Antreprenori, culegeți roadele orientării în carieră comuniste!

Comuniștii se preocupau de orientarea în carieră a tinerilor! Dacă nu vă vine să credeți, atunci dau citare lui Dumitru Ozunu, din cartea sa, ”Formula succesului? Orientarea profesională a tinerilor”, apărută la Editura Politică, în 1981 (!), la pp 125-130, subcapitolul ”Tipologii și stratageme ale parazitismului”.

<<Atitudinea comunistă față de muncă este o trăsătură caracteristică definitorie în structura profilului moral, direcționând și mobilizând eforturile noastre […] Ea constituie o veritabilă forță de propulsie pe un traseu plin cu obstacole, dar pe care nu-l abandonăm și care ne conduce spre succes, căci este traseul existenței noastre onorabile, traseul muncii>>

A se înțelege din acest pasaj că în afara muncii comuniste la slujbă, nu există muncă. Cine nu muncește în comunism la slujbă, nu se cheamă că muncește. Omul există ca să muncească, deci viața este pentru muncă, nu munca pentru viață. Și atitudinea comunistă de slugărnicie este coloana vertebrală a acestei munci. Mergem mai departe

<mai întâlnim situații în care unii tineri, ce-i drept tot mai puțini, nu au o atitudine corespunzătoare față de muncă, renunțând la singurul lucru de preț care aduce cinste, la muncă. Este vorba despre acele cazuri pentru a căror definire s-a adoptat o denumire sugestivă din domeniul biologiei, cea de ”paraziți”, existența lor constituind rușinosul și mai ales nocivul parazitism. De aceea, putem constitui o tipologie a parazitului și strategeme ale parazitismului.>

Așadar, precum în tactica moștenită de la Stalin, dușmanul este echitat cu ură și apoi toate posibilele interpretări suspicioase la adresa celor care par să fie diferite de politica partidului pot fi dușmănite cu strășnicie. În această dușmănire, este important ca oamenii muncii să se coalizeze împotriva celor care îndrăznesc să detroneze supremația muncii de pe piedestalul altarului comunist. Urmează descrierea detaliată a suspectului dat în urmărire generală, parazitul și a crimelor comise de el împotriva societății, reunite sub incriminarea: parazitism.

<<Parazitul arată ca un ins oarecare; după aspectul fizic nu-l putem deosebi de ceilalți: nu este nici mai frumos, nici mai urât, nici mai voinic, nici mai pirpiriu. Poate lucirea ochilor e alta: bănuitoare, pusă pe pândă, dar unii au ochii opaci, care nu spun nimic>>

Așadar, tovarăși, fiți cu ochii-n patru, dușmanul e printre noi și poate fi oricine. Nu vă lăsați păcăliți, există o mișcare concertată împotriva comunismului, de aceea parazitismul trebuie eliminat tranșant! Descrierea minuțioasă continuă.

<<L-ai mai putea bănui și după mîini, pentru că sunt nemuncite și nu știu să facă ceva util.>>.

Avem, așadar, un prim semn al justificării suspiciunii: mâinile sunt nemuncite, căci munca intelectuală nu se distinge prin valoare decât dacă este pusă în slujba partidului. Așadar, un bun comunist angajat trebuie să lucreze din greu, nu inteligent, căci dacă are mâinile vizibil nemuncite, înseamnă că partidul comunist n-are bani de utilaje performante munca sa n-are valoare.

<<Să încercăm numai să facem un bilanț: parazitul fuge de muncă; nu numai că nu muncește, dar disprețuiește și munca celorlalți, muncă de care nu pregetă să-și bată joc; parazitul îi disprețuiește pe cei din jur, a căror valoare o nesocotește; el dă dovadă de un egoism exagerat, apelând la orice mijloace pentru a-și satisface viciile; parazitul apare ca un om slab, neputând să ducă la capăt ceva care i-ar cere chiar foarte puțin efort; el este un dezechilibrat moral, pentru că nu mai percepe hotarul dintre bine și rău. Sugestiv pentru tabloul său caracterial este faptul că parazitul social, ca orice parazit, este periculos, fiind capabil de orice mârșăvie pentru a-și atinge ”țelurile” obscure.>>

Așadar, observăm cum limbajul ambiguu lasă loc în mod deliberat unei liste de caracteristici care par să fie interdependente, deoarece aparțin toate parazitului social. El nu poate fi doar parțial un parazit, căci un parazit este rău și nu poate fi bun. Prin această retorică, de exemplu, un inginer care atrăgea atenția că 10 muncitori într-o mină lucrează ineficient, era tratat ca un parazit, căci îndrăznea să își ”bată joc de munca altora”, iar exprimarea propriilor păreri este sancționabilă drept egoism. În mod similar, cei care își fac un obiect al muncii din criticarea celorlalți (de exemplu, jurnaliștii, comentatorii, analiștii, bloggerii) merită a fi etichetați drept nepatrioți și linșați. Interesele ”parazitului” sunt viciile, iar ”țelurile” (care desigur nu pot exista în afara slujbei comunismului) nu pot fi decât obscure, căci dacă nu sunt muncite cu mâinile deoarece partidul comunist n-are bani de utilaje performante din lene, ele n-au valoare și nu pot fi reale. De asemenea, cel care părăsește sânul comunității, bine ar fi să depună efort de unul singur, căci este riscant a-l ajuta: parazitismul este contagios și toți care îl tolerează pot deveni dușmani ai sistemului.

<Strategemele la care recurg paraziții sunt diferite și, nu arareori, ingenioase. Mai frecvent, trăiesc pe seama părinților sau a bunicilor, zicând că muncile care li se oferă nu le corespund, fiind prea grele, unele degradante, altele sub nivelul lor, sau că vor să se pregătească pentru a-și continua studiile, ori să mediteze temeinic asupra a ceea ce pot face mai bine în viață.>

Valoarea individului este determinată de societatea comunistă de angajați, nu de individ sau de vreun specialist (nici nu poate exista așa ceva!). Astfel, consilierea în carieră, autocunoașterea și dezvoltarea personală sunt niște strategeme pe care tinerii comuniști candidați le pot invoca pentru a se substrage de la datoria sfântă a muncii pe altarul comunist capitalist. Tânărul trebuie să știe de cum iese din găoace dacă va fi inginer sau medic, arhitect sau sudor, căci odată lansat pe orbita pregătirii educaționale ca șoim al patriei, trebuie să fie pregătit să se înscrie pe o traiectorie deja prescrisă, altfel va fi retrogradat biologic la statutul de parazit! Amin! Și așa a fost.

<<Când nu le mai merge cu vorbele mieroase sau plângărețe, aceștia recurg la… forță. Alții fac pe neînțeleșii, vrând să pară inși pe care societatea i-a dat deoparte, negându-le valoarea. Așa că ei suferă, așteaptă ceva, și până atunci trebuie să trăiască din ceva, cumva.>>

Astfel, bunul comunist capitalist nu trebuie să se lase păcălit de reacțiile emoționale viclene ale perfidului parazit, ci trebuie să stea cu ochii în patru ca un șoim al patriei, intransigent la orice manifestare de neputință și neînțelegere. Nu care cumva trebuie cedat, căci suspiciunea planează mereu asupra celor care nu sunt parte din sistem căci cu viclenia lor ar putea să viclenească pe mulți pe a le răpi roadele muncii depuse la căpătâiul sfântului altar comunist capitalist. Paraziții trebuie striviți fără milă!

<<Îl putem întâlni pe parazit într-un colectiv de oameni harnici, unde, ca o lipitoare, nu face nimic, trăind din munca celorlalți. Nu numai că nu-și vede de treburile lui, dar îi mai încurcă și pe ceilalți în muncă, deoarece… se pricepe să dea sfaturi, să-și revendice drepturi. Iar dacă trebuie să iasă cineva în față și să vorbească despre rezultatele bune pe care colectivul le obține la locul de muncă, atunci parazitul despre care vorbim va face totul ca să fie acela.>>

Așadar, deviza ”noi muncim, nu gândim” prefigurează apusul epocii comunist-industriale, după cum deviza ”noi gândim, nu citim” prefigurează apusul epocii capitaliste-informaționale-non-cyborg. Este cineva talentat în consultanță, în relații cu publicul, în vorbit în public, în management? Aduce aminte cineva de drepturi? Acesta cu siguranță că nu poate fi decât un parazit, căci bunul comunist angajat este un executant orb, care nu îndrăznește să iasă în evidență. Drepturile în ochii statului comunist angajatorului există ca să fie cedate, nu respectate.

<<Parazitul pretinde recompense materiale și morale pentru activitatea sa ”deosebită”, deoarece ceilalți nu s-ar fi putut ”descurca” fără el, care este un bun ”organizator”, ”coordonator”, și deci, ”coautor” la tot ce face colectivul.>>

De aici reiese preferința pentru munca în colectiv, care poate fi singurul autor al unei reușite. Apartenența și integrarea în grup este singura condiție și necesitate pentru succesul individual. Contribuția dincolo de munca patriotică nu poate fi recompensată, ci orice asemenea inițiativă ce urmărește recunoașterea meritelor trebuie balamată. Managerul este dușmanul nr 1 al sistemului, căci este un individ care își arogă prea multe drepturi, riscând prin separarea de colectiv, prin individualizare, să fie etichetat ca un parazit și izolat social spre a fi zdrobit sub povara propriei atitudini necolegiale.

<<În loc să-și vadă omenește de treabă la locul de muncă, el este tot timpul ocupat cu probleme ”deosebite”, zicând că merge să țină voluntar conferințe, că desfășoară activitate culturală, ș.a. Și aceste activități sunt necesare, dar să le facă în celelalte ”opt ore”, nu în timpul programului de serviciu, unde apare din când în când și îl duc ceilalți în spate. Și dacă îi analizăm ”activitatea” obștească, vedem că aceasta există, de obicei, doar prin…. vorbe.>>

Cu această ocazie, blestemul este purtat mai departe, și acoperă și categoria plină de tupeu ridicol a trainerilor, artiștilor și intelectualilor care se întâlnesc pentru a discuta strategie în public. Aceste discuții nu au valoare pentru că ele nu constituie muncă, prin urmare ar trebui făcute în afara orelor de lucru și cât mai fuguța, că oamenii mai au și alte treburi (scopul vieții e munca comunistă capitalistă, mai ții minte?). De aceea, programele conferințelor sunt făcute șvaițer și interacțiunea dintre participanți este minimă chiar și până în ziua de astăzi, fie că tematica este psihologie socială sau organizațională! Acestea nu sunt productive, prin urmare trainerii, artiștii și intelectualii trebuie condamnați la sărăcie, tăcere și mizerie. Aceasta este soarta pe care acești paraziți și-o asumă cu bună știință în fața societății. Vorbele nu contează pentru că sunt teorie, în schimb practica e cea care contează, căci doar ea are valoare. Între practică și teorie este o prăpastie de netrecut, mai ceva ca între rai și iad. Cine îndrăznește să spună că niște muncitori muncesc din greu și prost, acela e nepatriot și parazit! Ce îi caracterizează pe unii români în ceea ce priveşte abordarea seminariilor în dezvoltare personală? Faptul că de obicei, când ajung acasă, iau entuziasmul şi notiţele şi le pun frumos la pacheţel, în cutiuţă. Şi le lasă acolo (deocamdată). În loc să facă astfel cu grijile, problemele, ceea ce este pus la sertar sunt „teoriile” (care nu valorează nimică dacă nu sunt formate prin suferiţă zdrobitoare).

<<Uneori, parazitul arborează aerul unei persoane deosebit de competente într-un anumit domeniu și, mai ales, a omului ocupat. Prin urmare, el pretinde să fie ”răsplătit” pentru munca sa de către cei pe care i-a servit, deși pentru aceasta este remunerat cinstit de către stat. Dacă i-ar spune cineva că este un ”ciubucar” abject, s-ar revolta și ar suține că a fost ultragiat.>>

Pentru a se proteja de puterea contagioasa a blestemului purtat de paraziti, comunistii angajatii get-beget se pot proteja prin puterea magică a cuvintelor ”ciubucar abject” care îl face pe parazit să se retragă mai ceva ca Shelob din Stăpânul inelelor în fața luminii lui Galadriel. Astfel, o asemenea sentință gravă și ireparabilă îi așteaptă pe cei care au tupeul incredibil să nu se mulțumească cu salariul și statutul de la statul comunist angajator si ar indrăzni sa ceara un tarif pe ora de consultanta, eventual ca specialist certificat, persoană fizică autorizată. Dacă un specialist lucrează ceva de valoare ce depășește fișa postului, să zică bodaprosti că primește și el acolo, o bere, căci altfel e nerecunoscător. Astfel, umilința este asociată cu slugărnicia și cu modestia. A cere bani pe muncă de specialitate este o rușine. Prin urmare, bine ar fi să muncești pe gratis dacă îndrăznești să nu te angajezi, căci mai există o rușine și mai mare decât aceea de a fi parazit în afara sistemului comunist corporatist: aceea de a cere bani pentru ce faci în afara sa, deoarece aia numai muncă nu se poate numi, iar viața fără muncă este lipsită de onoare. Munca se cuvine pur și simplu a fi oferită fără comentarii și așteptări.

<<Este un tip care crede că totul se poate cumpăra, pentru că el este în stare să vândă totul.>>

În această instanță, și vânzătorii pricepuți sunt puși sub umbrela parazitismului, căci ei pot avea succes și în afara sistemului, prin urmare trebuie disprețuiți, scuipați, supuși oprobiului public. Cei care au abilități de vânzare nu sunt demni de încredere, sunt mercantili și este o datorie patriotică să-i urăști pentru că așa spune partidul comunist statul român.

În cele ce urmează, după ce dușmanii muncii comuniste corporatiste au fost raliați din toate colțurile profesiilor liberale, independente și autonome, urmează planul de exterminare a acestor persoane.

<<Și dacă nu am ajuns mai departe este pentru că nu ne arătăm îngăduitori cu ele. Dacă am lăsa ploșnițele să ne muște în voie și ne-am scărpina mai des, mâinile noastre ar atinge un grad de îndemânare cu mult mai ridicat decât cel pe care-l posedăm acum. Evident, față de paraziți trebuie să luăm prompt o atitudine severă. Sancționarea drastică a acestor persoane reprezintă mijlocul cel mai eficient de a le trezi la viață. Dar nu trebuie să așteptăm ca acest lucru să-l facă alții. Suntem datori să-l facem în primul rând noi, cei mulți, noi, care alcătuim opinia publică. Cum atitudinile sunt supuse influențelor mediului social, cazurile despre care vorbim nu sunt iremediabil pierdute pentru societate; indivizii pot fi influențați în bine, readuși pe calea adevărului, a existenței cinstite.>>

Paraziții merită să fie tolerați doar atâta vreme cât mai există întoarcerea de pe calea necinstită în afara sistemului. De aceea, patronul a devenit inamicul și suspectul nr. 1 de evaziune fiscală încă din anii ’90. Nu marii patroni, politicienii care au vândut fabrici pe mai nimic și le-au dat la fier vechi. Cei mici, care încercau să supraviețuiască în afara sistemului. De aceea, manifestarea afecțiunii din partea părinților către copii, din partea bunicilor către nepoți și între soții care se iubesc, este condiționată de întoarcerea lor pe calea cea luminoasă a statutului de bun comunist angajat. Să insiști pe lângă cel drag că este important să-și găsească o slujbă în timp ce el poate vrea să-și deschidă o afacere este astfel o importantă dovadă de dragoste, în timp ce nemulțumirea în fața acestei atitudini iubitoare îl face să fie un hain care trebuie scos de la inimă și un parazit care trebuie strivit fără milă. Iată, comuniștii angajații sunt milostivi, dau șanse.

<<recuperarea integrală a persoanelor atinse de morbul parazitismului nu se poate face cât ai bate din palme, fiind necesară, pe lângă un tratament sever, o perioadă de ”dezintoxicare” și una de acomodare cu un nou mod de viață.[…] Unii din tinerii sfătuiți [rău de către părinți] pun un semn de egalitate între munca intelectuală și facilitarism, începând să meargă pe linia minimei rezistențe și, apoi, pe cărările noroioase ale unui trai parazitar>>

Am încercat să găsesc ”facilitarism” în dicționare de limba română, dar nu am găsit, probabil este o combinație Între ”facil” și ”utilitarism”. Deci intelectualul este în pericolul capital de a face lucrurile utile să fie ușoare. Astfel, intelectualii, oricât de avansați se pot considera, trebuie să se simtă mereu cu munca musca pe căciulă, căci numai munca din greu merită să fie prețuită, iar nu munca inteligentă. Terapia de șoc aplicată celor care îndrăznesc să profite de ceilalți în afara sistemului trebuie să fie severă. Acești tineri trebuie degrabă re-spălați pe creier și scoși din mocirla lăturalnică. Urmează să aflăm mai departe și care este cel mai rău lucru și cea mai gravă spaimă a sistemului față de acești paraziți.

<<Mai trebuie să menționăm și exemplul greșit al unor părinți, care nu muncesc sau au o atitudine nu tocmai corespunzătoare față de muncă. Așa sunt, de pildă, cei dornici de înavuțire rapidă, indiferent de mijloacele de realizare.>>

În acest paragraf se recunoaște implicit că cel mai rău lucru posibil în ceea ce privește un parazit este ca el să se îmbogățească de tânăr prin muncă cinstită. Iată care este marea primejdie a celor ce se rup de orbita sistemului! Deci înavuțirea rapidă, chiar dacă este realizată cinstit, este rea în sine, și este opusă muncii. Muncitorul comunist angajat nu are voie să fie bogat. Și nici însăși munca nu valorează nimic dacă atitudinea față de muncă nu este comunistă corporatistă.

Așadar, vă dați seama ce blestem îl așteaptă pe bietul întreprinzător român! Trecut prin furcile caudine ale Fiscului, forjat în caznele familiei iubitoare care îl încurajează spre o slujbă la picioarele altarului comunismului capitalismului pentru a-și evita pierzania, dacă reușește să se afirme ca rătăcitul intelectual, arogantul liber-profesionist ciubucar abject, artistul muritor de foame, vorbitorul în public băgătorul în seamă, vânzătorul profesionist materialist, orientat spre dezvoltarea carierei călcatul peste cadavre, analistul critic nepatriotul, este așteptat de marea condamnare care atârnă de gâtul său precum o piatră de moară: bogăția. Ei bine, subcapitolul se încheie cu concluzia: ”școala trebuie să facă mai mult”. Prin urmare, rolul școlii este educarea șoimilor pentru a nu involua spre paraziți, căci asta pune în pericol societatea comunistă. De aceea, angajații trebuie ajutați, iar liber-profesioniștii, antreprenorii și intelectualii condamnați!

Cunoașteți persoane care cred asemenea lucruri și în ziua de astăzi, 35 de ani mai târziu? Eu cunosc. Cât de mult s-a schimbat conținutul? Nu prea mult, s-au înlocuit doar câteva cuvinte. Convingerile limitatoare au rămas aceleași, atâta doar că ele nu sunt atât de clar legate între ele după cum ați citit aici. Amintesc că ”Formula succesului” nu este vreo carte albă a comunismului, ci un banal volum de spălare pe creier scrisă de un trepăduș al partidului care a repetat papagalicește ce i s-a transmis, ca să disemineze la cât mai mulți. Ideologia este veche, dar foarte actuală. Mai dați un refresh prin subconștient ca să vă reîmprospătați colecția de pitici pe creier moștenită din familie și de la școală, poate se mai leagă vreo câteva lucruri…

Ștefan Alexandrescu

liber-profesionist, consultant, trainer, consilier in cariera, critic, blogger, public speaker, autor individual, wordsmith

Reclame

Un gând despre „Antreprenori, culegeți roadele orientării în carieră comuniste!

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.