Cronica filmului „Crimă inocentă”

coproducţie România-Republica Moldova

regia: Adrian Popovici

produs de Cornelia Paloş şi Adrian Popovici

scenariul: Pascal Ilie Virgil

premiera în România: 23 octombrie 2015

Am scris aici despre ceea ce fac de obicei Artis film. Am intrat la acest film cu ceva oroare, într-un cinematograf înfrigurat, la câteva scaune distanţă de un boschetar care duhnea şi care părea că benficiase de o ofertă de genul ăsta. Se pare că în intenţia mea de a acoperi cât mai complet peisajul filmului românesc, mai trebuie să fac şi sacrificii, mi-am spus.

La un anumit nivel, intenţia de a lipi eticheta de „thriller” pe acest film este cam la fel de rizibilă ca şi la Cel ales. Avem un film cu proşti. Atâta doar că, dacă unii proşti vorbesc rusă şi chineză, lucrurile par mai serioase, aşa cum într-un film american cu spioni, orice personaj cu o privire piezişă şi un accent oarecum est-european pare un psihopat periculos.

Ceea ce fac aici Paloş şi Popovici este să joace „cartea moldovenească”, ce i-a ieşit la nivel de public oarecum lui Nap Toader cu Nuntă în Basarabia. Aşadar, avem o poveste în stil „moldoviniesk”, în care parcă nu-ţi vine să crezi ce vezi. De fapt, însăşi plasarea acţiunii în Republica Moldova, mai ales zona transnistreană, face ca acţiunea să pară mai credibilă, pentru că acolo chiar te poţi aştepta la orice, prin urmare oricât de deplasate faţă de convenţiile cinematografice, economice şi logice ar putea să fie acţiunile personajelor, lucrurile pot să fie terifiant de realiste.

Aşadar, avem nişte proşti, dar nişte proşti periculoşi şi imprevizibili. Avem şi nişte copii oprimaţi.

(continuă să citești după media ↓)

Innocent_murder_02

Aşadar, oricâte de multe s-ar putea reproşa acestui film din punct de vedere tehnic (imagine, montaj, sunet), pe principiul „unde dai şi unde crapă”, există totuşi nişte avantaje şi calităţi care trebuie remarcate.

În primul rând, este vorba despre final. Acest film românesc are un final bine gândit şi spectaculos, neprevăzut şi bine folosit ca amorsare iniţială. Este o poveste de ale cărui limite suntem conştienţi şi e bine că suntem conştienţi. Titlul trimite la o idee pe care, dacă filmul ar fi făcut de nişte profesionişti, ar putea să o pună pe tapet ca o temă validă: când anume o crimă comisă în legitimă apărare, în grabă, poate să fie justificabilă? Şi de asemenea, care este preţul plătit pentru complicitatea la crimă?

De fapt, componenta dramatică specifică este aceea că Cristina (Olesea Svecla, o actriţă talentată pe care mi-ar place s-o văd şi în alte filme – vezi dreapta în foto) este atât victimă cât şi persecutor. Desigur, un regizor mai atent la nuanţele psihologice ar fi putut îndruma actorul la o compoziţie mai fină şi la o gradare mai calculată a conflictului interior.

(continuă să citești după media ↓)

Innocent_murder_03

Un alt avantaj al scenariului este caracterizarea personajelor. Actorii au momente în care vorbesc despre temerile personajelor, care sunt folosite ca un set-up iniţial suficient pentru a ne face să ne pese de ceea ce se întâmplă cu ele. Aşadar, avem nişte personaje de care ne pasă, nişte victime, care sunt în mâna unor proşti care acţionează imprevizibil. Nişte premise atât pentru comedie, cât şi pentru film de suspans. Filmul optează pentru a doua direcţie. Ceea ce se întâmplă mi s-a părut cu adevărat neaşteptat şi asta se datorează pe de-o parte scenariului şi pe de altă parte actorilor. Crimă inocentă reuşeşte să fie un film mediocru (nu bun), nu datorită regizorului, ci în ciuda nepriceperii lui.

Desigur, ceea ce afirm ar putea să nu pară deloc măgulitor, dar pentru Adrian Popovici, care la viaţa lui n-a făcut decât porcărie după porcărie pe bandă rulantă, un film mediocru, terminat, care se mai şi poate vedea la cinema este o adevărată capodoperă!

(continuă să citești după media ↓)

Innocent_murder_01

Filmul este recomandabil şi merită să fie văzut pentru tematica sa – este surprinzător că deşi canadienii au făcut nişte filme bune despre traficul de fiinţe umane – Sex Traffic (2004, R. David Yates) şi Human Trafficking (2005, R. Christian Duguay) care aduce victime din centrul şi estul Europei, acest subiect nu a fost abordat până acum într-un film de ficţiune de autorii români. A fost, totuşi, original şi bine abordat în documentarul Speranţe la vânzare (2012, R. Cecilia Felmeri). Este recomandabil şi pentru personaje şi pentru micul suspans care se creează spre sfârşit, chiar dacă se rezolvă destul de repede.

Este cu adevărat greu să te uiţi la acest film fără să te întrebi ce ar fi putut să fie pe mâna unor alţi realizatori. Însă poate că tocmai stilul prost filmat contribuie la imprevizibilitatea lui. Boschetarul din sală s-a plictisit şi a ieşit înainte de final. Mai ştii, probabil că filmul era prea „de artă” pentru el…

Punctajul: 5/10

Trailer