Contractul psihologic în relaţiile de muncă

Triunghiul lui Karpmann, grafic de Irina Chiriță
Triunghiul lui Karpmann, grafic de Irina Chiriță

 

La baza victimizării, stă un contract neclar

Înainte de a fi o poziţie socială şi chiar sociologică, victimizarea este o poziţie psihologică ce trebuie înţeleasă. În triunghiul dramatic din analiza tranzacţională, victima se simte neajutorată, neputincioasă (fie că chiar este, ori îşi imaginează), aşteaptă un salvator şi (eventual) ţipă din gură de şarpe, arătând cu degetul: „Agresorul! Agresorul! Mă oprimă!”. Când eşti victimă, cedezi altuia dreptul de a interveni în locul tău. Acest tip de comportament este unul care cedează independenţa, responsabilitatea şi, de la un nivel mai extins, suveranitatea. Aceasta poate să fie o realitate sau poate să fie doar o percepţie. Am să dau un exemplu.

Să zicem că X îl acuză pe Y de ceva ce i-a făcut. Dacă există dialog între pretinsa victimă şi pretinsul agresor, este posibil ca lucrurile să nu se escaladeze. Dar în toată poziţia asta mai trebuie subliniat un lucru esenţial: la baza oricărui triunghi dramatic stă un contract neclar.

Un contract CLAR este formulat în sensul următor: „dacă tu faci asta, atunci eu am dreptul să fac aia”, iar adesea negocierea într-o asemenea situaţie nu ţine de a respecta literal condiţiile şi a bate cu pumnul în masă pentru recunoaşterea drepturilor, ci de acordarea prezumţiei de nevinovăţie, de toleranţă (inclusiv la greşeală) şi de înţelegere.

Aşadar, trei termeni cheie: unul juridic (nevinovăţie), unul politic (toleranţă) şi unul psihologic (înţelegere). Toţi, transpuşi în ideea amiabilă: „dacă avem perspective diferite, hai să vedem cum putem să reglăm conturile paşnic”, nu în ideea: „dacă avem perspective diferite, hai să vedem cine are dreptate”. Nu e relevant cine are dreptate. E relevant cine trebuie să compenseze. Prin plăţi, muncă sau alte forme de „reglare oficială a conturilor”.

Ei bine, atunci când peste planul juridic şi comercial, în care deja există planul psihologic, mai apare şi planul politic, lucrurile se complică, dar esenţa lor este dată tot de dinamica victimă-agresor-salvator. Iar metamorfoza de la o ipostază la alta se poate produce destul de repede.

Toate procesele şi disputele pornesc de fapt de la un triunghi victimă-agresor-salvator. Şi tocmai pentru că cetăţeanul nu are voie să îşi facă dreptate singur, apelează la un sistem despre care presupune că poate aduce dreptate. Pentru a preveni o escaladare până acolo, trebuie ca în orice relaţie (fie că este personală, profesională, comercială sau juridică), trebuie să existe un contract clar formulat: „dacă tu faci asta, atunci eu am dreptul să fac aia”. Multe relaţii sentimentale (aş îndrăzni să halucinez eu, chiar majoritatea) se rup din cauza unui contract clar. Multe procese între angajator şi angajat se rup din cauza unui contract neclar, adică insuficient formulat.

  

Contractul psihologic în resursele umane

Codul Muncii din 2011, aşa huiduit cum a fost el, a introdus în raporturile angajator-angajat noţiunea de „key performance indicators”, care trebuie să fie specificaţi în raporturile contractuale, care contează cel mai mult… ghici unde! La concediere, adică „dacă tu angajat faci asta şi/sau asta, atunci eu angajator am dreptul să te dau afară”. Marea majoritate a proceselor iniţiate de angajaţi împotriva angajatorilor în România sunt câştigate pentru că în caz de concediere, aceasta nu s-a făcut reglementar, adică pe baza contractelor. Orice regulament, orice lege, este un contract ce se poate reduce la formula: „DACĂ tu faci asta, ATUNCI îmi dai mie dreptul să fac aia”.

România este o societate în care contractele nu se respectă. Şi asta are doar parţial legătură cu faptul că sunt de regulă prost formulate. După cum spunea chiar un important formator în analiză tranzacţională la unul din traingurile ţinute în România, John Parr: „În România, legile sunt formulate ca un petec peste un petec, peste alt petec”. Şi pentru că nu se respectă contractele, foarte multă lume se simte cumva cu musca pe căciulă. Şi dacă se simte cu musca pe căciulă, înseamnă că este uşor de şantajat, uşor de manipulat, uşor de victimizat, uşor de agresat.

În dorinţa de a „egaliza” lucrurile, mai mult sau mai puţin comunist, aproape fiecare a ajuns să fure direct sau indirect de la fiecare: Angajatorul fură indirect de la angajat prin faptul că îl ţine peste program fără să îl plătească, angajatul fură direct sau indirect de la angajator hârtie, pixuri şi telefoane în interes personal, angajatorul fură singur sau în colaborare cu angajatul de la stat prin evitarea taxelor şi impozitelor, iar statul fură indirect de la toţi prin impozitarea excesivă şi corupţie.

În contractul scris, toţi ne înţelegem să fim corecţi unii faţă de alţii. În contractul psihologic, foarte mulţi se înţeleg (după cum e acceptabil social) să fure unii de la alţii.

Încercările unora de a educa angajaţii şi angajatorii în contractul psihologic sunt iluzorii datorită faptului că de fapt, există un contract psihologic clar între majoritatea românilor, care spune: „dacă tu furi, atunci şi eu am dreptul să fur”. Singurele neînţelegeri apar atunci când părţile nu se înţeleg la CÂT fură fiecare. De aceea, ceea ce este scris nu mai contează atât de mult, iar contractul scris îşi pierde legitimitatea, lăsând loc de exploatare marilor corporaţii, care îşi scriu contractele pe o mulţime de pagini cu fonturi de 7-8, în cel mai bun caz.

  

Negocierea contractelor

Te-ai obişnuit cumva să semnezi contracte fără să le citeşti? Marile companii, în speţă corporaţiile, nu negociază contractele pe care le fac cu micii utilizatori, consumatori sau clienţi. Şi încearcă să facă acelaşi lucru şi cu angajaţii. Care nu îndrăznesc să negocieze pentru că nu îşi cunosc drepturile şi din păcate mulţi nici nu consideră că ar fi prea important, din moment ce oricum adoptă poziţia fatalistă că „oricum vor fi încălcate”. Astfel, moralitatea, integritatea, etica, deontologia se vând la pachet cu orele de muncă, subînţelese printr-un contract psihologic neclar, pe care mulţi nu îndrăznesc să îl conteste.

Soluţia este a stabili clar ce doreşti şi ce oferi în fiece relaţie contractuală în care te angajezi, apoi să negociezi pentru a obţine cea mai bună ofertă de muncă, de produse şi de servicii.

Te invit să citeşti mai mult despre asta în cartea în cartea mea, Căile persuasiunii în negociere, despre care îţi propun să citeşti aici.

Îţi mulţumesc!

Happy contracting!

Marcus Victor Grant

Text Copyright © Marcus Victor Grant 2014-prezent, toate drepturile rezervate. Acest articol a mai fost publicat în revista Economia Online (nr. 25, 31/05/2014, în categoriile Companii, Gandire economica) aici și tradus în italiană în revista italiană de psihologie Mente in Pace.

Copyright grafică triunghiul dramatic  © Irina Chiriță, 2015-prezent, toate drepturile rezervate.

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.