Networkingul autentic în era web 3.0

Cum creăm legături şi relaţii sociale durabile, atât profesional cât şi personal. Cum tehnologia afectează afacerile prin transformarea oamenilor în obiecte.

Motto:

„Everything is going to trash and I don’t want în”

Diego Gutierrez, autorul scenariului episodului 18 din sezonul 5 (2004), „Disposable”, al serialului american „Judging Amy”, replică spusă de personajul principal

  

În societatea de azi, există anumite sisteme care (par că) funcţionează rapid pentru a decongestiona timp, pentru a facilita dezvoltarea, deoarece anumiţi antreprenori, inventatori, dezvoltatori, investitori, au pus aceste sisteme la punct pentru a fi optimizabile, actualizabile. Spre exemplu, avem smartphone-urile care sunt nişte mini-computere all-in-one (mini-TV-uri, telefoane, calculatoare, deşteptătoare, GPS-uri portabile, mp3 playere, kindle-uri) portabile asemănătoare tricorderelor din Star Trek. Avem servicii de curăţătorie, de croitorie, de spălătorie, de cumpărături livrate la domiciliu. Avem sisteme de comparare a produselor, de evaluare a serviciilor, de plăţi fără contact, de conducere fără şofer. Am văzut pe internet chiar şi prototipuri de maşini zburătoare. Ce facem cu acest timp?

(continuă să citești după media ↓)

Timpul fiecărei persoane este cu atât mai preţios cu cât este mai dificil să convingi persoana respectivă să aibă o întâlnire cu tine, să-ți acorde atenție ori să te ia în serios. Lucrând în promovare, vânzări şi mai ales în telemarketing, m-am confruntat cu atitudini care acum câţiva ani mi se păreau extreme, iar acum parcă au ajuns normale.

O primă atitudine care pare a fi orientată spre business este „care-i scopul şi durata conversaţiei?”, care obliga interlocutorul să seteze un obiectiv şi o direcţie clară care să motiveze şi să justifice întâlnirea iniţială. Problema în legătură cu această atitudine la o primă întâlnire este că poate fi contraproductiva networkingului. Prima dată când doi oameni se întâlnesc şi vorbesc, se poate să ajungă la un subiect care îi leagă abia după vreo două ore de discuţii. Cercetarea intereselor declarate pe reţelele sociale şi bloguri este un demers superficial, care nu are cum să înlocuiască o comunicare deschisă, fie ea realizată și prin Zoom, telefon sau WhatsApp. În al doilea rând, această atitudine forţează întâlnirea într-o direcţie pe care cel care o propune o are: el trebuie să vândă ceva, măcar o idee, altfel nu are şanse să primească un răspuns favorabil. Atitudinea de tip „scopul şi durata conversaţiei” sunt potrivite pentru întâlniri ulterioare, când s-a creat deja o relaţie. Altfel, centrarea pe sarcina nu are rost să deranjeze pe nimeni dacă în cadrul unei asemenea întâlniri este tratat ca un obiect etichetat drept „de vânzare” sau „consumator”.

O altă manifestare similară se găseşte la vechii colaboratori care se întâlnesc sub pretextul unor sarcini care trebuie stabilite, dar de fapt vor doar să socializeze de dragul socializării, însă nu fac niciunul lucrurile stabilite de comun acord. În realitate, nu s-ar întâlni pentru a admite că le e drag unul de altul, căci altfel nu ar fi o justificare raţională pentru stabilirea unei agende comune. La câte întâlniri de genul „hai să mai facem şi noi ceva” ai participat? Genul acesta de întâlniri nu sunt productive şi de obicei, dacă se întâmplă în timpul programului de lucru într-o companie, am tendinţa personal să-i pun pe oameni să socotească cât costă compania timpul însumat al fiecăruia din participanţi şi cât a produs/economisit în venituri întâlnirea respectivă.

Atunci când abordez unii potenţiali clienţi care s-au arătat interesaţi de serviciile mele, primesc o atitudine de ca şi cum ei mi-ar face mie un serviciu prin acest interes, eventual ca şi cum şi-ar face o pomană. O doamnă mi-a spus chiar: „Păi e normal să mă sunaţi dvs. pe mine, că doar dvs. aveţi nevoie de mine, nu eu de dvs.”. De fapt, era normal să o sun pe ea, pentru că ea a dorit să fie sunata în legătură cu un subiect de care a spus că vrea să ştie. În ciuda sincerităţii cuceritoare, o asemenea atitudine este destul de contraproductivă, pentru că niciunui vânzător nu-i place să fie pus pe drumuri degeaba. Judecând prin prisma faptului că majoritatea celor care cumpără servicii sau produse pentru dezvoltarea lor personală sau profesională ori le cumpăra pe loc ori nu le cumpăra niciodată, ar fi destul de justificat să nu-mi mai bat capul cu persoanele care spun că sunt interesate dar nu cumpără, nu? Desigur, cei care nu au lucrat în vânzări pot găsi mai uşor să expedieze un vânzător ca pe un obiect, şi nu ar trebui să se mire că sunt trataţi ca nişte obiecte numite consumatori, iar unii vânzători se uită la ei ca la nişte ATM-uri ambulante cărora e suficient să le apese ”butoanele psihologice” pentru a scoate bani.

Când eşti în primele 2 întâlniri cu o persoană pe care ai cunoscut-o, se poate să nu ştii prea clar care este ritmul sau frecvenţa cu care este acceptabil să stabileşti întâlniri cu persoana respectivă, mai ales când exista tendinţa de a pune oamenii în cutiuţe din prima, de ca şi cum un om poate fi redus la primele sale intenţii. De aceea, proactivitatea poate fi etichetată drept persistență agresivă iar reactivitatea drept lipsă de interes. Indiferent cât de bine te pricepi să construieşti relaţii, se va găsi cineva care te va eticheta ori într-o extremă, ori în alta.

Spre exemplu, după ce am avut o întâlnire promiţătoare cu o potenţială colaboratoare în organizarea de traininguri, am căutat să stabilesc detaliile concrete privind seminariile. Ulterior, am constatat că părea prea ocupată cu alte sarcini din calendarul ei şi mereu găsea scuze ca să nu ne întâlnim, fără să-mi propună ceva concret. Câteva luni mai târziu, am primit drept reproş şi scuză pentru un nou refuz din partea ei că „nu am mai dat niciun semn social de viaţă” şi că n-am mai sunat-o. O altă persoană, clientă, care avea calculatorul stricat, s-a arătat ofensată la ideea de a-i trimite nişte materiale prin poştă. La urma urmei, dacă ţie nu-ţi pasă/place de ceea ce ai declarat că fiind important pentru tine, cui te aştepţi să-i pese/placă?

„Păstrăm legătura” reprezintă în ziua de astăzi o formă politicoasă de comunicare electronică la distanţă, iar „contact” reprezintă o intrare într-o listă electronică care poate fi aduagata, modificată, ierarhizata, asociată sau aruncată la gunoi. Astfel, fiecare persoană, prin asocierea şi extensia să electronică, poate fi aruncată la gunoi de nenumărate ori pe parcursul unei zile, fără ca măcar ea să ştie. Tehnologia permite oamenilor să se ferească de ”pericole sociale”, cum ar fi dezvoltarea asertivităţii. De exemplu, de ce să se mai deranjeze membrii unui cuplu să se despartă printr-o discuţie fata în faţă, dacă îşi pot trimite gândurile truncheate printr-un SMS? Mai ştii, dacă se întâlnesc, ar putea afişa şi ei nişte emoţii reale, s-ar putea răzgândi, ar putea percepe cealaltă persoană ca pe o fiinţă umană, nu ca pe un obiect electronic…

Stabilirea întâlnirilor într-o agendă electronică este binevenită, că o completare a notiţelor pe care fiecare şi le face într-o agendă scrisă. A scrie de mână, măcar din când în când, este un gest foarte util şi important de exprimare pentru psihicul fiecăruia. Mai există şi următorul avantaj: o agendă permite compartimentarea informaţiilor pe o suprafaţă mult mai mare decât ecranul unui mobil (mai ales dacă este de dimensiune A4 în loc de A5). Desigur, cei care nu sunt obișuiți să planifice ar risca să aibă o agendă care să fie mai mult goală, cel puţin până când obişnuiesc să îşi exprime ideile şi notiţele într-o manieră organizată. Lipsa planificării adecvate a activităţilor şi a întâlnirilor creează o dependenţă şi mai mare de tehnologie în ceea ce priveşte interacţiunea cu oamenii. În plus, preexistenta unor sisteme de organizare a informaţiei îi împiedica pe mulţi să conceapă, să gestioneze şi să personalizeze un sistem propriu de procesare şi organizare a informaţiei. Eu cred că lucrurile stau aşa: cu cât mai mult cu cât întâlnirile pe care le ai sunt notate într-o agendă care este un obiect fizic, tangibil, din hârtie, pe care îl porţi după tine, a cărui greutate o duci, cu atât mai probabil este să percepi existenţa concretă a celor cu care te întâlneşti ca fiind distinctă de realitatea virtuală a smartphone-ului sau a tabletei, care poată să dispară dând din deget fără nicio greutate.

Însoţirea întâlnirilor de prezenţa dispozitivelor digitale (de exemplu, a pentru a face zeci de fotografii) duce de asemenea la o artificialitate a acestora, în care interlocutorul apare ca un obiect care este fotografiat.

Aceste tendinte despre care am scris și în articolul publicat la început de an:

  • forţarea centrării pe sarcină şi nu pe relaţie („scopul şi durata întâlnirii”);

  • întâlnirile propuse ca funcţionale care ajung să se concentreze pe relaţie în detrimentul sarcinilor şi productivităţii;

  • tratarea vânzătorilor că pe nişte obiecte;

  • tratarea clienţilor/potenţialilor clienţi ca pe nişte obiecte;

  • lipsa asertivităţii în stabilirea frecvenţei/ritmului întâlnirilor;

  • pasivitatea în construirea noilor relaţii sociale;

  • lipsa onestităţii în comunicarea obiecţiilor reale;

  • aşezarea oamenilor în cutii predeterminate prea repede;

  • follow-up-ul necorespunzător;

  • reprezentarea virtuală a persoanelor prin prezenta contactelor lor într-o listă;

  • facilitatea de a transmite mesaje cu conţinut emoţional evitând consecinţele nedorite;

  • facilitatea de a bloca tehnologic comunicarea cu cineva în detrimentul comunicării fata în faţă;

  • dependenţa de sisteme virtuale de planificare;

  • transformarea persoanelor în obiecte în cadrul întâlnirilor;

  • izolarea socială persoanelor care nu se încadrează în tiparele sociale larg răspândite;

  • descurajarea individualismului şi asocierea acestuia cu egoismul, nu cu independenţa;

  • nevoia liber-profesionistilor de integrare socială necondiţionată cu scopul de a creşte şi a se dezvolta;

  • accentuarea culturii acordului şi absenţa abilitaţilor de comunicare a dezacordurilor;

  • descurajarea liberei iniţiative economice la nivel psihologic şi economic…

… nu fac decât să pună beţe în roate networkingului şi să accentueze o cultură a depersonalizării care nu este bună nici pentru psihicul cotidian, nici pentru afaceri şi nici pentru relaţiile dintre oameni. Timpul economisit prin folosirea unor servicii şi a unor tehnologii merită să fie pus în slujba socializării, dezvoltării noastre, nu a suprimării condiţiei umane.

Dacă relaţionarea autentică şi crearea unor relaţii sociale fără intermediere electronică nu reprezintă pentru tine un motiv intrinsec suficient pentru a crea noi contacte umane, atunci să nu te mire:

  • că eşti tratat/ă ca un obiect şi nu ca un om

  • că nu ai suficienţi ”prieteni adevăraţi” sau că cei pe care-i ai nu te mai caută

  • că nu faci vânzări satisfăcătoare

  • că nu ai suficiente skilluri de comunicare pentru a progresa în carieră ori social

Scoate capul din dispozitivele digitale și conectează-te autentic cu cine comunici!

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Cultura ascultării la români

De la www la web 4.0

Marcus Victor Grant

Copyright © Marcus Victor Grant 2017-prezent, toate drepturile rezervate.

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Un gând despre „Networkingul autentic în era web 3.0

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.