Despre a scrie, între plăcere și responsabilitate

Abilitatea de a scrie articole, documentații, materiale de specialitate, rapoarte, materiale promoționale, cărți, broșuri și orice fel de alte scriituri menite să fie consumate de publicul larg sau nișat al unei anumite publicații, instituții sau organizații se antrenează în timp. Atunci când activitatea este mânată doar de plăcerea de a scrie sau doar de presiunea timpului, calitatea scriiturii are de suferit.

Din momentul în care un autor dă curs publicării unui text, acesta capătă o viață proprie, purtând mai departe o parte din sensurile pe care acesta le-a intenționat. Dacă textul este bine scris, această parte e mai mare. Dacă este foarte bine scris, atunci încărcătura de sensuri chiar depășește intențiile autorului (ceea ce se întâmplă prin excelență în cazul metaforelor și al poveștilor).

Modalitatea prin care cititorul reușește să descifreze aceste sensuri se face prin întrebări. Un bun autor știe să creeze și să pună întrebări prin textul pe care îl creează, așa cum știe că al său text trebuie să răspundă la o serie de întrebări. Această strategie ține de disciplina proprie a fiecăruia și nu este neapărat ceva plăcut.

Tentația de a scrie un articol așa cum te-ai exprima liber la TV este destul de mare de când self-publishingul este la câteva clickuri distanță, dar asta nu înseamnă în mod necesar calitate. De cele mai multe ori, chiar și cei mai experimentați au nevoie să-și optimizeze articolele și chiar să le arunce pe unele la gunoi, ceea ce e în esență muncă de corectură și optimizare cu conștiința că o piesă scrisă nu e terminată până când nu ajunge să fie revăzută și îmbunătățită.

Din ce am observat ca publisher în experiența mea de mulți ani, începătorii au tendința să aibă ori niște standarde prea mari și nu-și dau voie să greșească, amânând momentul primelor materiale publicate, ori au niște standarde prea lejere și publică tot ce le iese din tastatură. Dintre cele două abordări, a doua este mai avantajoasă pentru antrenamentul abilităților de scriitură și mai detrimentală pentru imaginea sa publică și din punctul de vedere al beneficiului public pe care îl aduce. De ce? Pentru că cel care scrie și publică aproape tot ce-i iese prin minte exersează mai mult și își dă voie să greșească, ceea ce îi îndepărtează pe cei care sunt sensibili la calitate, dar îi apropie pe cei care preferă un stil mai autentic. Prin urmare, cei care sunt mai încrezători în a-și face cunoscute ideile reușesc să-și antreneze mai repede skillurile și să-și formeze un stil mai repede. În același timp, confruntarea cu propriile materiale scrise într-o perioadă timpurie ar trebui să genereze fie dorința de a le corecta, fie decizia de a le suprima (presupunând că textul poate fi retras).

Tot din experiența mea, cei care sunt excesiv de perfecționiști cu textele lor încă de la început, cel mai adesea abandonează scriitura și nu se antrenează prea mult, în schimb se indignează ușor atunci când observă succesul înregistrat de ații cu materiale de calitate inferioară (conform standardelor lor). Calitatea care este în mintea lor nu ajunge să fie transpusă în skilluri deoarece aceste skilluri nu au fost exersate. În unele cazuri rare, dacă aceștia dau dovadă de o disciplină și o determinare ieșită din comun, ajung să fie foarte buni autori, de-a lungul anilor.

Disciplina de a scrie și a rescrie, de a corecta și a optimiza ajunge să fie implicată atunci când ceva nu iese bine din prima – ceea ce la începutul carierei este destul de des. Satisfacția de a compune un material care să iasă bine din prima este o motivație care a băgat în mormânt multe cariere de potențial viitor autor, jurnalist, corespondent, scriitor și copywriter.

Dorința excesivă de recunoaștere și validare din partea unui public care nu a fost construit, adunat, educat este de asemenea o activitate care sabotează așteptările începătorilor, dar și ale celor care scriu de dragul multitudinii de comentarii, share-uri, like-uri, voturi, concursuri. Scriitura este o activitate adesea solitară, care nu implică prea multă interacțiune (afară de cea între redactori, colaboratori și eventual intervievați), care nu beneficiază de aproape nicio recunoaștere (și aceea dacă vine, efemeră), este puțin prețuită și prost plătită. Un articol publicat pe un blog poate să aibă 2000 de vizualizări și niciun comentariu, poate să aibă 100 de share-uri și 10 vizualizări din acestea.

De aceea, concentrarea eforturilor autorilor spre marketing este un trend inteligent, astfel încât valoarea conținutului lor să crească, numai că aici intervine mai mult partea de responsabilitate și autodisciplină decât cea de creativitate. Regula spune că trebuie să scrii chiar și dacă nu ai nimic de spus sau dacă nu ai chef să scrii și să nu te lași până nu iese ceva de calitate. Este similar cu antrenamentul fizic de dimineața, ale cărui rezultate se fac simțite prin febra musculară.

Cine are de scris un anumit număr de articole într-o anumită perioadă de timp își asumă riscul că nu toate vor fi de calitate și vor rămâne publicate așa cum se poate, ceea ce nu e tocmai o problemă pentru un portal de știri, dar poate fi o problemă când vine vorba de o revistă sau un blog. În orice caz, dintre cei care au sute sau mii de piese publice, este fără îndoială că unele din ele, deși slabe, vor rămâne publice. În acest caz, e o idee bună a nu judeca autorul după un singur material. Skillurile unui autor merită judecate după cele mai bune piese ale sale, nu după cele mai slabe sau primele care se nimeresc să iasă în cale.

Cei mai avantajați pe acest parcurs sunt, fără îndoială, ci ce lucrează sub coordonarea unui redactor șef care face observații, sugerează direcții și oprește materialele de la publicare dacă e cazul. Curba învățării este mai accentuată în cazul acesta. Totuși, chiar și după câțiva ani în care un autor devine veteran, e o idee bună să-și țină creativitatea în șah supunându-se părerilor avizate ale unor colegi de breaslă, ca nu cumva să i se pară că a ajuns un zeu al scrisului și astfel calitatea scriiturii să scadă, culcându-se pe o ureche.

Desigur, ceea ce am scris despre skillul de a scrie este valabil și pentru altele, în general, ținând cont de faptul că un talent neantrenat nu e un skill, dar un skill poate fi dobândit chiar și de cineva netalentat inițial. Un absolvent bine pregătit teoretic, talentat și dornic de afirmare nu este o binecuvântare pentru o redacție editorială, ci mai întâi o bătaie de cap până își antrenează skillurile și își disciplinează eforturile. Unii dintre ei ajung să fie dați afară (eventual în șuturi) înainte ca asta să se întâmple pur și simplu pentru că alții nu au suficientă răbdare cu ei, ceea ce nu este neapărat condamnabil: câtă răbdare poți să ai cu cineva care afirmă senin că n-a mai deschis un dicționar de un an?

Premisa că un talent este valoros se dezvoltă pe principiul energiei din fizică: energia potențială trebuie să devină energie cinetică. Energia cinetică se realizează cu lucru mecanic, din care doar o porțiune este lucru mecanic util. Fiecare lucrează în ritmul său și asta trebuie respectat. Cui nu-i convine, n-are decât să meargă cu bicicleta pe o pistă separată, nu să se aventureze cu automobilul pe autostradă.

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.