Recenzia filmului „Website Story” de Dan Chişu. Partea II

Nota bene: acest post este o traducere a unui articol publicat acum 10 ani iar informațiile menționate reflectă situația de atunci. Între timp, Dan Chișu a făcut și alte filme mult mai bune, atât ca regizor, cât și ca producător.  Pentru prima parte a acestei cronici, vă invit să citiți aici.  

 

Mesajul

Luând în considerare că am terminat cu corectura termenilor şi cu sfaturi despre cum să NU faci un film, să privim mai de aproape mesajul acestei producţii. În acest sens, filmul dă de gândit. Chiar dacă este schematic şi comercial, filmul construieşte un caz în sine. Fără a şti prea bine ce face, Dan Chişu face un pariu pe care îl câştiga. Într-un final, în ciuda poveştii despre copii “dereglaţi”, Chişu reuşeşte să creeze un film despre copii abandonaţi psihologic de către părinţi. Cred că, în ciuda faptului că nu vă vor plăcea actorii sau stilul extravagant şi elementele menţionate până acum, acest film merită văzut şi discutat. La sfârşit, vă puteți pune întrebarea: personajul principal acţionează bine sau rău?

Astfel se termină filmul. Aş spune, mai degrabă că aşa trebuia să înceapă. Dar pentru ceea ce este creat să fie, filmul surprinde. Chiar dacă Dan Chişu nu îşi dă seama, această poveste nu este un film al cărui plot să fie condus de internet. Şi nici măcar nu este despre tehnologie, aşa cum ar părea la prima vedere. Este un bun exemplu psihologic în privinţa relaţiilor dintre părinţi bogaţi şi copii neglijaţi. Un film despre dreptate şi dorinţa de conexiune şi comunicare. Există o parte dramatică a acestei situaţii pe care filmul reuşeşte s-o expună scurt si la obiect. Avem o adevărată problemă morală: în România, singura dreptate la care personajul Laurei poate spera este, aşa cum sugerează prietenul ei, dreptatea divină, nu cea legală. Deci atunci când dreptatea nu este făcută de instituţiile reprezentante, este greşit să ne facem dreptate singuri?

Acest film, vizionat de romani în 2050 ar putea oferi un puternic insight în fenomenele sociologice. Dacă Dan Chişu ar fi investit în această direcţie, ar fi fost un film grozav. Marele dezavantaj, în opinia mea, a fost că nu a avut curajul să facă asta.

(continuă să citești după media ↓)

 

Valoarea artistică

Acesta este un caz evident în care producătorul are un produs bun, dar nu-i cunoaste adevăratele valori. De aici se trage proasta comunicare dintre producător şi marketing, ba mai mult. Filmele româneşti, a spus Marcel Iures, într-un interviu la ProCinema în 1997, arată o mulţime de evenimente fără sens care nu transmit nimic şi tind să irosească timpul celor ce îl vizionează. Singurul regizor roman care foloseşte aceasta caracteristică ca si stil în avantajul său, este Corneliu Porumboiu. În comparaţie cu producţiile mediocre româneşti, Website story este cu siguranţă superioară. Mai ales în comparaţie cu producţiile clasice gen “a fost odată” realizate de Mircea Daneliuc şi Sergiu Nicolaescu, care regizau de parcă lucrau fără creier după Revoluţia din 1989. Comparând însă cu ceea ce ar trebui să fie o producţie cinematografică, este un film slab. Dacă vreți vreodată să ieșiți din bula mirobolantă a criticii românești, intrați pe metacritic să aflați ce părere au criticii americani despre unele din filmele românești care apar la ei.

Actorii valoroşi din film nu au foarte multe replici din cauza scenariului sărac şi din cauza părţii prea consistente a Laurei, personajul principal, care este prea grea să fie jucată de Crina Semciuc, actriţă premiată UNITER, cunoscută doar pentru serialul “Cu un pas înainte” (un fel de Milla Jovovich). Actriţă interpretează rolul într-un mod prea isteric şi fără niciun fel de nuanţe. Considerând modul în care se desfăşoară povestea, filmul se dovedeşte a fi acceptabil, pentru motivele menţionate.

 

Cine trebuie neapărat să vadă acest film?

Acest film trebuie vizionat în licee, mai ales în suburbiile din Bucureşti. Dacă aş fi directorul oricărui din aceste şcoli, aş face obligatorie vizionarea acestui film şi discuţiile pe următoarele teme:

  • Laura a acţionat bine sau rău?
  • Cat de responsabili sunt părinţii pentru comportamentul personajului?
  • Ce ar fi putut să facă personajul în loc să mearga în club?
  • Cum înlocuieşte o postare video comunicarea reală?
  • Se simt adolescenţii acceptaţi sau apreciaţi de părinţi?
  • Ce te face să te simţi acceptat?
  • Cat de des mergi la spovedit?
  • Ce anume îl face pe confesor unul bun?

Exista tendinţa puternică pentru ca adolescenţii, care se simt victimele părinţilor lor, să se refugieze în acest film şi să învinovăţească şcoala, societatea, profesorii pentru responsabilităţile lor. Ar putea cosidera acest film un model. Până la urma filmul povesteşte despre o crimă care nu rămâne doar nepedepsita ci este şi promovată. Care este mesajul care va ajunge la adolescenţi? Va adăugă acest film o cărămidă la formarea conştiinţei tinerilor sau deformarea acesteia?

Acest film trebuie văzut neapărat şi oamenii care lucrează în comunicare: marketing, PR, advertising, media, web 2.0, psihologie. Dacă lucrezi în oricare din acest domeniu, este de nepermis să ratezi acest film. La data lansării lui, era singurul pe această tematică.

Fără să intrăm în mai mullte detalii, este normal că la această vârstă tinerii să caute acceptare şi confirmarea valorilor şi identităţii proprii de către părinţi. Adevăratul conflict începe atunci când părinţii nu îşi înţeleg copiii (de exemplu, părinţii din familiile sărace muncesc prea mult, lucrează în străinătate). Atunci comunicarea pe internet devine un refugiu, uneori o armă. O armă în sensul nevoii de atenţie: “Hei, sunt aici! Am de spus şi eu ceva!”

Am văzut această producţie din perspectiva de iubitor de film şi ca un instantaneu sociopsihologic al societăţii româneşti. Totuşi, am o sugestie de marketing pentru cei care doresc să practice în zona de comunicare. Uitându-ne cu precizie la numere, studiind cu atenţie datele demografice, oamenii tineri, cei care doresc şi aspiră la un viitor strălucitor în România, au frustrări care cresc. Considerând trendurile, este mai bine pentru practicienii comunicării publicitare să-şi poziţioneze campaniile drept orientate spre mulțime (în special crowdsourcing), mai mult orientate spre comunitate şi nu spre agenţie. Această abordare, pe termen lung, va face diferenţa între brandurile care vor avea un succes răsunător şi brandurile care vor continua să absoarbă bugete mari de comunicare inutil. Şi nu mă refer doar la comunicare pe internet.

Dacă doriţi să înţelegeţi mai mult despre cum este structurată actuala generaţie de tineri, vă recomand să citiţi această prezentare.

 

Marcus Victor Grant

Traducere a articolului „Experimental tryout” de Marcus Victor Grant, publicat iniţial pe Analytic Vision la 23 mai 2010. Traducere de AIM. Copyright © Marcus Victor Grant, 2010-prezent

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.