul Civil? Sună familiar cu ce se întâmplă cetăţenilor de rând în SUA în prezent? În acest context, invitaţia trailerului („petreceţi Crăciunul cu cineva pe care îl urâţi”), poate căpăta o nouă dimensiune. Pentru cei deranjaţi de creştinism, Acesta poate fi chiar Hristos.

The Hateful Eight nu este doar un anti-western făcut în cheie comică de Tarantino, este şi un film politic, o analogie matematic calculată pentru a ilustra cum istoria se repetă, cum declaraţiile politice sunt falsificate şi cum minciuna este aliatul nr. 1 al forţei dreptăţii. Marquis reprezintă FBI-ul în varianta sa modernă: inventează pentru a-i determina pe unii să comită crime apoi spune că a fost legitimă apărare, foloseşte documente false pentru a atesta autoritatea şi a câştiga încrederea, iar la sfârşit îşi ia laurii pentru că a prins personajul negativ.

Într-un fel, banda criminală din film poate fi asociată cu masoneria, care la data înfiinţării SUA era interzisă în Europa. Chris şi Marquis sunt asociaţi cu legea americană, care nu ar fi reuşit să-i dea de capăt decât cu riscul propriei periclitări. Numai că, în acestă interpretare, ameninţarea celor 15 membri ai bandei s-ar putea să fie reală şi cei care cunosc adevărul să fie morţi fără a putea sufla o vorbă despre asta.

Finalul filmului este coşmarul oricărui producător american, opusul oricărei reţete de succes pentru un film pe care lumea vrea să-l vadă şi poate să-l înţeleagă. Conţine, de asemenea, o reinterpretare macrabră a cuvintelor din scrisoarea lui Abraham Lincoln, „mână în mână, către un ţel comun”.

Din cei 8 „plini de ură”, niciunul nu are pretenţia să îşi spele păcatele, însă 3 ajung să fie mai degrabă personaje pozitive, 4 mai degrabă negative, iar unul care iniţial este neutru pare să încline mai degrabă să fie manipulat spre partea negativă. Aşadar, set-up-ul nu este deloc prietenos de la bun început.

Quentin Tarantino se foloseşte în mod ingenios de alegorii ale trecutului pentru a face un mesaj adresat viitorului. Iñárritu se foloseşte de metafore ale trecutului pentru a face un mesaj adresat prezentului. De aceea, Inarritu este apreciat astăzi, pentru că ceea ce spune el este acceptabil social, politic şi ideologic, în timp ce dialogul următor este reprezentativ pentru discursul lui Tarantino:

  • Acum mulţi ani, Minnie avea un semn la bar pe care scria: „accesul interzis mexicanilor şi câinilor”. Acum vreo doi ani, l-a scos. Ştii de ce?

  • De ce?

  • Pentru că a început să dea voie câinilor să intre.

Desigur, The Hateful Eight nu este pe faţă un film creştin, aşa cum The Revenant nu este pe faţă un film anti-creştin. Dar discursurile celor două filme sunt diferite în temperatură: unul este călduţ, celălalt fierbinte. Amândouă sunt filme sângeroase (tag-line-ul promoţional de la The Revenant este chiar „sânge pierdut. viaţă găsită” – măi să fie, oare o fi vorba de creştinism?) . Cu ce scop, cu ce mesaj, şi cine beneficiază din asta? Iată nişte întrebări pentru cinefili, iar nu pentru cinefagi.

Istoria demonstrează că cel care nu-şi face singur ordine în casă va trebui să suporte ordinea făcută de altul. Dar, desigur, ca să vezi toate aceste lucruri în aceste filme, trebuie să ştii istorie. 

PS: Iisus Hristos nu a fost corect politic.

Filmul a rulat la Cinema Elvire Popesco/Institutul Francez în februarie 2016.

Cronică de Ștefan Alexandrescu

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

 

Cronica filmului Les Terrasses/Es-Stouh (2013)

produs de: Merzak Allouache, Jacques Bidou, Marianne Dumoulin

scenariul şi regia: Merzak Allouache

Coproducţie Franţa-Algeria

Alger, Algeria.

Pe terasele din 5 cartiere ale oraşului (Casbah, Bab El Oued, Notre dame d’Afrique, Centre ville şi Belcourt), se petrec drame şi bucurii. Mai multe personaje, ale căror vieţi nu sunt intersectate decât prin ocazionala vecinătate, iau decizii de viaţă şi de moarte, pe parcursul a 24 de ore, în acompaniamentul omniprezent al celor 5 rugăciuni pe care musulmanii le fac cu regularitate.

Avem o expunere destul de insolită a ipocriziei: poliţistul care binecuvintează şi acoperă o crimă, gazda musulmanilor ce se roagă este un traficant de droguri, avarul care-şi bate fratele când e viu şi-l plânge când e mort, imamul oripilat de pozele nude ale femeilor tratează cazuri ginecologice pe post de exorcizor, bătrânul prizonier care odată eliberat refuză să plece, bătrâna care-şi cicăleşte nora doar atunci când îi convine, etc.

Desigur, este greu de realizat un asemnea film fără a cădea într-un tezism de condamnare a religiei în general sau a islamismului în particular. Totuşi, Merzak Allouache, ca autor total (producător, scenarist şi regizor), reuşeşte să facă un portret minimalist şi relativ echilibrat. Unii ar putea spune că ce îi lipseşte puţin pentru ca al său The Rooftops să fie un Leviathan al lumii arabe este şi exemplul pozitiv, adică modelul de viaţă religioasă în care de fapt religia nu este doar un paravan formal pentru viciile şi fricile cele mai umane. Însă mie personal nu mi-a lipsit acest exemplu, pentru că nu consider că acesta este un film lipsit de respect la adresa credinţei musulmane, ci un film care arată cu degetul pe cei care practică această religie într-o manieră ipocrită. „Pe afară-i vopsit gradul, înăuntru leopardul” se găseşte cu siguranţă şi la arabi.

Eu aş fi curios mai degrabă cum ar fi portat un asemenea subiect urban în lumea creştină, lăsând la o parte Leviathan (pe care l-am văzut şi îl consider printre cele mai bune filme de anul acesta la cinema).

Les Terrasses este un film experimental autoconţinut, o colecţie de portrete bine punctate ca într-un omnibus, care îşi atinge potenţialul maxim. Un film foarte bun, dar nu genial, al cărui punct forte (structura) îi este şi limita finită: fiecare din cele peste 20 de personaje care se perindă pe cele 5 terase îşi dispută atenţia spectatorului într-un meci cu sumă nulă care atinge toate notele esenţiale, dar nu excelează în niciun punct specific.

Producţia a rulat în cadrul unor festivaluri, între care menţionez în mod deosebit Veneţia, 2013, unde a participat în competiţie. A avut premiera şi lansarea oficială în Franţa abia în 2015.

Film văzut în cadrul Zilelor Filmului Francez la Institut Français – sala Elvira Popescu.

Punctajul meu: 7/10

Trailer

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Documentare interesante de lung-metraj româneşti din 2013-2015

Documentare de lung-metraj finalizate

Aceste filme au avut premiera în România în diferite oraşe, în 2013-2015. Le-am ales pe următoarele criterii pe acestea:

  • durata minim 60 de minute, pentru că e vorba de lung-metraj;

  • nu am găsit cronici proaste despre ele;

  • prezentarea lor arată serios, nu în bătaie de joc;

  • premisa lor este credibilă;

  • am găsit cel puţin două surse oficiale care confirmau faptul că au rulat pentru public în cel puţin un oraş din România;

  • am inclus filme pe care mie mi-ar face plăcere să le văd şi care mi s-au părut interesante.

Am exclus:

  • filme documentare pe care le-am văzut;

  • filme a căror premisă şi/sau prezentare am considerat-o extrem de lacunară sau făcută în bătaie de joc;

  • filme care sunt finalizate, sau în post-producţie, sau aproape de lansare, dar care încă nu au fost proiectate în România pentru publicul larg (acestea vor fi incluse în articole viitoare);

  • filme despre care am găsit cronici proaste (adică ce argumentau convingător că filmul e de o proastă calitate).

Iată-le mai jos în ordinea descrescătoare a aşteptărilor şi interesului meu pentru acestea.

 

Cele mai interesante documentare de lung metraj pe care îmi doresc să le văd

Acestea fiind scrise, continui să susţin că România are o cinematografie solidă şi înfloritoare din care avem ce alege pentru a vedea filme bune!

 

1.  Un ultim an în 114 minute / A Last Year in 114 minutes (2014)

 

Regia: Daniel Djamo

Documentar despre ultimele zile din viaţa unei bătrâne din România, regizat de nepotul ei. Filmul va rula în afara selecţiei pentru competiţia oficială a festivalului TIFF, Cluj-Napoca, mai exact în secţiunea dedicată filmului românesc intitulată ZFR (Zilele Filmului Românesc) în 5-7 iunie 2014. Criticul veteran Mihai Chirilov a declarat că „acest documentar îndrăzneţ, intens şi sfâşietor este descoperirea mea personală în cadrul acestei ediţii a ZFR” Cronică aici

În curând, filmul va putea fi văzut în cinematografele din România părin intermediul caravanei TIFF, al cărei calendar va fi anunţat aici. Cronică aici.

Fragment din film.

 

2. Gangster of Love / Gangster te Voli (2013)

Premiera: Vineri 3 octombrie 2014, cinema Union, Bucureşti

Scenariul: Florin Iepan

Regia: Nebojša Slijepčević

Coproducţie Croaţia-Germania-România. produs de Vanja Jambrović, Florin Iepan, Stefan Kloos

Cineva să le spună celor de la APFR că vechiul proiect cu titlul provizoriu Peţitorul/The Matchmaker a fost deja făcut de un an, pentru că ei încă îl listează în catalogul pe 2014  drept „în producţie”. Filmul e disponibil în două versiuni: lung-metraj (80 de minute) şi mediu-metraj (58 de minute).

Documentar sociologic comic despre un peţitor care încearcă să îi găsească un soţ unei bugăroaice din Croaţia. Filmul a fost foarte apreciat peste tot unde a fost proiectat: aici, aici, aici.

Articole: aici, aici, aiciaici

Trailer

 
3
. Micul spartan (2015)

 

Lung-metraj care îmbină ca gen mockumentary cu ficţiunea

Scenariul şi regia: Dragoş Bogdan Iuga

Produs de Gabriel Diţă

Lung-metraj (110/104 min)

Produs de Dan Badea şi Dragoş Bogdan Iuga

Producţie România

Cronici: aici, aici, aici

Înainte să fie Richard Linklater care şi-a filmat personajul vreme de 12 ani, a existat Dragoş Iuga care a filmat personajul vreme de 16 sau 17 ani, începând din 1997: Gabriel Diţă, un om de afaceri pitic care s-a îmbogăţit şi povestea sa.

Filmul a avut o poveste îndelungată în ceea ce priveşte inclusiv post-producţia. Aici s-a zvonit că producţia s-ar fi încheiat în 2011. În 2012 Andrei Creţulescu a afirmat că filmul nu era gata încă., deşi a fost promis aici. Regizorul a confirmat în 2012 că s-ar fi terminat filmările şi a promis aici premiera naţională în 2012. Deşi a fost finalizat în vara lui 2013 şi proiectat aici, în versiunea de 104 minute, până în 2014 filmul a fost remontat şi avea 110 minute – cel puţin aşa scrie pe imdb. În 2013, filmul figura încă la capitolul „în producţie” în catalogul editat de APFR (Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc). A primit finanţare de 720.000 de lei de la CNC, din peste 2 milioane. Pe site-ul oficial al studioului Temple Film care l-a coprodus, am urmărit să găsesc informaţie relevantă, dar din păcate nu am găsit deloc. Ce se ştie sigur este că în Bucureşti a putut fi văzut o singură dată, în cadrul B‘est Fest din ianuarie 2015, prin urmare voi lua această dată drept sigură.

În general, chiar dacă cele trei cronici sunt pozitive, această producţie este un caz evident de ignoranţă publicitară a regizorului. Nu ştiu de ce a făcut acest film dacă nu-i pasă cine îl vede şi ce scrie despre el.

Interviu acordat de regizor aici.

Trailer

 

Vă invit să urmăriţi cu interes seria de articole despre filmele toamnei 2015 pe Discerne – un blog din România pe care găsiţi informaţii despre aproape toate lung-metrajele şi mediu-metrajele româneşti din 2013-2015 care apar în lume şi pe ecranele cinematografice din România.

Vă invit să vedeţi aceste filme dacă aveţi ocazia şi să urmăriţi cu atenţie Discerne, pentru că seria de articole despre filme româneşti interesante, din 2013-2015 continuă!

 

Vizionare plăcută!

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

 

Copyright © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.