Cultura ascultării la români

Să ne imaginam prin absurd că trei şoferi care au murit se întâlnesc pe drumul spre lumea cealaltă. Fiecare dintre ei povesteşte despre cum a murit.

Americanul: – Eu eram la bordul Ferrari-ului meu şi mergeam cu 180 de mile pe oră pe drumul suspendat care leagă Florida de o insulă în ocean. Bruneta cu care eram a văzut ceva în depărtare şi mi-a blocat câmpul vizual pentru câteva secunde în timp ce venea cineva pe contrasens. Şi asta a fost tot…

Neamţul: Mergeam cu Audi pe Autobahn cu 250 km la oră când deodată un copil mi-a ieşit de nicăieri în faţă. Am frânat, dar a fost prea târziu…

Românul: Eu mergeam cu Mercedes-ul pe drum cu limita legală. N-am păţit niciun accident.

Neamţul: Şi?

Românul: Şi nimic. Am murit de foame!

Previziunea lui Ceauşescu, aceea că sistemul comunist va subzista mult după moartea sa prin acţiunile elementelor sale joase, stă în picioare. Dar îmi doresc să insist că aici nu comunismul este alfa pe care îl căutăm, ci însăşi tarele noastre, româneşti, de caracter, mentalitatea învechită, pe care noile generaţii se grăbesc să o dea la gunoi fără să-i înţeleagă germenii. Aceşti germeni subminează pe toată lumea. Mijloace avem acum să comunicăm, dar mai ştim cum să o facem în profunzime? Cultura ascultării în comunism era pe două direcţii: prima direcţie, ascultarea oarbă faţă de partid şi cealaltă, spionarea celor care nu o urmau pe prima. Cu siguranţă pe vremea aceea, nu voiai să asculţi „ce nu se cuvine”.

Generaţia mileniului, generaţia internetului, cea a anilor ’20 – şi mă refer mai cu seamă la generaţia Z, a celor născuţi între 1994-2005, este una care transmite mult, dar ascultă puţin. Şi nu e deloc ajutată pe fundalul social. Cercetarea Validarea CKP 360° la nivel naţional – test de evaluare a competenţelor, abilităţilor şi comportamentelor manageriale realizată de lect. univ. dr. psih. Doru Dima şi prezentată la Conferinţa Internaţională de Psihologie Industrială şi Organizaţională la Bucureşti în 2010 arăta că problema cea mai intens reclamată de către middle-manageri din multinaţionale în România este aceea a lipsei ascultării. Totodată, lipsa ascultării este şi una din cele mai irelevante preocupări ale managerilor. Cel puţin, observ eu că aşa arătau lucrurile la nivelul generaţiilor X (născuţi între 1961-1981) şi Y (născuţi între 1982-1993).

Ascultarea este, în acelaşi timp, şi una din ultimele priorităţi în ceea ce priveşte investiţiile în resurse umane. La ce folosesc investiţii de zeci de mii de euro în formarea angajaţilor dacă oamenii nu se ascultă unii pe alţii?

(continuă să citești după media ↓)

lipsa-ascultarii

Ascultarea şi reflectarea au căpătat noi sensuri, datorită minunatei noi lumi oferite de tehnologie, iar acesta este un fenomen global, accentuat cu atât mai mult în ţările balcanice. De ce? Pentru că ţările balcanice au încercat să absoarbă mijloacele de comunicare şi obiceiurile de consum ale societăţii occidentale fără să treacă mai întâi prin etapele de dezvoltare ale societăţii vestice – în special antreprenoriatul bazat pe strategie.

Cultura lipsei de ascultare porneşte încă din familie şi de la şcoală. Copiii preiau, chiar şi inconştient, de la părinţi, dorinţa de a se afirma vorbind peste ceilalţi, de a se arăta valoroşi, de a se face remarcaţi, de deveni preşedintele catalogului de clasă la note. Ceva, acolo, ca să demonstreze că sunt şi ei mai mult decât nişte gâze care consumă oxigen la casa părinţilor. Apoi, la şcoală, „ascultarea” devine pentru mulţi chiar o sentinţă în faţa căreia chiar şi cel care ştie tremură. Asocierea negativă a cuvântului „ascultare” are uneori conotaţia de a „sta drepţi” în faţa unui dictator care pronunţă verdictul unei note asupra viitorului ce se scurge în capul elevului precum picătura chinezească drept ca o şoaptă asupra valorii sale ca om.

Aşadar, încă din leagăn, încă de pe băncile şcolii, ascultarea suferă. Ca urmare, în companii, resursele umane suferă şi mai ales vânzările suferă pentru că un bun vânzător, se ştie, are două urechi şi o gură ca să le folosească în proporţia respectivă.

În ţările balcanice care au fost afectate direct de comunism, există dorinţa covârşitoare de a obţine beneficiile, rezultatele care afişează succesul şi nu o durabilitate în sine a succesului. Trecerea de la comunism la consumism s-a făcut mai brusc decât a reuşit piaţa serviciilor să absoarbă, în lipsa unui suport material care să ofere un taler real pentru servicii şi produse. Puterea de cumpărare a scăzut, concurenţa a crescut, dar preţurile au urmat o traiectorie diferită de cea petrecută în statele din Occident înainte de criză. Singurele preţuri care au continuat să scadă au fost cele pentru tehnologie şi, într-o oarecare măsură, pentru imobiliare.

Astfel, într-o cumplită frenezie a goanei de azi după banii de mâine (ceea ce, din punct de vedere cultural, nu este o noutate pentru români), românii s-au pomenit cu tehnologia foarte ieftină, dar cu ascultarea foarte scumpă. Ca urmare, pe lângă inflaţia preţurilor, s-a produs şi o adevărată inflaţie a conexiunilor potenţiale de comunicare. Poţi fi în reţea cu mii de oameni fără să fie nevoie să asculţi nici măcar pe unul dintre ei! Această energie potenţială este de fapt atât de ridicată, încât tinde să aducă aproape de zero energia cinetică în această zonă.

Desigur, ce scriu nu este valabil numai în România, dar autismul în care a evoluat comunicarea cotidiană îşi găseşte rădăcini adânci pentru românul în goană după smartphone-urile şi tabeletele noi, sclipicioase şi indicatoare de statut care şi-au făcut loc prin buzunarele în care iată, bate vântul şi ia cu sine doar banii, nu şi iluziile de comunicare.

Fără ascultare nu se creează relaţii durabile. Fără ascultare nu se realizează vânzări. Fără ascultare nu poate să existe colaborarea necesară în munca de echipă. Fără ascultarea aşteptărilor clienţilor şi cumpărătorilor, marketingul rămâne fără obiectul muncii de promovare, distribuţie şi plasare a produsului. Fără ascultare, cei din HR continuă să realiezeze interviuri pe bandă rulantă în speranţa de a compensa lipsa ascultării celor care au fost înainte. Nu mai există timp pentru ascultare, pentru că aceasta s-a devalorizat şi timpul pe care îl ocupă este mai scump decât beneficiul pe care îl oferă.

Şi atunci pentru ce trăim? Când suntem la începutul vieţii profesionale, trăim pentru a ne afirma şi a atinge nişte borne ale succesului social: maşină, casă, familie. Atunci, nu avem timp să îi ascultăm pe alţii pentru că avem de spus multe. Apoi, acestea odată obţinute (adesea prin împrumut), nu avem timp să ascultăm (nici măcar pe copii) pentru a munci să asigurăm viitorul copiilor. Care se vor uita la cum ascultăm şi vor lua aminte, pentru a amplifica această lipsă mai târziu.

STOP!

Să ne întoarcem la cauze. Care sunt rădăcinile problemelor de comunicare între generaţii? De ce nu se mai produce învăţarea cum se făcea odată? Care sunt efectele pe care le are comunismul în generaţiile de astăzi? Care sunt efectele pe care le poate avea dependenţa de tehnologie în generaţiile de mâine? Cât din apetitul copiilor şi adolescenţilor pentru tehnologia digitală este necesar pentru a fi în pas cu vremurile şi cât este distructiv?

Să ne punem întrebări de calitate şi să analizăm aceste cauze! Este ceea ce am făcut şi eu în cartea „Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală”. Un volum în care am sondat câte ceva din mentalitatea românească, pornind de la experienţele de viaţă proprii şi analizând cum ceea ce se petrece la şcoală şi în familie influenţează dezvoltarea capacităţilor de comunicare şi a abilităţilor de formulare a succesului.

Un volum care şi-a început călătoria spre cititorii săi din publicul larg din noiembrie 2014 şi care în drumul său spre succes se poate opri şi la tine. Dacă vrei să asculţi.

Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală, de Marcus Victor Grant (nume de autor pe copertă: Ştefan Alexandrescu). Editura Creative Vision Publishing International. Format tipografiat, A5. 354 de pagini. Disponibil pentru comenzi în toată lumea. Inclusiv la tine acasă!

Marcus Victor Grant

Copyright © Marcus Victor Grant 2014-prezent. Republicare a articolului “Cultura ascultării la românipublicat inițial în 30.11.2014 în Economia Online.

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.