Hoţii de film românesc, partea a III-a

20 03 2016

La un moment dat, s-a organizat un concurs internaţional de creativitate. În finală, au ajuns un american, un rus şi un român. Fiecare dintre finalişti primesc câte două bile metalice şi toate instrumentele pe care le cer pentru a transforma aceste bile în mod inovator.

După termenul de două săptămâni, juriul evaluează rezultatele.

Americanul a realizat, în miniatură, o instalaţie de extracţie a petrolului.

– Foarte interesant! Original şi specific ţării!

Merg apoi la rus, care a realizat, în miniatură, o instalaţie de distilare a vodkăi.

– Foarte interesant! Original şi specific ţării!

Merg apoi, la român, care nu le prezintă nimic.

– Dvs ce aţi făcut cu bilele?

– Nimic, păi ce să fac… una am pierdut-o şi cealaltă s-a stricat!

– …

Am început în 2014 să exemplific aici cum se fură bani publici pentru a face filme care nu mai ajung niciodată la publicul larg. Intenţionez să continui această primăvară pe subiectul ales prezentând o serie de titluri care au primit finanţare (cel puţin aşa s-a anunţat), au fost planificate, unele din ele chiar au fost şi filmate, dar care nu au fost niciodată terminate şi/sau lansate. Vă invit de asemenea să citiţi articolul Lista “creatorilor” de “filme” penibile, naturalist-fanteziste, abonati la vaca de muls CNC. Acum gândiţi-vă: câte din proiectele de film menţionate acolo au fost finalizate?

Subvenţionarea filmelor din bani publici ar trebui să ridice în mod inevitabil problema calităţii şi a finalităţii acestui demers. CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei) este o instituţie care colectează de la diferiţi întreprinzători particulari fonduri pe care le foloseşte pentru finanţarea parţială a producţiei de film autohton, eventual în coproducţie. Sunt unii care spun că aceştia nu ar fi bani de la stat. Într-adevăr, fondurile pe care CNC-ul le controlează şi le direcţionează în aceste scopuri nu sunt bani de la bugetul de stat, dar sunt publici. De ce? pentru că sponsorul este scutit de o parte din taxele şi impozitele ce ar trebui să ajungă în groapa comună intitulată „bugetul de stat”. Probabil că mecanismul utilizat pentru finanţarea producţiei (nu şi distribuţiei) filmelor de la bugetul de stat ar trebui extins şi în alte arii: de exemplu, accizele de la ţigări să fie cuprinse într-un fond care să meargă către sănătate, accizele de la carburanţi să fie cuprinse într-un fond care să meargă la drumuri, etc. Din păcate însă, modelul de administraţie publică românească este unul în care „bugetul de stat” e un fel de groapă în care se aruncă, la grămadă, banii din tot felul de taxe, nediferenţiat, urmând ca haita de politicieni să sfâşie cum poate, câte ceva pentru fiecare.

Scopul acestei subvenţii este de a acoperi o parte din cheltuieli în cazul unor activităţi care în mediul românesc nu se pot finaliza cu profit financiar imediat şi direct, cum ar fi: educaţia, cultura şi sănătatea. În cazul produsului cultural numit „film”, nu se pune problema recuperării cheltuielilor financiare. Aici e o întreagă dramă legată de distribuţie, în legătură cu care unor autori şi critici le place să exagereze – care îşi are de fapt rădăcinile în cadrul legislativ defectuos. Totuşi, de la filme ne aştepătm să aibă o valoare culturală şi/sau educativă, dacă au fost subvenţionate cu bani prin CNC. Presupunem că autorii (scenariştii, regizorii, producătorii) vor să se exprime prin film pentru ca produsul lor să ajungă în faţa unor publicuri care să-l aprecieze, atât artistic (prin premii, cronici pozitive), cât şi comercial (număr de spectatori, valoarea încasărilor din bilete, discuri, descărcări, streaming). Aşadar, trebuie făcut în aşa fel încât filmele finalizate să ajungă la publicurile stabilite, să fie accesibile lor. Dacă un film stă într-un sertar cu anii, atunci nu şi-a atins scopul. Rezultatele la care se poate ajunge pot fi intuite prin specialişti obiectivi şi profesionişti în evaluările pe care le fac. Din păcate, în România, nici măcar filmele româneşti comerciale care-şi propun să fie pentru divertismentul unor categorii mai largi de public nu-şi scot banii, pentru că nu sunt bine făcute şi nici bine promovate.

Atunci când CNC-ul oferă bani pentru un proiect trebuie să îndeplinească nişte condiţii de input (calitatea scenariului, a regizorului, a producătorului) şi nişte condiţii de output (filmul să fie finalizat şi prezentat public în oraşele cu cinematografe funcţionale). Acestea sunt nişte condiţii minimale.

Nemulţumiri apar sub una sau mai multe din aceste forme:

  • banii nu ajung pentru toţi candidaţii (ceea ce înseamnă că unii primesc finanţare şi alţii nu – ceea ce e normal să se întâmple de fiecare dată),

  • un participant nu primeşte cât a cerut (şi fie renunţă la toată finanţarea amânând proiectul, fie ia banii şi caută restul în altă parte),

  • criteriile pe care se fac alegerile sunt contestate (fie calitatea operelor anterioare ale participantului lasă de dorit, fie acesta a primit bani anterior dar nu a livrat finalizarea proiectelor, fie alegerile se fac cu „dedicaţie”).

Aşadar, atunci când luăm în considerare filmul românesc per ansamblu, criticii, specialiştii şi cei ce investighează acest fenomen este important să se uite atât la calitatea artistică a unei opere de artă şi a autorilor ei, cât şi la finalizarea proiectului gestionat de aceşti aspiranţi la statutul de antreprenori.

În UE, dependenţa filmelor de finanţarea statelor şi a comunităţii europene în general a generat o pojghiţă vrut culturală de indivizi semi-specializaţi în parazitarea sistemul ce încasează bani fără să le pese prea mult de faptul dacă ceea ce livrează (dacă livrează) nu ajunge să fie văzut de nimeni sau dacă ajunge să fie un produs de calitate inferioară. Hiperprotejarea filmului de artă prin instituţii de stat generează un curent snob în rândul unor critici şi al unor spectatori care opune filmul „de artă” celui „comercial”, filmul „independent” superproducţiilor de tip „blockbuster”, filmul „corect politic” celui „extremist”. În realitate, calitatea ar trebui să fie socotită în fiecare caz individual, dacă filmul este bun sau prost, făcând comparaţia între ce şi-a propus şi ce a reuşit, precum şi dacă (eventual) a adus vreo contribuţie inovativă la gen sau în limbajul cinematografic. Astfel, după cum am exemplificat şi aici cu cazul Skyfall vs. După dealuri, avem o superproducţie hollywoodiană de tip blockbuster făcut după reţetă, care este o capodoperă şi un film de artă prost, subvenţionat de la stat, făcut cu picioarele

În acelaşi timp, statutul de regizor în România este unul foarte înalt. Dacă un individ a făcut într-o anumită perioadă a vieţii lui unul sau două filme, atunci el pare a fi îndreptăţit, în accepţiunea publică, să fie etichetat cu statutul de „regizor” tot restul vieţii, asemenea cu un preşedinte de stat, chiar şi dacă nu a urmat vreodată studii universitare în acest sens.

Pe lângă asta, mai trebuie ţinut cont că unii din cei care aplică pentru asemenea fonduri lucrează ei înşişi la stat, prin urmare este obligatoriu prin lege ca ale lor CV-uri să fie conforme cu realitatea. Adică, dacă de exemplu, un cadru didactic universitar este angajat la o universitate de stat şi se prezintă cu un CV în care apar intrări false (cum ar fi filme care n-au fost niciodată finalizate sau lansate), există un temei ca acei oameni să îşi piardă posturile.

Mulţi din cei care aplică (şi chiar primesc) fonduri de la CNC au descoperit o reţetă proprie a succesului financiar. Astfel, ei vin (sau găsesc pe cineva care să vină) cu un proiect artistic (scenariu) şi financiar (de producţie). Pe baza acestuia, ei îşi asumă un statut (regizor, producător, scenarist) în relaţie cu statul român. Ei, pentru contravaloarea finanţării primite, acceptă să livreze un proiect artistic într-o anumită perioadă de timp. Ce li se întâmplă dacă primesc banii şi nu livrează la timp sau deloc? Nimic (!!!). Pur şi simplu sunt numiţi în continuare „regizori”, „scenarişti” sau „producători”, pot aplica în continuare (şi primi!) fonduri pentru regizarea altor scamatorii, pentru scrierea altor baliverne şi producerea altor pagube. Mai mult, îşi păstrează reputaţia, slujbele, şi banii!

Copyright (C) Chantal Pare Licenţa CC BY-ND 2.0

Copyright (C) Chantal Pare Licenţa CC BY-ND 2.0

Desigur, de exemplu un scenarist nu-şi pierde statutul de scenarist doar prin faptul că al său proiect nu a fost finalizat, dar dacă un producător eşuează în repetate rânduri să finalizeze proiecte începute deşi a primit banii necesari, înseamnă că singurul lucru pe care l-a produs a fost o pagubă, nu un film! Problema menţinerii unei aparenţe superficiale a continuităţii statutului este rezolvată prin regulamentul CNC. Produsul final intră în posesia CNC. Că nu au ce face cu el, asta e altă problemă.

Nemulţumiri apar atunci când se ridică problema „cu banii ăştia se putea face ceva mai util”. Aşa ceva se întâmplă în următoarele cazuri:

  • de fapt nu se face suficient (sau nimic) din ce s-a planificat cu banii,

  • există un produs finit de o calitate inferioară,

  • acest produs este finalizat şi apoi ţinut pe raft, fără măcar să fie distribuit,

  • nu există un mecanism care să răsplătească suficient de bine promotorii de film pentru a convinge distribuitorii să le ofere contracte.

Poate că acum aproximativ 10 ani (deci în 2006, anul marelui succes internaţional Moartea domnului Lăzărescu) se putea spune: „iată, să faci un film, şi mai ales un film bun, este foarte, foarte greu”, căci era nevoie de mulţi bani, care greu se găseau, era nevoie de oameni pregătiţi, de profesionişti care să cunoască bine tehnica, etc.

Însă proiectele-mamut ale unor repetenţi care au încasat bani acum 6-8 ani sunt făcute de ruşine de ritmul ameţitor în care vin filme din zona producţiei independente. Prin urmare, oameni fără pregătire cinematografică (de exemplu publicitari, jurnalişti, sociologi) reuşesc fie să găsească finanţare, fie să realizeze filme foarte repede şi foarte bine fără prea mari solicitări de buget. Când asta se întâmplă, atunci cu atât mai mult unii din cei ce se halucinează a fi „cineaşti de modă veche” arată cu atât mai ridicol prin comparaţie cu noii-veniţi.Vezi exemple aici şi aici.

În cele din urmă, ceea ce chiar aşază piatra de mormânt la căpătâiul onoarei este lipsa de comunicare cu presa şi bloggerii în rândul multora dintre aceştia. Publicul spectator este generos şi poate să aştepte, poate să ierte, poate să înţeleagă, mai ales dacă a apreciat măcar unul din filmele anterioare ale autorului. Poate că omul s-a îmbolnăvit şi a trebuit să renunţe le proiect. Poate că nu a mai primit finanţarea promisă. Poate că unul din actori i s-a îmbolnăvit la un moment nefast şi nu a mai apucat să termine filmul. Poate că acel titlu este în producţie cu un alt titlu, la alt studiou. Poate că finanţarea nu a fost deloc încasată: public se anunţă doar câştigătorii concursului, nu se mai scrie apoi cine a refuzat finanţarea pentru că fiind prea trunchiată, nu-i mai folosea la nimic.

Însă, ceea ce nici jurnaliştii, nici bloggerii, nici publicul spectator de film românesc nu iartă şi nici statul român nu ar trebui să ierte este lipsa de transparenţă. Tăcerea este suspectă. Tăcerea unora din autorii de film contactaţi de mine mă face să cred că se simt cu musca pe căciulă. Tăcerea este şi ea un răspuns. Când se adună şi cu alte elemente care denotă neseriozitatea… atunci este cazul ca cineva (nu eu, că am alte treburi) să spargă nişte ulcioare înainte să mai meargă din nou la apă şi să creeze oportunităţi ca unii care chiar vor să aibă fonduri pentru a face film în România să le aibă.

Probabil că în cele din urmă te întrebi ce e cu acest articol, publicat la un an şi patru luni după partea a II-a. Am hotărât să fac o sinteză, nu o analiză a cauzelor. Această sinteză e doar o constatare, nu aduce mare noutate, nu îşi propune să vină cu soluţiii şi nici măcar cu critici profunde. Urmează în următoarele părţi ale seriei de articole despre hoţii de film românesc, cu argumente şi exemple, adică o listă mai diversă cu proiecte de film eşuate prin care hoţii de film din România au câştigat bani şi reputaţie pe nedrept. În film, judecăm după rezultate, nu după intenţii.

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.


Acțiuni

Information

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: