În căutarea ascultării pierdute

Ce presupune ascultarea

Posibilitatea fiecărui om de a-şi îndeplini nevoile prin intermediul tehnologiei a ridicat următoarea minge la fileu: fiecare persoană care doreşte să se exprime are de înfruntat o concurenţă tot mai mare pentru o resursă tot mai indisponibila: atenţia limitată a interlocutorului.

Una din funcţiile principale în ceea ce priveşte ascultarea este validarea. Această problemă este foarte importantă în comunicarea organizaţională, dar îşi are rădăcinile în societate, aşa că o voi trata din această perspectivă, cu mai multe exemple.

Validarea înseamnă primirea unei confirmări autentice din partea interlocutorului că mesajul transmis a fost recepţionat. Validarea nu presupune neapărat manifestarea acordului cu interlocutorul. Acordul autentic e o bijuterie preţioasă şi rară.

(continuă să citești după media ↓)

Bunăvoinţa în comunicare este luată prea adesea drept un bun subînţeles, care presupune atât abilitatea interlocutorului de a asculta activ şi a valida mesajele primite, cât şi faptul că interlocutorul considera că mesajul primit este vrednic de atenţia să serioasă. Prezumţia pe care o introduc în acest articol poate fi una destul de nepoliticoasă în aparenţă, dar de fapt îmi pare una foarte funcţională: bunăvoinţa în comunicare merită să fie răsplătită şi câştigată, nu presupusa drept implicită.

Mai întâi mă concentrez pe componentă de abilitate, apoi pe cea de voinţă.

Întrebări înainte de a DORI ascultarea

Aşteptarea cuiva care emite un mesaj este să fie ascultat, să influenţeze şi eventual să fie clarificat. Simplul fapt de exprimare poate să fie extrem de puternic în sine, chiar si daca interlocutorul este unul neinsufletit.

Atunci când validarea este aşteptată, dorită, preferată din partea emiţătorului, responsabilitatea validării nu poate fi pusă doar în cârcă ascultătorului. „Nu mă asculţi” este adesea un reproş ori la adresa voinţei, ori la adresa abilitaţilor ascultătorului. Cu toate acestea, de câte ori verificăm, că emiţători, următoarele presupuneri despre un potenţial ascultător al exprimării noastre?

Ascultătorul are starea, disponibilitatea, răbdarea necesară pentru a asculta mesajul în acest context şi în această formă? Prea multe comunicări eşuează deoarece simpla prezenţă sau simplul interes pentru prezenţa al interlocutorului poate fi confundat cu disponibilitatea sa de a asculta. Poate interlocutorul are altceva de făcut sau doreşte el însuşi să se exprime. Trebuie verificat, nu?

Ascultătorul merită să primească încărcătură emoţională a mesajului nostru? Dacă este o încărcătură pozitivă, este probabil să îi răspundă pozitiv? Dacă este o încărcătură negativă, suntem pregătiţi să îi răspundă negativ?

I-am comunicat interlocutorului înainte de a transmite mesajul dacă scopul ascultării este simplă exprimare, ori obţinerea acordului, ori obţinerea unei soluţii? Adesea, aceste scopuri concurente pot confunda ascultătorul cu privire la ce se aşteaptă din partea sa.

Suntem pregătiţi să facem faţă dezacordului ascultătorului, în orice situaţie?

Putem respecta feed-back-ul ascultătorului?

Îi dăm răgazul ascultătorului să ne răspundă?

Suntem pregătiţi să câştigăm şi să răsplătim bunăvoinţa ascultătorului?

De unde se presupune că ar trebui să știm să ascultăm?

Copiii învaţă la şcoală limba şi literatura română, dar până termină liceul nu învaţă comunicare interpersonală. Studenţii la comunicare şi relaţii publice învaţa să emită mesaje, dar nu există o disciplină care să se intitulueze „cum să recepţionezi/asculţi”. De fapt, acesta este eventual un subpunctobscur de la comunicarea comercială: monitorizarea concurenţei.

Cu toate acestea, ascultarea este un skill presupus de majoritatea. Pe ce temei? Unde ar trebui să se înveţe ascultarea?

(continuă să citești după media ↓)

Ascultarea ar putea fi învăţată din familie sau de la Biserică, dacă ar exista o educaţie strategică, direcţionată spre a inspira aceasta virtute. Când însă unii preoţi şi cei mai mulţi din părinţi sunt prea grăbiţi ca să asculte, dau un model insuficient. Concluzia naturală a prea multor copii şi viitori adulţi, angajaţi în organizaţii, este ceva de genul: „exprimarea este întotdeauna ceva care se produce în concurenţă”. Cu toate acestea, premisa absolut halucinantă şi concurentă este că dacă un emiţător deschide gura şi începe să vorbească în prezenţa altuia, va fi automat şi ascultat, eventual şi validat. De ce? Pentru că altfel, este nepoliticos şi va fi exclus din cercul iubirii şi acceptării condiţionate, eventual condamnat să stea pe coji de nucă la colţul ruşinii.

Totuşi, termenul de „ascultare” are o conotaţie negativă în societatea românească: elevii sunt „ascultaţi” adică supuşi presiunii (fără de care niciun efort nu merită valorificat), Securitatea „ascultă” telefoanele, vecinii „ascultă” ce vorbim dincolo de perete prin urmare se cuvine să şuşotim ca să nu deranjăm o prezenţă invizibilă. Cu toate acestea, nu se protestează suficient pentru drepturile la privacy.

Ca urmare a absenţei ascultării, transmiţătorul simte nevoia de a repete mesajul (poate n-a fost suficient înţeles). Chiar dacă interlocutorul pare că a recepţionat mesajul, dacă nu confirmă verbal sau non verbal recepţionarea acestuia, transmiţătorul poate continua să povestească din nou şi din nou acelaşi lucru, ceea ce poate duce la exasperare. Bucla se repetă la nesfârşit. De ce? Pentru că nu există validare. Mesajul transmis printr-o validare ar trebui să sune aproximativ astfel, nu neapărat folosind cuvinte: „Am recepţionat mesajul tău. Am înţeles că asta te preocupă. Din perspectiva ta, aceasta este o idee a cărei existenţă o recunosc. Ai voie să exişti în prezenţa mea şi să te exprimi, te recunosc.”. Acest mesaj merită repetat dacă emiţătorul cauta în continuare validare.

Atunci când contactăm prima dată pe cineva necunoscut, nu aşteptam neapărat să primim bunăvoinţa unui răspuns din partea sa. De ce ne-am aştepta ca de fiecare dată când contactăm pe cineva cunoscut, acea persoană să aibă disponibilitatea de a depune efortul să ne asculte? Ascultarea autentică este o resursă foarte preţioasă şi un efort pentru care oamenii merită răsplătiţi. Adu-ţi aminte de astă data viitoare când auzi onorariul unui psiholog, al unui psihoterapeut, al unui coach, al unui medic sau al unui consultant. Tu plăteşti pe cineva care să te asculte fără să te intereseze prea mult care sunt preocupările sale. Poate de aceea de timpul psihologilor se abuzează în afara şedinţelor particulare: adică un profesionist investeşte ani şi zeci de mii de euro în formarea sa pentru a le oferi apoi pe gratis oricui care se nimereşte să considere că i se cuvin? Pardon?

Astfel, data viitoare când ai ieşit de la serviciu după o zi de discuţii în care ai senzaţia că ai vorbit la pereţi, sau după o suetă cu prietenii te simţi singur/a, e o idee bună să te întrebi cât din timp s-a manifestat o concurenţă în exprimare şi cât din timp s-a manifestat ascultare.

Mesajele implicite din spatele dorinței de ascultare

Iată doar câteva exemple care demonstrează o patologie a lipsei de ascultare cotidiene. Aceste exemple nu le consider reprezentative pentru rolurile respective, ci reprezintă după părerea mea doar o excepţie nedorită şi care poate fi corectată uşor prin conştientizare şi comportamente alternative

Părintele strigă copilul din altă cameră: „mă auzi când vorbesc cu tine?”. Părintele tocmai i-a transmis copilului indirect următorul mesaj: „Nu ştiu ce faci şi nu mă interesează. De fapt, nici nu-mi pasă. Tu eşti la comanda mea, prin urmare trebuie să fii disponibil oricând vreau eu. Lasă orice faci şi stai nemişcat să auzi comenzile mele. Comunicarea este un mijloc de impunere, nu de dialog.”

Preotul care spune: „dragi creştini, nu veniţi cu liste la spovedanie, că nu avem timp să vă ascultăm, avem şi noi de ridicat Biserica” transmite de fapt ideea că „Eu nu sunt la dispoziţia voastră, ci vă fac un serviciu gratuit limitat. Urechile mele nu sunt deschise cu răbdare de duhovnic pentru ce aveţi de spus. Mă uit la ceas şi mai fac şi alte treburi în timp ce vă ascult. PS: Daţi bani pentru construcţia Bisericii, pentru că eu sunt de fapt mai mult antreprenor imobiliar, nu confident.”

Managerul care face „capul calendar” asistentei şi tuturor celor cu care se afla în şedinţă schimbând o sumedenie de idei se arata indecis şi abuzează de încrederea şi de atenţia subalternilor care sunt remuneraţi financiar, dar nu sunt răsplătiţi psihologic, mai ales când au de executat ordine contradictorii.

Invitatul într-o emisiune televizată care se vede nevoit să întrerupă moderatorul cu întrebarea „Iartă-mă, îmi dai voie te rog să răspund la întrebarea pe care mi-ai pus-o?” de fapt transmite cu mult bun simţ următorul mesaj: „Manifest înţelegere faţă de lipsa ta de skill de comunicare, ţăranule! De fapt, tu nu m-ai invitat ca să mă asculţi pe mine, ci ca să te exprimi pe tine. Uu-uuu, mai sunt şi eu pe aici, dacă tot m-ai invitat, mă laşi să vorbesc sau ai uitat de mine şi preferi să vorbeşti singur?”.

Două persoane care vorbesc despre vacanţă:

A: -Mie mi-a plăcut în Grecia. A fost atât de…

B: -Nu, mie mi-a plăcut în Olanda.

Poftim? B de fapt transmite următoarea idee lui A: „Tu ai voie să te exprimi doar dacă exprimi idei cu care eu sunt de acord, iar tu trebuie să ştii cu ce sunt eu de acord sau nu, înainte ca tu sau eu să deschidem gura. Dacă exprimi o idee cu care eu nu sunt de acord, atunci am senzaţia că trebuie să fiu de acord cu ea şi atunci mă simt obligat să te opresc înainte ca tu să halucinezi că eu am de gând să continui să acult un punct de vedere atât de radical diferit de al meu. Fii ca mine, dacă vrei să vorbeşti cu mine, gândeşte ca mine, prefera ca mine, pentru că eşti ascultat condiţionat, ca să mă confirmi pe mine. Altfel nu mă mai joc.”

Si ce dacă POT să te ascult, dacă nu VREAU?

Uneori skillul nu este de ajuns, mai trebuie să existe şi motivaţie, şi voinţă. Aşadar, acordul, chiar dacă este manifestat, uneori este manifestat superficial, deoarece prezumţia implicită este că cineva nu va asculta până la capăt ceva cu care nu este de acord. Unele persoane confunda validarea cu acordul. De fapt, ce merită să faci sau să spui pentru a demonstra că ai dreptate? Uneori, nu e de ajuns să ai dreptate, depinde şi cum o demonstrezi.

În cele din urmă, skillurile de ascultare se verifică şi prin cât de puternice sunt schimbările de stare pe care le poate produce în persoană ascultată. De exemplu, e uşor să ai simţul umorului cu oricine atunci când este bine dispus şi îi place să râdă, dar încearcă să faci o persoană deprimată să râdă fără s-o asculţi!

Pe de altă parte, cei care au aceste skilluri de ascultare şi le demonstrează, dar nu doresc să le folosească cu oricine, oriunde, oricând, sunt judecaţi aspru drept inflexibili, rigizi, „scumpi la vedere” şi se cuvine să dea explicaţii cu privire la ce fac atunci când nu sunt disponibili. De ce? La urma urmei, acesta este un drept pe care şi-l ia fiecare, fără permisiune, fără scuze, fără explicaţii. Şi-l ia fata care la cină cu iubitul se uită pe telefon pe Facebook pentru că e plictisită, şi-l ia telespectatorul care schimbă canalul, şi-l ia fiecare când primeşte corespondenta neinteresantă, şi-l ia politicianul care nu răspunde întrebărilor, şi-l ia copilul care ascultă muzica în căşti dimineaţa în detrimentul mamei sale. Avem atât de multe moduri de a ne satisface propriile nevoi la îndemână încât nu considerăm necesar să ne scuzăm pentru faptul că ni le împlinim de faţă cu alţii (cui îi mai pasă de privacy când poate pur şi simplu să oprească ascultarea?).

Suntem pregătiţi pentru a face faţă concurenţei în ascultare? Se anunţă destul de ascuţită, pentru cei care au urechile ciulite!

Acest articol a fost tradus în engleză de Cristiana Brezeanu și publicat pe Analytic Vision la 1 noiembrie 2020: In Search of Lost Listening

Daca ti-a placut acest articol, atunci iti recomand si:

Accesează aici o listă de articole despre viziune.

Faci parte din puținii ce folosesc cum se cuvine comunicarea interpersonală sau preferi singurătatea între oameni?

Cultura ascultarii la romani

Arta de a pune intrebari puternice cu discernamant

Marcus Victor Grant

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.