Cocktail de 8 1/2 documentare româneşti

Acest articol încheie şirul celor 10 succesive despre film pe care le-am promis aici. Cu acest post, îmi propun să aduc mai aproape de finalitate scopul meu de a acoperi pe acest blog toate filmele româneşti de mediu-metraj şi lung-metraj din 2013 până în prezent şi să scriu despre filme asupra cărora am tot amânat cronicile, din diferite motive (principalul motiv: ploaia torenţială de filme româenşti care apar în Bucureşti şi în festivaluri, tot timpul, non-stop).

Am văzut toate cele despre care am scris aici, cea mai mare parte în festivaluri sau cu ajutorul celor de la Astra film din Sibiu. Mai exact, după festivalul din octombrie, am făcut o vizită în noiembrie 2015, în care am văzut unele din filmele din arhivă – o explorare fascinantă pe care îmi propun să o repet anul acesta cât de curând şi pe care în măsura timpului şi a posibilităţilor v-o recomand şi vouă.

 

1. Valea plângerii / Valley of Sighs (2013)

Regia: Iulia Hossu, Mihai Andrei Leaha, Andrei Crişan 56 de minute

Un documentar foarte apreciat despre Holocaustul ţiganilor deportaţi de pe teritoriul României în timpul celui de-al doilea război mondial.

Am reuşit să văd acest documentar impresionant cu inima strânsă, căci mărturiile şi documentele culese nu lasă loc de interpetare şi reuşesc să compună un peisaj complet, recompus ca un puzzle. Poate să fie greu de acceptat şi totuşi este adevărat că, din cauza etniei lor, zeci de mii de ţigani au fost lăsaţi să moară mai rău ca animalele: în lagăre, în case îngrămădite, în vagoane. Desigur, ştim de asemenea din istorie că numărul victimelor ar fi putut să fie mult mai mare (cum a fost de exemplu în Ungaria sau în Ucraina).

Dar în acelaşi timp, profesionalismul desăvârşit al investigatorilor ne aduce aminte că fiecare viaţă pierdută în asemenea condiţii oribile este o tragedie. Se pot găsi explicaţii şi scuze. Putem avea discuţii politice despre numărul victimelor – realitatea precisă nu o vom cunoaşte pe lumea asta. Pe undeva în şirul discuţiilor despre contribuţia mai mică sau mai mare la Holocaust a românilor, acest film constituie o lecţie de educaţie civică ce nu trebuie trecută cu vederea. A participat în competiţie la ASTRA. Vizionat în arhiva ASTRA.

Punctajul meu: 7/10

Cronici: aici, aici, aici.

Interviuri: aici, aici

Articole: aici, aici, aici, aici

Trailer

 

 

2. Ion (2013)

Regia: Olivier Magis. Durata: 57 de minute. Imdb.

Ion este un nevăzător de origine română care lucrează

Articole: aici, aici, aici, aici, aici

Interviu cu autor despre film

Premiera în 18 aprilie 2013 la Bruxelles. Premiera la Bucureşti, 3 decembrie 2013.

Ion este un bărbat handicapat, aproape complet orb, care lucrează ca specialist de înregistrări audio pentru poliţia din Belgia. El povesteşte despre principalele provocări pe care le-a avut, precum şi cum anume handicapul său se transformă într-o calitate pe care o poate pune în slujba comunităţii din care face parte. Fiul său, care este văzător, povesteşte la rândul său despre cum a fost să crească cu părinţi orbi şi despre principalele beneficii formative pe care le-a avut prin această poziţie.

Olivier Magis e autor al unui alt documentar văzut tot la ASTRA la Sibiu, Flori în întuneric, despre un concurs de frumuseţe pentru femei nevăzătoare.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la Ion este economia şi detaşarea cu care se raportează autorul la subiect. Cu uşurinţă, acest film ar fi putut cădea în spectaculos de doi lei, sau într-o comparaţie a sistemelor de asigurări sociale. Acestea ar fi fost subiecte facile, simple. Şi eu am locuit în Belgia câteva luni din viaţa mea şi am cunoscut un nevăzător care este mai independent şi autonom decât mulţi oameni întregi la trup pe care îi cunosc. Cunosc foarte bine cum sunt trataţi handicapaţii „acolo” vs. „la noi”, pentru că am citit multe articole despre asta. Lăsând asta la o parte, filmul reprezintă un exemplu modest, decent şi onorabil despre cum putem să transformăm orice aparent neajuns într-un prilej de contribuţie şi dezvoltare.

A participat în competiţie la ASTRA. Vizionat în arhiva ASTRA.

Punctajul meu: 6/10

Trailer:

 

 

3. În numele primarului (2013)

Regia Anca Hirţe. 54 de minute. Coproducţie România-Franţa.

Teoretic, există un fişier pe YouTube pe care unii au îndrăznit să-l numească „trailer”, dar să trecem peste asta.

Descrierea în cadrul festivalului de film Astra: „Bine aţi venit în Piatra Neamţ, România! Într-un mic birou al primăriei şi în absenţa primarului, cetăţenii oraşului formează o coadă pentru a fi primiţi în audienţe şi a-şi spune nemulţumirile. Totul pare un joc, urmărit îndeaproape de camera de filmat, în care fiecare privire şi expresie crează o alegorie a puterii. Tragic, comic şi, în acelaşi timp, cît se poate de serios, documentarul te duce cu gândul la absurdul lui Eugen Ionesco.”

A participat în competiţie la ASTRA. Vizionat în arhiva ASTRA. Câştigător în 2013 al premiului pt cel mai bun documentar românesc: „Exceptional access and fine cinema verite, examine the relationship between people and power in this understated but impressive film”.

Premisa unui asemenea documentar observaţional este greu de construit în şcoala prost înţeleasă a montajului rudimentar. Ceea ce reuşeşte Ana Hirţe să facă este să taie – adică să arate doar ce este mai relevant din ceea ce se întâmplă în anticamera primarului. Transferul de autoritate de la un politician la un funcţionar administrativ impactează vieţile celor care vin, cu lucruri mărunte sau majore, urgente sau doar importante, la biroul primăriei.

Spectatorul reuşeşte să înţeleagă punctul de vedere al secretarei, al primarului şi al omului de rând. Fiind eu însumi umblat prin multe asemenea birouri în multe asemenea instituţii, cred că filmul reuşeşte să surprindă nu doar personajele tipice, dar şi atmosfera şi ritmul unui asemenea loc, lucru deosebit de greu la un documentar de mediu metraj.

Nota personală a regizoarei se face simţită prin ironia subtilă a imaginilor alese şi prin modul în care spectatorul reuşeşte să înţeleagă subtextul sugerat.

Punctajul meu: 6/10

Interviu cu regizoarea Anca Hirţe.

 

4. Après le silence – Ce qui n’est pas dit n’existe pas/După tăcere (2012)

Scenariul şi regia: Vanina Vignal

Coproducţie România-Franţa. Filmul a avut premiera în Franţa în 2012, iar în România în primăvara lui 2013, când a putut fi urmărit pe ecranele bucureştene în cadrul One World Romania.

O cronică a vieţii unei familii române, trecând prin generaţiile sale pe parcursul comunismului. Desigur, este vorba despre o familie particulară, în care tăcerea s-a instituit precum o regulă de aur. În această familie, a vorbi despre ceea ce a păţit capul ei în închisoarea comunistă reprezenta un risc pentru încă o vizită, de data aceasta fără întoarcere, tot acolo. Actuala bunică nu povesteşte pentru că adevărul este prea dureros iar vremurile au trecut. Fiica nu înţelegea rostul tăcerii pentru că nu şi-a pus atât de mult problema pentru care aceasta plana, atunci când era ea tânără. Fiica ei, actuală adolescentă, pur şi simplu are cu totul alte preocupări şi trăieşte într-o lume atât de diferită încât o societate totalitară este pur şi simplu ilogică, de neconceput. Cum ar putea să-şi înţeleagă mama şi bunica pentru deciziile pe care le-au făcut într-un asemenea sistem şi de ce ar interesa-o? Aşadar, trei femei, din generaţii succesive, vorbesc despre tragedia familială care le-a marcat existenţaşi despre consecinţele morale ale tăcerii care au înconjurat-o.

Pentru o anumită parte a societăţii româneşti, vizionarea acestui film de introspecţie reprezintă o veritabilă bucată rătăcită din puzzle-ul ororilor comuniste despre care se mărturiseşte puţi şi selectiv, în funcţie de convenienţele unora care au ceva de împărţit. Fără să arate cu degetul, filmul beneficiază de privirea caldă şi în acelaşi timp scrutătoare a unui străin format în democraţie, care caută să înţeleagă printr-untablou familial drama unei naţiuni. O iniţiativă temerară, care după părerea mea reuşeşte, într-o măsură mult mai mare decât filmul de ficţiune Roxanne, care de asemenea aborda tema tăcerii între generaţiile actuale despre ce a însemnat comunismul.

A participat în competiţie la ASTRA. Vizionat în arhiva ASTRA.

Punctajul meu: 8/10

Articole: aici, aici, aici, aici.Trailer aici.

 

5. Anul dragonului/Year of the Dragon (2013)

Regia: Iulian Ghervas, Adina Popescu, Iulian Manuel Ghervas

Nominalizat la premiul Gopo pentru cel mai bun documentar. Premiera a avut loc la cinema pentru publicul larg în cadrul festivalului de la Transilvania.

Documentarul tratează statutul îngrozitor pe care îl au chinezii în România şi abuzurile la care sunt supuşi de către statul român contemporan.

A participat în competiţie la ASTRA. Vizionat în arhiva ASTRA.

Am reuşit să văd puţin mai mult de jumătate din acest documentar şi trebuie să spun că am rămas pe jumătate descumpănit de mediocritatea pe care constat că am descoperit-o. Pe de-o parte, luând în considerare o asemenea bogăţie a subiectului, mi se pare că materialul finit conţine nişte aspecte care minimizează importanţa părţilor în ansamblu. Aparent, filmul vorbeşte despre dificultăţile unor chinezi prin ochii lor. Însă, în acelaşi timp, trădează şi o cultură deloc flexibilă şi nişteoameni deloc interesaţi în a se adapta unui loc, cât mai degrabă a-l coloniza cu propriile idei, în speranţa că acesta poate fi un Vest Sălbatic al tuturor oportunităţilor. Nemulţumirea chinezilor care vorbesc în film despre ceea ce nu a reuşit să fir România pentru ei mi se pare că vorbeşte mai puţin despre statutul României de ţară occidentală cât despre limitele modelului de aşteptări chinezesc – care merg bine în ţări uşor de colonizat precum SUA care funcţionează ca o multitudine de enclave internetnice, dar nu şi într-un stat naţional şi încă destul de naţionalist ca România.

Nu ştiu cât din această idee au vrut realizatorii să surpindă, dar nu cred că acesta a fost focusul lor. Cred că mai curând nu au ştiu ce va ieşi, şi ce a ieşit a fost ceva pr principiul „unde dai şi unde crapă” – adică montajul filmului pare să suţină o idee, pe când datele din conţinutul său pot fi interpretate şi altfel.

Punctajul meu: 5/10

Articole relevante: aici, aici

Trailer:

 

6. Cum arată insolvenţa la români

Regia: Razvan Butaru

Durata: 55 minute

Sinopsis: Orasul Aninoasa, din judetul Hunedoara, este primul oras din Uniunea Europeana declarat oficial în insolventa. O astfel de stire a atras atentia în întreaga lume. BBC, Deutsche Welle sau agentii internationale de stiri si-au trimis corespondentii sa relateze de la fata locului. Ce se ascunde în spatele acestei informatii? Cum arata un astfel de oras, cum traiesc si ce îsi doresc locuitorii din Aninoasa?

Ideea de a declara un oraş în insolvenţă presupune sistarea cheltuielilor pentru infrastructură şi investiţii şi continuarea livrărilor energiei şi apei, precum şi a serviciilor de canalizare în ciuda datoriilor care există care nu pot fi acoperite de la bugetul local. De fapt, este un mare avantaj pentru locuitori, care se pot bucura în continuare de căldură în apartamente iarna fără să trebuiască să moară pe capete ca pe vremea lui Ceaşcă. Totuşi, interviuri cu diferite persoane cu diferite grade de înţelegere suprind realităţi inconsistente: primarul vânzătoarea de la colţ şi baba cu doi dinţi în gură nu prea înţeleg acelaşi lucr prin „insolvenţă”. Vinovatul favorit nr. 1 este fostul primar. Desigur, actualul primar nu diferă mult de vechiul primar, atâta doar că el a avut efectiv curajul să foloseasacă insolvenţa ca pe o măsură – nepopulară, dar care, explicată, ar fi putut fi îmbrăţişată mai bine de către locuitorii oraşului.

Documentarul reuşeşte să suprindă cu succes drama orăşelului pe moarte, construit în jurul unei industrii acum moarte, ale cărui reusrse sunt secătuite demografic, managerial şi politic. Mecanismul complex al tuturor acestor elemente se ţese precum o plasă în faţa ochilor spectatorilor. Desigur, după atâtea filme despre Roşia Montană şi gaze de şist, oraşul Aninoasa parcă aş zice că o duce bine din orăşelele „pe moarte”, iar subiectul se lungeşte cam peste mână de mult – căci pare-mi-se că ce a vrut autorul să spună se spunea cu succes şi în 35-40 de minute. Menţiune pozitivă pentru imaginea profesionistă, curată şi clară ca lacrima – mai rar într-un documentar românesc.

Punctajul meu: 6/10

Documentar vizionat în cadrul DocuArt 2015 la Bucureşti.

 

7. Roboţelul de aur/Golden Robot (2015)

Regia: Mihai Dragolea

Durata: 73 minute

Sinopsis: Steluţa Duţă, o boxerita de 32 de ani, multipla campioana europeana si mondiala, se pregateste pentru ultimul mare campionat din cariera sa sportiva. Spera ca acest ultim câstig îi va aduce lucrul pe care nu l-a avut niciodata, o casa. Steluta Duta a fost abandonata la nastere, a trait o viata violenta, în deriva si disperare, pâna la vârsta de 20 de ani, când a fost descoperita de antrenorul si parintele sau adoptiv, Constantin Vocilas.

Acest film a luat marele premiu al festivalului DocuArt, în cadrul căruia a avut premiera absolută la Bucureşti, în 30 septembrie 2015.

Atunci când vorbesc despre viitorul documentarului românesc, Roboţelul de aur este unul din exemplele pozitive aproape incredibile care îmi vine în minte. O echipă de o mână de oameni au filmat, în timpul liber, o campioană la box, vreme de un an şi jumătate. Cu echipament împrumutata sau improvizat, cu banii lor, cu abilităţile neşlefuite. Ei au vrut să facă un film-portret altfe, care să nu se centreze pe elementul de senzaţional, care să spună o altfel de poveste despre Steluţa Duţă.

Pe de-o parte, filmul reuşeşte să se constituie într-o veritabilă critică a patetismului reportajelor TV care exploatează poveşti în stil „telenovelă”. Pe de altă parte, îşi propune să ofere un alt fel de poartă spre lumea interioară a unui campion. Ceea ce nu reuşeşte aproape niciun documentar românesc şi ceea ce reuşesc aparoape toate documentarele americane, chiar şi cele mai nenorocite producţii de televiziune, îmi pare că este să spună ce anume a făcut spcial acel campion, cum anume a reuşit să ajungă la strategia de succes ce l-a dus la performanţă.

Desigur, cine vede documentarul poate să fie mişcat de povestea Steluţei, o poate înţelege, dar nu poate replica paşii pe care ea îi face pentru a reuşi să fie un campion la box. Ce anume din experienţa ei de viaţă şi maia les din atitudinile formate o ajută în mod decisiv să fie campioană răsmâne un mister. Pentru o investigaţie mai profundă a modului în care funcţionează Steluţa, ar fi fost necesar ca autorii să cunoască ceva mai multă psihologie a personalităţii. Şi, pentru o mai tehnică pregătire a modului în care arată lucrurile pe cran, poate că improvizaţia boom-ului pe o coadă de mătură ar fi trebuit decupată la montaj. Părerea mea.

Punctajul meu: 7/10

 

8. Staţia #15033

Regia: Iulia Popescu

Film văzut în cadrul DocuArt în octombrie 2015 la Bucureşti.

Acesta este un documentar observaţional făcut într-un stil barbar. Este o intenţie onorabilă, masacrată de format. Este despre cum o proastă înţelegere a limbajului cinematografic poate să distrugă un subiect de altminteri foarte interesant. Ceea ce salvează totuşi filmul de la ridicol şi penibil, adică îl face doar prost, nu foarte prost, este peisajul absolut încântător, de munte, surprins pe marele ecran de la cinema. Mai nasol a fost touşi pentru partnenera mea de vizionare, care tocmai fusese pe munte de curând şi care a cam aţipit în timpul proiecţiei. Nu pot s-o învinuiesc. Nimic nu se întâmplă în film.

Premisa este suprinderea vieţii unui meteorolog care locuieşte izolat de familia sa într-un vârf de munte, care are misiunea să monitorizeze, să înregistreze şi să transmită datele meteo la centrul de care aparţine. După proiecţie, publicul care a mai rămas şi a reuşit să se culeagă sau să se raşcheteze de pe scaune a putut să vorbească cu realizatoarea. Am întrebat-o de ce camera rămâne pornită pe un lemn în timp ce personajul iese din cadru şi mai ales de ce arată de trei ori că taie lemne. Autoarea a răspuns că asta era ceva ce personajul său făcea foarte des. Acest scurt exemplu ar trebui să fie reprezentativ pentru de ce documentarul observaţional este adeseaprost înţeles. Asta şi o discuţie pe marginea filmului după festivitatea de premiere mi-a explicat mentalitatea: „dacă ai tăiat, ai minţit” – asta, desigur, presupunând că regizorul îşi foloseşte creierul atunci când filmează.

Accesibilitatea filmului nu înseamnă doar că oricine poate să facă film mult mai uşor, ci şi că orcine care nu ar trebui să facă film face film cum şi de ce vrea fără ca cineva să îi explice de ce e greşit: nu foloseşte limbajul cinematografic.

Punctajul meu: 4/10

 

8 ½. Mărturisind pe mărturisitorul

Acesta nu este un documentar în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă un colaj de interviuri sau un reportaj de televiziune. De aceea, materialul despre părintele Justin Pârvu, ca un model de suferinţă pentru demnitatea poporului român este binevenit ca un prim material pe acest subiect în 2015.

 

Gata. Ajungă-vă pe luna aceasta porţia de film românesc! Ne recitim cu spor pe acest subiect în februarie, că acuşi începe ploaia de filme româneşti din 2016! Deja a început, dar încă nu o simţiţi.

 

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Anunțuri

O părere la “Cocktail de 8 1/2 documentare româneşti”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s