O clipă de atenţie profundă (Povestea picioruşului de frigider) Partea III

Partea I aici.

Partea II aici

Să echilibrăm frigiderul!

Frigiderul este unul din acele instrumente minunate pe care oamenii le folosesc pentru a-şi depozita resursele pe care vor să le dozeze pentru mai târziu. Este un instrument care uşurează viaţa omului prin eficienţa şi confortul pe care le oferă. Ca orice depozit de resurse, acesta trebuie să fie echilibrat. Un om înţelept nu-şi construieşte un castel pe nisip, unde apa vine şi îl ia, ci pe stâncă.

În cele din urmă, într-una din ultimele zile ale şederii sale acolo, musafirul i-a spus tinerei că are ceva să-i spună, care îi va solicita atenţia. La câteva ore după ce s-a înscris în audienţă la ascultarea tinerei, prietenul a beneficiat de 10 minute din timpul ei. El a pus un scaun lângă frigider şi a invitat-o să se urce împreună cu el pe scaun, ca să vadă farfuria cu dungă, cu apă, care arăta în ce sens este înclinat frigiderul. Ea a părut foarte derutată, scoasă de pe traseul liniar al gândurilor proprii. Oare ce voia acest om de la ea, că era atât de ocupată, cu atâtea pe cap?

El i-a spus:

– Dacă vrem să echilibrăm frigiderul, va fi nevoie de amândoi. Eu nu pot să fac asta singur. Unul din noi trebuie să mişte frigiderul, să-l ridice uşor, şi celălalt să înfileteze picioarele ca să ajungă la acelaşi nivel. Mai mult, intuiesc că va fi nevoie să îi punem ceva la unul din picioarele din spate după ce îl echilibrăm dreapta-stânga, pentru că frigiderul este înclinat şi în spate, nu doar lateral.

Picioruşul de frigider, când a auzit asta, a avut revelaţia vieţii lui! Nu îi venea să creadă ce aude! Aşadar, toate eforturile sale se a se înfileta sau desfileta singur în frigider au fost inutile şi nu aveau cum să dea roade dacă celalalt picioruşe ale frigiderului nu erau ajustate într-o manieră coordonată! A fost nevoie de ani de zile ca să îşi dea seama că treaba de echilibrare a frigiderului nu putea fi făcută decât împreună, şi cu sprijinul cuiva din exterior. Dar aceasta era doar prima revelaţie pe care picioruşul a avut-o în acest scurt interval de timp. Aşadar, cei doi au început să lucreze: el a depărtat frigiderul puţin de perete. Ea s-a alarmat:

-Este inestetic!

-Da, dar este necesar. Altfel, nu avem cum să-l înclinăm ca să-l aşezăm bine.

-Este periculos!

-Nu o să-l înclinăm prea tare, ci doar atât cât e nevoie ca să umblăm la picioruşe.

-Nu am răbdare!

Eu am avut răbdare cu tine câteva zile, tu nu ai câteva minute, ca să mă laşi să te ajut?

Prietenul şi-a dat seama că tânăra nu era pregătită să afle adevărul. Adevărul era că frigiderul trebuia să stea totuşi mai depărtat de perete oricum, ca să aibă loc, bietul de el, să respire. Dar el nu i-a spus asta, pentru că nu a vrut să o supere. În micuţul ei univers nu era încă loc pentru acest adevăr… şi pentu multe altele. Dar toate la timpul lor. După cum spun chinezii: cel mai bun moment în care să plantezi un copac era acum 20 de ani. Al doilea cel mai bun moment este acum.

 

Punctul culminant

El a tras figiderul de la perete şi l-a ridicat, iar ea a încercat să înfileteze celălalt picioruş. El s-a uitat apoi la farfuria de pe frigider şi i-a spus:

-Suntem în direcţia cea bună. Acum celălalt picioruş!

Ea a încercat să înfileteze picioruşul în direcţia cea bună. Doar că picioruşul din povestea noastră era blocat, înţepenit.

Ce simţea picioruşul, în tot acest timp? Un val de emoţii l-au copleşit şi îi alergau prin sufleţelul său micuț de şurubel mai ceva ca un montagne-rousse:

  • se simţea entuziasmat, pentru că pare că planul funcţiona;

  • se simţea neputincios, pentru că voia să se deschidă şi nu reuşea;

  • se simţea furios, pentru că în tot acest timp, o soluţie atât de simplă nu putuse să fie descoperită;

  • se simţea îngrijit, pentru că în cele din urmă cineva venea în sprijinul nevoilor sale;
  • se simţea îndreptăţit, pentru că de atâţia ani tot tânjea după asta;

  • se simţea vinovat, pentru că nu reuşea să contribuie şi el;

  • se simţea înfricoşat, pentru că se temea că tânăra îşi va pierde răbdarea din cauza faptului că el e înţepenit şi va lăsa totul baltă;

  • se simţea trist, pentru că pierduse atâţia ani din viaţă în defecţiune;

  • se simţea înşelat, pentru că nimeni nu i-a spus că de fapt, nu contează cum joacă jocul înfiletării pentru că oricum nu are cum să câştige jucând de unul singur;

  • se simţea dezamăgit de tânăra care îl avusese în posesie atâţia ani, pentru că s-a gândit că dacă ar fi fost în casa musafirului ingenios şi nu a tinerei, poate nu ar fi suferit atât de mult timp;

  • se simţea optimist pentru că simţea şi dorea, de fapt, din tot adâncul sufleţelului său de şurubel, treaba să se rezolve, deşi nu ştia cum;

  • se simţea important, pentru că abia aştepta să contribuie la distribuţia echilibrată a masei frigiderului pe el, picioruşul cel blocat, şi pe fraţii săi;

  • se simţea parcă ascultat, pentru că cineva făcea şi îi răspundea aşa cum nimeni altcineva nu mai făcuse vreodată;

  • se simţea îngrozit, pentru că se temea ca din cauza înţepenelii sale să nu se rupă;

  • se simţea stresat, aproape exasperat, căci nu ştia cât mai urma să dureze această întreagă hrentuială;

  • se simţea cu adevărat defect, deoarece acum din cauza lui procesul de echilibrare al frigiderului nu putea merge mai departe. Era obişnuit să simtă presiunea frigiderului pe umerii săi;

  • se simţea uşurat, pentru că, după atâţia ani, altcineva îi luase povara de pe umeri, chiar şi doar pentru câteva secunde, ca să se uite la el, să îl întrebe, ce îl doare, ce îl supără;

– E blocat! S-a înţepenit, afurisitul!, spuse tânăra cu năduf;

Picioruşul de frigider se făcu roşu de ruşine. Prima dată când tânăra vorbea tocmai de el şi singurul lucru pe care l-a spus a fost un cuvânt de ocară! Gata, deja îşi imagina drumul spre topitorie, îi venea să intre în rugină de ruşine!

Prietenul o luă cu răbdare şi îi sugeră o altă idee: el să ridice din nou frigiderul, iar ea să pună o carte groasă, înaltă, ca temelie, pentru a ţine frigiderul suspendat în aer. Ce carte să pună? Desigur, nu una din cele pe care le citise şi la care ţinea. Trebuia să fie o carte cu o importanţă simbolică mai mică. Care să fie, care să fie?…

Tânăra, a găsit, în biblioteca ei, din întâmplare, o carte de psihologie a personalităţii. Una din cărţile acelea mari, frumoase, valoroase, pe care tinerele corporatiste le cumpără ca să le ţină în bibliotecă fără să le citească vreodată. Cartea noastră, la rândul ei, se simţi în cele din urmă, utilă şi ea la ceva de când fusese pusă pe raft şi îi spuse picioruşului:

-Hei, mititelule, ştiu că mă poţi auzi, chiar dacă nu poţi vorbi. Crede-mă, ştiu cum te simţi! Rezistă acolo, că poate om scoate-o noi la capăt!

Astfel, picioruşul nostru căpătă puţintel curaj.

VA URMA

Copyright text © Ştefan Alexandrescu, 2019

 

Un gând despre „O clipă de atenţie profundă (Povestea picioruşului de frigider) Partea III

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.