Şcoala pentru căţei

A fost o dată ca multe alte dăţi pe acele vremuri, un căţeluş micuţ pe nume Grivei. El era micuţ, dar urma să crească repede. De aceea, el şi alţi căţeluşi, au fost trimişi la o şcoală specială, unde urma să înveţe cum să se comporte ca să devină mai buni prieteni şi sprijinitori ai oamenilor.

La această şcoală, el urma să deprindă mai multe abilităţi: să înoate, să aducă obiecte, când să muşte, când să latre, cum şi cât să dea din coadă, cum să saliveze, cum să mănânce, etc.

Ceilalţi căţeluşi aveau, fiecare, nivele diferite de pregătire într-ale căţeluşiei. Însă, cu toţii aspirau cu mândrie şi necontenită ţărmurire spre statutul de cel mai bun prieten al omului. Mai era de asemenea şi o ierarhie a celor mai bine pregătiţi căţeluşi la finalizarea acestei şcoli şi, în funcţie de rezultatele lor, aveau şansa de a-şi găsi un stăpân.

Unii căţeluşi aveau un pedigree mai bun: părinţii lor au fost câini de curse, sau câştigători ai unor trofee de frumuseţe, sau vedete de circ, sau salvamari, sau câini în echipele de luptă anti-drog. Unul din ei avea chiar un străbunic care fusese câinele unui soldat căruia i-a salvat viaţa într-un război. Mare onoare să ai oportunitatea să te ridici la un asemenea standard în familie… credea el!

Grivei trebuia să depună un efort suplimentar pentru a reuşi să se antreneze la acelaşi nivel cu ceilalţi căţeluşi. Ceea ce mulţi nu ştiau era că Grivei nu primea suficientă mâncare. Raţiile erau calculate în funcţie de rasa fiecărui căţeluş. Doar că atâta cât primea Grivei nu era suficient pentru EL. Mereu simţea că îi este foame, dar de fiecare dată când îndrăznea să mănânce altceva decât i se oferea, era sancţionat cu priviri dispreţuitoare şi mârâitoare din partea colegilor şi cu priviri condescendente şi lătrături din partea profesorilor.

La nici două săptămâni de la începutul şcolii, părea că proaspeţii săi elevi deja cam reuşiseră să-şi găsească viitoarele arii de succes: Atlantis era bun la înot, Aristocrat avea un mers foarte drept, Beauty strângea toate admiraţiile prin mişcările sale, Blossom avea mereu o privire întrebătoare şi curând a ajuns cunoscut drept cel mai curios câine, Buffy era vânătorul de pisici, Columb găsea spărturile din garduri în timp record, Atlet avea o viteză impresionantă la alergat, Consuela era o ascultătoare foarte bună şi promptă, iar Cookie dădea din coadă mai ceva ca un elicopter. Grivei însă, nimic. Grivei nu strălucea, nu excela în nicio activitate. Câteodată se întreba oare ce o să facă după ce termină şcoala. Oamenii de obicei vor un căţel care să fie foarte bun la ceva anume, să-şi dovedească utilitatea, altfel nu îi lua nimeni.

Una din acele zile de antrenament însă i-a rămas imprimată lui Grivei: a fost ziua în care a învăţat să dea din coadă. Profesorii nu înţelegeau de ce Grivei dădea din coadă atât de încet. El trebuia să dea din coadă repede, ca să arate că se bucură. Grivei însă, chiar dacă nu reuşea să dea din coadă repede, dădea din coadă constant, fix în acelaşi ritm, ceea ce era deosebit de greu pentru ceilalţâi căţeluşi şi chiar pentru unii din profesori. Instructorul-şef l-a chemat pe Grivei în cuşca sa directorială şi l-a întrebat:

-Măi Grivică, ce-i cu tine? Ham!

-Nu înţeleg ce ziceţi. Şi mă cheamă Grivei.

-Păi de ce nu dai şi tu din coadă ca ceilalţi căţei? Dai din coadă constant. Şi încă nu te-ai ridicat la înălţimea numelui tău!

-Nu înţeleg. Niciunul din colegii mei nu dă din coadă la fel. Nici eu.

-Ba tocmai! Tu eşti cel care dă din coadă mereu la fel! Ce câine serios ai mai văzut tu care să dea din coadă exact în acelaşi ritm? Ham, ham, stăpânul poate să-şi pună ceasul după cum dai tu din coadă!

-Nu înţeleg de ce trebuie să dau din coadă aşa de tare. Nu înţeleg de ce e greşit.

-Nu este nimic care să te bucure aşa de tare tot timpul!

-Nu e vorba despre asta. Pur şi simplu atât fac eu. De ce nu ajunge?

-Ascultă aicea, măi Grivei, uită-te şi tu la tine: tu ai cu constanţă aceleaşi rezultate pe la toate probele: eşti mediu peste tot. Nici la alergare, nici la lătrat, nici la păzit curtea, nici la adus băţul nu eşti nici prea-prea, nici foarte-foarte! Ce-o să se aleagă de tine? Ce vrei să faci în viaţă?

-Păi nu ştiu. Trebuia să ştiu?

-Păi dar tu crezi că aici e o şcoală de habarnişti? Tu de pe ce drumuri te-ai cules? Scopul unei şcoli este să înveţi, ori tu nu progrsezi în niciun fel. Vrei să ajungi vagabond?

-Nu vă supăraţi, hămăiala dvs, dar inteligenţa mea nu e în coadă, ci în cap. Ar trebui să dau din coadă doar aşa, ca toată lumea, câteodată mai încet altădată mai tare?

-Măi Grivei, tu fă cum îţi spun, că altfel ne supărăm! Dacă nu te potoleşti, o să-ţi reducem raţia de mâncare, că parcă ai prea multă energie!

Şi Grivei s-a dus şi a continuat cu antrenamentele sale la fel ca până atunci. Ceea ce nu observase instructorul şef al şcolii de căţeluşi era că fiecare din căţeii care excelau într-un domeniu, aveau performanţe scăzute sau chiar proaste în alte domenii: Atlantis se speria de alte animale, Aristocrat nu putea să sară prin cercuri de foc, Beauty nu putea să păzească curtea, Buffy nu avea răbdare să asculte, Columb era plecat de dimineaţă şi venea seara sau a doua zi, Atlet nu reuşea să dea nici el din coadă prea bine, iar Cookie era tare înceată la alergare.

Totuşi, încetul cu încetul, Grivei a început să fie tot mai bun la fiecare dintre discipline, atâta doar că nu dădea din coadă decât în acelaşi ritm constant.

Odată, a venit un stăpân important ca să-şi aleagă un câine la şcoala de căţeluşi. El a spus:

-Vreau un câine care să fie bun la toate!

-Nu avem un câine bun la toate. Avem totuşi un căţel care a obţinut performanţe similare cam la toate probele. Atâta doar că…

-Vreau să-l văd!

Omul respectiv s-a uitat la Grivei, care dădea din coadă constant şi la fel de încet, şi a observat:

-Acesta este un căţel curios! Nu ştiu de ce. Dar am să-l iau!

-Bine, dar… avem căţei mai buni…căţei cu performanţe, cu pedigree!

-Păi… e bolnav? Are paraziţi? Îi lipseşte ceva?

-Nu…

-Bun. Atunci îl iau.

Când a auzit asta, Grivei a început să se bucure şi a început să dea din coadă mai tare. Tot constant. Tocmai de aceea, stăpânul său i-a pus numele Konstanz. Grivei auzise de atâtea ori reproşul că dădea din coadă constant, încât i s-a părut un nume cu adevărat mai bun decât Grivei.

de Ștefan Alexandrescu

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.