Risipa de timp transformată în artă – analiza filmului ”Felicia, inainte de toate”

A avut premiera mondială la Sarajevo în 2009, a fost premiat la Festivalul Internaţional de Film din Transilvania în 2010, a apărut în iunie 2010 în cinematografele din România, iar în 2011 a fost inclus într-o colecție a celor mai bune filme românești din primul deceniu al noului mileniu. Fără îndoială, filmul este o capodoperă.

Felicitări Cristinei Băzăvan [ro blog] pentru munca excelentă făcută în PR, de exemplu Tabu Oscar Party [ro, html] şi întâlnirii speciale dintre bloggeri şi echipa. Ea nu ştia, dar în ziua când am primit invitația să particip la o vizionarea de presă, îmi sărbătoream ziua de naştere. Un cadou minunat. O modalitate perfectă pentru a încheia o asemenea zi.

 

O să fac o scurtă prezentare a filmului după care voi scrie despre ce mi-a plăcut cel mai mult din punct de vedere psihologic şi al dezvoltării personale. Acest articol a fost inițial cuprins, la data publicării lui în 2010, într-o serie de articole in seria intitulata “Arta de a-i respecta pe ceilalţi” [en, blog] de pe Analytic Vision, care intenţionează să te facă să reflectezi asupra personalităţii, timpului şi comunicării.

Aşa cum a scris Pitbull [ro, html], filmul nu ajunge la un punct culminant. Sfârşitul este previzibil şi fericit, risipind din tensiunea provocată de scenarişti. De fapt, Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf au considerat finalul ca fiind destul de dramatic. Mă întreb cum ar fi fost dacă Michael Haneke [ro, blog] ar fi regizat acest scenariu. În afară de asta, este pur şi simplu genial. Este cea mai bună tragicomedie românească de la Terminus Paradis al lui Lucian Pintilie [en, html] încoace.

De asemenea, scoate în evidenţă ingeniozitatea românească… de a transforma ceva ce, în esenţă nu are valoare, în artă.

L-am citat pe Marcel Iureş în cronica filmului Website story [en, blog]. Lungimea filmelor româneşti nu poate găsi pretexte de genul: “încercăm să-l facem mai real” sau „[suntem] finanţaţi de contestatul CNC [ro, html]”. Cinematografia este o artă, un limbaj, filmul este scump şi nimeni nu face profit din filmul românesc. De aceea, este atât de rar ca filme ca al lui Corneliu Porumboiu “A fost sau n-a fost” [en, html] sau mai degraba “Poliţist, adjectiv” [ro, html] să găsească modalitatea de a transforma un dezavantaj într-un punct de reper stilistic în exprimarea cinematografică a unei capodopere. Acesta este fericitul caz al filmului “Felicia, înainte de toate”.

 

Felicia înainte de toate” este un film despre detalii. Mici detalii care contează, care conturează cu răbdare cadrul personajelor. Povestea este centrată pe personaje foarte bine definite. Este, de fapt, exemplul genial al unor actori aproape necunoscuţi care întăresc un scenariu bine scris cu personaje puternice.

Mai mult, deşi este un film cu multe cuvinte, fiece replică deţine relevanţă cinematografică. Nicio replică nu trebuie tăiată. Totul este la locul lui. Deţine esenţa expresiei româneşti de percepţie a timpului mai bine decât oricare alte sute de filme româneşti pe care le-am văzut. De fapt, aş recomanda acest film pentru studierea percepţiei românilor asupra timpului. [ro, blog].

Poţi regăsi multe filme în acesta. Sunt atât de multe şi complexe adevăruri subliniate încât autorul ar trebui lăudat pentru livrarea unei poveşti atât de simple, relevante, fără a consulta un psiholog.

Felicia, înainte de toate” este un film despre lipsa de inteligenta emoţională a românilor. Despre triunghiuri dramatice.

Despre cum unii risipesc răbdarea altor oameni, nervii, minutele, orele, anii şi în cele din urmă… vieţile. Confruntarea finală dintre Felicia şi mama sa deţine cheia pentru a explica rănile adânci cu care se confruntă mulţi tineri cu vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani. Aşa cum a spus Răzvan Rădulescu, acesta este tipul de discuţie care se repetă iar şi iar, fără a a rezolva vreodată ceva. Întreaga comedie are ca fundal drama unei tinere care se confruntă cu abisul de comunicare dintre ea şi mama sa.

Adevărul pe care Felicia îl evită este că mama ei n-o va înţelege niciodată. Părinţii săi nu sunt sănătoşi mintal, sunt pur şi simplu persoane care şi-au manifestat dorinţa de a procrea. Extinse la o întreagă naţiune, barierele de comunicare au proporţii monstruoase (încă un motiv pentru a vedea filmul, mai ales dacă eşti român). Bineînţeles că în film discrepanţele sunt îngrijite, diminuate, uneori comice. Însă întrebarea este: ”cât de mult semăna mama mea cu acest personaj?”, ceea ce te invită la un moment de tăcere.

Desigur, ai putea considera că scenariul descrie pur şi simplu fără menajamente, prostia românească. Nu e ca şi cum nu ai mai văzut aşa ceva înainte. Ştii că aşa este de fapt. În continuare. Ideea însă este reprezentată intr-un mod genial, cu artă, inteligenta şi umor. Nu am râs atât de mult la un film românesc, ca la “Felicia, înainte de toate” de multă vreme.

Văzut pe ecran, lucrurile par mai distante. Nu ai putea să te recunoşti pe deplin. Există un număr mic de filme care au puterea de a surprinde atât de mult în atât de puţin.

Este un film despre cum romanii risipesc timpul. Este mai prejos decât plictisitoarea, insipida gândire de nivel inferior pe care Mircea Eliade o critică în eseul “Mai multe feluri de a pierde timpul” din lectura anilor ’30. Aceasta este povestea perfectă despre cum să iroseşti 8 ore într-o zi, opusul față de a le folosi. [en, blog]. Ca si multe alte lucruri (guvernul de exemplu) exista o recomandare ideală: “dacă vrei să ai succes, observa ce fac romanii şi fă exact opusul.”

******SPOILER ALERT******

În loc să împacheteze anticipat, Felicia lasă această sarcină pentru dimineaţa plecării. Chiar dacă ar avea timp pentru orice eventualitate, îl risipeşte vorbind cu mama sa despre prosoape şi ceşti de cafea. Apoi vorbeşte cu sora ei la telefon fără însă a exprima fermitate în negociere. Felicia pare să uite că totul se poate schimba şi că nu poţi conta pe nimeni în România, nici măcar pentru un drum la aeroport. Trebuie să ai mereu un plan B.

Pisica cu piciorul rupt, (nu o să spun unde şi-a rupt piciorul, este prea genial) ia cireaşa de pe tort în punctul culminant la ceea ce se întâmplă în apartament.

Ia sa vedem cat de mult timp putem sa mai risipim aici…

În al doilea rând, “ajutorul” pe care îl primeşte de la mama sa pentru a ajunge la aeroport este încă o ideea dezastruoasă pentru personajul principal. Bineînţeles că nu ar fi putut şti că părinţii ei vor contribui atât de mult la întârzierea la aeroport… însă asta nu e tot, aşa cum vom înţelege la sfârşit, Felicia nu-şi dorea decât să plece departe de părinţi, care erau psihologic tensionaţi.

În loc să facă ceva util în taxi, în drumul spre aeroport, vorbeşte chestii inutile cu mama sa.

În plus, şi-ar fi putut da seama că traficul ar fi fost îngreunat. Decât să-i fi lăsat pe părinţi să cheme un taxi, ar fi trebuit să sune ea însăşi, şi să nu se certe cu mama pentru cine va plăti taxiul, într-un mod foarte românesc.

Judecând timpul după un ceas nesetat, ajungând la check-in doar cu jumătate de oră înainte şi nearătând grabă, este pur şi simplu stupid. A fost un adevărat “tur de forţă” pentru Ozana Oancea să evalueze în mod credibil o asemenea percepţie de “in time” [ro, blog] pentru personajul său.

Ce se întâmplă la începutul filmului reprezintă o serie de evenimente care într-un final subliniază o problemă provocatoare, lipsa de timp şi lipsa plănuirii sarcinilor. Faptul că Felicia nu-şi planifică sarcinile este ca şi cum şi-ar plănui eşecul. Care este partea ei de vină şi cât din vină deţin părinţii săi?

În cele din urmă, este vorba despre o mamă care sufocă timpul copilului său. Este despre faptul că ajungi la o vârstă la care te întrebi cât eşti de fericit/ă cu viaţa ta, încheind aceleaşi modele care i-au făcut viaţa insipidă părinţilor ei şi care o afectează.

Felicia nu găseşte puterea de a accepta adevărul şi de a face schimbări în comportamentul său. Nu ştie cum să îşi accepte părinţii şi totuşi îi iubeşte. Nu ştie cum să se supere pentru ceea ce aleg ei să fie în opoziţie cu o cultură occidentală (aparent) mai sănătoasă.

Din acest punct de vedere, confruntarea finală dintre Felicia şi mama sa deţine valoarea terapeutică a cuvintelor pe care mulţi dintre tinerii romani ar vrea să le spună mamelor lor însă nu au niciodată curajul să o facă.

Felicia, înainte de toate” exprima nevoia dramatică a Feliciei să ajungă pe primul loc, să fie mai asertiva, să înveţe să spună NU fără a se simţi vinovată. Pentru toate lucrurile pe care le exprimă la final, “Felicia, înainte de toate” este FILMUL ROMÂNESC CARE MERITĂ VĂZUT PENTRU SCOPURI TERAPEUTICE. Este un film care ar putea să-ţi schimbe viaţa aducând claritate şi detaşament pentru tot ceea ce te-a făcut să suferi. Aduce probleme la rădăcina lor, în familie.

Totuşi, personajul susţine că “este mai bine să avortezi decât să aduci pe lume un copil şi apoi să-l chinui”. Aceasta este o afirmare făcută la nervi şi este împotriva personajului în sine. De fapt, Felicia este dovada succesului împotriva răutăţilor şi are o perspectivă mai sănătoasă. Este o supravieţuitoare. Este dovadă reală a faptului că putina terapie POATE face diferenţa. Nu poate schimba tot, dar destul încât să-şi poată recunoaşte şi să-şi înfrunte problemele. Prin urmare, filmul în sine, ca şi portretele personajelor, demonstrează că e mai bine să dai copiilor şansa să crească şi să se dezvolte, chiar dacă uneori părinţii sunt primii în a-i traumatiza fără a-şi da seama.

*****END OF SPOILER ALERT*****

O altă problemă foarte curentă este aceea că romanii îşi vizitează rudele în străinătate. Aşa cum a zis Dan Diaconescu în interviul din “Capitalism: rețeta noastră secretă” [en,html], mare parte a românilor care şi-au dorit să realizeze ceva au plecat în străinătate. Întrebarea de la finalul filmului, ce a început ca o glumă: ”ce ai fi făcut diferit, dacă ar fi să o iei de la capăt?” este, de fapt, întrebarea care o bântuie pe Felicia pe tot parcursul filmului. Este întrebare pe care tot evita să şi-o pună.

Oare cat de mult ma regasesc in ea?

Fără a bate monedă pe asta, scenariul subliniază şi explică cu măiestrie drama romanilor cu sufletul între două ţări, fara a gasi stabilitatea emoţională a unei identităţi clare si fără a face vreodată pace cu trecutul. Totuşi, Felicia nu vine în România cu gândul de a schimba ceva în bine, alege însă România dintre toate destinaţiile de vacanţă. Vine pur şi simplu pentru a-şi vizita rudele, neputând să se separe psihologic de originea sa. De fapt, venind în vizită în România, îşi vizitează o parte din suflet, dar tot ce simte este un gol. Golul amar şi părerea de rău pentru abisul de comunicare dintre ea şi părinţii ei. Inexistenţa unei conexiuni profunde, pentru adevărul real pe care l-a evitat mereu este că părinţii ei sunt morţi în interior.

Tragedia Feliciei nu este de a lăsa trecutul în urmă, având în vedere că-l retrăieşte iar şi iar. Şi, dintr-un punct de vedere al NLP nu m-ar mira dacă personajul Felicia îşi vizualizează linia timpului ca trecând exact prin ea. Dacă Felicia ar fi avut o percepţie “meta-time”, ar fi putut avea o percepţie detaşată, fără a se implica şi ar fi putut să-şi gestioneze timpul proactiv. Dacă vrei să citeşti mai multe despre perspectivele liniei timpului sau să vezi nişte videouri de la Internaţional Psycology Fair din 2008, te rog accesează această listă de resurse [ro, blog]

Analizând filmul dintr-un punct de vedere al dezvoltării personale (gestiunea timpului, NLP), aş vrea să menţionez că “Felicia, înainte de toate” este tipul de film care trebuie văzut şi analizat si dintr-o perspectivă a analizei tranzacţionale condusă de nevoia de a “face pe plac tuturor” – dacă nu eşti familiarizat cu subiectul, te rog citeşte aici [ro, blog].

Problema cea mai mare a Feliciei este nevoia sa psihologică de a-i mulţumi pe ceilalţi. Ea pare că trebuie să se poarte frumos chiar dacă este provocată mereu de idioţenia părinţilor săi, în special a mamei sale. În această inerţie comunicativă, aşteptarea la o comunicare autentică nu este decât o iluzie. De aceea, într-un final, îi spune mamei sale într-un mod dur ceea ce nu i-a spus în 40 de ani. Totuşi, uitându-ne atent la modul în care Felicia îşi exprimă emoţiile, putem beneficia de o lecţie de asertivitate. Chiar dacă nu este perfectă, este bine intenţionată, sinceră, în care îi pasă cu adevărat, din punctul meu de vedere.

Faptul că îi pasă prea mult este de fapt “delictul” pe care Felicia îl comite, dar într-un final are destule resurse pentru a înfrunta adevărul, pentru a se exprima, chiar şi pentru a formula întrebările esenţiale pe care încearcă să le evite pe tot parcursul filmului.

Vă recomand tuturor celor care începeţi să vă întrebaţi unele lucruri văzând acest film, să citiţi “Jocuri pentru adulţi” [ro, html] de Eric Berne.

Recomand de asemenea producătorilor şi consultanţilor PR să intre în contact cu Asociaţia Română de Analiza Tranzacţională [site, yahoogroup] pentru a organiza o vizionare pentru terapeuţi. Ar avea un impact uriaş.

Poţi citi câteva din cronicile bloggerilor români aici:

Dan Tanasescu, Magda Mihaila, Adi CiubotariuAlex NegreaGeorge Hari, Inozza, Ana Ciobanu, Andreea Vasile, Rita Aurita, Laura Jigau.

Traducere a articolului „Time Dissipating Made into an Art” de Ştefan Alexandrescu, publicat iniţial pe Analytic Vision la 11 iunie 2010. Traducere de AIM. Copyright © Ştefan Alexandrescu

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.